Tiberiu DIANU: Efecte urbanistice negative ale Centrului prezidenţial Obama din Chicago

Începe oare fostul președinte Barack Obama să își piardă strălucirea?

În ultima perioadă, mai ales în timpul actualelor dezbateri prezidențiale ale Partidului Democrat, tot auzim despre Barack Obama. Știți care, Obama cel Mare, rock star-ul, liderul mesianic, mult preaiubit peste mări și ţări, dar nu aşa de mult în America. Mai auzim şi despre nevastă-sa, Michelle, ca „speranță” prezidențială democrată cândva în viitor. Continue reading “Tiberiu DIANU: Efecte urbanistice negative ale Centrului prezidenţial Obama din Chicago”

CHICAGO: A treia ediție a întâlnirii cu femeile “Cuvinte pentru suflet, la o ceașcă de cafea”

AdinaSimoniakLa ediția din 21 Martie 2015,  desfășurată la sala socială a bisericii Betania din Niles,  au participat câteva zeci de femei din diferite biserici, invitate de organizatoarea evenimentului Adina Sas-Simoniak.

Într-o atmosferă de sărbătoare, s-a început cu rugăciunea “Tatăl nostru”, apoi s-a continuat cu o cafea, femeile împletind subiecte de religie, cu vizionarea unui mesaj video de încurajare, înregistrat de pastorul bisericii, Luigi Mitoi, apoi un film de scurt metraj și o mărturie a Cameliei Cozma, o femeie a cărei fetiță a fost vindecată prin rugăciune. S-a făcut apoi un test de personalitate, și s-au cântat împreună cântece, conduse de Laura Onofrei.

Magda Frandesh, asistată de Mina Mitrache au făcut combinații de “smoothie” și le-au servit pe cele prezente, spre marea bucurie a celor ce doresc să trăiască sănătos, consumând fructe – adevărat elixir pentru sănătate. Au citit apoi sfaturi pentru un stil de viață sănătos. Continue reading “CHICAGO: A treia ediție a întâlnirii cu femeile “Cuvinte pentru suflet, la o ceașcă de cafea””

Furtuna de zăpadă şi ninsorile din nord-estul Statele Unite

USA - Furtuna de zapadaUneori , destinul nostru se aseamănă cu cel al unui pom în iarnă. Cine ar putea să creadă că acele ramuri golașe vor înverzi și vor purta din nou flori?
Noi speram însă și știm cu siguranță că așa va fi”                                                                         Johann Wolfgang von Goethe

.

  Vineri 8 februarie a.c., prognoza făcută de către meteorologi cu câteva zile înainte de această dată, potrivit căreia o ninsoarea abundentă însoţită de rafale de vânt de până la 65 km/h şi de o scădere semnificativă a temperaturii aerului se va abate asupra New York-ului, statelor Connecticut și Massachusetts, cu precădere în orașele Boston și Chicago, s-a adeverit. Continue reading “Furtuna de zăpadă şi ninsorile din nord-estul Statele Unite”

“Semnătura iubirii”

SemnaturaIubiriiVersuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

.

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

.
 .
De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.
 .
Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal.
.

Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

by Octavian Curpas

.

Adina a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. Un om pasionat de poezie si care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, de la el  mostenind de altfel, Adina pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi:Sa ne intoarcem in ziua in care te-ai nascut. Cand s-a intamplat acest eveniment, unde si ce ai vrea sa ne spui despre parintii tai?
Adina: – Tavi, in primul rand, iti multumesc pentru initiativa acestui interviu. Interviul are o parte buna, aceea ca pot impartasi publicului despre Dumnezeul pe care Il iubesc, dar si o parte mai putin buna, ca sa zic asa, deoarece prin aceasta ma fac vulnerabila, ma deschid, imi iau jos valul care ma facea “misterioasa”…
Inceputul a fost in 10 ianuarie si asa cum ai ghicit, n-am sa iti spun anul in care m-am nascut ci doar ca m-am nascut in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, Jud. Arad. Tatal meu, plecat la Domnul, ca de alfel toti din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mica. De la el am mostenit pasiunea pentru poezie, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama a fost un om practic, a fost mereu in slujba oamenilor, fiind asistenta medicala; toti oamenii din satele din imprejurimi apreciau consacrarea si dragostea ei sincera pentru cei suferinzi. Daca ea s-a ocupat sa vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat intr-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel imi doresc sa fiu un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi: – Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?
Adina: – Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag,  mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii, ca pe la 4 ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de paine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa. O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bata mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am mai oprit pe drum si unor persoane mirate le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mancata de lupi, dar decat sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa ii vad pe toti ai mei cum se rup in doua de plans dupa mine, daca cumva imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzandu-ne la mult la vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”. De asemenea, tot in jurul acestei varste am compus primul cantecel pe care il cantam pe “scena” (banca de la strada), imitand chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei stranse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu voce frumoasa.

Tavi: – Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?
Adina: – Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”) din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tanar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care ii iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat in cateva piese de teatru, am realizat cateva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de Nichita Stanescu.

Tavi: – Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… Teatrul?
Adina: – In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a invins.

Tavi:-  In ce an ai devenit studenta la Teatru si cand ai absolvit facultatea?
Adina: – Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia Actorie in 1991 devenind licentiata in actorie in 1995.

Tavi: – Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?
Adina: – Mi-au placut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii si civilizatiei, Dansul, Canto. Sigur ca au fost interesanta si de materii ca: Acrobatie, Scrima, Pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cat mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat Eleva din Lectia lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

Tavi: – Ai avut ceva in comun cu personajele pe care le-ai interpretat?
Adina: – N-as putea spune ca am avut cu toate ceva in comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu unic, cu toate celulele fiintei mele.

Tavi: – Ai avut vreo experienta deosebita in perioada studentiei?
Adina: – Da, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea. Inca inainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam in tot felul de filosofii, ii citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam in mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescand mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a stii daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca in nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles cand am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cat ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atat simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara imi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sangele Sau. Alegandu-L pe El ca Domn si Mantuitor personal am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a implinit.

Tavi: – S-a vazut o diferenta in viata ta?
Adina: – Da! “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi  s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gandi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborat idolii non-valorilor din viata mea.

Tavi: – Totusi ai decis sa nu profesezi. De ce?
Adina: – Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta este ceva trecator in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucandu-te de-a viata, cand poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

Tavi: – Care a fost urmatorul pas dupa absolvirea Academiei de Teatru?
Adina: – Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala” la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sambata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa ii iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Tavi: – Sa trecem la viata ta particulara. Cand te-ai casatorit cu Simi si cand ati venit in Statele Unite?
Adina: – M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

Tavi: – Cum a continuat cariera ta aici?
Adina: – Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa inteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atata dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa”…  Dupa cateva saptamani de la sosirea in Chicago am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar cand aceasta si-a incheia activitatea am colaborat cu Televiziunea Crestina Romana din Chicago. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Tavi: – Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?
Adina: – Debutul a fost in revista “Oastea Domnului” unde am publicat cateva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvantul Adevarului”, “Meridianul Romanesc”, “Genesis”, apoi, timp de cativa ani am editat revista Televiziunii Crestine Romane: “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003 a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin” pe care am publicat-o cativa ani, iar din 2008 am inceput sa realizez site-ul:  http://www.orizontcrestin.org
Revista “Orizont crestin” este, probabil singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput am dorit ca aceasta sa-i uneasca pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mana, arzand de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar subiecte comune din Sf. Scripturi si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea romana din Chicago si imprejurimi, in bisericile romane de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc.  In 2002 am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Si sigur, am avut bucuria sa imi vad scrierile publicate pe site-uri crestine: http://www.bruxellesmission.org, http://www.pasi.ro , http://www.saltmin.com , mihaimarin.wordpress.com , http://www.crestini.com , http://www.confluente.ro , etc.

Tavi: – Esti un crestin implicat, activ?
Adina: – Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune de a castiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

Tavi: – Ce altceva mai faci in prezent, pe langa scris? Care e preocuparea ta de capatai la ora actuala?
Adina: – In primul rand ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. Sunt binecuvantata de Domnul avandu-l pe Simi si doua fetite: Shanea, de 5 ani si jumatate si Mayra, care a implinit in iunie 2 ani. In al doilea rand m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neintelese, in depresie si au nevoie de cineva sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, ma intalnesc aproape zilnic cu persoane care sunt in cautarea lui Dumnezeu si le ajut sa gaseasca drumul spre cer.

Tavi: – Pentru ca esti actrita, te-ai gandit vreodata sa faci film crestin?
Adina: – Da, de multe ori. Si inca ma gandesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa… Mi-ar placea sa fac si teatru crestin, considerandu-l o forma contemporana eficienta de evanghelizare.

Tavi: – Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
Adina: – Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, minunea pe care o asteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? S? cheme pe presbiterii Bisericii; ?i s? se roage pentru el, dup? ce -l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvantului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa 8 saptamani au reaparut exact aceleasi simpome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intamplat cu doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006 s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi, ca si Mayra, de altfel. Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

Tavi: – Ce hobby-uri ai?
Adina: – Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sf. Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii citesc cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de maini. Consider un hobby, dar si o responsabilitate sa vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi place muntele, dar si marea, padurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamat la frumos, la arta.

Tavi: – Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?
Adina: – A ramane in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mainile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu atinga nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care-L pot intrista pe Duhul Sfant! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gand si nici o imaginatie care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decat lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala Lui, ramanere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

Tavi: – Ce planuri de viitor ai?
Adina: – Nu as vrea sa las din mana condeiul, desi grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordiala pentru mine. Daca Dumnezeu ma tine sanatoasa, as dori sa public o carte de versuri si eseuri: “Clepsidra cu sentimente” si lucrez la un roman despre viata traita fara Domnul si intoarcerea mea in bratele Sale. Mai am inca multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau sa stau la dispozitia Domnului, ca El sa imi deschida oportunitati de a-L sluji. Sunt flexibila in mainile Sale si linistita. Sunt linistita ca lutul in mainile olarului, care il modeleaza sa fie frumos si folositor.

Tavi: – Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?
Adina: – Eu cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea aceasta de intuneric si pacat. Crestinii ar trebui sa iasa din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mangaie, leaga ranile, ridica poveri. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am fost la Casa Domnului. Sau poate, daca avem un pic de “ravna” ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin: “Toti fac misiune in Romania, aici, in “Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Si are dreptate. In Chicago, de exemplu, sunt cateva zeci de mii de romani care nu au o intalnire personala cu Domnul. Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rand sa fie imbracata cu putere de sus, fiindca numai Duhul Sfant poate sa scoata un om din mocirla pacatului. Apoi, cred ca biserica trebuie sa isi cunoasca bine menirea de evanghelizare si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” unde ne-a asezat Domnul si in al treilea rand, sa foloseasca resursele mass mediei (care este o putere) pentru a raspandi Vestea Buna.

