BIU SAU DESPRE POEZIA CA REVERIE A SEMNIFICATIILOR

Cristina NECULA

Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstreaza ca exista o posibila ruptura a cuvântului cu limbajul semnificatiei. Ea „este cea pe care o înfaptuieste suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxa care nu trimite la o gândire, ci modeleaza treptat o imagine sau o serie de imagini purtatoare de sensuri multiple si creatoare a unei noi realitati”.(1)

Cuvintele intra în diferite alcatuiri, joaca nenumarate „roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tenativa de a lua în stapânire universul limbajului ar avea nevoie – sugereaza Jean Burgos – de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifica, îl fixeaza între anumite limite; o purificare din vechile lui fagasuri, sa-l sustraga conditiei lui de semn („semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l darui unei noi vieti. Imaginea nu reprezinta propriu-zis un semn, ci, dupa cum sustinea Bachelard, „un sens în stare nascânda“. Imaginea devine ea însasi o reverie de un tip special, capabila sa dinamizeze textul poetic.

Poeta Eugenia Taralunga ne ofera revelatia reveriilor semnificatiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostaza narcisica a autoarei. Se reveleaza parca o dedublare a Eugeniei Taralunga. Asistam la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însasi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretata ca o înviere amânata, autoarea, închisa în capcana propriei carti, evadeaza prin „explicatii” metaforice si prin „justificari” care sugereaza afectivitatea, dar si intentia cognitiva în raport cu cititorul: „Ma gândeam, biu drag, ca ar fi cazul, la un moment dat, sa îti spun de ce ti-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat sa fii viu, sa fii botezat si n-ai primit un înger pazitor din simplul motiv ca eu n-am apucat sa te am, te întrebi poate: de unde si pâna unde <>?! Uite, o sa încerc sa-ti explic. Trebuia sa am si eu cu cine sa vorbesc, nu?!, în fata cui sa ma justific. Poate ca nu ma justific – cica! –, dar explic, spun, însir pe hârtie ce si cum, vreau sa stiu ca am facut, macar asa, macar acum, tot ce îmi era omeneste posibil sa fac ca sa ajung pâna la tine. Chiar daca nu te cunosc foarte bine si abia de te ating pe dibuite, eu cred ca ai si tu un suflet, poate esti suparat pe mine si, cine stie, poate chiar tu m-ai facut sa ma gândesc la aceste rânduri, la aceasta forma de penitenta, la acest fel de a face cuvintele sa ajunga pâna la tine.”(2)

Consoana „b” si vocalele „I”, „U” se decodifica prin forta cosmica a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13)(3)

Explicatiile scriitoarei se reveleaza ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodata.” (cap.13, 8) Fiecare explicatie valoreaza cât o exegeza, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, si am zis ca ea va ajunge sigur pâna la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reusit sa-ti dau fiinta altfel decât asa, tintind niste cuvinte spre tine. Si daca altcineva îti va da vreodata fiinta, se cheama ca nu esti copilul meu.“

„Capitolul“ U: „U este o urma, o ultima vocala, un urlet spre luna, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui ca astea doua, aici de fata, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i asa ?!“

„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capat, sa vedem ce facem cu b-ul, B-ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoana, e un secund a lui A, e o contrazicere a ceea ce am început sa spunem sau sa facem sau sa stim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelasi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum as putea eu oare sa nu iubesc B-ul?!“

Erosul îsi gaseste aici o conotatie religioasa prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicatie” sunt „lectii” despre iubirea ca sens unic al vietii, despre iubirea care se întemeiaza ontologic oferind valoare existentei: „Sa-ti mai spun: stii cum se citeste acel «Be You!» din engleza?! Cam asa..bi-i-iu. Adica fii tu însuti!“ regasim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaste-te pe tine însuti !

Dar la Eugenia Taralunga, cunoasterea devine o modalitate de autocunoastere, de a gasi explicatii pentru sensul iubirii în „viata ei bifurcata”: „Atât cât poti, desi eu nu te-am lasat sa fii. Am ajuns la o bifurcatie, la o despartire a drumului real de cel visat al vietilor noastre. A mea si a ta. Degeaba m-am gândit si ma gândesc la tine de când ma stiu. Asa a fost sa fie, baby, sa nu te am niciodata de-adevaratelea. Asa ca te alint si eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început sa ajung, ca doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“

Prin scriitura, dragostea nu ramâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinta, devine vie, se întemeiaza ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenta, reusind sa împace scriitoarea cu propriile sale aspiratii, cu propria sa viata bifurcata, cu sufletul ei ratacit printre rândurile cartii: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce as fi vrut sa-ti daruiesc, nu am putut decât sa-ti dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu si cu litere mici, ca sunt mai smerite. Si, asa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat sa existe si sa creasca mare. Care nu a apucat sa intre în lumea cu dimensiuni, a ramas dincolo de aceasta lume. Poate, biu, cine stie, cândva îmi vei da si tu un semn. Si poate si un nume. Unul cu care sa ma împac. Si care sa ma împace cu viata mea bifurcata. Si sa-ti mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum sa fie altfel…”

Firul Ariadnei care strabate aceasta carte în care Viata ca bifurcatie are continuitate pâna în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anuleaza prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viata mea compartimentata navaleste în afara hotarelor sale, se zbate sa se împlineasca sa devina UNA, neputinciosa totusi în fata granitelor pe care altadata le spulberam si plateam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care ma desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! carei voci interioare ma adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioara? sau cât de «a mea» este vocea mea interioara? de ce se napusteste nauca, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluvial meu în care ma pierd si ma regasesc totodata? un eu al sufletelor pierdute si salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoita, fara speranta de salvare, fara mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fara trup, fara sex, un eu al sufletelor care nu se îndragostesc, ce nu au derapaje afective, nuantari sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, pâna ce pregnanta culorii nu se mai lasa ascunsa, estompata, si izbucneste în întreaga sa deplinatate, mai mult sau mai putin vinovata de nuditatea ei, trufasa stiind ca si-a platit pretul suferintei, ca a consumat pâna la capat durerea, ca a consumat pâna la capat capatul drumului, pâna dincolo de toate rascrucile, (…) urmarind exoftalmic capatul drumului, tinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor si chiar împotriva mea însami.”(4)

Labirintul eurilor poetice reveleaza o poetica a imaginarului. În acceptia data de Burgos, imaginea „da de vazut altceva si da de vazut altminteri. Ea da de vazut altceva în masura în care se constituie ca expresie a unei realitati nicicând traite pâna atunci, netrimitând la nimic anterior ei însesi si creatoare a unei fiinte de limbaj ce se adauga realitatii si faureste un sens.”(5)

Eul ascensional „dansând în lumina creatiei” instituie o realitate poetica luminoasa, stralucind în reveriile semnificatiilor metaforice ale BIU-lui.
—————————————–
NOTE
(1) Jean Burgos – Pentru o poetica a Imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 8
(2) Eugenia Taralunga – biu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 90
(3) Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p.209
(4) Eugenia Taralunga, op.cit., p.70-71
(5) Jean Burgos, op. cit., p. 5-6

Cristina NECULA
Bucuresti
10 iulie 2011

——————-

Nota redactiei: Redam mai jos una dintre poeziile din volumul „biu” de Eugenia Taralunga:

Gilbert Bécaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort

ramasese ca totul era pe furate
pe nestiute
pe sferturi de ora
necesar si suficient
secvente sacadate stroboscopic

tot atunci descoperisem muzica vedetelor
stii, trecusem nepasatoare pe lînga stelele oarbe
ale lui Paris Hilton
pe lînga Beyoncé
si Gilbert Becaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort
nu crezusem
asa cum nu acceptasem ca smacurile de la Nivea
razbateau pe piata dupa ani de asidue cercetari stiintifice netrucate
platite cu bani grei

ani îndelungati – nu sferturi de ora
brusc, muzica si smacurile veneau spre noi din alta parte
unde sufletul
unde mintea iscoditoare
unde spiritul – ei bine, nu!
Spiritul scapase

si nu numai eu îmi imaginam
cu mare claritate
sferturi de ora în care ai acces stroboscopic
la un spirit supracortical
supracomercial
suprasexual
departe de toate tentatiile si sulemenelile
de templele-tuturor-cumparaturilor
rasarite ca ciupercile
ca topazul mistic
ca mînastirile moldovenesti dupa razboaiele cu turcii
ramase neschimbate sub stelele oarbe

(din volumul biu. poeme si texte-bloc, Editura Limes, 2011)

Noaptea nu va mai fi acolo

Elena Toma: „Noaptea nu va mai fi acolo” (Ed. Armonii Culturale, Adjud-2011) sau „Confesiunile unui înger – prizonier într-un infern uman”

Gheorghe A. Stroia

Peste sintoniile numelui – simplu intitulat – OM, constiincios declinat la toate cazurile vietii, se astern petalele albe, înflorite în cuvinte, de multe ori ridicate din pleava mintii noastre, plina de o generoasa uitare. Suntem – din nefericire – atât de efemeri în comparatie cu multele clipe de nefericire ce încap în viata unui om! Realizam (din când în când) ca n-ar fi suficienta doar o viata, pentru a putea trai ceea ce altii au trait doar în fractiunile de secunda ale durerilor ce i-au încercat si le-au marcat existenta.

 Am descoperit, de foarte curând un regat. Un regat tandru (intitulat Ad-hoc), plin de muzica si poezie, în care – pe parcursul a doua ceasuri – de doua ori pe saptamâna, oamenii îsi dedica poeme, lectureaza din titani ai literaturii, discuta despre noutati culturale. Si se asculta multa, foarte multa muzica buna. Un regat virtual, care nu are granite si patrunde adânc, pâna în cele mai profunde locuri de pe pamânt – sufletele oamenilor. Un regat fabulos, în care oamenii se întâlnesc doar pentru a-si (re)descoperi nobletea sufletului, pentru a se simti bine si a rosti (într-un glas) versurile imnului intitulat: „Bieti lampagii”.

 Toti cetatenii acestui regat sunt oameni de o certa valoare culturala, care dovedesc în fiecare clipa ca românul este (asa cum e normal sa fie) inteligent, erudit, posesor al unei laturi profund spirituale si generos. Într-un cuvânt: GENIAL! Doamna acestui tarâm, profund spiritual, este Elena Toma, una dintre ex – Stelele fara Nume ale României.

 Pe Elena Toma am perceput-o (înca de la început) ca pe un om blând, cald, debordant de sincer dar si deosebit de diplomat. Un om care nu refuza pe nimeni, care crede în oricine, care acorda încredere oricui, fara sa astepte ori sa pretinda nimic în schimb. Un om care, din generozitate si iubire fata de oameni, a înfiintat un club intitulat XXL si al carui motto exprima propriul sau crez, propria sa personalitate: „Adevarata frumusete nu are vârsta, greutate, înaltime si nici avere sau rang. Ea este spirit ce dainuie ”. O Elena Toma despre care lumea a uitat sau nu vrea sa-si mai aduca aminte. Un om ce ne-a facut cinste de atâtea ori pe scenele artistice si expozitionale ale lumii sau în turneele în care a (în)cântat frumusetea sufletului. O Elena Toma – poeta, romanciera, publicista, pictorita, desi ne spune cu modestie ca : „Nu am spus niciodata ca ceea ce scriu se poate numi poezie. Eu scriu doar ceea ce simt, asa ca îmi place sa le numesc simple gânduri, stari – asternute pe hârtie!”

 Din palmaresul literar al Elenei Toma as aminti câteva titluri: „Echilibru Transparent sau gânduri dezbracate” (Bucuresti – 1999), „Anunt Matrimonial – vol. 1” (Rm. Vâlcea – 2001), „Când paralelele se mira” (Câmpulung Muscel – 2001), „Greseala de tipar” (Bucuresti – 2003), „Locuiesc într-o clipa” (Bucuresti – 2004), „Maimuta de matase” (Bucuresti – 2007), „Fiinte greu de fixat”(Bucuresti – 2007).

  Iata un om plurivalent, care dovedeste prin tot ceea ce face: echilibru, pragmatism, efervescenta creatoare, responsabilitate fata de actul artistic si – nu în ultimul rând – eruditie. O eruditie despre care doamna profesoara (ce a scolit sute de talente nationale ori internationale ale României) spune: „Eu sunt o simpla femeie de la sat, si, pentru ca multi sunt oameni simpli, ca mine, semidocti…” Iata argumente ale unui suflet mare care, desi primeste sute de mesaje în fiecare emisiune a sa (la Radio R România – un radio al platformei culturale Asii Români de la Nürnberg), nu citeste niciunul dintre cele în care este laudata si apreciata – si asta, doar din modestie. Acestia sunt oamenii care, cu frumoasa lor dementa, fac sa supravietuiasca arta, poezia, cultura valoroasa si autentica.

 Am primit cartea „Noaptea nu va mai fi acolo” si am îndraznit a-i scrie o prefata. Am crezut ca va fi un lucru simplu. Am crezut ca, având deja experienta mai multor prefete, ar trebui sa nu fie chiar atât de greu. Ma obisnuisem cu ideea ca oamenii au nevoie doar de încurajarea celorlalti, în sprijinirea demersului lor cultural. Am scris despre carti de poezie sau de proza, în care autorii împartaseau simtirile proprii, fara a avea un substrat atât de realist. În schimb, cartea de fata nu este doar o simpla lectura, ci un memorial al unei dureri care, desi trecuta, a lasat rani profunde, ce înca mai dor nespus de tare. Motiv suficient sa constant ca nu-mi va fi simplu deloc, pentru a-mi duce îndrazneala pâna la capat. „Noaptea nu va mai fi acolo” nu este dedicata unei vieti, ori unui destin, ci este cartea unui cosmar care înca mai bântuie simtirea si o umple de lacrimi amare. Este o carte în care veti întâlni o alta Elena Toma. O Elena Toma aflata la limita suferintei umane, trecând prin episoade ce depasesc imaginatia noastra, desi sunt atât de reale si le veti simti atât de febrile.

 Titlul cartii este unul emblematic. Desi un titlu romantic, incumbând lirism, el mascheaza starea de profunda suferinta. Ca într-o paradigma, în care sentimentele ar mai avea nevoie de înca o masca! Noaptea, care aduce de obicei pace, se converteste în noaptea care bântuie, reaminteste si rasuceste cutitul în rana. Devine o noapte în care domneste bezna, prin care nu se zareste niciun licar. O noapte hadesiana, în care Elena cauta disperata o cale de evadare, spre a ajunge din nou la lumina. În lumina catre care tânjeste, cu disperare.

Daca nu as sti ca este vorba despre o carte autobiografica, as fi tentat sa cred ca este o nuvela fantastica. As fi tentat sa cred ca are o constructie realist-magica, fara a sti unde este granita dintre realitate si fictiune. Cartea, prin structura ei, însumeaza notele de jurnal personal, în care transpare lupta crâncena între euri : fiintial versus existential, biografic versus auctorial, spiritual versus fizic, convingere versus scepticism. Mai mult decât atât: „Noaptea nu va mai fi acolo” este lungul drum al unui pelerin ratacit, întors catre Dumnezeu, pentru regasirea statusului spiritual firesc, ce ne împlineste si ne desavârseste ca oameni. Fara a exagera cu nimic, as putea spune ca zicala biblica : „Întoarce si celalalt obraz” s-ar interpreta – aici – cam asa : „Iar daca vrei sa dovedesti ca esti om, cu adevarat, trebuie sa ai puterea sa întorci si al treilea obraz”. Acest lucru îl savârseste Elena Toma prin prezentarea întâmplarilor din carte. Întoarce obrazul, pentru a fi palmuita, fie si pentru a treia oara. Doar aici vei vedea durerea, turnata ca balsam peste o alta durere. Doar aici vei gasi lacrimi care nu spala ci, ca într-un antic blestem, se transforma în apa de sânge. Pentru ca apoi sa aiba puterea de a se transforma – din nou – în apa aducatoare de viata si lumina. Un ciclu complet, sisific, extenuant.

 Cine este Elena Toma – de fapt – si ce doreste sa ne transmita prin aceasta carte? Extrapolând, descriem un înger, prizonier al infernului uman, ce gaseste în suferintele sale purificatoare – calea de evadare spre lumina. Nu neaparat licar celest, poate doar apriga dorinta de telurica lumina, de „viata” pamântului – ca acceptare a firii noastre profund umane. Ni se aminteste – aici – ce înseamna sa fim Oameni. Ce înseamna sa suferi – fara sa stii de ce – si sa-ti accepti suferinta ca pe o a doua natura! Ce înseamna sa ai, ca ultim refugiu, speranta ta în speranta celor din jurul tau! Ce înseamna sa cazi, fara sa mai crezi ca te-ai putea ridica, vreodata.

 Veti observa în carte, ca într-o intensa stare de rugaciune, împletirea starilor de nadejde cu cele de deznadejde, prin glasul omului care striga catre cer, precum evanghelistul: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” Însusi motoul cartii este o reproducere fidela a unui fragment dintr-un psalm biblic, ce exprima nadejdea si deznadejdea creaturii pusa ( de multe ori ) fata în fata, cu Însusi Creatorul. O acceptare tacita, silentioasa si dureroasa a deznadejdii, dar si o cale catre aflarea încrederii. Apar în carte personaje înalte din sfera bisericii, care-i inspira autoarei cuvinte pline de mângâiere. Iata ce spune Prea Sfintitul Calinic, arhiepiscop al Argesului si Muscelului: „Doamna Elena, faceti foarte bine ca va certati cu Tatal. Asa afla si El ce durere aveti în suflet. Daca pruncul tace, nu spune nimic, parintele… cum sa stie ca e nemultumit ?” De fapt, acesta este fondul firesc al vietii duse de catre autoare: o lupta continua din care iese (a)deseori înfrânta, dar care-si gaseste curajul de a o lua de la capat. Cu speranta câstigarii macar a unei batalii. De fapt, prin purtarea acestor interminabile ostili-tati, Elena Toma se dovedeste a fi o învingatoare. Si apoi, cine mai are privilegiul de a sta la masa cu Dumnezeu, de a-I adresa întrebari si de a capata raspunsuri?

Noaptea nu va mai fi acolo” este tânguirea unui suflet care musca din nestinsa durere ce-l mortifica. E o harta a unui naufragiat, într-o tara necunoscuta lui pâna atunci: Tara Durerii si Tara Viselor Spulberate. Este un strigat de ajutor, catre o societate care te arunca fara mila, atunci când neputinta ta devine obisnuinta celorlalti. A indiferentei oamenilor cu stare materiala, în contrast cu devotamentul si nobletea omului simplu. Indiferent daca acesta este un biet profesor de religie – taximetrist sau un om al strazii. Iata ce-si aminteste autoarea despre un om simplu, din timpul sederii sale fortate în Israel: „Elena, uite, am gasit sacul acesta, la poarta unei case înstarite. Stii cum fac evreii, din obisnuinta, arunca obiecte, îmbracaminte, lucruri pe care nu le mai folosesc, atunci când îsi cumpara altele. Sacul era plin-ochi, cu fel si fel de lucruri, haine, pantofi. Probeaza si tu ceva, poate se potriveste. Sa ai si tu alte haine, de Paste. Eu am ales pentru mine si sotia mea, si m-am gândit sa te uiti prin ce a mai ramas, poate îti place ceva.”

 Prin relatarea unor astfel de întâmplari, mesajul pe care doreste sa ni-l transmita Elena este unul mult mai subtil si cu atât mai valoros. Acela ca vina degradarii morale si spirituale a unei natiuni (a decaderii ei) nu trebuie cautata în straturile ei profunde, în „spectrul” tainic, ce-si pastreaza valorile morale si spirituale intacte. Nu la nivelul omului simplu, care cultiva – înca – în sânul familiei sale, respectul pentru sine si pentru ceilalti. Ci în alte sfere de influenta, mult mai largi si mult mai „înalte”.

 M-a impresionat profund experienta trista avuta de autoare în Israel, despre care povesteste: „Uitasem ca, înainte de accident, reprezentasem Televiziunea Româna, în contractele cu strainatatea. Uitasem ca fusesem un artist foarte apreciat, cu un palmares artistic demn de invidiat si un repertoriu de peste 600 de cântece, capabila sa le cânt în noua limbi straine. Traiam acolo, chinuita, ostatic al justitiei israeliene, care îmi interzisese iesirea din Israel, pentru ca aveam de plata peste 4800 de sekeli Spitalului Ihilov, la care ajunsesem la trei saptamâni, dupa accident, pentru o infectie la rinichi.”. O experienta uluitoare, sinistra si înaltatoare în acelasi timp, experienta ce-i furnizeaza autoarei puterea de a-l regasi pe Dumnezeu.

 Si cu toate acestea, Elena Toma se întreaba: „Doamne, existi ? Nu esti himera, iluzie, vis ? Coboara – Te, Doamne, si în inima mea. Te cauta, te vrea !”. Asa dupa cum spuneam, cartea împleteste în ea stari antagonice într-un univers dual: speranta-deznadejde, credinta – îndoiala, putere-neputinta, luciditate – amnezie, prezent-trecut. Autoarea are un stil propriu si personal. Trecerea brusca dintr-o stare în alta, migrarea prin universurile duale, cu viteza unei comete, îti creeaza impresia unui bughi mambo rag, ori a unui jurnal scris în momente de luciditate, cu teama momentelor de amnezie. Minutiozitatea detaliilor, insistenta asupra unor aspecte pe care doar un ochi avizat le poate vedea, conexiunile subtile pe care Elena le poate face, iata câteva dintre valentele unui veritabil reporter de investigatii, ce-si afla propria poveste investigând (de fapt) povestile altora.

 Unele pasaje ale cartii sunt veritabile momente de poezie. Imaginile sunt create în culori pastelate, cu luminile sufletului aprinse. Furibunda cautare a lui Dumnezeu se aseamana – oarecum – cu o cautare de tip arghezian (Psalm). Practic, fiecare întrebare e o cheie care, în loc sa descuie simtirea, îi fereca mai abitir usile: “Uitându-ma spre înaltimea întunecata, pe care luna trona printre stelele aprinse, ca într-un spectacol pe marea scena a vietii, ma întrebam, retoric, de ce privesc în sus, de ce Îl caut pe Dumnezeu printre astre, când se poate ca El sa fie demult în inima mea si eu, oarba, surda, muta, nebuna, femeia fara nimeni, femeia fara nimic, sa nu – L pot vedea, auzi, simti? Cine sa-mi raspunda ? Numai timpul ar putea. Dar cât mai am de asteptat? Oare, voi mai apuca sa traiesc, pentru a primi, sau poate pentru a întelege raspunsul? Dar daca nu timpul îmi poate da raspunsul, atunci cine si cum?”

 M-a frapat la autoare modul în care-si aduce aminte de putinele ei momente de fericire: în permanent contrast cu interminabilele stari de dezamagire. Pasajul în care Elena vorbeste despre copilaria sa pare desprins dintr-un univers similar celui creat de Maxim Gorki (cu ale sale infinit-mari tristeti si infinit-mici bucurii). Chiar întâmplarile, cu substrat psihologic, împrumuta vagi accente dostoievskiene. În ciuda timbrului grav, aceste relatari ne vor surprinde cu doze subtile de umor, în care veti recunoaste fata optimista si firea de luptatoare a autoarei, dincolo de toate vicisitudinile vietii. Un om cu o putere incredibila de reabilitare desi, reabilitarea înseamna „doar” plata în monede-zâmbet si daruri-îmbratisari, „monedele-forte” ale unui trai la limita subzistentei. O fire voluntara, care le face pe toate, doar din dragoste fata de oameni. O fiinta aleasa, care desi traieste într-o modesta garsoniera din Pitesti (careia – cu umor – îi spune Palatul Culturii mele) a întemeiat un regat, unde se simte bine, stiindu-se înconjurata doar de Oameni adevarati.

 Trecând peste firul epic – în sine – vei descoperi valentele unei scrieri literare frumoase, cursive, inteligibile si placute, cu un mod de adresare direct: „Daca ai sti, draga cititorule…”. În succesiunea de evenimente care te vor înlantui ca într-un uragan, sa întelegem ca trei sunt personajele principale ale cartii: Elena (care relateaza), Dumnezeu (de la care se asteapta raspunsuri) si Tu (draga cititorule) – caruia i se confeseaza. Nu ai cum sa nu te implici emotional într-o astfel de poveste, ce are o aura speciala si te „atinge” pe corzile sufletului – facându-te sa vibrezi. O carte – din punctul meu de vedere – reusita, care îl va acapara pe cititor, prin sensibilitate si intensitate. Un crescendo epico – dramatic (cu valente lirico-meditative), prin care te vei putea ridica pâna la înaltimea sufletului unui om special, numit: Elena Toma! Ca marturii ale unui act de frumoasa dementa si de curaj, ce ne vor face sa regândim ori sa reinventam notiunile de Om si Umanitate.

 Cu simplitate si modestie, sa încercam sa vedem valoarea acolo unde se afla: undeva adânc înradacinata în sufletele oamenilor si nu în ranguri ori averi, ce nu ne vor putea da vreodata ceea ce ne lipseste cu adevarat: Omenia! Cu reverenta în fata durerilor carora noi nu le-am putea rezista, cu stima si pretuire pentru un nolens-volens act de cultura (un cvasi – restitutio in integrum), putem spune: Si unii dintre oameni au aripi, asemenea îngerilor. Dar, nici macar nu-si dau seama ca atunci când ne strâng în brate, ne învaluie – de fapt – cu aripile lor.

Gheorghe A. Stroia

Adjud

PATRU COPII ROMÂNI PREMIATI DE PRESEDINTELE BARACK OBAMA

PRESEDINTELE BARACK OBAMA A PREMIAT PATRU COPII ROMÂNI PENTRU REZULTATE DEOSEBITE LA ÎNVATATURA

  La finalul anului scolar 2010-2011, presedintele Barack Obama a acordat premiul President’s Education Award for Outstanding Academic Excellence elevilor: Stefan Mehedincu, Mary Lungu, Matthew Balinisteanu si Thomas Ion D’Orazio. Cei patru copii români studiaza în Washington DC Metropolitan Area.

 Stefan Mehedincu locuieste la Hagerstown, MD si a obtinut Oustanding Academic Award pentru rezultate exceptionale la matematica, la terminarea clasei a V-a. Stefan este fiul preotului Dan Mehedincu de la Biserica Ortodoxa Româna din Rockville, MD si este în SUA de sapte ani. Deoarece din clasele prescolare si pâna acum a obtinut numai calificativul excelent, i s-a propus sa se mute la o institutie de învatamânt pentru copii supradotati. În sistemul Magnet Schools copiii supradotati au sansa sa avanseze mai repede si sa acumuleze credite pentru liceu si facultate.

 „Odata cu aceasta recomandare, Stefan, pasionat de matematica si de muzica – cânta la pian si la saxofon – a primit si diploma de la Casa Alba”, scrie ziarului Libertatea. Doamna Maria Mehedincu ne-a declarat telefonic: „Premiul obtinut de Stefan este o mândrie si o onoare pentru noi ca familie, dar si pentru comunitatea româneasca de aici. De asemenea, este o responsabilitate deosebita pentru Stefan pe viitor.”

 Dând dovada de modestie si o maturitate uimitoare pentru vârsta lui, Stefan spune ca “este mai usor sa ajungi în vârf decât sa ramâi acolo”. El este constient ca acest premiu îl va obliga sa confirme, sa învete mai mult, sa demonstreze celor din jur ca nu a fost o performanta accidentala si ca merita cu adevarat atentia si aprecierea presedintelui.

