Tag: crestinism

Patru ani de la savarsirea din acesta viata, pamanteasca, a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitresa

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA

ORIZONTURI DACO-ROMANE

On By nelursIn HistoryLeave a comment

De curand a aparut, la Cluj-Napoca, cel de-al III-lea volum al lucrarii intitulate „Orizonturi daco-romane” a cunoscutului arheolog si dascal, academician prof. dr. Dumitru PROTASE. Lucrarea cuprinde 37 de articole si studii pe care  autorul le-a publicat de-a lungul timpului in tara sau peste hotare, consacrate trecutului nostru daco-roman in perimetrul carpato-danubian. Reamintim ca volumele precedente au aparut in anii 1995 si respectiv 2005, bucurandu-se de o calduroasa primire in cercurile academice si stiintifice din intreaga tara, avand in vedere abordarile incitante si gradul de noutate pe care il oferea celor interesati.
 Si acest nou volum, asa cum ne avertizeaza autorul insusi in Prefata lucrarii sale, este, asemenea celor anterioare, structurat pe aceleasi principii si utilizeaza aceeasi grupare a materialelor publicate. In acest sens, studiile cuprinse in aceasta carte sunt structurate pe capitole ca „Dacia independenta”, „Dacia romana”, „Dacia post-romana” si  „Varia.”
 Deoarece, asa cum precizam, in aceasta lucrare sunt cuprinse articole publicate in tara si peste hotare, o mare parte din texte sunt nu numai in romana, ci si in limbi ca engleza, franceza, germana si maghiara, oferind astfel si unor specialitti sau cititori straini posibilitatea  de a lua la cunostinta despreb rezultatele cercetarilor ca si despre descoperirile facute de neobositul universitar si arheolog  acad. Dumitru PROTASE. Autorul, demn continuator al lui Vasile PARVAN, aduce, prin lucrarea de fata, in atentia istoricilor, dar si a publicului obisnuit numeroase elemente, date si dovezi extrem de utile in intelegerea trecutului nostru daco-roman, de pe o arie extrem de extinsa, cu cercetari intreprinse atat pe intregul teritoriu Transilvan cat si in afara acestuia.
 Observatiile academicianului prof. dr. Dumitru PROTASE, sustinute de date rezultate in urma unor sapaturi si cercetari minutioase, dar si a unei adecvate cunoasteri a lucrarilor stiintifice consacrate acestei tematici, aduc contributii noi, extrem de interesante atat in ceea ce priveste prezenta propriu-zisa a romanilor in spatiul carpato-danubian, cat si a altor semintii aflate in contact sau relatii cu aceste teritorii. Se refera in acest sens la invazia carpilor in anul 242 in Dacia, probleme ale crestinismului la gotii din transilvania, crestinismul la daco-romani inainte de venirea slavilor, fondul lexical dacic si semnificatia lui in limba romana etc.. Academicianul Dumitru PROTASE, continuand o indelunga si prodigioasa activitate de cercetare, aduce competente si pertinente clarificari legate de zone sau subiecte incerte sau controversate, recurgand exclusiv la o argumentatie stiintifica elevata si eliminand din demersul sau stiintific orice ingerinte propaganditice sau politice.
 Astfel, domnia sa ajunge la concluzia ca „Teoria lui Roesler nu s-a nascut din motive stiintifice, ci din motive politice”, sau dezvaluie „adevaruri fundamentale in istoria romaneasca. Permanenta si continuitatea in tinuturile de la Dunare si Carpati”. Academicianul prof. univ. Dumitru PROTASE nu este robul exclusiv al materialelor arheologice descoperite caci, pentru a-si demonstra asertiunile, recurge si la argumente de ordin lingvistic sau lexical care, coroborate cu vestigiile arheologice, intregesc in mod fericit tabloul trecutului nostru daco-roman, in acest spatiu.
 Am mai remarcat o trasatura exceptionala  a demersului sau stiintific si anume, faptul ca academicianul Dumitru PROTASE evita abordari subordonate unor scopuri conjuncturale, chiar daca de buna credinta, si are capacitatea sa deceleze intre faptul istoric si interpretarile interesate sau justificate de o anumita orientare de circumstanta. Fiecare dintre abordarile domniei sale dincolo de competenta indiscutabila a specialistului, degaja o dragoste netarmurita fata de trecutul nostru istoric, dar si o incredere extrem de tonica, mai ales in acest context de criza complexa, in viitorul tarii noastre.
 Peste cateva zile, mai exact la 1 februarie a.c., distinsul academician prof. univ. dr. Dumitru PROTASE, rectorul Universitatii Populare Cluj-Napoca, va implini frumoasa varsta de 85 ani. Este un  prilej de a-i adresa nu numai felicitari pentru aceasta recenta carte exceptionala, ci si sincere urari de viata lunga si cu sanatate, rodnica in noi viitoare lucrari fundamentale in domeniul pe care il ilustreaza de decenii in mod stralucit.
Dr. Dan BRUDASCU

Crestinismul de-nceput, sursa generoasa de inspiratie pentru artisti

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui  si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI

DUMNEZEUL MEU

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, Miracles, poetry, Theology3 Comments

by Corina Diamanta Lupu

Dintr-un potop, Tu, Doamne, m-ai salvat,
În pumnu-Ti ape mari si dese ai strivit –
Cu glasul Tau de tunet, din ceruri ai strigat,
Si ploaia ce curgea-n perdele s-a oprit.

De-un nou pamânt, Tu parte mi-ai facut,
Sa-l stapânesc, ai spus, de-acum-nainte –
Si-un curcubeu din mâna-Ti sfânta s-a nascut
Ca semn dumnezeiesc de-aducere aminte.

Eu chem de-atunci, în ruga, pe Nume a-Ta Fiinta,
Un vârf de munte-am temelie sub picioare –
Te vad, de pe înalt acoperisul lumii, prin credinta,
Croindu-mi drumul prin Iordan si mare.

Craciunul

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature1 Comment

by Delia Almajan

Canada

Covorul matasos de alb, despletit din roua norilor, se coborâse pe pamânt în trupuri gingase de fulgi de zapada. Brazii îsi înstelasera stoicismul cu straie pure de nameti, sclipind ca briliantele sub mângâierea lunii. Tot cuprinsul dealurilor râdea cu podoabe argintii, la complimentele noptii inundate de stele. Aceasta noapte de crunta frumusete era omega timpului si începutul Vesniciei, caci în ea se întrupase printre noi Dumnezeu în forma de prunc nou-nascut… Undeva, într-un sat obscur, sub privirile speriate ale unor parinti si mai obscuri, Cuvântul se îmbraca în carne si oase sa ne demonstreze cum respira Iubirea… În grajdul rece si ostil, strain de un leagan primitor si cald, Pruncul plângea sub sclipirea stelelor muritoare. În lacrimile Lui plângea Tatal, despartit de Fiul ce îi era bucurie si placere neîntrerupta pe tarâmul vesnic scufundat în lumina. Durerea Tatalui, atât de palpabila în scâncetul Pruncului, era bine definita si justificata. El vedea, dincolo de iesle, înspre sfârsitul sau începutul zidit o data cu vesnicia, undeva, la tâmpla Sionului. Dumnezeu striga în fulgii fragezi de zapada, puritatea întrupata în cel din urma Adam. El vedea multimile învesmântate în ura, sulitele unui razboi nebun, razvratirea dar si un Aleluia mai puternic decât rastignirea pe cruce… Îl vedea pe Fiul, înalt în statura Ascultarii, batând strazile prafuite ale Ierusalimului, vindecând ologii, înviind mortii, dezlegând limbile, deschizând urechile… Dar mai vedea, în acelasi timp, multimile atinse de roua eterna a lacrimilor prefacute în bucurie… Ei, ai caror prunci fusesera dezlegati de robia întunericului, vindecati de boli si saturati cu pâinea pâinilor si pesti din navoade ceresti, erau, în acelasi timp, tradatori de Cer si lumina, rataciti prin labirinturile mintilor otravite de dragoste de sine, pierduti cu tot ceea ce poate fi pierdut… În acea noapte din Betleem, când luna îsi revarsa razele tremurânde peste cuprinsul sclipitor, de iarna, Dumnezeu plângea dintr-un ochi si râdea de bucurie din celalalt. Bucuria Lui, reverberata prin plamânii fragezi ai Pruncului, era viata vesnica ce în curând va curge din ranile Lui. Viata în plinatatea ei trebuia sa izbândeasca asupra mortii, precum ziua trebuie sa triumfe asupra noptii. În ochii Lui era bucuria vesnica, biruitoare asupra unei întristari vremelnice, era cerul dintr-o data mai aproape, tot atât de aproape precum plânsul de pe buzele Pruncului. Au trecut doua mii de ani de când Pruncul Isus a atins planeta noastra, cu Dumnezeu în trup si în oase. A nins mult de atunci, si Tatal mai striga înca prin fulgii fragezi… Doar ca albul puritatii lor e mai alb acum, crescut în atâtea inimi pentru care Betleemul este nasterea dorului adevarat dupa o casa adevarata. Este începutul întoarcerii acasa!

Exegeza-ÎNTRE NASTERE SI ÎNVIERE – EXPERIENTA SUBLIMULUI MORTII ÎNTR-UN EXERCITIU CONTINUU

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

THEODOR DAMIAN, „Exercitii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucuresti, 2009

