Elena BUICA

De când ne stim ca neam, zilele de sarbatoare i-au adunat pe oameni în sânul bisericii, la masa sau la hora. În zarile îndepartate pe unde ne aflam, biserica îsi împlineste menirea ei de a ne aduna si de a ne darui frumusetile trairilor sufletesti înaltatoare. În mod obisnuit, duminicile merg la Biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Toronto. Românii ortodocsi aflati în zona în care locuiesc si eu  purtam o suferinta în suflet ca nu avem o biserica dupa traditia noastra. Pâna ni se va împlini aceasta dorinta, ne multumim si asa, adica, duminica sa mergem la slujba la ora 12 într-o biserica închiriata pentru câteva ore, sa ascultam toaca si clopotele bisericii  înregistrate pe banda,  iar preotul sa slujeasca în altar deschis.  Dar daca facem abstractie de ele, biserica îsi îndeplineste rolul ei de veacuri. E locul unde ti se umple inima de curatenie, mintea de gândul cel bun si sufletul de emotii, locul care ajuta la unitatea de neam oriunde ne-am afla. Aici coboara peste noi pacea Duhului Sfânt, uitam de vrajmasi, de suferinte, de neîmpliniri. E numai murmur si rugaciune în taina, cu sufletul larg deschis si plecam cu  nadejdea în suflet ca rugaciunea ne-a fost primita. Rugaciuni putem face oriunde, caci Dumnezeu este peste tot, dar în biserica sunt trairi de o factura speciala si sentimentul religios îl traim într-un mod diferit alaturi de ceilalti crestini de-un neam cu noi, alaturi de cunoscuti si prieteni.

Îmi trece prin minte o idee: cum ar fi viata noastra fara astfel de trairi? Ar fi posibil ca la baza religiei noastre sa stea alte adevaruri? [pullquote] Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care a fost asezata. Singurul adevar cert este cel pe care Mântuitorul l-a dat ca raspuns ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

Elena Buica [/pullquote]E posibil sa se rastoarne tot ce am crezut pâna acum?  Imposibil, îmi raspund. Misterul si miraculosul ne hranesc sufletul, îmi zic. În lumea “nebuna” de azi, încercam sa ne întâlnim cu sinele nostru Divin pe calea spiritului. În biserica, spiritul inunda natura noastra emotiva si îi uneste pe oameni. Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care a fost asezata. Singurul adevar cert este cel pe care Mântuitorul l-a dat ca raspuns ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

Asezata în banca alaturi de mini corul care da raspuns preotului, cânt si eu  ca pe vremea când eram eleva la Scoala normala si mai târziu participând la coruri bisericesti.  Cântând, simt ca darui ceva din mine si ca primesc în acelasi timp o calma bucurie. Alaturi de mine sunt multe familii prietene sau numai bune cunostinte pe care le simt ca-mi apartin cumva. Îi simt foarte aproape de mine pe Monica si Adrian  Patrascu, prietenii care ma aduc la biserica în fiecare duminica, oameni profund evlaviosi.  În credinta stramoseasca si-au crescut  cei 6 copii. Monica îmi sopteste: „Aici ma simt alt om, si am sentimentul ca apartin cuiva si nu sunt numai un fulg aruncat în lumea larga”.

În fata altarului seniorul Valerian Banu citeste tinând locul dascalului bisericesc. E din Alexandria, zona în care m-am nascut, cu radacini adânci în credinta si în participarea activa la biserica si ascultându-l parca ma simt acasa. Ceilalti slujitori ai bisericii, voluntari si ei, îsi fac cu pietate serviciul rânduielilor bisericesti. Lânga o masa alaturata,  zaresc o alta prietena, octogenara d-na Irina Nestorescu, figura parca desprinsa din tablourile distinselor doamne din perioada interbelica, cu modestia si simplitatea doamnelor de rang înalt – aseaza bunatati pentru pomenirea mamei sale. Ma asteapta sa particip la pomenirea pe care o face.

La sfârsitul slujbei, colaboratorul  revistei “Observatorul” si regizorul teatrului “T. Musatescu”, Ilie-Stelian Constantin, cu mândrie retinuta, îmi prezinta trupa teatrala. Ne spunem  câteva cuvinte pe care le simt ca un buchet de flori frumoase si pline de viata. 

Fac cunostinta cu mai multe persoane si întâlnesc multa lume cu care schimb câteve vorbe sau care ma saluta zâmbind. Pe multi îi cunosc numai dupa înfatisare, dar îi simt din lumea mea si murmur si eu: „Simt ca apartin cuiva”. 

 A urmat apoi  bucuria muzicii religioase cu iz de romanism, cu iz de acasa. Corala „Armonia”, purtatoarea simbolului spiritualitatii românesti –  nu întâmplator anagrama României –  ne-a delectat cu muzica Sfintelor Sarbatori ale Învierii a carei frumusete o sorbisem din alte timpuri. Mentinând aprinsa candela muzicii religioase la mari departari de originea ei, au creat o atmosfera cu totul aparte, speciala,  departe de agresivitatea vietii cotidiene. Trairea maxima a expresiei religioase, intensitatea emotiva, profunzimea  liniei melodice, farmecul armoniei si interpretarea remarcabila ne-au purtat în strafundurile trairilor ca sa ne înalte în taria frumusetilor Divine. Initiatorul si sufletul acestui cor, profesorul Augustin Medan, împreuna cu coristii, ca si trupele de teatru românesc din Toronto sau colaboratorii publicatiei “Observatorului” îsi aduc contributia lor voluntara pentru a tine sus faclia artei si a limbii române. 

Coristele cu ii românesti si fuste lungi neagre, barbatii în costume negre, camasi albe si papillon negru, cu totii, de la mic la mare, aveau fetele stralucind de bucuria daruirii. Miscarile dirijorului îi conturau întreaga personalitate. Îi cânta fata exprimând participare totala, gura rostea cuvinte fara grai, întelese numai de coristi, iar mâinile erau un adevarat poem, vorbind si ele parca, în grai omenesc. La marginea corului, frumoasa solista  Magda Medan,  dar si fiica ei, Mona, ma îndemnau sa le desprind glasurile  din restul corului  atât de bine închegat. Vrajita de frumusetea interpretarii, n-am bagat de seama ca de multisor ramasesem cu gura întredeschisa.

Si atunci, în zilele de sarbatoare, cum sa nu raspunzi chemarii maicii biserici, ca sa te bucuri de trairi pline de frumuseti înaltatoare ce-si trag seva din radacini adânci si întâlnindu-te cu cei din neamul tau, cunoscuti si cu prieteni, sa simti ca apartii cuiva, iar în zilele de mare sarbatoare ale Învierii sa rostesti cu buna cuviinta stramoseasca „Adevarat a înviat?!”

Elena BIUCA

Toronto, Canada 

august 2001