by Magdalena ALBU

“Ce mica fibra verde a copacului sunt eu, oare,
ce marunta virgula sau liniuta în cartea tuturor lumilor!”
J.G. HERDER

Exista mai multe tipuri de haita: cea clasica, specifica animalelor hamesite de foame, cea a oamenilor, fundamentata pe interese comune, în general, meschine si de tip ilicit, dar si cea a devoratorilor special setati împotriva valorii national-universale, care îsi împrastie necontenit în dreapta si în stanga ura lor patologic funciara, îmbalosând si ucigând tot ce ating si tot ceea ce sade în apropierea coltilor lor ascutiti si nemilosi. Asa ca, nu am cunostinta câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar stiu precis ca acolo trebuie sa miroasa foarte urât, din moment ce anumiti insi de astazi se încumeta cu mult curaj sa îi categoriseasca sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste si onoare. Mai mult, avem de-a face aici, în mod sigur, cu o cale elocventa de a-si evidentia propria subdimensionare a demnitatii individuale de sine si nimic mai mult. Iar „hoiturile” care populeaza, în general, cotloanele ascunse, au, dupa cum se stie, fiecare în parte, mirosurile lor specifice cauzate de putrefactia a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber din organismul supus descompunerii de sine.

Daca facem aici referire stricta la fiinta umana, atunci putem spune ca miezul ei poate fi singurul ramas totalmente nealterabil numai daca „ceea ce este mai nobil din tot ce avem”, vorba filosofului german nascut la Mohrungen acum mai bine de doua secole, Johann Gottfried HERDER, este lasat sa îsi consume substanta interioara într-un lung sir de erori nefaste, supuse unei pseudojudecati ilogice si axate pe o rea intentie initiala.
În acest context, ideea ca „poporul-turma” ar fi pozitionat, undeva, într-o epoca ceva mai îndepartata din punct de vedere geologic, neavând, asadar, discernamântul specific pentru a deosebi paduchele de „sectorul estetic din organizarea noastra launtrica”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund gresit, care nu are legatura absolt deloc cu resorturile unei normalitati firesti ale gândirii în sine a unei parti a „intelighentiei” autohtone. Amintim în micul nostru eseu, faptul ca nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui si ale figurii unei anumite persoane îi creaza acesteia debuseul catre eternitate, ci Opera ei, fundamentul sau circumscris unei ideatici care sa transceanda timpul fizic al limitatului contingent.

Asa ca, în momentul în care iei hotarârea individuala de a demola o anumita personalitate dintr-o epoca oarecare, ce si-a conturat pe tot parcursul sau existential, mai întins ca durata sau dimpotriva, un construct bine consolidat, cu iz de universalitate, atunci trebuie sa te asiguri ca, prin argumentatia sau prin contraargumentatia, pe care o arunci pe tapetul trecerii tale efemere pe acest pamânt, ai, la rându-ti, în spate un corpus stiintific închegat si riguros din toate unghiurile sale de vedere. Este un principiu pe care oricine îl cunoaste foarte bine, fiindca nu poti sa emiti în eter ideea ca o norma stiintifica poate fi demna de luat în considerare pe viitor, daca setul tau de experiente personale multiple efectuate nu dovedeste veridicitatea rezultatului sustinut în mod verbal.

Si cum nu te poti juca cu niciun chip de-a alba-neagra în arealul vast si plin de interogatii firesti al stiintei lumii, asa si în zona culturii, aplicând principiul cunoscut al complementaritatii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator – si sa ne întoarcem aici la una dintre frazele marelui Edgar PAPU, care spune asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.” -, e bine sa avem în fata ca referential de pornire în tot ceea ce facem si declaram faptul ca “numai o ratiune perfect constienta de valoarea ei îsi propune precis teluri si stie sa le separe de mijloacele prin care ajunge la ele”, dupa spusele aceluiasi carturar român mai sus mentionat.