Octavian D.  Curpas
Phoenix, Arizona

O mostră de geniu –

Mircea Eliade

Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul; toate greutăţile de cântărit sunt lucrarea Lui.

PROVERBE, 16.11

În om e un șir nesfârșit de oameni.

EMINESCU

.

UN PUNCT DE VEDERE

În documentarea pentru tratarea unui subiect de actualitate, fățărnicia, întâmplător am dat peste reclama apariției unei cărți: Dosarul Eliade. Elogii si acuze Vol. III (1928-1944).

Dosarul Eliade 1este o lucrare proiectată de eruditul exeget

Continue reading “O mostră de geniu –”

Vasile Tîntas – un român care a razbit în America

.

de Emil Onet

.

Pe Vasile Tîntas l-am cunoscut recent cu prilejul unui spectacol pentru românii din Surprise, Arizona, la care au fost invitati câtiva solisti de muzica populara româneasca din România. Pe lânga faptul ca el a organizat spectacolul, a surprins audienta prin talentul sau interpretativ, prezentând celor prezenti un variat repertoriu de melodii din multe zone românesti. La scurta vreme, l-am vizitat la firma sa, curios sa aflu mai multe despre acest compatriot stabilit pe aceste meleaguri.

Originar din Seini, Maramures, Vasile apare ca un om dintr-o bucata, hotarât în a reusi în viata prin propriul efort. A venit în America imediat dupa „revolutie”, a tras mai întâi în Chicago, unde avea ceva cunoscuti români, veniti mai înainte. A început sa lucreze ca muncitor, acceptând „joburi” prost platite si istovitoare. Având calificarea de sculer-matriter, a fost angajat, la un moment dat, la o fabrica de instrumente medicale, unde se ducea cu bicicleta, locuind cu chirie în conditii foarte modeste. Fiind un om chibzuit, s-a straduit sa economiseasca bani ca sa trimita si celor de acasa pentru nevoile de familie. Pentru a-si suplimenta venitul nu a pregetat sa cânte în timpul liber, în restaurante, la nunti sau petreceri organizate de biserica româneasca „Sf. Maria” din Chicago. Înzestrat cu har artistic, a participat ca solist la festivalul „Românasul”, alaturi de artisti amatori din Canada si America. La Chicago a cunoscut-o pe Laura, o românca din Tulcea, cu care si-a întemeiat o familie.

În 1999 a decis sa se mute în Arizona, unde oportunitatile de a câstiga mai bine i s-au parut mai la îndemâna. S-a angajat la fabrica „Hayne’s Carpet & Tiles”, unde a muncit din greu timp de sase ani. A pus ban peste ban, si-a cumparat o casa si, în acelasi timp, si-a luat licenta de contractor. Realizând ca este mai bine sa stea pe propriile picioare, si-a creat firma „Tintas Granite & Flooring” situata în Surprise, o suburbie a Phoenix-ului.

La ora actuala, are 12 angajati, cu care livreaza o varietate de produse din granit si ceramica. Materia prima (placi de granit si marmura) este furnizata din Brazilia, Italia sau surse locale. Depozitele firmei masoara peste 10.000 de sqf (picioare patrate), iar atelierul de prelucrate si finisare a produselor este dotat cu utilaje si aparatura moderne, care îi permit sa furnizeze pe piata produse de înalta calitate. Solicitarile, cu toata criza actuala din constructia de locuinte, sunt adesea greu de satisfacut, faptul soldându-se cu nevoia de extindere treptata. Constient de necesitatea de a face fata comenzilor, Vasile a investit profitul în dotarea si buna functionare a firmei. Clientii lui sunt foarte satisfacuti de calitatea si promptitudinea lucrarilor, fapt demonstrat de numeroasele scrisori de multumire pe care le primeste tot timpul.

Vasile are doua fete, una de 16 ani si cealalta de 14, care, spre mândria parintilor, învata foarte bine, aducându-le mereu diplome si certificate de excelenta. Angrenat activ în evenimentele bisericesti, a facut si face parte din consiliul parohial, contribuind constant la fondurile bisericii.

Stând de vorba cu Vasile Tîntas, am sesizat o umbra de amaraciune stârnita de relatiile cu unii români. Cu toate stradaniile de a-i ajuta, oferindu-le locuri de munca, cu beneficii de neneglijat, s-a vazut uneori în postura de a fi rasplatit cu rautati neasteptate.

Sentimentele de invidie, din pacate foarte frecvente la românii din imigratie, s-au exacerbat mai ales dupa ce a aparut pe internet un videoclip despre munca si familia lui Vasile. Faptul a declansat niste reactii negative si comentarii rautacioase din partea unor români de aici si din România, unele venind tocmai de la cei pe care Vasile i-a ajutat si le-a facut mult bine. Personal, m-am lovit si eu de astfel de reactii si, la vremea respectiva, m-am întrebat cum este posibil ca oameni carora nu le-ai facut nici un rau sa fie în stare de astfel de rautati regretabile? Nu am înteles si cred ca orice om de buna credinta nu poate sa înteleaga asemenea atitudini. În loc sa ne bucuram ca un românas de-al nostru a razbit prin mijloace cinstite si a reusit în viata aspra de aici, iesind în final la suprafata prin sacrificii personale substantiale, în ciuda greutatilor, unii dintre noi încearca sa submineze efortul si stradaniile, diminuând, prin diferite mijloace, meritul pe care ei însisi nu sunt în stare sa si-l aroge. Unii, în mod regretabil pentru ei, pornind în lume în cautarea unui trai mai bun, în loc sa-si lase naravurile la granita, si le pastreaza si chiar le amplifica, generând animozitati în comunitatile în care traiesc. Timp de mai bine de un sfert de secol, de când sunt în aceasta tara, în fiecare comunitate româneasca în care am trait pâna acum, am constatat existenta acestor metehne. Ele se pare ca s-au imprimat de-a lungul timpului în codul genetic al conationalilor nostri si au devenit greu de înlaturat. Pacat!

dr. EMIL ONET,
Phoenix, Arizona

Interviu cu Adina Sas-Simoniak, jurnalist de televiziune cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

JURNALIST DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENI –

care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Octavian Curpas

 

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. A fost un om pasionat de poezie, care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, iar de la el a si mostenit de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine  apreciau la ea cel mai mult dedicarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

– Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?  

– Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag (si mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii) ca pe la patru ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de pâine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa.  O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bâta mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am oprit pe drum sa discut cu cateva persoane mirate, carora le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mâncata de lupi, dar decât sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa îi vad pe toti ai mei cum se rup în doua de plâns dupa mine, daca imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina, intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzându-ne la multa vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii, ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”.

 De asemenea, tot in jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe “scena” (banca de la strada), imitând chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca, toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu o voce frumoasa.

– Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?

– Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”), din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tânar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatrul de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de  Nichita Stanescu.

– Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… teatru?

– In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la conservator, dar dragostea de teatru a invins.

– In ce an ai devenit studenta la teatru si cand ai absolvit facultatea?

– Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia actorie în 1991, devenind licentiata în actorie în 1995.

– Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?

– Mi-au placut arta vorbirii scenice, tehnica vorbirii scenice, istoria teatrului universal, istoria culturii si civilizatiei, dansul, canto. Sigur ca au fost interesante si materii ca: acrobatie, scrima, pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cât mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu (in regia lui Radu Dobre Basarab) – mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

– Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

– Nu cu toate am avut ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu, unic, cu toate celulele fiintei mele.

– Ai avut vreo experienta deosebita în perioada studentiei?

– Daa, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea.

Inca inainte de a da admitere la teatru, l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam în tot felul de filosofii, îi citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam de de toate în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescând, mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a sti daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca în nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles când am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara îmi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sângele Sau. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.

– S-a vazut o diferenta in viata ta?

– Da. “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gândi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborât idolii non-valorilor din viata mea.

– Totusi, ai decis sa nu profesezi. De ce?

– Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta trece mai curând sau mai târziu, in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucându-te de-a viata, când poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

– Care a fost urmatorul pas, dupa absolvirea Academiei de Teatru?

– Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala”, la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sâmbata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa îi iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

– Sa trecem la viata ta particulara. Când te-ai casatorit cu Simi si când ati venit in Statele Unite?

– M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

– Cum a continuat cariera ta peste ocean?

– Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa înteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atâta dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa” mea… Dupa câteva saptamâni de la sosirea in Chicago, am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta si-a incheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Crestina Româna din Chicago, unde lucrez si acum. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

– Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?

– Debutul a fost in revista “Oastea Domnului”, unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Românesc”, “Genesis”, apoi, timp de câtiva ani am editat revista Televiziunii Crestine Române – “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003, a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin”, pe care am publicat-o pâna de curând, când am inceput sa realizam  site-ul http://www.orizontcrestin.org/

Revista “Orizont crestin” este probabil, singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput, am dorit ca aceasta sa-i adune pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau unei biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mîna, arzând de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar  subiecte comune din Sfânta Scriptura si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea româna din Chicago si imprejurimi, in bisericile române de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. Nu a fost sustinuta financiar de nici o biserica, ci ne-am straduit sa rezistam prin reclame.

In 2002, am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

– Esti un crestin implicat, activ?

– Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune – aceea de a câstiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

– Ce altceva mai faci in prezent, pe lânga televiziune si scris? Care e preocuparea ta de capatâi la ora actuala?

– In primul rand, ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. In al doilea rând, m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neîntelese, in depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu.

– Pentru ca esti actrita, te-ai gândit vreodata sa faci film crestin?

– Da, de multe ori. Si inca ma gândesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa…

– Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

– Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, fetita noastra de 2 anisori si doua luni, minunea pe care o asteptam de zece ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si, dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe presbiterii Bisericii; si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa opt saptamâni, au reaparut exact aceleasi simptome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intâmplat cu cele doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment,  sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006, s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi.

Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

– Ce hobby-uri ai?

– Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sfânta Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii lecturez cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de mâini. Consider ca este un hobby, dar si o responsabilitate sa le vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org/ si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi plac muntele, padurea, pescuitul, fotbalul.

– Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?

– A ramâne in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mâinile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care pot intrista Duhul Sfânt! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gând si nici o imagine care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala, ramânere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

– Ce planuri de viitor ai?

– Una dintre dorintele mele despre care vorbesc la timpul viitor este aceea de a publica o carte de versuri si eseuri – “Clepsidra cu sentimente”. In prezent, lucrez la un roman in care explic, pornind de la experienta mea personala, care a culminat cu intoarcerea in bratele Domnului, ce inseamna o viata traita fara Divinitate. Il rog pe Dumnezeu sa imi dea in continuare putere in consiliere, in evanghelizare si inspiratie pentru a realiza si pe mai departe  emisiunea “Cuvinte pentru suflet”, la Televiziunea Crestina Romana din Chicago.

– Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?

– Cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea de intuneric si pacat in care traim, iar crestinii sunt chemati sa iasa dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii ramâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc in care Duhul mângaie, leaga ranile si ridica poverile. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am mers la Casa Domnului, iar in cazul in care mai etalam si o oarecare “râvna”,  nimic nu ni se pare mai normal decât sa ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin – “toti fac misiune in România, insa aici, in “Ierusalimul” nostru, chiar le-am rezolvat pe toate?”). La Chicago, de exemplu, traiesc câteva zeci de mii de români care nu au o relatie personala cu Domnul, deci cum se implica biserica româna de aici pentru a recupera aceste suflete? Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rând, sa se imbrace cu putere de sus, fiindca doar Duhul Sfant ne poate salva din mocirla pacatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica sa isi cunoasca menirea, aceea de a evangheliza (si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” in care ne-a asezat Domnul), iar in al treilea rând, sa foloseasca resursele mass media (care este o putere) pentru a raspândi Vestea Buna.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Martie 2009

 

 

 

DOI FRATI…ÎMPARATI!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa…

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOSCuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS…dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

am înlemnit
la vederea
cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu
clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de
Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în
sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu
…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

 

 

UN MAESTRU AL GRAVURII

In decembrie eram in cautarea unui cadou deosebit pentru sotia mea: urma sa iasa la pensie dupa 50 de ani de activitate profesionala si asta este un eveniment cu totul deosebit! 50 de ani!! Ne cunoastem deja de 55 de ani, de cand am inceput sa studiem la Facultatea de Mecanica a Politehnicii din Bucuresti… Ce sa-i iau? Un parfum, un ruj, un ceas de aur, un concediu impreuna intr-o tara indepartata? Desigur, toate pot fi cadouri minunate. dar eu vroiam ceva special, ceva care nu se consuma si care isi mentine valoarea simbolica peste ani si decenii… Sunt doar 50 de ani (de profesie) de sarbatorit! Si… mai vrem sa traim inca 50 de ani!

Intr-o duminica dimineata m-am dus ca de obicei la biserica Nasterea Domnului din Chicago cu gandul ca dupa slujba sa mai stau de vorba cu unul sau altul dintre cunoscuti. La intrarea in sala comunitatii privirea mi-a cazut pe o imagine cunoscuta: Chicago Tribune Building situata pe Michigan Ave, dincolo de podul peste raul Chicago. Este o opera arhitectonica cu care orasul se mandreste iar eu am admirat-o de atatea ori incat mi-a intrat cumva in subconstient: face parte din viata mea actuala. O vad, o recunosc, imi face placere s-o reintalnesc, o salut cu bucurie si ma simt exaltat de frumusetea si perfectiunea ei incat trec mai departe cu o unda proaspata de bucurie de viata. Ce oras minunat este cel in care traiesc!

Asa s-a intamplat si in duminica aceea dinainte de Craciun! Am trecut mai departe, bucuros ca am mai absorbit o data in mine o creatie minunata si uitandu-ma dupa prieteni… „Stai!” imi trece brusc prin cap. „Asta  nu poate sa fie Chicago Tribune Building! Cladirea are vre-o 40 de etaje si tu esti deja intr-o camera obisnuita! N-are loc aici!” Ma opresc, inchid ochii si rechem in memorie imaginea bine cunoscuta. Care dintre ele? Cea vazuta cu cateva clipe mai inainte sau cea pe care o stiu de mult? Acum realizez ca sunt doua imagini, sunt doua imagini identice, numai ca intr-una sunt mai multe masini pe strada… „Hei, trezeste-te! Ce-i asta?” imi trece din nou prin cap.  Fac cu grija cativa pasi inapoi, cu spatele, ca sa nu tulbur imagiea din fata ochilor,  intorc capul spre stanga… Chicago Tribune Building! „Nu se poate!” imi zic eu si ma apropii cu grija in timp ce-mi potriveam ochelarii mai bine pe nas. Recunosc la parter decoratiile in marmora de la intrarea in cladire, pe urma basoreliefurile de la etajul 3, pe urma forma ferestrelor, liniile verticale ale fatadei. Totul in miniatura, numai pe o pagina de cam un metru inaltime… Imi scot ochelarii de pe nas, ii curat bine, lustruiesc lentilele: Chicago Tribune Building este inca aici, in fata mea, la o lungime de mana! Minunata constructie, zvelta si eleganta, un simbol stralucit al scolii de arhitectura din Chicago, una dintre cele mai celebre din lume.

Bine, dar cum a ajuns aici, pe o bucata de hartie? Pun mana… Ah, nu! Nu este hartie, este un material special mai gros, care permite executarea unor linii adancite si fine… Permite executarea a mii de liniute minuscule care de abea se deosebesc una de cealalta dar care toate impreuna – sunt poate cateva milioane – formeaza Chicago Tribune Building in toata splendoarea ei! Asta este gravura, o arta raspandita destul de mult in urma cu secole si retrezita al viata de un artist in urma progreselor realizate in tehnologia materialelor. Ah, trebuie sa-l gasesc pe artist!

Intr-un colt al gravurii descifrez „CC” ceea ce pentru mine inseamna „Comitetul Central”, dar acesta nu poate sa fie! CC…? Arunc o privire imprejur si vad mai multe lucrari de acelas gen, printre care si portrete, iar printre ele descopar o figura cunoscuta: Costica Cobarzan! Cum sa nu! El este fotograful comunitatii romane din Chicago, l-am intalnit de atatea ori cu atatea ocazii, i-am admirat fotografiile de atatea ori! Nu stiam ca este si un artist, cu toate ca trebuia sa-mi fi inchipuit: in fotografiile lui se poate identifica imediat sensibilitatea omului de arta, a celui care poate sa puna frumusetea in valoare, s-o extraga de acolo unde este efemera, de unde ar disparea dupa cateva clipe si s-o imortalizeze pe hartia fotografica.

Costica… unde esti?

Greu de gasit in inghesuiala asta, printre atata lume care se imbulzea sa vada ceva neasteptat, nou si minunat. Era o atmosfera de sarbatoare si asta nu numai fiindca era duminica si ajunul Craciunului ci si pentru ca oamenii sunt emotionati ori de cate ori vad ceva frumos, ceva perfect, ceva care le stimuleaza simtamantul de mandrie, de apartenenta la un popor cu multe probleme la ora actuala dar si cu realizari remarcabile. Lucrarile lui Cobarzan constituiau o raza de lumina in aceasta furtuna contemporana.

L-am intalnit pe Costica in urma cu cinci ani, cand m-am mutat in SUA. Oameni inca putini cunoscuti mie – dar care urmau sa-mi devina buni prieteni – mi-au pus in mana un catalog cu personalitatile romane din Chicago: sa ma informez si sa stiu cu cine voi avea de a face. Pe una dintre primele pagini era si imaginea autorului, un barbat de varsta mea, cu un cioculet de barba si cu o basca frantuzeasca pusa cochet pe o ureche. Privirea lui deschisa, dreapta, m-a indemnat sa-i rasfoiesc catalogul dar mi-a si deschis in acelas timp  o poarta a sufletului prin care am recunoscut pe acel roman de poveste, „bun de pus pe rana” cum se spunea in copilaria mea.

M-am bucurat ca am mai intalnit un asemenea om, un om bland, putin visator dar prin aceasta creativ, care si-a dedicat viata unui anumit gen de arta, o arta pe care o gustam zilnic, fara a fi pe deplin constienti de ea, dar care ne bucura ochiul si sufletul: aceea de grafician. In tara, in vremea in care lucra pentru Camera de Comert, a conceput si a configurat prospectele produselor romanesti, contribuind astfel la vanzarea acestora cu succes in multe tari ale lumii. Fondul Plastic si numeroase reviste i-au solicitat colaborarea, ceeace el a facut cu placere, cu multa dedicatie si cu acelas zambet  sfios si cald care-i lumineaza fata si acum. Contrastul dintre libertatea de care el avea nevoie ca artist si cerintele dictaturii l-au determinat sa plece din tara, sa caute un alt loc unde sa-si poata desfasura activitatea creatoare. Asa a ajuns din Bucuresti  in 707W, Waveland Street,  Chicago IL 60613, in urma cu 20 de ani!

Costica…unde esti?

Il gasesc, insfarsit, si-l rog sa-mi explice cum a ajuns el sa stapaneasca acest mestesug, care este de fapt o arta. Mi-a spus ca – de fapt – el o stapaneste de mult, ca a facut multe lucrari la comanda, lucrari care acum impodobesc foaieurile de la intrarea in firmele respective. Mi-a aratat cateva fotografii ale acestora: minunate! Cu timpul a inceput sa lucreze si la modelarea portretelor unor personalitati – presedintele Robert Kennedy se numara printre acestia – si uite asa a juns sa fie din ce in ce mai cunoscut nu numai ca fotograf ci si ca artist gravor.

Presedintele Kennedy? Hmmm! Am si eu un presedinte acasa care insa pentru mine este mai important decat Kennedy – Presedintele… o gravura ar fi un cadou – surpiza nemaipomenit! Hmmm! „Cum sa facem?” il intreb eu… „Trimite-ti-mi o fotografie la constant.2003@yahoo.com si v-o fac in cateva saptamani. Stiti, am multe comenzi.” se scuza el…
*
Intre timp am primit gravura cu chipul sotiei, am montat-o intr-o rama de argint si impreuna cu un buchet de flori rosii, am pus-o pe masa din sufragerie de ziua ei! Ce surpriza, ce bucurie a fost! Cum sa nu: gravura este exceptionala! Costica a reusit sa redea  pana si zambetul discret din coltul gurii care ii impodobeste fata sotiei si o face sa aduca cu Mona Lisa! Zambetul acesta ma trezeste pe mine din amorteala, m-a facut s-o urmez de  mai bine de 5 decenii… Ei, acum il am mereu in fata, chiar si atunci cand ea s-a dus pe la prietene sa bea o cafeluta! Dar… si prietenele isi doresc… sa aiba asa ceva si asteapta cu nerabdare – pentru prima oara in viata unei femei! – sa vina mai repede urmatoarea zi de nastere! Barbatii m-au contactat deja si si-au notat telefonul lui Costica Cobarzan: (773) 904 8547! Cat m-a costat? Mai putin decat o fotografie mare si colorata, dar pentru asta am ceva infinit mai pretios! „Multumesc, Nea Costica! Artistule!” – asta a spus… sotia mea!

Radu MIHALCEA
Chicago
ianuarie 2011

CHICAGO – ORASUL DE SUB NORI

by Elena Buica

Daca treci prin Statele Unite ale Americii si ti se iveste ocazia sa vizitezi uriasa metropola Chicago din statul Illinois, orasul minune al secolului al XIX-lea, de care presedintele Barack Obama este atât de mândru, te poti socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizita si în sfârsit, în august, 2009, am reusit sa-l vedem împlinit.

Cum sa nu-ti doresti sa vizitezi acest oras, care, datorita importantei lui economice, trece astazi drept capitala neoficiala a partii interioare a statelor Unite! Stiam ca orasul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumatatea secolului trecut, ajutat de pozitia sa geografica, de resurse naturale din zona, de tehnica avansata si de harnicia oamenilor, dar acum puteam sa vedem „cu ochii nostri” cum a ajuns o uriasa metropola, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit si „orasul care munceste”, dar mai poarta înca un supranume: „orasul vânturilor”, „windy city”, datorita vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune ca prima atestare exista din 1803 când armata americana a construit un fort de aparare. Abia în 1825 s-a transformat în oras. La început a fost o mica localitate de frontiera, iar astazi este al treilea mare oras din USA cu  o populatie de 6.800.000 locuitori si este un centru important de industrie, comert, cultura si sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite institutii de învatamânt din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri ca în orasul lor îsi desfasoara jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive nationale.

Ne-am amintit ti de faptul ca numele orasului Chicago este legat de lupta dusa de muncitori pentru conditii de viata si de munca mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenta de catre politie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasa drept Ziua internationala a muncii, zi pe care noi am trait-o în România un lung sir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele orasului Chicago mai este legata si trista faima de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibitiei din anii 20. Orasul este faimos si pentru cluburile de jazz si blues. Dar pentru noi, mai ales pentru fiica mea, Andaluza, cea mai deosebita trasatura a orasului, ramâne incontestabil, arhitectura de-a dreptul uimitoare. Sunt cladiri cu stiluri diferite care se îmbina armonios, constructii celebre, cunoscute în toata lumea. In admiratia cu care le-am privit, mie mi se parea ca traiesc o adevarata simfonie a cladirilor. De aceea pentru noi, multe din celelalte valori ale acestui oras ramâneau în umbra celebritatii constructiilor. Ne fascinasera demult imaginile cu zgârie-norii vestiti în toata lumea si ramasesem cu gândul suspendat la ele. Când vorbesti despre ceva ce n-ai vazut decât în filme sau fotografii, ramâne ca ceva mort, dar daca vezi, se naste ceva nou, ceva în care pulseaza viata. Si în noi a pulsat multa viata în cele câteva zile de vizita.

Si, într-adevar, plimbându-ne pe jos, am respirat aerul pe care l-am trait privind arhitectura mareata, moderna care domina centrul, o adevarata minunatie. Desi are un sistem de transport în comun foarte bine pus la punct, Chicago este un oras facut sa-l vezi pe jos. Totul e clar, organizat, planificat, cu adrese usor de gasit. Primul contact cu orasul te impresioneaza prin conturul cladirilor proiectate pe linia de orizont. Înaltimea multor cladiri, unele peste 60 de etaje, ne producea ameteala, ne facea sa ramânem cu gâtul strâmb, privind mereu în sus. Simteam apasatoare micimea fiintei umane. Acolo am reflectat asupra unei idei. Mi-am amintit de un raspuns pe care mi l-a dat un ghid turistic, cu mai multi ani în urma, pe când ma aflam în Atena. L-am întrebat de ce în Atena nu sunt cladiri asa de înalte ca în alte orase mari ale lumii si raspunsul lui a venit întelept, ca din gura filosofului grec Protagoras: „omul este masura tuturor lucrurilor”. Avea dreptate ghidul, caci senzatia pe care o traiam acum la prima vedere a uriaselor cladiri era si aceea de înfricosare, alienare si nevoia urgenta de evadare.

Este o parere unanim acceptata de toata lumea ca zgâraie-norii au luat nastere în Chicago. În anul 1871, un devastator incendiu a distrus o treime din oras, dar nu si energia oamenilor, asa ca orasul a fost reconstruit din temelie. Strazile au devenit mai largi, iar conditiile sanitare mult mai bune. Arhitecti vizionari au construit cladiri frumoase, interesante, moderne, îndraznete pentru acea vreme, ramase în mare admiratie si astazi. S-au construit cladiri înalte folosind pentru prima data tevi lungi de otel, asigurandu-se astfel rezistenta fata de vânturile puternice din zona. S-au realizat cladiri asezate pe piloni umpluti cu beton de stanca fiind fixati de stratul de roci din pamânt. Asa a fost construit turnul Sears, numit de anul trecut Willis Tower, finalizat în 1973, unul din primii zgarie-nori din lume. Scheletul turnului e alcatuit din 9 uriase tevi, de înaltimi diferite, care au sectiunea transversala de forma patrulatera, formând la baza un patrat urias cu latura de 69 de metri. Cladirea are 110 etaje, înalta de 442 de metri, dar cu cele doua antene de televiziune, atinge 520 de metri. Dupa distrugerea World Trade Center, Sears Tower a devenit cea mai înalta cladire din SUA si a cincea din lume.

Turnul are 16.000 de geamuri de culoarea bronzului care sunt spalate de sase masini automate de spalat geamuri, de opt ori pe an. În dorinta de a atrage cat mai multi turisti, în anul 1985 i s-a adaugat un pavilion de vizionare pentru turisti (1,5 milioane anual), la etajul 103 de unde se poate admira superba panorama  a orasului. Când am urcat cu liftul  la acest pavilion, nu numai ca ne-a dus într-un neasteptat de scurt timp, un minut si câteva secunde, dar nu am simtit nici momentul plecarii, nici pe cel al opririi. Ca sa privim panorama orasului si sa facem fotografii, de pe terasa cu balcoane numai din sticla, ne-au trebuit multe minute de acomodare. Pasind pe podeaua de sticla transparenta, îti dadea fiori de gheata ca vei calca în gol. Am trait acolo senzatii tari, de neuitat, desi le-am mai încercat si în Toronto la CN Tower.

De la etajul 103, aflat la 412 metri înaltime, priveam celelalte cladiri ca din avion. Aceleasi cladiri pe care le vazusem de jos în sus ca pe niste colosi, acum îsi pierdusera imensitatea. De la aceasta înaltime, pe strazi, masini si oameni mici ca niste insecte, îti lasau impresia de miscare haotica, de forfota bezmetica.

Aceasta minunata cladire va fi depasita de o alta, aflata acum în constructie, numita Chicago Spire, creatia unui arhitect spaniol, Santiago Calatrava. Ea va fi una din cele mai mari cladiri ale lumii si va schimba radical orizontul orasului. Va fi urmatoarea atractie turistica a acestui oras.

Chicago Spire va fi în forma de spirala rotita cu 360 de grade si nu vor exista doua apartamente cu aceeasi priveliste. Uriesimea acestei cladiri  va avea înaltimea de 610 de metri, cu 150 de etaje si 1194 apartamente.

Despre cladirile din Chicago se pot scrie multe volume. Un aspect deosebit îl dau acoperisurile a zeci de imobile, inclusiv al primariei, cu  gradini suspendate care fac oficiul de acoperis vegetal si contribuie la limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Acoperisurile vegetale au deosebite efecte estetice si în acelasi timp, ele permit  utilizarea mai buna a sistemului de evacuare a apelor, recuperând apa de ploaie care este folosita la stropit si protejând cladirile de uzura, asa cum sustin expertii în domeniu. Asadar, Chicago poate fi numit, si orasul gradinilor suspendate.

Merita mentionate, fie chiar si din vârful condeiului si alte aspecte deosebite ale acestui mare oras. Îti stârnesc admiratia solutiiile pe care le-au gasit transportului în comun. Reteaua metroului asigura deplasarea sigura si rapida în toate directiile. O multime de strazi sunt partial acoperite, deoarece pe deasupra lor trece metroul aerian.

Plimbarea cu vaporul de-a lungul tarmului, ne-a oferit imagini care ne  trimeteau iarasi si iarasi cu gândul la uriasa putere de creatie a oamenilor. Am înteles de ce se spune despre Chicago ca are cea mai frumoasa vedere din lume de pe lacul Michigan. Plimbându-ne cu vaporul, am înteles de ce a fost numit orasul vânturilor. S-a pornit un vânt atât de brusc si atât de puternic, încât a speriat pe toata lumea de pe platforma vasului si a trimis-o înauntru. Era de-a dreptul periculos sa mai ramâi. Un sfert de ora mai târziu se putea din nou iesi pe punte.

Am privit orasul si de la o alta înaltime, dintr-o uriasa roata, din scaunele careia am putut vedea o alta minunata panorama a orasului. Spre bucuria noastra, am avut norocul sa asistam de pe malul lacului Michigan si la o demonstratie aviatica în care maestria pilotilor ne-a dat satifactii deosebite, ca cea traita în uriasa roata cu avioanele zburând aproape de capul nostru.

În ziua în care am plecat, o zi de luni, 17 august, ne-am mai întâlnit cu o situatie deosebita. 11.000 de bugetari au fost trimisi în concediu fara plata în încercarea municipalitatii de a reduce deficitul bugetar. Primarul orasului, Richard M. Daley, a anuntat ca vor mai fi înca 2-3 astfel de zile pâna la sfârsitul acestui an. Orasul parea mort. Noroc ca pentru noi a fost ziua în care paraseam orasul si aflându-ne în masina noastra, am putut sa ne deplasam spre casa.

Am vizitat orasul Chicago de doua ori, si în drum spre Arizona, si la întoarcere, dar nu pot sa spun de câte alte ori as mai dori sa-l vad si cred ca tot cu aceeasi dorinta de la început, sa privesc ”bijuteriile” arhitectonice.

Este usor de înteles de ce ne-am alaturat presedintelui Barack Obama în admiratia acestui oras minune (Vezi poza!).