 Mary Lungu a obtinut President’s Education Award for Outstanding Academic Excellence la Springfield Middle School din Williamsport, Maryland. Mary Lungu este premiata pentru a doua oara, dupa ce anul 2010 a obtinut acelasi premiu – Outstanding Academic Excellence, ca absolventa a Maugansville Elementary School. Ea a fost cooptata deja în programul Magnet School pentru copii supradotati. La absolvirea clasei a sasea, odata cu premiul Casei Albe, Mary Lungu a primit si o diploma din partea National Junior Honor Society, care a acceptat-o ca membru. Organizatia este formata din copii cu rezultate academice si sociale de exceptie, care, pe lânga rezultatele deosebite la învatatura, în timpul liber voluntariaza în scoli si în sprijinul comunitatii.

 Doamna Clara Lungu, a declarat pentru cititorii nostri: „Când Mary a primit prima data premiul, au fost premiati 16 copii. A doua oara au fost premiati 28 de copii. Dar eu am fost extrem de fericita pentru ca fetita mea era unul din ei. Este o cinste, o bucurie si o mare onoare pentru mine, dar mai ales pentru Mary. Aceasta recunoastere publica o va ajuta sa se dezvolte armonios, sa-si formeze principii sanatoase si un caracter puternic. Sunt foarte mândra ca sunt mama ei! Mary are de dus o munca grea în scoala si în societate, dar merita efortul pentru viitor. As vrea ca toti copiii români sa fie apreciati si recunoscuti în acelasi fel, toti parintii sa simta aceasta bucurie. Sa nu va fie rusine niciodata ca sunteti români! Avem o tara frumoasa. Românii sunt oameni talentati. Avem copii cuminti, frumosi si inteligenti. Ne mândrim cu voi! Voi sunteti oglinda noastra. Acesta este mesajul meu pentru copiii mei (mai am o fetita de 5 ani, Andreea) si pentru toti copiii români. Ei reprezinta neamul românesc, viitorul si sunt mândra ca unul dintre acesti copilasi speciali este Mary a mea.”

 Matthew Balinisteanu are 11 ani si locuieste în Fairfax, VA. A obtinut premiul President’s Education Award for Outstanding Academic Excellence 2011, la absolvirea clasei a cincea. Mama lui Matthew spune ca premiul a sosit prin posta. Anca Balinisteanu este din Suceava, lucreaza ca designer vestimentar si a emigrat în SUA cu multi ani în urma. Initial Matthew a fost elev în SUA. Ulterior, dar nu stia sa scrie si sa citeasca deloc în limba mamei sale. Pentru ca Matthew sa învete limba româna, parintii l-au trimis pentru doi ani la Suceava, la bunci, unde a absolvit clasele a 3-a si a 4-a.

Thomas Ion D’Orazio este cel de-al patrulea premiant român, distins cu Outstanding Academic Excellence în anul 2011. Are doar cinci ani si a absolvit clasa pregatitoare- kindergarten. Thomas provine dintr-o familie mixta. Daniela, mama lui Thomas este din Bucuresti. Thomas studiaza într-o suburbie a capitalei, situata în Maryland. Thomas este unul dintre cei mai mici câstigatori ai prestigioasei distinctii prezidentiale.

 Conditiile de eligibilitate pentru President Award for Education si, respectiv President’s Award for Educational Achievement, sunt disponibile la adresa:

http://www2.ed.gov/programs/presedaward/eligibility.html

 Festivitatile de premiere ale copiilor cu rezultate deosebite la învatatura se desfasoara anual, în lunile mai si iunie. Pentru a fi eligibili, scoala si premiatii trebuie sa îndeplineasca o serie de cerinte. Premiile sunt înmânate de catre directorii scolilor în care învata copiii. Diplomele sunt însotite de o scrisoare, semnata de Presedintele Barack Obama. Se acorda mai întâi premiile President’s Award for Educational Achievement, pentru realizari academice în situatii deosebite. Aceste premii au ca scop recunoasterea valorii unor elevi care si-au îmbunatatit performantele scolare în ciuda unor nevoi speciale. Ele recompenseaza studentii care muncesc din greu pentru a-si mentine performantele, desi o boala, probleme personale, sau faptul ca au nevoi speciale, îi determina sa depuna un efort mai mare decât colegii lor. De asemena, sunt recompensate realizarile deosebite în domeniul artelor.

 Apoi se acorda premiile de excelenta President’s Education Award for Outstanding Academic Excellence. Premiile se acorda pe baza rezultatelor de la testele statale sau nationale, recomandari, eseuri si participarea la activitati extrascolare corelate cu performanta academica. Recomandarile reflecta realizari de exceptie la diferite obiecte de studiu, precum si orice alte rezultate care depasesc programa scolara de baza. Ele trebuie sa fie sustinute de dovezi tangibile, evaluarea portofoliului, sau proiecte speciale. Se pot lua în considerare, de asemenea, ca parte a criteriilor, activitatile în care un student demonstreaza motivatie, initiativa, integritate, profunzime intelectuala, calitati de lider si / sau hotarârea exceptionala.

 Directorul scolii tine o cuvântare în care mentioneaza faptul ca are onoarea de a fi delegat de catre Presedinte pentru a înmâna premiile. Apoi copiii primesc diplomele semnate de presedinte si o moneda de aur, special edition. De asemnea, premiantilor li se înmâneaza câte o scrisoare de felicitare semnata de presedinte. Parintii sunt felicitati si li se înmâneaza embleme (un Pin cu stema USA pe el), pe care copiii le vor purta în piept ca semn al performantelor academice deosebite.

 În 2009 si 2010, în cadrul unor ceremonii organizate la Casa Alba, presedintele Barack Obama a acordat 100 de premii PECASE pentru cercetatorii stiintifici de exceptie. Trei dintre premianti au fost românii: Rada Mihalcea; Emilia Morosanu si Eric Pop. Cei trei români au obtinut finantarea proiectelor lor de cercetare pentru cinci ani. În anul 2011, presedintele Obama l-a premiat pe Ionut Cristea, primul român absolvent al Academiei Navale Americane.

 Simona BOTEZAN

Washington D.C.

21 iulie 2011


INTERVIU CU DARIE DUCAN

Raluca BERCEANU

 Raluca: Darie, voi începe cu aceeasi întrebare, cu Google. Pentru cine nu îti cauta numele pe net, cine esti tu?

 

[pullquote]

Boema e acum muzeala în multe locuri. E boema cu afise ca e boema. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie «om», ca altfel nu ne-am crede?”

Darie Ducan

[/pullquote] Darie: Vreau sa cred ca sunt un poet al dracului si al lui Dumnezeu deopotriva, un om cu o taraba care vinde creier ca vata de zahar în parcul unde se dau pe role Istoria lui Calinescu si Istoria lui Manolescu. Dar mai ales cartile de carne, alea, sângeroasele pentru care au crapat ochi si au aparut basici la mâini unora si, apoi, când si-au mângâiat iubitele, acestea le-au spus – Ce mâini de taran ai!

 Sunt un om care scrie si are ambitii putin mai mari ca Balzac si care cred ca tot o va razbi cât un Cârlova. Sunt un aprig consumator de hârtie, un animal care papa coli A4, cheltui pentru aceasta mai mult decât unii pe tigari. Pâna la urma tot despre fumuri e vorba.

 Cine sa spun ca sunt? Cel din cartile mele, mai bune sau mai proaste, cel de pe strada, cel care scrie la biblioteca de la Litere la masa 42. Cel netuns uneori pentru ca parul i se termina într-un vers, neras pentru ca l-a certat cândva un poet pentru asta, cel timid, cel rau, cel nedrept, cel afurisit, cel…alalt. Sunt un om a carui cam singura treaba pe lumea asta este sa scrie dar care face mai mult altele ca sa aiba despre ce sa scrie. În parcul despre care spuneam, deocamdata am doar bani sa îmi cumpar ceata de a nu sti exact cine sunt.

 Raluca: Boemul tau profil de Facebook ne spune ca lucrezi la Poezia Româna. Vorbeste-ne despre fisa de post si obiectivele acestui job. Ai un program de functionar sau esti freelancer?

 Darie: Profilul meu Facebook nu e unul boem neaparat, adica nu e cautat boem. E pur si simplu partea mea dintr-un soi de cenaclu al vietii. Si, cum «cenaculum» vine din «cena», cina, constat ca mare parte din dezbaterea literara s-a mutat aici. Câta Capsa online!

 Am scris ca lucrez la Poezia româna pentru ca asta fac. Si când nu lucrez nicaieri tot acolo lucrez. Nu pot fi dat afara, nu îmi pot da demisia. Fireste ca nu am un program foarte fix, desi scriu foarte mult si, practic, asta ma tine în viata.

 În copilarie, când îmi faceam mâna si înca nu plecasem din Târnaveniul natal, scriam cu norma, cred ca 5 poeme pe zi – si acum pastrez în familie câteva mii bune de poeme pe care, scriindu-le, m-am format si pe care nu le voi publica niciodata. Ce a fost atunci norma e poate acum cazuistica. Nu filtru, ci devenire. Nu voi fi pedant, caut ceva mult mai pamântesc de lucru, o editura, dar, pâna una-alta, nu prea îmi pasa daca acest «loc de munca» e vazut de unii ca o megalomanie.

 Când chiar faci poezie si pui totul de la tine pentru ajungerea ei la cititor, când nu te ajuta absolut nimeni dintre cei care întorc fonduri cu lopata, vorbind aici si de  Uniunea Scriitorilor, de Ministerul Culturii si de ICR, macar atâta meriti, sa fii serb în aceste plantatii, le numeam cândva de singular, dar constat ca sunt multi prin ele doar ca le e rusine sa recunoasca faptul ca scriitorul tânar o duce foarte rau în România.