Se stie ca poporul român, în practica sa agricola îndelungata, si-a fixat, cum e, de altfel, si firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Faptul ca rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi asezat constant la timona mersului înainte al oricarei natii a acestui pamânt, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale nationale si, implicit, a celei universale pe fagasul propensiunii ei naturale evidente, se pare ca nu se mai constituie, în vremurile contemporane haotizante pe care le parcurgem, în acea functie distinctiv-izbavitoare pentru omenire aflata foarte aproape de procesele psihice superioare (inteligenta, gândire, limbaj etc.) ale culturnicilor zilei, care ar trebui, practic, sa fie înrolati permanent în serviciul valorilor profunde ale spatiului identitar românesc, în afirmarea continua a acestora pe plan extern, în acord cu tendintele actuale ale noii ordini mondiale – unde iluminarea spiritului uman nu trebuie sa contina în launtrul ei întunericul mascat al anumitor forte de tip ocult, devenind nimic altceva decât paravanul de actiune concreta a acestora, ci, dimpotriva, ea trebuie sa reflecte un alt tip de mentalitate, avansata, logica, sigura pe ea, aplecata catre profunzimile fiintei omenesti si nu catre o prototipizare a noului model uman superficial, robotizat, sclav declarat al pecuniarului stors cu orice pret, care sa-si nege cu consecventa trecutul, memoria si radacinile – puse pe tapetul lumii acum, iara nu în cel al demolarii voite a acestora, plesnindu-le în fata constant cu tone de noroi statut si aruncat cu buna stiinta asupra-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai putin dubitative.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetatean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul sau intitulat „Adevaratul spirit al poporului”. Asa ca, în primul rând, a-ti demonstra românitatea în era globalizarii fortate trebuie sa fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speta a institutiilor abilitate sa contribuie din plin, dar si una de ordin interior, moral, proprie substantei minime a profilului tau specific mai mult sau mai putin intelectual. Sa ne amintim ca rolul de prim rang al intelectualului român de marca a fost fixat nu cu mult timp în urma de catre eminentul critic literar si eseist, unul dintre cei mai prestigiosi, de altfel, filologi ai României contemporane noua, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenta decisiva si benefica asupra acestei institutii de marca, punându?si hotarâtor amprenta personalitatii sale de tip renascentist în recapatarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.

Figura emblematica, aproape singulara în întreg arealul contemporan al literelor românesti si universale „prin vastitatea si profunzimea culturii si prin tot ceea ce a scris si întreprins”, Marian PAPAHAGI, cu o eruditie rar întâlnita în cultura universala a zilelor noastre, marturisea într-un interviu acordat, cu putin înainte de a parasi lumea aceasta, Gabrielei Adamesteanu: “De fapt la Roma tot ca profesor am venit …, si anume pentru a încerca sa refac Scoala Româna din Roma, asa cum a fost ea altadata. Este ceea ce m-a fãcut sa accept propunerea, pentru ca stiu cum se poate face acest lucru si sper sa pot duce la capat acest proiect pentru chiar universitatile si institutele de cercetare de la noi.” Iata crezul unei constiinte exemplare, care a pornit la drum pentru configurarea demersului sau cultural-institutional – ce poate fi privit, însa, si din perspectiva mentalista a creatorului de Opera cu o Valoare culturala de tip peren – cu o strategie de revitalizare institutionala si, implicit, de deschidere culturala româneasca a “Accademiei di Romania” fara precedent, concepând un memorandum de constientizare a factorilor decizionali ai sferei cultural-politice a momentului respectiv având incluse în el acele masuri necesare transformarii spatiului academic românesc din Italia într-un centru de “înalta cultura, de formare postuniversitara si de cercetare”.

Aduc în discutie episodul memorabil al istoriei culturii contemporane numit “Marian PAPAHAGI”, pentru ca ceea ce a facut acest erudit specialist român în scurtul rastimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul sau de tip modern a fost sustinut de un întreg ansamblu relational din perimetrul public foarte activ, ofensiv sau, asa cum scria Mircea Vasilescu, distinsul italienist român PAPAHAGI „a facut tot, absolut tot ce îsi propusese în Memoriul adresat ministerului si publicat în Litere, Arte & Idei. … Dar, înainte de toate, a fost capabil sa-si consume energiile pentru a reconstrui institutia, fara alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna aparare a intereselor culturii românesti“. „MARIAN PAPAHAGI reprezinta, asadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicarii ample, generoase, pe diverse cai, a unei institutii culturale românesti din strainatate, care, poate sa functioneze, dupa „reteta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desavârsit existent în orice tara civilizata a lumii.

Marian PAPAHAGI a reusit sa „repuna pe picioare“, asadar, un construct cu o structura complet anchilozata, în contextul existentei la Roma a unei concurente de câteva zeci de academii straine pozitionate, una lînga alta, si anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii si Austriei, “înfiintate pentru a gazdui cercetatori, bursieri, profesori, care vin în Urbe sa studieze ori sa predea, mai ales în acele domenii în care Roma exceleaza: istorie, arta veche, filologie clasica si moderna, paleografie, arheologie, arhitectura, arte plastice” si a caror menire fundamentala “nu este aceea de centre culturale, care organizeaza spectacole, prezentari de carti, proiectii de filme etc., ci gazduirea bursierilor si coordonarea programelor acestora: de la cercetari în biblioteci si arhive pîna la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni”. Prezenta admirabila, calitativ superioara a culturii românesti la Roma s-a datorat în mod evident lui Marian PAPAHAGI, care „a reusit sa faca atît de bine într-un timp atît de scurt” tot ceea ce si-a propus. “Succesul lui Marian PAPAHAGI dovedeste ca ar trebui ca vorba „omul sfinteste locul“ sa ramâna doar în memoria noastra culturala, ca expresie a întelepciunii populare, nu mai e cazul s-o folosim ca „metoda de lucru“, adica sa lasam totul sa depinda de energia, vocatia, altruismul si competenta unui singur om. Ar trebui, în sfîrsit, sa învatam sa construim institutii functionale.”

Profesorul PAPAHAGI ramâne, prin urmare, pentru istoria contemporana a românitatii si a europenismului, în acelasi timp, un exemplu plin de elocventa a semanticii sirului de valori fundamentale ale culturii române dintr-un spatiu eminamente integrat universalitatii creatoare – pe care unii îl radiografiaza, culmea, la nivelul elementelor infinitezimale existente în “excrementele” valorice ale arealului creator românesc -, reconstruind din cioburi, prin mijloace moderne si deosebit de eficiente, o întreaga lume româneasca la standarde axiologice foarte înalte într-un spatiu de cultura si de civilizatie a lumii de dincolo de hotarele acestei tari. Marian PAPAHAGI va reprezenta, astfel, întotdeauna pentru spatiul identitar românesc, pentru cel european, dar si pentru cel universal de valori, acel punct singular de lumina, care strabate acum eternitatea lumii cu bucuria de a fi lasat toata energia spiritului sau creator poporului român si culturii sale profunde.

Nu am putut sa nu aduc în discutie personalitatea Profesorului PAPAHAGI în cadrul acestui comentariu personal, pentru ca, prin analogie faptica, ar trebui sa putem vorbi la ora actuala despre promovarea culturii noastre românesti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiti de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câtiva ani, iara nu despre cea vulgarizata azi pâna la limita sa extrema pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de actiune. Vreau sa amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care strabat, prin realismul si logica lor, timpul. Iata-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al carui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici macar un ceas pentru anul lui Neptun de sasezeci de mii de zile, totusi, ce multe si mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventeaza oamenii spre a-si face viata grea si dureroasa!” (15 ianuarie 1883). Si tot el scria cu trei ani înaintea momentului redactarii celor mentionate anterior, în “Lectii de patriotism”, urmatoarele: „E trist ca o tara al carei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâtia eroi, atâtia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la asa hal…”

Contrastant cu ceea ce se propune azi a fi neoaxiologia moderna a primului secol al celui de-al treilea mileniu postchristic, care nu “arunca” pe piata decât filonul filozofic al valoricului de tip rasturnat sau al antivalorii evidente în sarja continua, as face o apreciere de ordin obiectiv tot prin cuvintele lui EMINESCU, scos, chipurile, din racoarea camarii sale conjunctural alese numai în momente de festivism „îndoielnic”, si anume: “Numai oamenii cari au taria de-a fi credinciosi caracterului lor propriu fac impresie în adevar estetica, ei numai au farmecul adevarului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simtirile noastre…”. Si doar „cel care respecta caracterul propriu si libertatea de manifestare a oricarui alt geniu national, contracteaza prin aceasta el însusi dreptul de a fi respectat în toate ale sale…”(26 ianuarie 1882 – „Straini de origine româna?”). E logica bunului simt universal valabil si a eruditiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.

Oare, si nemtilor, ma întreb, le-o fi mirosind la fel de urât propriul lor spatiu cultural identitar german de sute de ani, iar „poetul solar”, asa cum îl definea Edgar PAPU, Friedrich H?LDERLIN, ar trebui, cumva, închis si el, undeva, tot printre mucegaiurile vreunui sumbru catun neconsemnat al istoriei lumii actuale, pentru a zace acolo în bezna si uitare, numai fiindca a îndraznit sa impuna literaturii universale, exact ca si EMINESCU, o gândire vasta, profunda, plina de „simboluri cuprinzatoare, de o rara autenticitate, unde ideea prinde palpitatia realitatii dorite a vietii” ?!… Nu cred ca pot sa raspund, ca turmas de rând de tip tertiar, ce ma aflu, cu aceleasi arme precum cele ale comparatiilor necuviincioase facute de anumite persoane în ziua de azi, comparatii lipsite de rigoarea unui suport stiintific real si moral, totdeodata, care, conform celor specificate, printre altele, în Dictionarul explicativ al limbii române, mai pot fi denumite, pe buna dreptate, si „îmbalate”.

Astazi, nu a gândi despre Eminescu sau despre cultura româna este problema fundamentala a celor care realizeaza acest fapt deosebit de nobil si de important pentru istoria momentului, ci felul în care ei o exercita, prin afirmarea a orice le parcurge cutia craniana într-o anumita contextualitate, care, desigur, ca nu poate decât sa nasca un adevarat potop de confuzii în mintea multora dintre noi. Atunci când o valoare culturala marcanta devine gena de baza a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, pe care acesta si-o simte din generatie în generatie zvâcnind cu putere în sângele si în inima sa, e foarte greu – si un non-sens, pâna la urma – sa vrei sa manevrezi cuvintele, prin comparatii seci si gresit nuantate, indiferent cine ai fi si ce functie efemera ai îndeplini, de asa maniera încât sa nu îti atragi asupra-ti, de unul singur, un adevarat torent nestavilit de ura colectiva însotit, chiar, si de episoade publice tulburi. Dar daca ti se întâmpla asa ceva pâna la urma, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuti în oglinda realitatii înconjuratoare, care îti este data a o trai si a o întelege corect o singura data. Ca imaginea observata în atari contexte nu este aceea pe care vrei sa o vezi tu însuti, ei bine, tocmai aici sta clenciul de unde trebuie sa porneasca, în sinele propriu filozofal al oricarui intelectual, dezbaterea sa interioara asupra faptului petrecut, asupra circumstantelor declansatoare, asupra efectelor în lant, ce se succed, iata, pe baza unei legi a continuitatii pe care nu o poate opri, desigur, nimeni, în afara propriei tale persoane conduse de ratiune si de afect.

Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mâna sigura si concreta omului actual: dreptul la o interpretare justa si nicidecum la ura. Revolta nu trebuie sa existe absolut decloc. Si asta, pentru ca, intelectualul, prin însesi mijloacele sale de investigare a realitatii pe care le poseda, nu are voie sa recurga la ura, cel mai josnic sentiment al unei fiinte umane din oricare timp ar fi ea. Menirea sa nu e decât aceea de a transcende coercitiile de gândire ale umanitatii si de a darui acesteia Lumina cunoasterii de sine, care sa anuleze, implicit, si sentimentul dominant de ura interioara, atunci când acesta încearca sa îsi faca loc în mentalul colectiv sau în cel personal. Mai cu seama ca, de la un anumit moment al vietii sale, omul, si cu deosebire intelectualul de forta, trebuie sa priveasca spectacolul lumii cu datasarea pe care i-o confera vârsta si întelepciunea acesteia. Încrâncenarea si catalogarile inexacte nu îsi mai au locul în perimetrul viziunii sale existentiale. Acestea apartin unui alt timp personal. Sa speram, însa, ca, o parte din panoplia intelectualitatii mioritice contemporane sa adulmece, în scurta vreme, adevaratul iz valoric autohton cu fibra universala si nu altul, tocmai pentru a nu se rani singura în spinii atitudinii de autoaparare a axiologiei proprii a unei natii întregi, care anuleaza permanent cu bunul sau simt înnascut duhoarea spiritului de haita dezlantuit al epocii perverse si confuze în care traim.