Înca din titlul, foarte tentant, recunoastem atitudinea crestina a prelatului, omului si poetului Theodor Damian, cel care îi aduna pe scriitorii valorosi din întreaga lume, sub obladuirea revistei Lumina Lina, la colocvii de taina despre mântuire, Viata-Moarte-Înviere – Misterul credintei care se proclama la fiecare Sfânta Liturghie.
Si de aceasta data, dascalul sacerdot ne introduce în universul adevaratei credinte pe care o propovaduieste de la amvon, la catedra ori în paginile prestigioasei reviste de cultura si spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învata si în aceste pagini, nu numai trairea, dar si murirea, însa mai cu seama, ne ofera farâme din cuminecatura Învierii particulare si universale de la sfârsitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie tinut seama în aceste vremuri care prefigureaza sfârsitul iminent al lumii, asa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa.
Profesiune de credinta, dar si de viata, Apostolatul Cuvântului da roade neasteptate în toata lumea, în constiintele, nu numai ale românilor, dar ale crestinilor de toate confesiunile.
Putem spune ca Theodor Damian este un propovaduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în America, în România, Germania sau la Poli, îsi exercita mandatul încredintat de Însasi Pronia Divina.
Bogata si prestigioasa sa activitate didactica, spirituala, duhovniceasca, literara nu a ramas îngropata precum talantul, în pamântul, uneori arid si sterp al sufletului învârtosat, în lupta cu existenta, ci, precum semintele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins radacini, au încoltit, au crescut tulpini viguroase si au dat la rândul lor, flori si roade încarcate de seminte, într-un ciclu firesc, asa cum, fireasca este viata însasi.
Cu alte cuvinte, s-au înmultit nemasurat si necântarit si asteapta, la rândul lor, sa fie împrastiate si sa-si împlineasca în felul acesta menirea.
Îl recunoastem înca de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelasi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reusind sa transmita subliminal, mesaje vitale. Acuratetea acestui stil deja format este un câstig pentru cititor, pentru ca întelege mesajul si-l asuma si se substituie starilor si ideilor autorului.
Autoritatea religioasa si morala pe care o reprezinta autorul e suficienta pentru receptarea cu deschidere maxima a textului poetic, care, îmbracat în aura spiritualitatii, induce stari cât se poate de stenice pentru suflet si pentru psihic.
Theodor Damian nu se abate nici o clipa, însa, de la ideea de forta pe care o transmite cu o luciditate maxima: trairea autentica a credintei si nu numai afisarea ei ostentativa. Si feed-back-ul nu întârzie sa se nasca si sa se manifeste.
Volumul Exercitii de Înviere este expresia cea mai pura a unei credinte adânci si a unei trairi, profund înradacinate în suflet, dar si manifeste, în cautarea omului/sufletului pe care sa-l îndrume, sa-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngusta care duce la Împaratia Cerurilor.
Si aceste „exercitii de Înviere”, sunt de fapt, exercitii de nastere, de viata si de moarte, autorul învatându-ne, si învatând si el însusi în acelasi timp, cum se traieste si cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugaciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenta cuvenita, si cu oamenii, cu acea nota de intimitate, afinitate si caldura sufleteasca, fara de care nu ai putea sa-ti deschizi sufletul, nici macar la confesional.
Prin scurte secvente de viata, gen flash-back-uri, autorul pune în lumina trasaturile de caracter ale adevaratului crestin, mai cu seama cel traitor în lumea de azi, laicizata si mergând în cu totul alta directie decât cea spirituala, secvente creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.
Ele constituie etaloane de comportament si de viata, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învata lejer si fara prea mare efort din partea noastra, ceea ce e cu adevarat pretios pentru propria-ne mântuire si cum sa purtam povara dulce a jugului lui Cristos.
Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind universal valabil: „Ce augustinian suna versul acesta/ profesore Nicolae Anutei/ de unde esti asculta-ma/ si tu ai vrut sa vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ametit / rusinat / fericit / culorile nu mai conteaza / numai circumferintele / aluneci pe ele ca pe gheata / dintr-una în alta / de sus în jos / si de pe pamânt la cer / din exces de cunoastere / în mister.” (Tipatul dintâi, 3).
Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevaruri filozofice vechi de când lumea, perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai stiut / aceasta este drama ta / o joci perfect / pentru ca nimeni nu te-a putut învata / tot ce înveti / se corupe / pentru ca nu poti sa fii / decât ceea ce n-ai învatat / niciodata / nu exista decât o singura haina / de mire / aceea în care te-ai nascut / nici un croitor nu-ti va putea adauga/ nimic / de la Socrate citire” (Tipatul dintâi, 4).
Avem în fata ochilor o suita de miniaturi picturale în care artistul descopera imagini, atitudini si sentimente pe care ni le transmite cu afectiune si generozitate: „N-am vazut atâta tandrete / cum vad acum în Varsovia / din copilaria / Botosanilor mei / numai acolo si atunci / perechile se tineau / de mâna / tineri si batrâni / poate si Minulescu / si-a scris romantele / în Varsovia sau în Botosani / se spune ca bunul simt / va plamadi toata framântatura / asa cum se face / la fiecare mie de ani” (Tipatul dintâi, 5).
Cunoasterea de sine, „cântecul nasterii tale” trebuie cautata adânc în fiecare din noi si însusita, cu întreg misterul sau, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simti singur: „dar pentru asta trebuie sa fi fost la Neamt / la manastire / nu în Spania / trebuie sa fi mers singur / pe strazi necunoscute / fericit / si sa fi cântat / cântecul nasterii tale / pe care nu poti sa-l uiti / asta este / sa-ti cânti tipatul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauti / în alte tipete si zgomote / doar cu drama aceasta ramâi / asa cum ai intonat-o la început / asa joci / în tot ce e frumos pe lume / îti amintesti / tu si drama ta / fie ca poti / fie ca nimic nu poti spune” (Tipatul dintâi, 8).
Poetul marturiseste în acelasi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / si luptându-ma / cu îndaratnicul zmeu / cel din mine nu din afara / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie sa moara / nu se stie când / dar ce mângâiere / sa stii / ca fiecaruia-i vine moartea / la rând” (Tipatul dintâi, 9).
Constient de vremelnicia lumii si a periplului nostru terestru, poetul spune: „asa-ti treci calea / si vama / lasând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai saraca” (Tipatul dintâi, 10).
Motivul cercului, al rotundului, al perfectiunii apare frecvent în poeme, el însemnând si un spatiu perfect închis, care poate fi gol ori plin, dar si un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferintele / daca stii cum sa le pui / la un loc / poti vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apa, aer, pamânt si foc” (Tipatul dintâi, 11). Si aici sunt amintite cele patru elemente primordiale si esentiale ale vietii.
Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numarul 12 din acelasi poem Tipatul dintâi: „Liebes / tu unde esti / ce noroc ca cerurile tale / mai ard / tu esti flacara / iar eu lumânarea / sau invers / tu esti cartea / plina de sens / eu o scriu si tu o citesti / sau o joci / asa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca si Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din gradina / ne-au lasat clipe târzii / când stateam în asteptare / iar tu voiai sa vii / ai venit / dar înca te mai astept / si ma astepti si tu / pe drumul dintre da si nu”.
Se stie ca asteptarea este mai încarcata de semnificatii decât împlinirea ei. Asteptarea înseamna taina, dor, nerabdare, emotie, mister, chemare, trezirea simturilor, inefabil, speranta, gânduri, soapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri si se petrece repede, între doua asteptari. Asteptarea este apanajul femeii, al Penelopei care-si tese gândurile la gherghef, care-si coase dorurile si, la fiecare împunsatura de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este apanajul barbatului. Niciodata nu va fi barbatul cel care asteapta, asta e de când lumea, el circula, se preumbla, se ia cu lumea si uita repede.
Iata, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominatiunea 14 din acelasi Poem: „Ce fel de înger esti tu / ca nici areopagitul nu vorbeste / de categoria aceasta / în cerul cercului tau / am vrut sa ajung / si înca mai vreau / drumul pâna acolo / e ca o adiere subtire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pamânt / asa cum pentru a fi filosof / nu trebuie sa fii deja întelept / ci doar iubitor de întelepciune / mergator spre ea / asa cum zice la carte / te vei mântui dar scoala-te / de câte ori vei cadea”.
De fapt, ce altceva înseamna filozof decât iubitor de întelepciune? (filo – iubitor; sofia – întelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfectiunea gândirii.
Portretul artistului dezvaluie doar un coltisor din taina ce-l învaluie, dar si stârneste curiozitatea privitorului, pentru ca îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creatie: „Artistul trece pe lânga mine / e înalt si subtire / îmbracat în negru / de sus pâna jos / cu palarie desigur / si cu gulerul pardesiului ridicat / desi e noapte / e cald afara / dar el traieste în cercurile lui / cine stie cum e acolo / poate e iarna sau vara cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul noptii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas masurat / si semet / trebuie sa fii destul de îndraznet / sa-ti construiesti singuratatea / în mijlocul lumii / ca un calugar ce poarta / pustia în el / asa cum îsi purta Alexandru Plesca / lastunii” (Tipatul dintâi, 18).
O alta idee relevata aici este singuratatea artistului, însingurarea si particularitatea creatiei lui nemuritoare, care nu se poate zamisli decât în tacere, izolare si o profunda traire interioara.
Si iata ca autorul strecoara si precepte biblice, transpuse poetic:
„Ce frumos e sa ierti / si câta bogatie-n iertare / toti cred ca pestele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peste / tolle et lege / ia si citeste / si învata / cum trebuie sa te închini / când îti faci / rugaciunea de dimineata” (Tipatul dintâi, 20).
Theodor Damian ne descopera „locul unde visezi / fara sa vrei / unde duhul noptii te prinde” (21) – si e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / si te arde pustia / ca atunci când asisti / înghetat / la felul cum clipa / trage dupa ea vesnicia” (21) – idee excelenta, clipa cu clipa, bob cu bob, adunate, realizeaza rotundul numit Vesnicie!!!
Si încheie acest lung poem – Tipatul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului sau religios si artistic: „Fiecare are pustia sa/ asa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învata nicaieri / este cum sa mergi prin ea / fara sa te ratacesti / si crucea cum s-o poti duce” (22).
Într-adevar, purtarea crucii este o arta ce tine de fiecare om, multi o leapada, altii sunt striviti de ea si doar putini reusesc sa duca pâna la capat povara încredintata. Si iata cum, într-un poem alcatuit din alte 22 de poeme, se poate da masura talentului si maiestriei artistice a autorului.
Cea de a doua secventa Scrisorile pelerinului – destul de consistenta ca întindere si substanta, cuprinde poeme, în mare parte dedicatii – având ca univers „motivul cercurilor înterpatrunse”, al eternitatii, al nasterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunta pe autorul de astazi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-si trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodata / si n-ai fi crezut c-ai sa fii / e ca atunci când te înfrupti / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îsi închide petalele / si te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se stie / acesta-i drumul nasterii tale din nou / ai vrea sa fie asta eternitatea / prins în miscarea mereu unduinda /a cerurilor / nu mai ai odihna / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).
Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, calatoria (tema predilecta) – prefigureaza calatoria prin viata a omului, tema arderii launtrice, din care nu rezulta cenusa, ca si din focul sacru, desi te mistuie, tema scaldarii, a botezului, a ablutiunii „într-o apa mereu mai curata”, tendinta omului la desavârsire, tema dorului de casa si a pâinii negre „cea dulce ca pamântul/ pe aceea o sfintesc si-o manânc” (În Malta cavalerii).
Cine altul decât cel plecat, stie cu adevarat gustul dulce de coltuc de pamânt, muscat cu foame si dor neostoit de acasa? Se zice ca tarâna patriei nu va întepa niciodata talpa, asa cum n-a întepat-o pe vremea când omul umbla descult, pe ulitele copilariei.
Apare frecvent tema corabiei care nu mai soseste, a vaporului plecat si neajuns la destinatie, a naufragiului, e esuarii, a dorului de tarmul parasit, a calatoriei pe apa, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârma / sa-ti conduci tot neamul / pe drumul din urma / spre locul unde nimic nu se cere / asa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morti / ca sa-i cuprinda / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicata lui Vasile Andru).
Valurile –o alta tema recurenta (valurile vietii??) – sunt si ele prezente – cu toate framântarile, unduirile si zbaterile lor de stânci: „Susquehana ti-a luat fiul / din brate / si-l poarta pe valuri / si râu si nava deodata / de acum / acolo nimeni nu se mai îneaca / intri în apa / ca-n taina Iordanului / si curgi spre Împaratie / asa cum curg apele / în cristelnita / acum / si în veacul ce va sa fie” (Susquehana trecem).
Este uimitor cum, cu asa de putine mijloace, poetul reuseste o asa de mare bogatie de sensuri si adevaruri care nu mai trebuie demonstrate, si într-aceasta consta valoarea si maiestria versului acestui poet.
Dar acesta poate fi si ritualul scaldarii în râul sfânt care vindeca de orice neputinta si boala, care te vindeca, în primul rând sufleteste si te poarta totodata pe tarâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindeca / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindeca / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).
Theodor Damian în poemele sale reuseste sa dea expresie fericita unor idei si concepte crestine, mai mult chiar, unor trairi spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoiala si înnobileaza titlul si calitatea de copil al lui Dumnezeu. Si aceasta, fara formulari dogmatice, ci doar prin imagini si discurs liber, specific poeziei moderne. Si iata ca si prin acest mijloc de arta, serviciul adus dumnezeirii si omenirii este remarcabil si bine primit si acolo sus, si aici, jos, de catre semeni.
Theodor Damian stie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindca el a învatat S? LE ASCULTE. A asculta si nu doar a auzi – e o arta sublima, A sti sa taci cu luare aminte si sa încuviintezi doar cu ochii si gesturile, atunci când un om îsi varsa amarul, a sti sa împarti fiecaruia, vorba potrivita, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.
Si poezia este o sfânta confesiune, chiar daca nu e soptita la scaunul de spovada, între tine si reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit sa lege si sa dezlege tot ce e de legat si de dezlegat pe pamânt si în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliatiunii, al iertarii si al împacarii cu Dumnezeu, cu tine însuti, cu semenii.
La rândul sau, de asta data, preotul si omul ni se confeseaza în pagini tulburatoare. La rândul nostru, trebuie sa învatam a-l asculta cu luare aminte.
Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viata fiecaruia dintre noi, pe o Carte cu file nevazute. În uriasa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurca Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mâna sigura actiunea, dupa Marele Sau Plan, fara sa greseasca? Si cum de-i recunoaste pe toti, dupa care criterii, dupa secolul, anul, luna, ziua nasterii, dupa ce culori sufletesti pe care le raspândeste în jur fiecare, dupa specificul sau. El este Scriitorul care ne scrie vietile. Dar si cititorul care ne citeste în suflete, pe chipuri, dupa fapte, în toate împrejurarile vietii noastre. Noi credem ca, singuri, suntem capabili de a înfaptui ceva, o activitate materiala, spirituala, intelectuala. De fapt, El e cel care actioneaza în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care stie sa se faca micut, sa încapa în om într-o particica de azima sfânta, de unde lucreaza temeinic. Doar sa ne deschidem usile sufletesti, ferestrele mintii, sa nu bata degeaba si sa plece de la noi, trist si îngândurat ca i-am refuzat gazduirea, ca nu i-am deschis inima.
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Ma tem ca trece Dumnezeu pe lânga mine cu harul Sau si ca nu se mai întoarce”.
Sa asteptam clipa când El va trece si sa-i facem loc, sa se strecoare. Stie El cum. Pe nesimtite. Pe neobservate. Fara revelatii spectaculoase. Pe negândite.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci altcineva traieste în mine”.
Te trezesti ca nu mai vorbesti si nu mai actionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Particica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, ramânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iata înca o taina. Theodor Damian stie ca tot ce a primit, însa, trebuie sa dea înapoi. Ca a primit doar în custodie, ca noi toti, de altfel. Unii un talant, altii doi, altii cinci, zece talanti. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu particele din inima, mintea si sufletul fiecaruia.
Si asta face. Ne asterne pe tava aceste daruri. Sub forma de particele. Iar noi e pregustam cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru ca stim ca au fost prelucrate în creuzetul curat si secret al inimii sale.
Ce dovada mai mare, decât aceste confesiuni, daruite noua? Trece harul pe lânga noi: Nu puneti zavoare la usi! Lasati-l sa intre, sa-si faca salas si sa lucreze acolo.
De un asemenea har lucrator este vorba si în aceste scrieri. Si ele lucreaza în taina în noi, pe îndelete, cu rabdare si îngaduinta.
Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a nascut/ cu adevarat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie si fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).
Un alt adevar pe care ni-l dezvaluie autorul e ca Poezia este o cruce, „crucea mocneste în poezia” (Palmierii Granadei) si, fara jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.
Calatoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilariei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varsovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarasi Tara închipuirii, a idealului de neatins al copilariei, ori prin alte colturi ale planetei, ne arata, de fapt, traseul initiatic strabatut prin sine însusi, sunt calatorii pâna la capatul sinelui, urcari si coborâri în profunzimea sa, dar si înotari în desert, în pustia nisipului sau „pe marea curgânda-n mister” – unde „vapoarele si barcile / se leagana lenes”.
Laboratorul intim al creatiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobisnuit: „nu scriu ceea ce vad / ca nu înteleg nimic / scriu ceea ce nu vad / ca sa învat sa înteleg” (Helsinki). Aceasta veste o axioma, ori un silogism perfect.
Lucrurile vazute, întâmplarile traite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifreaza lent în cuvinte. El si le explica în felul sau, nu numai siesi, dar ni le explica, întelegându-le el mai întâi, dupa principiul: trebuie mai întâi sa faci ceva, ca sa întelegi ce-ai facut: „crezi ca stii dar nu stii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l stii / dar îl faci si devine al tau / iata singura cale / care te izbaveste de cel rau” (Helsinki).
Acest drum initiatic al cunoasterii de sine din Scrisorile pelerinului – este strabatut de noi toti, este drumul care te face întelept, o data cu înaintarea în vârsta: „Si uite-asa / fara sa stii de ce si cum / te-ai facut mai bogat / cu un drum / dar si mai batrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stapân” (Helsinki).
Nenumarate insertii filosofice din tezaurul de întelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat scoli si au avut discipoli pâna în zilele noastre, ne strecoara Theodor Damian în versurile sale, dovada ca întelepciunea este inepuizabila: „La Babel / a mai cazut o stea / asa ne golim cerul / de luminatorii mici / asa se face ca tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca si cum soarele moare / între doua închipuiri // Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tacerii / non omnis moriar / mai apuca sa strige Horatiu / atunci când a înteles / ca e posibil sa te lepezi / de timp si de spatiu / non omnis moriar / a strigat când a înteles / ca moartea / se ascunde în viata / asa cum nimicul e-n toate / asa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).
Rând pe rând defileaza batrânii filozofi si vesnic tinerii poeti; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horatiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca si personaje din credinta budista:
„Pe pragul portii marelui zeu / se fac exercitii de nemurire / Mytra te cheama / dar nu te primeste de tot / ca o albina dai târcoale / stânjenelului auriu si fierbinte / ca îngerul mortii femeii lui Lot / nu se stie cine spune adevarul / si cine minte / tu trebuie sa discerni / de firul acesta putred atârna/ nemurirea ta / dar ce înseamna discernamânt / în ispita aceasta încrâncenata / prelunga si grea” (În Malta cavalerii).
E genul de întrebare retorica pe care si-a pus-o si Pilat din Pont înainte de a se spala pe mâini: „Dar ce e Adevarul?”
E aici vorba de ALEGERE, si nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentala din viata ta, nimeni nu te sileste, ai capacitatea de a discerne si liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamna / ca stii ce vrei / chiar daca nu poti singur / s-ajungi în locul ce-l stii / dar crezi / ca îngerul va veni / nu conteaza cum se numeste / conteaza ca oriunde te afli / Varsovia, New Work / Munchen sau Botosani / cineva acolo sus / te iubeste” (Tipatul dintâi, 15).
Ceea ce subliniaza Theodor Damian este faptul ca trebuie sa discernem între o filozofie de viata orientala sau occidentala si adevarata credinta, care nu poate fi decât crestina.
Cu un usor sarcasm autorul marturiseste: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / daca e imposibil / trebuie sa fie si exposibil / altfel universul nu mai sta / în picioare / altfel ne vom întreba la nesfârsit / de când, de unde si de ce / se moare” (Scriu în Rosario).
Autorul strecoara si elemente mitice alaturi de cele reale, din calatoriile sale: „Acum esti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimba cavalerii / selectati de împarat si de regina / sa se duca dupa Graal” (Am mai fost în Argentina)
Theodor Damian scoate deseori la iveala adevaruri crude cu care se confrunta cei mai multi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunti / cu forta sinceritatii / îti vine în minte parola exacta / a singuratatii / numai atunci / altfel uiti / negând permanenta jocului teluric / ce-ti desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punti” (De la Apenini la Anzi).
Autorul stie ca în demersul sau, nu e totdeauna receptat integral si ca va fi
înteles, poate, într-un alt timp, care nu tine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenta poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucata de pâine / dragostea / ca jocul de sah / jucat în Times-Square / între lumini si culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubesti / joci profesional / caii de pe tabla mea de sah / au doua capete / unul în regim de zi / si altul în regim special / asa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descopera / îti picteaza metaforele / întunecos si lunatic / asa mi se întâmpla si mie / când deodata ma cuprinde / tristetea prelunga si grea / când deodata stânjeneii / invadeaza câmpul dintre mine / si moartea mea” (De la Apenini la Anzi).
În periplul nostru terestru spre patria cereasca, observa autorul: „Alergam / de la un capat la altul / al lumii / himerele sunt aceleasi / doar poarta alt nume / nici n-am observat ca / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afara / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceara” (Spre Malmo).
Peste tot în calatoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însotit de copilul care a fost: „asculti pe vaporul de croaziera / valurile Dunarii / copilul din tine creste din nou / în alt trup / în alta era / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrima / deci totusi se spera // În casa soarelui rasare / nebunul cu ochii lui închisi / ne învata cum se traieste / si se moare / vorba lui Socrate / mori asa cum ai trait / conteaza fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).
Theodor Damian are constiinta existentei vesnice a omului si amintirile nu sunt decât ramasite, farâme ale preexistentei omului pe pamânt, de dinainte de cadere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prabusit, prin pacatul protoparintilor si i-a ramas pe buze doar gustul dulceag-amarui-acrisor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taina/ la zidirea lumii / atunci am vazut luna / prima oara / înainte de a se naste / era ca în noaptea de Paste / frumusetea ei dinauntru / de mai multe ori m-a rapit / nu stiu cum am iesit si iar am intrat / de câte ori am murit si am înviat / dragostea de luna / e marturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodata nu reuseste sa spuna / camara lunii cu muschi de copac / proaspat matasos / ucenicim la ea pret de o viata / si pret de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumusetea ei dinauntru).
Peste tot e prezenta si se aude-n surdina vocea auctoriala care intervine în text, ca un fel de personaj central, care tine firul rosu înfasurat direct pe inima, un fel de comentator si vocea autorizata a corului antic, punctând evenimente si trasaturi de caracter, situatii, lucruri si idei: „Nu toti pelerinii au setea la fel / asa cum dragostea nu-i niciodata / aceeasi / mereu intervine ceva / si vântul îsi schimba gustul / unii sapa în desert / sa gaseasca singuri apa / asta vocatie, mai zic si eu / sa-i dezvelesti dunele / asa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de sapat se poate sapa oricând / dar ca sa dai de apele adâncului/ dulci / sa convertesti desertul sa se boteze / cu botezul dorintei / numai atunci”(Botezul dorintei). Se stie ca botezul dorintei poate fi socotit cu aceleasi atribute sacre ca si cel savârsit cu apa si formula triniara rituala. În vechime, daca un catehumen sau un necrestin era în primejdie de moarte si nu se gasea în apropiere vreun preot sa-i administreze Sacramentul Botezului, ca sa moara crestin, se lua în considerare botezul dorintei, care se socotea valabil.
Dovada a rezonantei cuvântului poetic este poezia Bucatica cu bucatica:
Am batut toaca în soare / pâna s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca înca rasuna / urmele ciocanelor ele bat / strafulgerând miezul de luna / si ciocanelor le-a placut toaca / de fapt au mâncat-o / bucatica cu bucatica / înauntrul ciocanelor / miscarea ritmata înca mai dainuie / se spune ca dupa mai multe veacuri / si-un mit / muzica lor a prins radacina / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.
Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeste despre „Oul cosmic”: „Creste oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stâna / sub ochiul carunt al pastorului / creste oul cosmic în mine / si-mi schimba lumina-n cer / si izvoru-n ocean / si-mi inunda ogorul / însamântat cu sângele meu / an de an” – si el este legat de perfectiunea artistica. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce pâna acuma nu am vazut / aceea am cunoscut / toate ouale s-au botezat / toate saruturile / sub o poarta închisa / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am vazut / aceea am cunoscut / lumea murea si învia / într-o coaja de ou”(Foamea de unu).
Tema desertului, a pustiei, a golului launtric, a însingurarii colective, a retragerii în mijlocul multimii este o tema recurenta, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian si ea este echivalenta cu disperarea si tristetea, când realizezi ca totul e zadarnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, daca nu ar fi avut un colt sfarâmat, si „desertaciune a desertaciunii” vorba Eccleziastului si te simti singur de tine, singur de ceilalti, singur ca-n prima dimineata a creatiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în racoarea serii si nu stia ce-i lipseste, ceea ce îi genereaza o tristete fara margini: „Înca nu s-a descoperit / câta disperare este-ntr-un desert / si cât pustiu într-un ceas / de disperare / toti ne nastem cu o disperare-n / desert / si toti murim cu desertu-n inimi/ inert / peregrinam cântând, cântecul trist / al mirelui fara fecioare / viata noastra ca urma copitei camilei / în nisipul frematând / frematând / sub mângâierea ascutita a vântului / întrebarea desertului / suna ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistica realizeaza poetul prin procedeul repetitiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de baza.
Adam era neîntreg pâna la crearea perechii, a jumatatii sale, dintr-o coasta.
Abisul, o alta tema frecventa în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ti da fiori / doar patrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între doua golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / asa e groapa tacerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rarunchii / fiintei / cine a mai vazut / doi munti adapostind un abis / si-un pustiu cu dunele-n spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).
Poemele lui Theodor Damian par gânduri soptite siesi, solilocvii, monologuri interioare, întrebari la care nu asteapta raspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie framântari si nelinisti zamislitoare de cuvinte si imagini precum „un pustiu cu dunele-n spasme” – marturie ca acolo a existat cândva viata normala, – mituri rescrise si rastalmacite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevarul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însa când stai singur / la poarta vulcanului / si nu poti intra / asa cum ispitei i-a ramas neterminat marul / îi dai târcoale flamând / ca lupul / ai crezut ca o sa mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îsi framânta lava altfel / se plamadeste altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau ramâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / si Taormina cu umerii goi / si mortii care se întorceau înapoi / si Meduza adormita / cu serpii adormiti si ei / dupa cea mai frumoasa corrida închipuita / si jocul de-a istoria/ si de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de rastalmacita” (Vorba lui Nietzsche).
Din când în când poetul se foloseste de rima întâmplatoare si, desi versul sau e alb, aceasta rima da melodicitate, si un ritm sustinut discursului liric.
Îndrazneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.
Un poem amplu si interesant, cel care da titlul volumului, ne aduce aceleasi întrebari cu sau fara lamuriri:
„citeste si asculta / teoria bog-bang-ului / este în totala revizuire / universul vine nu din explozie atomica / ci din explozie de iubire / esenta lumii nu e chimica / ci psihica / tolle et lege // Meister Eckhart ne-a învatat / ca omul este un fenomen acustic / si ne-a spus sa avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare da un raspuns / o lamurire / dar ce te faci când raspunsul e / cine stie? / asa si cu vânatoarea asta / cine stie / mai ales daca vânezi doua paradisuri / deodata / abia daca-ti mai amintesti de unul / de celalalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândoua / cineva ti-a spus ca ceea ce gândesti / exista / pentru ca gândesti / si ca daca vrei poti” (Exercitii de înviere).
Misterul credintei, Moartea si Învierea pe care le vestim la fiecare Sfânta Liturghie euharistica sunt asternute cu pioasa cutremurare în fata misterelor Creatiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie / asa cum se frâng aripile îngerilor / când coboara înaltul / si cum le cresc altele noi / pe masura ce urca / trebuie sa mori de multe ori / ca sa înviezi tot de atâtea / ca sa înceapa transfigurarea / alergarea ta neîncetata / pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / si de o fiinta / este lumina ce descuie usa frematânda / rosie si umflata de ploi / când cad zavoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli fata în fata / cu tine / cu gândul tau cel mai ascuns / ca atunci când te dor rarunchii / în galbenul fierbinte al serii / si te pregatesti cucernic / si cu sârg / pentru exercitiile învierii” (Exercitii de înviere).
Tonul usor autoironic este evident, dar el limpezeste ideea: „te culci cu urechea / pe aceasta creanga de lauri / ai uitat ca nu tu ai facut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lânga mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urma / val dupa val / e ca si cum ai sufla în soare / si deodata se misca din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exercitii de înviere).
Se evidentiaza ideea de templu ca suport al credintei – nu numai cel din ziduri, dar si Templul Trupului care adaposteste gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toti / stam la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fara timp / ca un vas de înainteaza / cu si fara catarg / e locul unde si faraonii / se-nchina / si unde gândul tau îmbatrânit / trece din moarte-n lumina” (Exercitii de înviere).
Este cel putin interesanta ideea asocierii templului de un vapor care navigheaza, cu si fara catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o vela, dar si de iscusinta capitanului care se afla la cârma.
Autorul vede templul ca pe un adapost pentru toate primejdiile, dar si adapost pentru tihna, reculegere, rugaciune, meditatie, templul poate oferi scapare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rau fiindca e protejat de lege si de Dumnezeu, de aceea, oamenii alearga la el ca spre un turn de scapare în fata unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parca adulmeca un apropiat / cataclism / toata viata adulmecam / de parca ne urmareste mereu / n-ai unde sa fugi / râurile nu poti sa le treci / singurul drum e înainte / si se îngusteaza mereu / spre templu spre templu / aici e singurul loc fara timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / ca locul creste un tip de fiinta”(Exercitii de înviere).
Cu adevarat acest poem este emblematic, pentru ca autorul da întreaga masura a maiestriei sale si în el se regasesc toate temele abordate pâna acum.
Mai mult, autorul insista în ideea ca omul sa devina el însusi un templu – ceea ce nu e deloc usor pentru ca ispitele sunt mari si îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu stiati ca trupul vostru este un templu?”
„Mirosul de tamâie / e ispita cea mai grea / si când nu vrei / sfintirea nu o poti evita / dar fericit alergi pe drumul / catre izvor / înainte ca apele sa-si creeze vadul / pe care nu-l cunosti / dar de care ti-e dor” (Exercitii de înviere).
Autorul ne ofera în acest poem mostre de viata si moarte ca exercitiu Necuprins în cuvinte, ci doar traite. Si ca o recompensa suprema, Învierea, arvuna promisa înca din aceasta viata, prin Via Mortis.
Starea de templu se regaseste, nu numai în tamâia si jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar si în inimile celor care-i pasesc pragul, ori ramân în pridvor, pentru ca nu se socotesc vrednice înca. Chiar si în inimile celor care doresc sa ajunga la el, pentru purificarea rituala si iertarea pacatelor, dar nu reusesc din pricina nenumaratelor obstacole. Cu acestia Dumnezeu are mai multa rabdare decât avem noi.
„Templul este fierbinte mereu / tamâia si jertfele si inimile / îl tin încins / asa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superba imagine!!!).
Fara o cainta sincera si o propunere de a nu mai savârsi pacate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul sau poetic:
„Mai bine sa stai în templu / sa te dezlegi si sa te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiintei / trebuie sa strigi mult la usa / pâna se deschide izvorul / si sa stii ce si cum sa strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ti aminte cum a rodit / dupa Zaheu sicomorul / dupa ce a luat hotarârea definitiva / sa mearga împotriva curentului / spre izvor / locul nuntii lui asfintite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exercitii de înviere).
În pilda lui Zaheu sta pocainta, remuscarea, renuntarea la viata pe care a dus-o pâna atunci, hotarârea de a începe o viata noua, eliberata de vicii si de pacat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.
Noi suntem pietre vii din acest templu si ca el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru ca el este casa pamânteasca a lui Dumnezeu si totodata casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptam si totodata, farâma noastra de dumnezeire. Prin apartenenta la el, ne recunoastem drept copii ai lui Dumnezeu: „Asa-i sta bine unui templu / fierbinte ca para / noroc ca nu te arzi / ceea ce-nseamna ca o parte din el / e în tine / si te tine din partea din care cazi / si ca o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta tinta / e drum si destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia si Amin” (Exercitii de înviere).
Secventa a treia a lucrarii de fata poarta numele Ca o piramida jefuita si cuprinde poezii în acelasi ton confesiv, rod al nelinistilor poetice ale autorului. Egale ca numar de pagini si ca substanta poetica si valoare artistica. Se remarca usor tonul autoironic, iar sub valul lui, ca un mesaj subliminal, adevaruri despre viata si moarte:
„A început razboiul / si eu înca scriu poezii / tara arde si baba se cheaptana / îmi vei spune / asa este / îmi place sa mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / stiu ca vei plati pe altii / sa ma pieptene si sa ma spele / si sa ma îmbrace în cel mai frumos costum / ca asa se face pe la noi / înca din vremi precrestine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca sa ma plânga mai bine / ceea ce pleaca se scumpeste / ca si vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a facut / doar mormanul de moloz / înca e acolo / ca o piramida jefuita / 5978 de ani au trecut / între primul babel si al doilea / fiecare babel se naste din acelasi material / si are aceeasi ursita” (Ca o piramida jefuita).
Adevarata stare a omului modern, în pofida stralucirii si a bogatiei afisate ostentativ, e tristetea: „Toata aceasta lume frumoasa / toate aceste fete îngrijite / toate aceste maniere elegante / si muzica ce-o cânta la pian / ca reclama / si stille nacht / cifre la lacatul sub care / tin încuiata tristetea (…) // femeia reclama cânta la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adânca / ma fulgera o binecuvântare / si-o anatema / si un dor / ca lui Prometeu de stânca” (La Boheme).
O alta fata a tristetii este pentru crestinul si pentru preotul Theodor Damian, faptul ca, Solemnitatea Nasterii Domnului s-a desacralizat în asemenea maniera încât, arareori crestinii îsi mai aduc aminte de semnificatia ei majora si de rolul hotarâtor în mântuirea noastra.
Între limitele de jos – a avea – si de sus – a iubi – omul este prins exact la jumatate, dar uneori balanta se înclina în jos: „Undeva se termina / si zidurile acestei cetati / înca nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / exista alte cetati dincolo de el / fara de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / si în sus spre a iubi” (Limite).
Si totusi, în aceasta existenta prea concreta, autorul îsi permite sa viseze si e în cautarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care cauta oameni / care a terminat cu luatul / si înca e om / care a terminat si cu datul / si care nu mai da ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai stie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau sa-l mai învat / aici unde traim / ca-ntr-o tufa de maracine” (Singurul lucru).
Reflectii si meditatii, dulci-amarui, asupra conditiei de om si asupra caracterului uman, cu toata încarcatura de afecte, dau masura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „asa studiez oamenii la intersectia vietii/ si ma testez daca-s viu / dau cu piciorul / în tepusa visului / si curge mult dor / si dorul doare /
de profundis / asa stau si studiez dorurile / pe fetele si în mersul oamenilor / se vede dorul dupa fata / si mersul dupa dor / n-o sa ne schimbam niciodata / decât atunci când / o sa ne-nfrunzeasca / tepusa-n picior” (De profundis).
Îl regasim pe autor în tema isihiei reluata din volumele anterioare. Nevoia de perfectiune, de rotund, de cercul din copilarie împins cu o sârma mestesugita cu migala si omul alergând dupa cerc si în cerc iar uneori, iesind din cerc si pierzându-se în desertul de nisip ori în desertaciune, unde nu se poate alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vietii si ale mortii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prapastia atingerii lor nesfârsite / sau infinitul din fiecare din ele / viata si moartea / cercurile mele concentrice / si tangentiale totodata / sâmburele fecundat de ele / gaura neagra peregrina / în univers / nu este cuvânt sa-l cuprinda / nici vreo simtire / nici vreo metafora / sa-l prinda în vers // Tot ce tine de desert / este desertaciune / singura care sta e isihia / tot ce tine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieste / el pustieste pustia” (Doar isihia).
Spre timpuri escatologice se îndreapta gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces si va fi un pamânt nou si un cer nou, asa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsa.
Tot un poem al timpurilor din urma este si Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar si continuitatea celor Doua Testamente, pâinea prefacuta sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleza, în Trupul Mântuitorului: „Înca mai creste grâu / pe fundul Marii Rosii / de la semintele curse / la trecerea înfricosata / a pelerinilor cântatori / acum valul încatusat se înteapa în / spuma / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai fosneste si azi / în adâncuri / cine manânca din el / nu mai moare”
Si totusi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir si-a visare / fotoliile de plus de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosite au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodata / asa cum nu se termina Învierea / nici piatra mormântului nesfarâmata / mirul unei singure mironosite / ajunge pentru întregul pamânt / dar iata ca sunt mai multe / si flacara candelei lor / sporeste parfumul” (Un port ca o gura de leu).
Viata în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei calatorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intra în rada, apoi în portul vietii si-al mortii:
„În port creste levantica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respira din greu / în hatisul de ape binemirositoare / un port ca o gura de leu / floare plapânda / în curând îmbalsamata de soare / apele portului calde / si mângâietoare / undele generoase si binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vietii si-al mortii / cel mai frumos de pe toate marile lumii / ce poate fi mai dulce decât / viata si moartea / singura si cea mai mare avere / si cea mai sigura cale / spre Înviere” (Un port ca o gura de leu).
În toate poemele sale, Theodor Damian cânta minunea creatiei – omul, în toate ipostazele vietii sale, de la gestul marunt la idealul maret la care aspira. Omul încununarea creatiei dumnezeiesti, trecator pe pamânt, dar singurul capabil de a aduce slava Creatorului sau. Învaluit în lumina credintei, omul poate strabate mai lesne întunericul din el si din afara: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu ma atinge // O noua zi a creatiei / a opta zi”(Ziua a opta).
Înca un lucru care-l atrage în universul sau liric este mirajul portii, cu tainele pe care le ascunde, e un subiect care-l fascineaza pentru misterul ei de dincolo: „Toata viata mi-au placut portile / ideea de poarta / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar si a pornirii / dar si a întoarcerii la tine însuti / surpriza portii / cântec de greier îmbatat / de mirosul stânjenelului alb // (…) // taina / e destul sa privesti si te cheama adâncul / ce ispita mai mare-ti trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasa moarte / din câte mi-a fost dat sa traiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lacrimând mângâiat de lumina / dulce si fraged si lacom / ca te poate înghiti radacina cu radacina” (Taina, e destul sa privesti).
Constient de puterea penetranta a cuvântului sau, Theodor Damian spune:
„Cuvântul meu creeaza / aduce întru fiinta / de aceea el vede este-le / si se recunoaste” (Esti).
Cu fiecare noua carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probeaza un talent cert, atesta o vocatie autentica de om de cultura si spiritualitate, o sensibilitate si o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoiala si ne îmbie cu roadele sufletesti, atât de mustoase si dulci, pe care generos, le împarte, precum apa vietii, însetatilor din raspântii.

Persecutia crestinilor: realitati si intrebari

On By nelursIn Christian Life, History, Life and Health, News, PersecutionLeave a comment

de Dragos Paul Aligica HotNews.ro
Luni, 11 ianuarie 2010

Alte doua biserici din Malaysia au fost tinte ale unor atacuri ca urmare a unei decizii judecatoresti care le permite non-musulmanilor sa utilizeze cuvantul “Allah” pentru a-l desemna pe Dumnezeu, scrie CNN preluat de Hotnews. Iata ca in pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema izbucneste regulat in prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini.Altfel spus, crestinii reprezinta grupul cel mai persecutat din lume. Supusi discriminarii legalizate, violentei, inchisorii, deportarii si convertirii fortate, soarta acestor oameni ramane un secret bine ferit de atentia opiniei publice globale. Tema nu face prima pagina niciodata. Magnitudinea fenomenului ar cere-o. Prioritatile par insa altele. In ultimele sase luni s-a scris mai mult despre soarta ursilor polari decat despre soarta acestor semeni.La varful piramidei, in marile trusturi media occidentale, unde se da tonul si acolo unde se afla principala sursa a acestui blocaj informational, tema este considerata ca prea incorecta politic si prea subversiva pentru noua ideologie a stangii liberale promovata de aceste institutii.

Click aici si citeste articolul integral pe www.hotnews.ro