 E trist nu ca spun eu un cliseu, ci ca el e cliseu prin faptul ca toti o duc rau. S-a ajuns, prin asta, cumva, la ce voiau cei mai crânceni comunisti, poetul sa fie exclusiv al maselor. Si, daca se poate, mai prost ca ele. Traim într-o tara cumplita. Un permanent amendament la Kafka.

 Ma reîntorc la cuvântul «boem» si constat ca e o boemie, dar nu una tipica, e un fel de nebunie personala a mea, aceea de a nu ma înhaita literar cu nimeni. Stiu ce paguboasa e lumea literara si o dispretuiesc profund când o iau en gros. În detaliu spiritul meu critic devine mai tolerant. Când trec prin cârciumi si îi vad, plec acasa si noaptea le visez ficatii cirotici. Se ridica din vis ca o madona, ma pupa pe frunte si se cara. În redactii, prin suse, se îmbata fara alcool, altfel, cu relatii false de dependenta publicistica. Boemia mea e chiar libertatea, dar nu aceea cu dedesubturile miluirii cu vreun premiu, cu vreo sinecura. Ma lasa rece carierismul marunt de acest fel.

 Raluca: Esti întrebat, de obicei, despre scriitorul sau omul Darie. Cine este însa revolutionarul Darie? Care e proiectul lui grandios? Viseaza el o pagina în cartea de istorie sau doar una în cartea de româna?

 Darie: Despre scriitor sunt întrebat, cu omul se ia contact mai des decât cu cartile mele, din pacate. Nu stiu care e revolutionar dintre cei doi. Cred ca aici devin unul tocmai de rusinea ca nu stiu. A fi revolutionar e o natura, nu un deziderat. Proiectul meu grandios, si de care încerc sa ma tin, e sa scriu 100 de carti. Cred în felul de scriitor care a fost Sadoveanu. Le va puti unora acest nume aparent rasuflat, dar e fix problema lor. Daca as fi sarit cu gurita pe Blecher m-ar fi aplaudat multi pentru ca e la moda.

 Nu visez nicio pagina nici în cartea de istorie, nici în cartea de româna, nici macar în cartea de telefon. A avea o pagina într-una din aceste doua carti pe care le-ai enumerat e o consecinta, nu o tema de visat. Daca te apuci sa visezi maruntisuri din acestea te trezesti ca n-ai ce cauta acolo si ca îti maimutaresti natura prin demagogism. În manuale sunt si multe mediocritati puse chiar de unii dintre profesorii generatiei mele, din motive marginale literaturii, vezi-doamne, din acea stupida idee ca un manual de literatura româna trebuie sa aiba un criteriu democratic de alcatuire.

 Daca vrei, de pilda, sa îl resuscitezi pe Blecher, ca vizibilitate, scrie studii despre el, vântura-l prin lumea buna, dar nu îl trece în criterii, caci procesul descoperirii lui ar fi prea scurt si fara nicio satisfactie. Sau poate l-ai nascut sa-l îngropi. De aceea manualele de literatura au ajuns un fel de gazeta, un fel de revista mondena a literaturii. Sunt foarte constient ca spun asta când mâine-poimâine cei dintr-o generatie cu mine poate le vor calari paginile. Trebuie privit mai obiectiv decât facându-ti pipota monoclu!

 Raluca: Fiecare tânar poet român poate fi înca un Nicolae Labis. Un geniu liric descoperit si iubit precoce, un revolutionar al vremurilor lui, un boem care îsi bea noptile la Capsa, cu junele dansatoare din trupa Armatei. Ce doza de Labis e în tine? Ce crezi ca ai putea avea în comun cu libertinajul boemei, lupta politica si extremismul literar din generatia noastra?

 Darie: Ma bucura aceasta întrebare pentru ca la debutul în volum, petrecut la 15 ani, am fost comparat cu Labis, dar cu totul altele sunt motivele din care îmi place acest poet. Acum am 23, dar trebuie sa recunosc faptul ca la 21 de ani n-am luat niciodata tramvaiul, desi, unde locuiesc, acesta trece în mod obsesiv prin fata blocului meu si, dimineata devreme, vara, când balconul camerei mele e deschis, îl aud cum huruie ca o broasca. M-am temut de el cu un fel de blândete dar constient ca nu se mai întâmpla nimic.

 Cred ca am în comun întreg amalgamul, dar m-am saturat de lupta politica. Cel putin în acest moment când politica guvernului actual  e una înjositoare si murdara, mincinoasa si de neiertat. Cred ca toata adunarea de la Argentin, unde dupa o  anumita ora se mureaza oamenii la desimea noptii, pe sub mese, ar fi mai buna decât presedintele Basescu si aceasta chirie de neg care e Boc. Sper sa nu devin mâine un Labis calcat de o coloana oficiala! Am 23. Sunt batrân. Dar si ei, din tramvaie, au îmbatrânit în Rolls-uri.

 Raluca: Te voi întreba si asta. Care e, dupa credinta ta, adevarata poveste a accidentului de tramvai care l-a ucis pe Labis? Putem sa consideram ca acesta este cel mai boem episod din istoria literaturii române?

 Darie: Nu stiu, nu am cercetat. Si nici nu am cum. Dar cred ca mai trista e o continuare la care mi-e frica sa ma gândesc: ca balerina spre care alerga în acea noapte, dupa ce el a murit, a plecat cu cerbul caprioarei ucise. De cerb m-as mira. De ea, nu.

 Raluca: Mai este boema europeana un fenomen real sau supravietuieste doar ca instrument de marketing cultural? Este Darie boem? Proiecteaza-l în câteva cuvinte pe Darie cel ideal, cu viata lui ideala.

 Darie: Boema e acum muzeala în multe locuri. E boema cu afise ca e boema. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie «om», ca altfel nu ne-am crede. Sunt si nu sunt boem. Sunt boem în felul meu. Am scris si în cârciumi si stiu ca în unele momente ai fost si tu de fata, am pierdut multe nopti în multe feluri, probabil sunt boem, probabil sunt doar trist si înfrânt, nu stiu.

 Daca as sta sa ma analizez as lua o pozitie ecvestra dar mi-e mila de cai si, în toata joaca mea, m-as vrea ecvestru numai pe aburii lor. Ca sa fie mereu vii. Desi aburul lor pare, ei nu îti sufla fumul tigarii în fata, ca decanii. Darie ideal e o prostie. Darie ideal e Darie mort.

 Raluca: Jack Kerouak era profund deranjat de faptul ca devenise regele beatnik. Operele lui nu fusesera menite sa fie doar un manifest pentru Beat Generation. Acum, imagineaza-ti ca tu ai deveni rege al unei miscari neo-boeme, ca o întreaga generatie ar dezvolta pasiuni si revolutii pe baza scrierilor tale, doar ca asta s-ar întâmpla interpretând într-o cheie gresita mesajele lui Darie. De unde am trage seva unei astfel de miscari? Cum ar arata generatia aceasta si care ar putea fi atitudinea ta în acel moment?

 Darie: As schimba tactica. As scrie altfel ca sa neg ce au înteles ei. În plina epoca Beat, daca as fi fost Kerouak as fi scos boxele la geam si le-as fi dat Monteverdi. Înainte sa am vise de genul acesta as vrea sa fiu citit si citit.

 Dar nu neaparat de toate salopetele puse direct pe oase si numite (unii) critici, adica nu de mercenarii revistelor si editurilor, zglobii figuranti remunerati, copii de casa ai unuia sau ai altuia, ci de tinerii din Facultatile de Litere din tara, de tinerii deschisi si mai inteligenti decât îi cred toti profesorii lor, uneori prea timizi si lehamisiti sa se arate. Ei sunt de fapt literatura vie pentru ca ei sunt cititorii în care am foarte multa încredere.

 Raluca: Ai publicat de curând Spirt, un nou volum de versuri. Ce poti sa spui despre el? Despre Alexandra?

 Darie:Spirt e o carte la care tin foarte mult. S-a scris ca pâinea pe unt, în transa, din iubire, din disperare si frumusete. Niciodata n-am scris o carte atât de repede si atât de direct. M-am copt uman în usurinta scrierii ei aproape ca un cartof.

 Despre Alexandra nu am ce sa spun mai mult decât am spus deja. Cartea aceasta si-a sarit rândul. Multe altele îsi asteptau la rând publicarea. Spirt însa, ca o mutare de sah, a devenit irezistibila în a se scrie si în a se publica. Aici nu avea ce sa se cearna, ce sa se decanteze. A iesit exacta. Numai buna de sicriu pe masura unei amintiri.

 Vor urma alte carti, în toate genurile literare, dar în principal poezie, caci am scris foarte multa poezie. Traim si vedem. Sau murim si stim.

Raluca BERCEANU

http://laboheme.ro

Bucuresti

iulie 2011

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

O CONFESIUNE DE EXCEPTIE

 

Baia de frumusete

Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

[pullquote]

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

Per total nu m-am gândit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atât de importanta încât sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine.


…Când eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. În jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe înca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat însa nici pâna azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pâna la sase ore pe zi. Eram înclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupa 50 de ani, când am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte strânse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. În ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au încetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum îl cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai vârstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta în atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am încercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam într-o lume sigura, în masura în care cultul valorilor stabile îti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt într-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem însa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmpla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta…


…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta
ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a început sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

[pullquote]

” Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

…Din fericire, mai sunt câtiva scriitori din cei vechi. Nu stiu în ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma întreb însa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii în numele postmodernismului. Am încercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este farâmitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu înteleg un lucru: când e atâta frumusete întreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, când eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca farâmitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud încoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum cuviinta”, cuvântul acesta, a disparut din dictionar.


…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul în care ne purtam ucide frumusetea.
Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a întâmplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savârsit o crima. Fiorul primei întâlniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat înca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urât, si asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreata, si noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rau sau murdar.


…Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

…Pentru ca intram în zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura îti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gândire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit sa pun mâna pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

…Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

———————————————–

 Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

(Maica Benedicta de la Varatec)


COMUNICAT – Antologia CUVÂNTUL ÎN TIMP (ETAPA III)

Editura „Grinta” împreuna cu editura „Singur” va edita si va tipari pâna la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proza si eseistica.
Cartea va avea un numar de 448 de pagini dintre care 28 color (cu pozele autorilor), format 16×23cm., coperta policromie, plastifiata lucios. Textele, CV-urile si fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com pâna la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite si un scurt raspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SA VA APUCATI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spatiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamna ca va trebui sa trimita texte în format A4 între 8 si 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minima de 5×7cm.
Antologia va fi mediatizata de catre GRUPUL MEDIA SINGUR si AGENTIA LITERARA „SINGUR” si va fi prezentata în lunile septembrie si octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualitati.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tiparit. Aceasta suma se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, pâna la data de 25.07.2011.
Autorii care vor face parte din aceasta antologie vor fi validati de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Stefan Doru Dancus, Ioan Pavel Azap si Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat si în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârsitul lunii noiembrie la Bucuresti.
În primele trei etape au fost validati urmatorii autori: SILVIA KATZ (PROZA); SILVANA COJOCARASU (POEZIE); VASILE LUTAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE SI PROZA); DAN MARIUS DRAGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GALATEAN (ESEU); STEFAN DORU DANCUS (PROZA); FELIX NICOLAU (PROZA); GELU DRAGOS (POEZIE); MENUT MAXIMINIAN (PROZA), IOAN DRAGOS (POEZIE), CARMEN MARCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FATU NALATIU (PROZA), ADALBERT GYURIS (POEZIE SI PROZA), CRISTIAN BODNARESCU (POEZIE),  EUGEN AXINTE (POEZIE SI ESEU), EVA MARIA SALVANU (POEZIE), STELIAN PLATON (POEZIE), TATIANA SCURTU-MUNTEANU (POEZIE), STEFAN LUCIAN MURESANU (PROZA), ALEXA GAVRIL BÂLE (PROZA), VIOLETTA PETRE (POEZIE SI PROZA), NICOLAE VRASMAS (PROZA) SI GHEORGHE MIZGAN (POEZIE).
Acestia sunt rugati sa ne transmita adresele precum si datele de identificare (serie si nr. buletin, C.I., CNP). Aceste date sunt confidentiale si sunt necesare pentru emiterea facturilor catre autorii validati.
De asemenea, autorii validati sunt rugati sa urgenteze plata taxei de coeditare, pentru a acoperi la timp costurile tipografice.
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comerciala “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
LA SOLICITAREA MAI MULTOR AUTORI CARE AU CERUT ÎNCA UN INTERVAL DE TIMP PENTRU PREGATIREA LUCRARILOR CARE VOR FI PUBLICATE ÎN ANTOLOGIE TERMENUL DE PREDARE A MATERIALELOR A FOST PRELUNGIT PÂNA LA 05.08.2011.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreuna cu urmatorii parteneri media: RADIO ROMÂNIA ACTUALITATI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatura (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proza (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Confluente Românesti (site), revista „Cuib” (Hunedoara), cotidianul „Rasunetul” (Bistrita Nasaud), Televiziunea AS TV (Bistrita) Ben Todica (ziarist, cineast, Melbourne, Australia), Sighet Online (site), revista Impact literar (Dâmbovita), Atheneum (site).

Stefan Doru DANCUS
Gabriel COJOCARU

PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

BACALAUREAT 2011

Supercultura hamburger, jeep, etnobotanice, internet

sau

O noapte pierduta” si „O scrisoare furtunoasa” =

Bacalaureat 2011

[pullquote] „Este o bucurie sa vezi încotro adie vântul si tu sa-ti întinzi pânzele si sa mergi chiar într-acolo.” – Máica Siluana

Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil[/pullquote]

Noi nu stim privi. În adâncul lucrurilor, în esenta lor definitorie. Când se întâmpla ceva anume, brusc se cauta vina peste tot. Chiar si în closet, am putea spune. A detecta în detaliu si cu mare exactitate însa întreg ansamblul de cauze ale rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din acest an înseamna a se patrunde în mod completamente responsabil de catre toti vectorii constituenti ai actualului sistem de învatamânt românesc pâna în miezul putred al faptelor desfasurate acum. Iar acest miez nu e deloc greoi de observat. Faptul cel mai grav mi se pare ca se omite a se spune cu claritate ca, de fapt, aici s-a dorit a se ajunge – din varii motive, se întelege, unul dintre ele fiind acela ca o natie azvârlita în bratele larg deschise ale unei vadite inculturi e una tocmai buna pentru a fi manipulata fara un prea mare chin în fel si chip oricând si de catre oricine. Lipsa constanta a modelelor pozitive autentice de pe firmamentul sferei publice românesti si vârâtul pe gât a lungilor siruri de imagini grotesti ale asa-ziselor „personalitati” de moment – niste simple „personagii”, mai bine spus, umplute pâna la refuz cu „modernisme” penibile create în spatiul mediatic autohton – au cascat în mintea multor tineri prapastia fara fund a neamprostiei si a ideii ca merge oricum în ziua de azi, adica de-a valma.

[pullquote]Noi suntem cu totii cumva schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”

Máica Siluana [/pullquote]

 Când un profesor de filozofie avea curajul sa afirme public în vremi de dictatura comunista faptul ca „materia nu poate fi o forma superioara de organizare”, iar de aici sa suporte constient decaderea din drepturile firesti ale profesiei sale, acesta nu poate fi interpretat astazi decât ca un act de mare, de foarte mare libertate a cugetului sau. Cu alte cuvinte, daca Maica Tereza a fost, dupa mine, primul om care a dat o lectie strasnica unei religii bimilenare, înfiintând propriul sau ordin monahal, tot astfel Maica Siluana Vlad de la „Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ cred ca poate fi considerata drept unul dintre intelectualii români, care a plesnit în fata cu putere conceptia sui-generis a unui întreg sistem de gândire antedecembrist. Nu stiu daca azi mai exista dascali de acest gen, adevarate modele unice de demnitate ale spiritului uman. Ar fi fost exact tipurile de repere benefice pentru copiii impregnati pâna la saturatie cu vaporii „culturii” distructive a consumerismului dominant din prezent. „Noi suntem cu totii, cumva, schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”, spunea Maica Siluana. Accentele puternic patologice ale societatii contemporane nu au dus decât la acest soi de derapaj curent în care salasluim cu groaza zilnica acum.

 Totdeauna am considerat ca orice copil este un aluat fraged în mâinile profesorului sau, fata de care acesta are o responsabilitate majora în a-i calauzi pasii de început ai liniei lui destinice. Un dascal îti poate scoate sinele la Lumina din linistea lui, altfel spus, te poate scoate pe tine din tine, dar, în cel mai rau caz, te poate si îngropa definitiv, taindu-ti cu indiferenta aripile. Consider ca absolut niciun profesor cu har nu are voie sa dea gres cu vreunul dintre elevii sai. Rateul profesional nu trebuie sa faca parte din filozofia vietii lui. De aceea, nu am sa formulez în mod depreciativ „generatia hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, dar am sa pedalez insistent pe ideea de „supercultura hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, fiindca ma deranjeaza enorm acest deja fenomen, iata, l-am putea numi. Este cert, nimeni nu se îndoieste de acest fapt, ca tipologia scolarului actual s-a modificat profund fata de ceea ce însemna aceasta în trecutul nu foarte îndepartat. Ceea vreau sa spun însa, acum ca s-a încheiat tumultuosul examen de maturitate al anului 2011, e faptul ca inutil se tot cauta în gramezile imense de gunoi societar tapi ispasitori, unul mai vinovat si mai urât mirositor decât altul. Promovabilitatea scazuta la nivel national ar trebui sa dea de gândit tuturor, dar mai ales celor care au pus umarul la degradarea evidenta a sistemului românesc de învatamânt timp de doua decenii încoace. Factori diversi, evident, si multi, carora le este greu, foarte greu, desigur, sa îsi deconstruiasca responsabil edificiul propriei lor culpe.

 Recunosc faptul ca nu îmi pot înca imagina o lume cu trupul mai rece decât gheata, pe care se va catara necontenit singura dihania amoralitatii si unde poezia nu se va mai auzi deloc (din simplul motiv ca aceasta nu va mai fi citita de nimeni). Nu am fost vreodata în stare a gândi ca se va ajunge la momentul când de principiile mecanicii newtoniene nu îsi va aminti mai nimeni nici macar în prag de examen, asa cum nu am crezut ca va sosi fatidica secunda în care fiorii emotiilor unui examen vor fi înlocuite cu cei ai microvibratiilor emise asupra timpanului urechii umane de un aparat extrem de performant si greu de depistat, prin intermediul caruia sa se poate face fata cu „succes” garantat unui anume examen. Nu am avut, se vede, capacitati de clarvazator.

 Fara prea multe notiuni generale din vreun domeniu favorit si lipsiti de un vocabular propriu dezvoltat, insii-elevi de azi bat la portile unui sistem de învatamânt românesc ce seamana izbitor cu o imensa groapa de cadavre, unde vor muri cu zile în mod sigur de aici înainte generatii si generatii de spirite juvenile, care se vor trezi ciocanind zadarnic la poarta unei asa-zise cunoasteri, dar si la aceea a propriului lor viitor. Starea de nepasare prezenta în rândurile tuturor factorilor implicati aici este, daca vreti, aidoma starii de inactivitate psiholocomotorie în care se afla un alcoolic. Nimeni nu vede raul actual profund, radacina acestui rau, însa toata lumea discuta. Mult si inutil, spre a se auzi doar pe sine însusi si pentru consolidarea propriei imagini mediatice, fara a se face însa cu concretete ceva palpabil. Palavre, palavre, palavre, asa precum ar fi spus Petre Tutea. Tot ceea ce mai era viu în organismul complex numit scoala a ajuns azi, iata, în moarte clinica. Revenirea la viata îmi pare a fi ceva totalmente irealizabil în conditiile de acum.

 Criza educatiei, în care ramâne sa salasluiasca o întreaga natie româneasca a prezentului acesta discontinuu si haotic, se adânceste, iata, cu evidenta, cumplit de mult. Analfabetismul si subcultura ameninta crunt întreg spectrul societar fara ca ele sa fie luate în considerare ca puncte grave de dezechilibru pentru viitorul extrem de apropiat al acestei tari. „Tot ceea ce se întâmpla cu noi tine de darul disponibilitatii”, spunea Maica Siluana Vlad, dar si de cel al împartasirii unii altora a masurii harului interior dat fiecaruia în parte de Pronia cereasca, completam noi.

Mi-e din ce în ce mai clar ca integrala simpla din x în raport cu aceeasi variabila nu va mai avea o rezolvare corecta prea curând de aici înainte de catre marea masa a elevilor, dificultatea (si inutilitatea) ei trebuind a fi transferata, cica, doar catre scolarii dotati nativ cu duhul pentru a o rezolva. Exact ca la învatamântul vocational. Cânta opera, joaca teatru sau danseaza pe sârma doar specimenele înzestrate a o face, nu orisicine (e mult de discutat pe seama acestui aspect foarte serios conturat din plin zilele acestea pe piata vorbelor spuse sau scrise). Sa admitem însa cu îngaduinta si acest fapt. Dar un soi de „iesire” din situatia mult încâlcita a învatamântului românesc contemporan – caracterizat completamente numai de „culoarea care nu se mai întoarce niciodata”, asa cum frumos definea „negrul” pictorul Ion Salisteanu într-un interviu acordat Eugeniei Voda – tot ar exista. Una extrem de simpla: rugaciunea – unicul si de folos sufletului omenesc ajutor în momente de mare cumpana -, dar nu rugaciunea elevului, ci… „Rugaciunea unui dac”, poate. Cine o fi scris-o, oare, ca nu-mi mai aduc bine aminte acum?!… Ma poate ajuta cineva dintre elevii români, care nu au promovat bacalaureatul în vara lui 2011, sau dintre liceenii dependenti de computer, de droguri si de sex (dar extrem de putin de carte) ai Occidentului, autorul sau fiind unul dintre cei mai mari poeti din toate timpurile ai literaturii acestei lumi?!… Iata, am dat deja un prim indiciu întru aflarea rapida a autorului ei.

4 iulie 2011, România!

Cazul Cristinei Verona

CRIZA DE SEMNIFICATIE

Politia a descoperit in 5 IULIE 2011 intr-o casa din Cartierul Primaverii din  BUCURESTI, decesul a doua femei, Cristina Verona de 44 ani, impreuna cu mama sa. Exista supozitia ca tânara si-a sufocat mecanic mama, probabil cu o perna, iar ea s-a spânzurat de caloriferul din baie.

Cristina Verona vorbea fluent engleza, franceza, sârba, italiana si slovena. A lucrat pentru agentia Associated Press (1990-1993), a fost redactor-sef la publicatiile „The Reader’s Digest” si „Sale e Pepe”.

 

[pullquote] Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu. [/pullquote]

In vechiul regim eram asaltati de limbajul de lemn. Toate lucrurile materiale si spirituale, mici sau mari ale societatii comuniste, se aflau inregimentate in tiparul materialismului dialectic din care cu greu evada cineva.

Lichelismul i-a prins pe multi care aveau râvna pentru societatea comunista si stereotipul limbajului de lemn care faurea societatea socialista si istoria insasi.

Sa dau un exemplu din acele vremuri pe care le-as dori apuse, de care multi isi vor aminti cu nostalgie.

Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu.

Deci, din vorba in vorba a ajuns peste tot, cica o hotarâre a tovarasilor de sus, cum ca restaurantele sa nu mai aiba perdele la ferestre! Sa se vada de afara ce este inauntru!

In zilele obisnuite si la nuntile oamenilor de rând se vedea totul de afara inauntru si invers, deoarece perdelele erau date jos. Insa, atunci când era o nunta sau o intâlnire a activistilor de partid, perdelele erau puse la locul lor! Asa cum e si acum, legile sunt pentru cei multi, nu si pentru privilegiatii tarii.

Oamenilor de rând nu le erau ingaduite multe. Cei din vârf aveau un alt statut, aveau multe avantaje de tot felul. Aveau cantinile lor, si chiar magazinele lor alimentare, in incinta primariilor sau sediului PCR-local, la preturi joase, cu produse alimentare de calitate si indestulatoare, insa lipsindu-le acut celor multi, taranilor si muncitorilor si intelectualilor, care nu gaseau necesarul nici pe cartela.

Lichelele au facut si atunci, cum si azi fac la fel,pline de zel, indepinind planul diabolic de asuprire. Executantii fideli, beneficiaza pentru o vreme de mari privilegii si se infrupta fara nerusinare din saracaciosul PIB-ului strâns de putinele „albine”, remunerate in batjocura, profitand acum de avantaje si drepturi ilegale si imorale, privileagiatii.

Societatea româneasca ofera sanse foarte bune si lesne de urmat, unora, pentru imbogatire si urcarea pe scara sociala, pe din dos si peste noapte…

Adesea, atunci când aceste lucruri dobândite pe nedrept si cu mare usurinta se prabusesc, se prabusesc si ei insisi cu totul.

[pullquote]

Tot mai departe sovai pe drum –

si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa

o gura învinsa,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna sa taca,

sa taca.” – IN MAREA TRECERE, Lucian Blaga-1924

[/pullquote]

 

Din marturiile celor care au cunoscut-o bine pe Cristina Verona, reiese ca aceasta era o jurnalista foarte competenta si eficienta, cunoscatoarea a 6 limbi straine. Putea sa recite la orice ora opera lui Shakespeare in limba engleza!

A progresat mult si repede pe scara sociala, casatorindu-se cu fiul unui mare arhitect. Se plimba in masini de lux, avea o casa in Primaverii. Usile vietii mondene le avea deschise, ducea o viata oarecum usoara si prospera.

Dar, treptat, dupa o ascensiune rapida si fulminanta, a venit criza in viata ei: divortul nu a intarziat mult sa apara (nu avusese copii), starea materiala coboara si ea, pâna acolo ca a ramas fara serviciu de prin 2008. Prietenii ei, putini la numar, se pare ca i-a avut pe linie profesionala, ori, din 2008, ramasa fara serviciu, se pare ca ramasese si cam singura, doar cu mama ei, izolata de societate si lume, unde-si desfasurase munca in anii prosperi.

Ajunge sa priveasca spre cei carora viata le mergea bine. Cauta o slujba conform CV-ului ei, impresionant, dar nu primeste de lucru, nu doar ca e criza, dar angajatorii vor oameni competenti, platiti cât mai putin. Iar ea avea un statut inalt.

Ca si cum necazul ei nu era deja insuportabil, se aude ca in acele zile Cristina traia si o mare deceptie sentimentala provocata de fostul ei iubit, turcul Bora Bahadir Cokyapici, patronul restaurantului Osho, situat pe strada unde locuia si ea. Turcul cica ar fi gonit-o brutal din restaurantul lui, iar Cristina ar fi incercat in mai multe rânduri sa-si induplece amorezul plictisit, insa acesta nu mai voia sa auda de ea! Mai mult, individul ar fi dat-o afara din local de fata cu mai multe persoane si chiar ar fi strigat la ea sa nu se mai intoarca. Umilita peste puterile ei, Cristina decide sa schimbe ceva, sa-si modifice coafura. Insa, la coafor a facut un atac de panica sub casca care-i usca parul si a intrat in depresie. A sunat-o pe mama ei, care locuia intr-un apartament din Drumul Taberei, si a chemat-o in ajutor. Mama ei- Elena Parvulescu, inainte sa plece i-a povestit despre incidentul de la coafor vecinei sale….

Intr-un final, Cristina Verona a ajuns sa-si inchipuie ca i s-a furat identitatea.

De ani buni, pe facebook vine amagirea multora. La inceput toti isi doresc socializarea si afirmarea personala, ca sa nu zic o terfelire publica. Pentru ca apoi sa apara dezgustul, un straniu gol sufletesc si apasator care zdruncina sufletele sensibile. Nici ea nu-si mai poate reveni, nu poate sterge acele pagini citite si recitite de catre oricine. Identitatea-i fusese furata. Intra tot mai mult in panica.

