DUMINICA MUNTELUI – REVELATIA

Ion Iancu Vale

Eram plecat de mai multe luni de acasa si era jumatatea verii. Ma întorceam alertat de dorul meleagurilor mele si de cei apropiati. Calatorisem toata noaptea, era duminica dimineata si se prevedea o zi splendida de vara.

Mama m-a primit de parca plecasem cu o zi înainte de lânga ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu te-a adus, ca a ramas vaca a mare în padure, azi-noapte, si mi-e sa nu fi fatat sau s-o fi mâncat-o ursul. Vacarul n-a mai vazut-o când a adunat vacile sa vina aseara în sat. Au plecat si ailalti dupa ea (adica tata si ceilalti frati ai mei) acu’ vreo ora. Tu du-te pe la Râpa Rosie ca ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Sirne si spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am cautat doar niste cizme de cauciuc, si cu toata oboseala pe care o simteam am plecat spre padure.

Umblam de circa doua ore prin padurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilaria, si amintirile ma asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica (la noi vitelor li se dadea numele zilei în care se nasteau).

Trecusem de Râpa Rosie, loc ce delimita practic izlazul comunal si ma aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastra nu era de gasit. Ma gândeam sa abandonez si sa ma îndrept spre vârful Sirnei pentru a lua legatura, prin chiot, cu ai mei. În momentul acela am vazut o poteca ce stiam ca traverseaza Cariera de piatra de pe Valea Lupului si urca spre cea mai înalta cota a Pietrositei, numita Cumpana, unde între cele doua razboaie mondiale se afla un punct de observatie militar. Netam-nesam, cu toate ca Vinerica nu avea cum sa urce dealul, mi-am zis sa ajung, asa de dragul artei acolo, si-n douazeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar si pâlcuri de vegetatie deasa, am ajuns lânga „capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpana.

M-am asezat pe o piatra, am scos o tigara, am aprins-o si-am privit în jurul meu. Doamne, ce priveliste, mi-a fost dat sa vad. Parca nu fusesem niciodata prin acele locuri , cu toate ca în copilarie urcam deseori, cu alti tovarasi de seama mea si incitati de povestile spuse de cei mari, ne jucam dea „ rusii si cu nemtii”. Cerul era înalt, curat, nesfârsit, de un albastru deschis, straveziu, punctat ici, acolo de albul pufos al norilor Cirus. Soarele, prinos de lumina si caldura si viata, trona invincibil deasupra întregi firi. Pietrosita, localitatea mea natala, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea ca-n

palma si in aval de ea întreaga vale a Ialomitei, cu toata puzderia ei de localitati si fumurile prelungi ale furnalelor de la Fieni, Doicesti si Târgoviste, ce se înaltau spre bolta sinilie.

Am privit asa minute în sir fara sa ma mai satur. Deodata parca îndemnat, de nu stiu ce anume, mi-am întors capul spre nord si am simtit cum mi se taie respiratia. M-am ridicat brusc în picioare si m-am sprijinit de „capra”. În fata mea, ireal de aproape se afla Muntele, tot lantul Carpatilor Meridionali, din vârful Leaota pâna în Bucegi. Aveam bizara impresie ca daca as fi întins mâna, as fi putut atinge crucea Caraimanului, pe care în adolescenta, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe structura ei metalica pâna aproape de capat fapt care s-a soldat cu un mare scandal, la internat.

A urmat un moment pe care niciodata mai târziu nu mi l-am putut explica. Ma cuprinsese parca o stare de lesin, de transa, de vis diurn în care Cineva (sa fi fost Muntele, sa fi fost Dumnezeu?) mi-a vorbit spunându-mi sa nu-mi fie teama de moarte, ea fiind inevitabila si nimic altceva decât o simpla trecere într-o alta viata, de fapt o alta nastere, pe care fiecare si-o pregateste singur în timpul vietii pamântene…

Când mi-am revenit începuse sa bata vântul si se simtea ca vremea se va schimba. Ametit si confuz m-am întors si-am început sa cobor dealul Cumpana, fara sa-mi dau seama ca abordasem alt drum decât cel pe care urcasem. Am ajuns totusi în pârâu si-am pornit catre o padurice de pini prin care puteam iesi la un loc, numit Opritura, aflat în drumul catre sat.

Nu am mers prea mult când am auzit un muget slab si-am vazut pe un petic de iarba verde, sub brazi, pe blânda si frumoasa Vinerica, ce îsi lingea odrasla lipita de pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafa, pe burta si i-am luat vitelul în brate. Era greu, cald si înca umed. Am pornit cu el spre Opritura. Vinerica venea în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile uscate de pe jos, mugind din când în când cu botul ridicat spre cer…

De atunci, din acea sublima Duminica a Muntelui si a tineretii mele, în fiecare dimineata când ma trezesc, liber de moarte, multumesc Celui Prea Puternic pentru bucuria de a mai fi vazut înca o data Soarele, constient dar împacat, ca în fiecare mâine s-ar fi putut, si s-ar putea, sa nu mai am aceasta sansa.

PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti