TATIANA SCURTU-MUNTEANU: În miez de noapte cerul se despică

tatiana-scurtu-munteanu

În miez de noapte cerul se despică

În miez de noapte cerul se despică,
Se-neacă luna pe acoperiș,
Iar fruntea ta peste a mea abdică,
Știi, astăzi suntem declarați proscriși. Continue reading “TATIANA SCURTU-MUNTEANU: În miez de noapte cerul se despică”

A fost un vis sau doar frânturi strafulgerate?

Irina Lucia Mihalca

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis,

Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus.

Crezi ca acolo pe creste, în vârf Iubirea te-asteapta

cu buchete de maci rosii si albi.

 

Inutile noduri fac oamenii în viata lor,

te leaga cu noduri. Multe noduri, de nedesfacut…

 Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus.

Îti cauti poteci. Îti deschizi drumul. În iubire

nu sunt facute carari. Singur îti despici cararile.

 

Parfum de cires batut – timpul înghite totul,

Mergi mai departe, în urma uitarea se-asterne

pe un drum înghetat si pustiu. Pe rând,

gazda sau oaspete, moartea îsi joaca rolul.

 

Urci. Chiar daca florile si-au împrastiat demult petalele

în trecerea vântului nebun. Urci. Chiar daca stii

ca iubirea înfocata iubire e doar ceata, abur si fum.

 

Pe pamânt sufletul este un nou nascut,

cel ce poate sa gaseasca urmele unui alt timp

îsi va cauta si sufletul pereche, corespondentul trairilor.

Pasim pe urmele lor, sufletul pastreaza memoria tuturor clipelor!

.

Închide ochii, o lacrima te vede, pastreaz-o!

Aproape de inima s-o pui la lantul de la gât,

E ca un bob de roua pe petala unui mac

ce dulce se joaca cu gravitatia si o înseala!

.

Prizoniere inimii dureri rostogolite prin dorul gândurilor,

Prin timp, mereu navighezi spre infinit

în cautarea iubirii visate. Urci chiar daca în varf

în locul macilor gasesti doar spini.

 .

Urci si multumesti – nu florilor, nu spinilor –

Multumesti doar Cerului – Puterea Divina

prin care-ai putut urca si simti tot ce-ai simtit.

.

O sa faci undeva o delta sa-ti lasi durerea,

Focul îl arde doar pe cel ce se-aproapie de el,

de departe privindu-l poetii cad în melancolie si scriu!

– A fost un vis sau doar frânturi strafulgerate?

.

AXA

Jianu Liviu-Florian

 
Trec carucioare singure spre piata,
Si singure se-ntorc apoi in cer –
Tot goale, si de sensuri, si de viata,
Tot scartaind din rotile de fier –
 
Stiu drumul singure, naveta asta hoata
De aruncat uleiul in neant,
Un du-te vino de la cer, in piata,
Si inapoi, in mersul lor  perdant –
 
Ce carucioare sunt acestea, oare,
Ce duc si-aduc nimica, de niciunde,
Ducandu-si  existenta la plimbare
Doar, doar, in propriul mers, sa nu se-afunde?
 
Au ingeri pazitori langa manere,
Si heruvimi, si sfinti, in ochiuri rare,
Si nimeni, nu le-mpinge, in tacere,
Doar ele misca clipa-n calendare –
 
Un cer intreg, de n-ar fi ele, inca,
S-ar prabusi peste pamant, si toate
S-ar face una-n bezna cea adanca,
In Geniala Inutilitate –
 
Din cand in cand, un carucior dispare,
Vin altele, la rand, de nicaieri –
Trec, singuratic, simple carucioare,
Ducand spre maine , golul lor de ieri…

VARA SUFLETULUI MEU


Cârdei V. Mariana

Focul sacru, focul vietii, mai arde in noi,
Tu esti Cerul, Eu – Pamantul, orizonturi noi.

Iubirea este o cobra, gatul meu – altarul Ei,
colier cu nestemate stralucind in noapte.

Timpul este cel prezent si trecutul e uitat,
ce ne-aduce viitorul inca n-am aflat.

Coardele la unison ce profund vibreaza,
ma saruti cu pasiune, Eu sunt a ta oaza.

Aerul inmiresmat de al teilor parfum
ne indeamna sa parcurgem al vietii drum.

Uriasi corali acum stralucesc in zare,
sunt ciresii plini de roua, rosii la culoare.

Visinele sunt in parg, pentru-a cata oara
ne provoaca sa iubim iar in plina vara?

Sper sa fie-n timp util, inca nu-i tarziu,
Sa sorbim din cupa vinul rubiniu.

Cerul este mai senin ca aseara a plouat,
Pamantul scaldat de Soare este mai bogat.

Explodeaza artificii marcand fericirea,
stelute multicolore dau de veste stirea.

Pomana de aur

Jianu liviu-Florian


Tot cere baietandrul jegos, descult, obraznic,

Implora langa templu sa-i fac un dram de bine –

In numele Tau, Doamne, de sunt cu dansul darnic,

Ce milostenie, oare, isi face el, cu Tine?

 

Tot cere cersetorul murdar, perfid, de-a-ntregul,

Eternul “da si mie 5 lei”, si mi-este sila,

De toti cati cer, pe lume, si niciodata mila,

Nu-si fac, cu Tine, Doamne – sa-si spele macar, jegul –

 

Traim in apa asta statuta, a prostiei,

Cand cersetori de voturi, sau mila, ne tot cer –

Ei – fara pic de munca – iau vlaga Romaniei –

In timp ce milostivii, raman faliti,  sub cer –

 

Primiti, atunci, jegosii/curatii nostri fameni,

Indiferenta noastra – caci voi nu dati nimic –

Doar  cereti “da si mie” la cei ce raman oameni

Si sfat, va dau, de aur: “Munciti si voi un pic!”

 

 

DACA AS VREA SA PREDIC

de Adrian Botez

 

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

 

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

 

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

 

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

 

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

 

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

 

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

 

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

 

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

 

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

 

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

 

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***

 

VIN VALURILE (POEME)

de Ioan LILA

 

 

VIN VALURILE, RAVASITE VIN

 

Vin valurile, ravasite vin

Cu gustul lor albastru de pelin

În rapait de picaturi ce cad

Din norii care ard troznind în vad

 

Vin valurile hohotind bolnave

Cu gust de infinit si grele, grave

Zvîrlind pe tarm fragmenetele de zei

Si zdranganinbd amarnice pe chei

 

Ca sa-ntelegem ca în prag de seara

Dorul de necuprins ne mai omoara

Iar somnul ce-l visam este etern

Izbind în zidul vietii sters si tern

 

 

M-AI SCUFUNDAT ÎNTR-UN OCEAN DE VISE

 

M-ai scufundat într-un ocean de vise.

M-am trezit ranit ca un soldat.

Eram tare departe de visurile mele proscrise –

În oceanul din sufletul tau m-am înnecat.

 

Tu erai ultima stralucire din ochii mei,

Tu erai sarea din pîntecul oceanului.

Eu eram ca o picatura de apa respirata de porumbei,

Pe rana însîngerata cu maci a lanului.

 

Ardeau toate cîmpiile, degeaba te cautam.

Veveritele te ascunsesera ca pe o nuca –

În labirinturile lor sapate în stele te cautam

Si nu învatasem sa te regasesc, nu înca!

 

Mai trebuia sa strabat un ocean de coapse bronzate,

Ca sa te regasesc, dar n-am mai putut înnota

Strivit de dulceata lor ce bîntuia prin cetate

Si chiar si în sufletul meu se-nnopta !

 

 

SI TIMPUL CURGE, CURGE DE DEMULT

 

Si timpul curge, curge de demult

Noi l-am uitat pe-o banca într-un parc

Înscris pe-o frunza cu-n însemn ocult

Zburînd ca o sageata dintr-un arc

 

Dar ne-a ajuns din urma, ne-a lovit

Cu-o toamna si smerita si duioasa

Si, amintindu-ne ca ne-am iubit

Ne-a daruit iertarea matasoasa

 

 

ADUNA CIOBURI COLORATE

 

Aduna cioburile colorate

Iubirile, parfumurile, lacrimile

Sau plîngi sau plîngi amar

 

Mie mi-e dor de vocea ta cea dulce

De mîngîierea ta îmbatatoare

Mie mi-e dor, de tine îmi e dor

 

De ploaia dintr-o vara-ndepartata

Prin care ne-am plimbat, tineri, desculti

Azi ploaia este trista, sufocata

 

Erai un fulg de papadie dintr-un vis

Azi toate astea-s cioburi de iubire

Si noaptea-i tot mai neagra, noaptea…

 

 

CATREN ÎMBUJORAT PRECUM O FATA

 

Catren îmbujorat precum o fata

Cu coapsa dezvelita pîn’ la brîu

Care mi-a dat splendoarea-i fermecata

În valurile repezi dintr-un rîu

 

Catren jertfit pentru o rima rara

Ideea pare-a fi dezverginata

Zemoasa si dulceaga ca o para

Cu care m-ai vrajit, duioasa fata

 

Catren cu amintirile tocite

Ca stîncile ce se înfig în cer

Povestile sînt toate ispravite

Iar eu iubirii n-am ce sa-i mai cer

 

Catren uitat pe raft într-o camara

Lînga un fir plapînd si crud de iarba

Îmi amintesc acuma de o vara

Ce ma vrajea cuvintele sa-mi soarba

 

Catren… cînd te-am iubit întîia oara

Fin

sambata 21 mai 2011

France


FARMECUL UNEI VÂRSTE NEMURITOARE

de Octavian LUPU

 

Who wants to live foreverCine vrea sa traiasca vesnic este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodata de catre regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreuna cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Craciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toti cei care erau adolescenti sau tineri la acea data. În mod surprinzator, ori de câte ori am avut ocazia sa audiez din nou aceste melodii, involuntar am trait un sentiment de parere de rau pentru anii care au trecut fara sa materializeze asteptarile unei vârste la care crezi ca orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de vointa sau perseverenta pentru a ajunge la împlinirea lui.

Într-un anumit sens, nimic nu se compara cu perioada adolescentei, cu acea treapta intermediara dintre copilarie si maturitate, acea interferenta stranie, dulce si amara deopotriva, dintre nazuinta de a deveni ceva cu totul deosebit si imaginea unei realitati potrivnice pe care crezi ca o poti învinge eroic la fiecare pas. Si de aceea, nu pot decât sa ma opresc la marginea timpului acelei perioade si sa strig din adâncul fiintei mele dorinta de a putea retrait farmecul unei vârste nemuritoare.

În ce ma priveste, amintirile din acea perioada se amesteca naucitor cu impresiile cele mai neobisnuite generate de experienta trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzatia ca toti acei ani, nu mai multi, dar nici mai putini de patru, au fost în mod brutal înlocuiti de instructie militara, plantoane, smotru de tot felul, precum si de urletele comandantilor strigând la mine ca nu ma supun disciplinei militare. Aceste senzatii profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasa sau de ani, care nu de putine ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.

Adevarul este ca nu as fi putut sa îmi închipui ca ranile emotionale produse la acea vârsta aveau sa fie atât de profunde încât sa continue sa ma urmareasca zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din bratele copilariei, am avut senzatia ca m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuti la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioara avea sa fie ravasita de o experienta pentru care nu aveam cum sa fiu pregatit mai dinainte. În mijlocul anilor dementi ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârsta nepotrivita de rautatea naturii umane dezlantuite asupra unor tineri abia intrati în anii adolescentei.

Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârsitele adunari pe platou, la fel de inutile ca marimea numarului lor, de jignirile continue la care eram supusi zi si noapte, precum si de duritatea relatiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurenta acerba în dobândirea de note cât mai mari fata de ceilalti sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârsta, în genul obtinerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experienta obligatorie în genul efectuarii stagiului militar, trecerea printr-o astfel de “unitate de învatamânt” avea un aspect de zece ori mai frustrant si mai dureros.

Cu toate acestea, în acei ani am învatat prin chiar obstacolele ce au fost puse în fata mea, ca dincolo de experienta nefericita a prezentului, exista mereu un spatiu, un orizont intangibil al libertatii interioare ce se constituie ca o proiectie continua a ideii de nemurire. Reusind sa depasesc momentele de cumpana ale compatimirii de sine si în sens contrar dorintelor celor ce ne “educau” prin brutalitate si exercitarea fortei, am ajuns sa am acel simt cu totul rar al transcendentului, ce m-a calauzit ulterior spre Dumnezeu si spre Scriptura.

De îndata ce acest simt a prins contur în adâncul fiintei mele, am fost convins ca nimic si nimeni nu aveau sa mi-l mai smulga vreodata din suflet si astfel am descoperit ca poti bloca trecerea timpului în inima ta, ca poti face un “stop-cadru” interior asupra acelor impresii si trairi pe care ai ales sa ti le întiparesti pentru totdeauna în structura de nesters a constiintei tale. Iar o astfel de descoperire poarta amprenta si gustul nemuririi.

Un astfel de stop-cadru s-a petrecut si cu mine, iar acea perioada netraita a adolescentei avea sa îmi stabileasca reperul interior al fiintei mele la o vârsta cuprinsa între saisprezece si saptesprezece ani. As putea spune ca am ramas de atunci un vesnic adolescent în ce priveste valorile si perspectiva vietii, mereu la granita dintre copilarie si maturitate, având continuu în fata dorinta devenirii în a fi altfel decât “toata lumea”, în a ma minuna de fiecare data în fata miracolului existentei clipei prezente si în revolta suprema împotriva oricarei forme de compromis.

De aceea, ori de câte ori am ocazia sa ascult melodiile anilor ’80, senzatia plina de prospetime a vârstei adolescentei pune din nou stapânire pe mine, amintindu-mi ca desi au trecut atât de multi ani, sufletul meu a ramas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaste moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu stiu exact parerea ta, dar în ceea ce ma priveste nu pot sa spun decât un simplu: Da.

“Ferice de cei ce plâng, caci ei vor fi mângâiati.

Ferice de cei blânzi, caci ei vor mosteni pamântul.

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.”

 

Mai 2011, Bucuresti

 

 

Ochiul Domnului

Mai priveam spre cerul noptii plin de nori, intunecat,
s-am vazut ce niciodata pana atunci nu mi-a fost dat.

Ochiul Domnului priveste inspre Globul Pamantesc,
ca sa vada muritorii ce acum se odihnesc.

Luna e a Lui pupila, dilatata de extaz,
aurie si frumoasa imbracata in atlas;
Irisul – halou ceresc – un caprui cu mov electric
si reflexe de turcoaz, contrastand acum feeric
cu albastrul cenusiu al Oceanului pustiu.

Norii – niste valuri negre – trec in goana, alergand,
dar nici unul nu umbreste „Ochiul Domnului” arzand.

Fenomenu-i cunoscut: prevesteste ca Furtuna
– in oceane si in mari – va produce multe valuri
si in lume mari schimbari.

 

Cârdei V. Mariana

PASTELE ORBILOR SI AL PARTASIRII

„MODERNIZAREA” PASTELUI…

nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos
nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi
Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os
nici hidosu-i strigat – horcaind în toi!

…nevinovata carne sa înghita
în vina lui mereu deschisa-a pofta
oricine-i pregatit – smerit – sa minta
sa cumpere privata lui Golgota…

a pregatit ciocane si piroane
spectacol: tâsnirile de sânge
turbat – vampiric – delicii noi – saloane

cu-orgii si vome: nu mai ai când plânge…
…doar în pridvor ceresc Maica suspina:
„Fiule, seaca-izvorul lor de vina!”
***

ADEVARAT SI MERITAT

e fariseica lumina-n casa
Pastele-i nou viclean prilej de voma:
nu mai e sfânta nicio masa –
se-apropie porunca de Sodoma!

Hristosul e uitat – de toti – pe Cruce:
cioplim – din fapte – rastigniri moderne…
se zguduie pamântul si se duce:
nebunii hohotesc – deschid caverne…

nebuni se suie toti – cu chiuiala
pe lesul crimei lor – pe bietul miel
si vor – toti – mântuiri de mântuiala:

gândul tarabei-i Pastele – nu El!
…nu va împingeti – nu tot cereti grad:
va veti ghionti – la hurta – toti – în iad!
***

PARTASIRE

Hristoase, Tu, lumina nepatrunsa
Tu, rege peste-ntunericul de-amurg –
pune-Ti – pe pieptul meu – mâna-Ti strapunsa
reda-ma Tie – din toate câte curg!

Hristoase,-ncoronat de spini – lucind scuipati –
si sânge si batjocura pogoara
sa împartim si frângeri si puteri – ca frati
acum – când lumea s-a aprins de seara…

stinge-mi – Hristoase – peste ochi – mii stele
pravale – peste mine – de cer lespezi
clopote bat ceas alb si ceasuri rele

dar Tu de mine – frate – nu Te lepezi!
…în miez de noapte – îngeri Te vor cere:
voi fi partasul Tau, la Înviere!
***

PASTELE ORBILOR

striga orbii strop marunt
de cersiri si jale –
lumea-i luata de la fund
iar pe Noua Cale!

striga orbii-n uliti largi
ca tot dau de garduri:
capul poti sa ti-l tot spargi
când crezi doar în narduri!

strigati – orbilor – ca vine
Hristul cel de Foc!
ard pe cer numai albine
fir de busuioc…

strigati – orbilor – lumina
vi s-a spart în cloaca!
dati-i Lui Hrist toata vina
luminari sa faca!

pune-Ti – Hriste – mâna Ta
pe pleoapa-ngropata:
caci la Înviere-i da
privire curata!
***

METANOIA

cu ghiold vârtos iudei te-mping spre pisc
si n-au stiut ca Împarat Te-asez!
prin suliti te-au stins: noi raze – de nou risc
ei au aprins – astfel – si un nou crez…

prin Calea Crucii – apriga povara
ei ti-asterneau – în purpuri – Savârsirea!
din zgreaptan de scuipati si de ocara
fara s-o vada – -aprindeau Mântuirea!

…azi nu suntem salbatici mai putin
si-s prosti mai multi si tot mai fiorosi:
dara lucrarea-I – prin sângerari si spin

se face tocmai unde-s nori mai grosi!
…va fi o noapte preatainica – si-o stea
sub care crunti dusmani – frati s-or îmbratisa!
***

LA OSPATUL MÂNTUIRII

îngeri si-a trezit pe ramuri
ceresti lamuri
Sfântul Zarzar!

pâlpâie lumini de raiuri
zeiesti graiuri
în Gradina!

pasari mii se asezara
se-nchinara
pe-al Lui Umar!

din toti porii-asuda Lumea
Vin de Floare
Sarbatoare!

vin serafii toti în iures
vestesc gures
Mântuire!

El zâmbeste peste creste
si din rane
face strane!

la Ospatul Lui s-asaza
ca pe-o raza
Omenire!
***

NOAPTEA SARBATORII

din sopotiri se-aprind – în nopti – copacii
si florile fecioare ard sub valuri:
cât de bogati mai pot fi toti saracii
când doar ei vad averile din ceruri?!

tot m-a trezit migala de maestri
care-au visat vapaie de petale:
maiastra boare-a mirilor terestri
sunt rasuflari de îngeri – cer la poale!

da – m-a trezit Hristos în Sarbatoare:
a înviat – din rani – în cununie!
tot ce-i ranit – facutu-s-a-n El floare

iar în trezitii oameni – nebunie!
…de câta nebunie esti chemat
Gradina s-o-nlumini din sfânt pacat?!
***
Adrian Botez

Poem logodit cu Cerul…

Nu îti mai pierde vremea cu triste amanunte,
Când sufletu-mi te-asteapta în liturghia lui
Sa scriem împreuna acolo, sus, pe Munte ,
Poemul far’ de care împartasire nu-i…
 
Îngenuncheati în iarba si preschimbati la fata,
Precum Iisus din ceruri, acolo, pe Tabor,
Sa scriem împreuna un Psalm de dimineata,
Sa-l murmuram  aievea îmbratisati în Dor.
 
Din aripile noastre sa-nmugureasca Raiul
Când vor cuprinde Cerul în Rugaciunea lor.
Vreau sa-ti ascult de-aproape si inima si graiul,
Ca într-o scaldatoare în ele sa cobor!
 
Nu îti mai pierde vremea cu amagiri marunte!
Despovarati de toate chemarile din lume
Vom scrie împreuna acolo, sus, pe Munte,
Poemul întru care sa-i dam Iubirii nume.

Nicolae Nicoara Horia