Ea insasi si-a blocat toate iesirile din depresia care a inceput sa puna stapanire pe intreaga-i fiinta. Nici nu mai prea avea acces la socializare, in mass-media sau afirmarea spirituala. Dimpotriva. Perspectiva prosperitatii materiale era si ea in declin. Orizontu-i devine tot mai sumbru, pana se intuneca de tot. Se blocheaza fizic si mental. Usile apartamentului din Primaverii sunt incuiate, dupa cum si Cerul pare inchis de tot pentru ea…

Aparatele de radio si TV sunt demult oprite. Nu se aude decât glasul stins-dojenitor al mamei. E insa prea mult pentru chinul ei tot mai insingurat …

… si inchide cu mâna ei gingasaacum insa inclestata cu brutalitate si ura a tot ce e viata , gura care i-a surâs si a invatat-o si a indrumat-o sa urce treptele afirmarii…

 

…inchide gura care a sarutat-o si a mângâiat-o in toti acesti ani …

 

închide cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna sa taca, sa taca.”

 

[pullquote]  Psalmul 23  – “Domnul este Pastorul meu

Domnul este pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; îmi învioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mângâie. Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, si paharul meu este plin de da peste el. Da, fericirea si îndurarea ma vor însoti în toate zilele vietii mele, si voi locui în Casa Domnului pâna la sfârsitul zilelor mele.”

[/pullquote]

Ca o ironie a sortii – pentru cei care nu imbratiseaza adevarata viata, ISUS HRISTOS –, Cristina Verona isi frânge scurta-i viata la 44 de ani, fiind atrasa-respinsa si amagita, de-o iubire si-o filosofie care nu-i aduc decât un deznodamânt fulgerator. Si tragic.

 

(Filosofia Osho a amagit si perturbat drumul fericirii multor tineri din România, care au ajuns de s-au adapat la acest izvor otravit si atât de perfid.)

Doamne, fii Tu invatatorul si prietenul meu!

 

Ajuta-ma sa ma incred pe deplin in Tine, sa Te aud si sa-Ti recunosc glasul!

 

GEO BADULESCU – ÎNTRE LEGENDA SI UITARE

Magdalena ALBU

[pullquote]„Jocul este o functie plina de tâlc.” Johan Huizinga[/pullquote]

Din istoria handbalului românesc:

1961 – 2011

50 de ani de la câstigarea primului titlu mondial

Dragii mei,

Dupa un drum lung si cu ocolisuri, negasind bilet de vapor la Marseille, am hotarât sa ma reîntorc prin Italia si, din Sicilia, am gasit (…) un loc pentru Tunis si de acolo în Algeria. În total am strabatut 5466 de kilometri, fara ca sa patesc nimic si, dupa cum stiti, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus ca plecam în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa nationala. (…) Eu de mâine intru în cantonament cu baietii pâna pe data de 3 octombrie. (…) Sa ma tii la curent cu campionatul nostru si, din când în când, sa-mi trimiti si clasamentul la zi, la fel si la handbal. (…) Nelu

Asa scria de pe tarâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea sa ramâna cunoscut în istoria handbalului românesc drept GEO BADULESCU, component al selectionatei de aur a handbalului masculin românesc si unul dintre fostii antrenori ai echipei nationale de handbal a Algeriei. GEO BADULESCU avea sa obtina la 12 martie 1961, împreuna cu ceilalti coechipieri ai sai – si trebuie neparat amintit aici ca, la acea data, Nationala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) si Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) si Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoti pe Otto Tellman (Steaua) si Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Badulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivanescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Otelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef -, în cadul Campionatului Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România obtinut în fata echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânsesera atunci pentru a urmari un joc dinamic, plin de tensiune si de suspans în jur de 15 000 de spectatori tinuti cu sufletul la gura pâna în ultimul minut al partidei – minutul 80, de catre o echipa de „7” dezlantuita, pe care nu o mai putea opri nici macar timpul.

[pullquote] De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el.

Georgeta Badulescu[/pullquote]

 

Pe GEO BADULESCU – interul echipei nationale de handbal masculin a României -, caruia în familie i se spunea, simplu, Nelu, nu l-am cunoscut niciodata. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieti, asa precum avea sa mi le intersecteze, într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, dupa sfârsitul lui fulgerator din 1988, cu întreaga sa familie – Alexandru Badulescu (pentru mine – unchiul Sandu, caruia îi tinea locul la coada la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare oua, nimeni alta decât buna lui prietena si marea atleta Lia Manoliu; „Lio, du-te tu de dimineata, ca vin si eu putin mai târziu!” îi spunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi raspundea: „Nicio grija, nene Sandule, stai linistit! Vino când poti matale.”), tatal lui, care fusese, la rândul sau, în tinerete, campion national la aruncarea cu discul, Georgeta Badulescu (matusa mea), cea de-a doua sotie a unchiului Sandu, o mare iubitoare de tenis si de jucat table (câstiga detasat în fata tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciuda ca mânca întotdeauna bataie, si mai ales de la o femeie, dadea nervos cu cutia de table în pamânt), pe care Nelu o adora si o respecta din tot sufletul – si care avea sa îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea -, Zamfira Badulescu (tanti Fifi), sotia lui GEO BADULESCU, si Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, care, fiind asa de pasionata de tenis, nu rata niciun meci prezentat în transmisie directa, chemându-i tot timpul în camera din fata a casei pe unchiul Sandu si pe tanti Georgeta pentru a urmari împreuna toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocata a lui Ilie Nastase, caruia ea îi spunea „Iliuta”, încât o data, agitându-se foarte mult în fata televizorului si sarind în sus de bucurie la un meci câstigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolenta, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînteles ca s-a declansat atunci o puternica doza de râs din partea asistentei, iar a doua zi tanti Nasti avea sa caute de zor un lemnar care sa-i repare urgent dormeza).

Mica bucatarie de vara din spatele Teiului Doamnei, ferita de forfota Bucurestiului, unde am locuit împreuna cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar si unde ascultam mereu la Radio România muzica si întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam sa aflu de la tanti ca, lânga capatâiul bunului sau prieten decedat în 1986, Nelu statuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alaturi de mama acestuia si – mult timp dupa acest episod de viata atât de trist pentru el – nu si-a putut reveni foarte usor. Si tot în camaruta tineretii mele, într-o seara friguroasa de noiembrie, cautând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am gasit la un moment dat o punga din plastic, pe care o patrez si azi, unde se gaseau câteva fotografii, scrisori si ilustrate trimise de GEO BADULESCU familiei sale din lungile deplasari pe care le facea în strainatate. Fragmentul de început al acestui text apartine uneia dintre aceste misive gasite atunci.

GEO BADULESCU era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâtia ani. Devenise idolul multor copii din zona în acea vreme. Cu nea Stelica aviatorul, vecinul care facea curse pe TAROM, pleca mai mereu în strainatate, iar acesta era foarte mândru sa-l duca pe domnu’ Nelu la destinatie. Pacat ca strada respectiva din sectorul 2 al Bucurestiului nu îi poarta azi numele, legendele de altadata înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitari nemeritate!

Existenta jocului nu este legata de nicio treapta a civilizatiei, de nicio forma a conceptiei despre lume.”, scria în „Homo ludens” Johan Huizinga. Si tot el continua ca „jocul, oricare i-ar fi esenta, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existentei fizice.” Iar echipa nationala de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezenta la Mondialului din 1961 si-a spart aceste limite la Dortmund, presa internationala vuind de elogii nenumarate la acea vreme la adresa „Saptelui” de aur românesc. La cei 50 de ani însa de la câstigarea primului titlu mondial de catre GEO BADULESCU si coechipierii sai, sunt convinsa ca nu multi si-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei tari. Despre marile ei nume, evident, si mai putini. Caci a pasi spre tarâmul de dincolo reprezinta, în general, pasaportul catre uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiintei umane, daca aceasta nu îl determina sa îi devina prieten.

P.S.

GEO BADULESCU îsi „botezase” masina cu numele Tudorita, iar aceasta îl tot purta fidela de colo pâna colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lasa întotdeauna pentru o vreme acasa. Pâna când, într-o zi, timpul si Tudorita l-au tradat. Era anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucuresti a facut ca circulatia capitalei sa fie oprita. Pentru ca avea meci si nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivita spre a fi alaturi de echipa sa, GEO BADULESCU s-a suparat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sala, s-a pabusit, pur si simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce cauta din acea secunda în destinul sau. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viata. Scena vietii însa avea sa ramâna complet pustie pentru toti cei care îl iubisera cu adevarat.

Mi-ar fi placut sa-l cunosc în aceasta viata pe GEO BADULESCU, care, pe 23 septembrie anul acesta, ar fi împlinit 77 de ani. Am fi avut multe de povestit împreuna.

 

PORTILE IUBIRII S-AU DESCHIS

Camelia TRIPON

 

DUPA SAPTE ANI


Citeam un articol în memoria unui sportiv; la un moment dat am constatat ca rememoram o întâmplare. Uneori pare greu sa întelegem ce ni se întâmpla, dar poate altii au posibilitatea sa descifreze caile ascunse sub semnul întâmplarii. Înca din copilarie visam ca într-o zi voi scrie – sub semnul unei datorii fata de neamul în care am aparut. Poate dintr-o întâmplare fericita doi oameni din doua colturi de tara s-au întâlnit… întâmplator si si-au unit destinul. Poate din întâmplare amândoi purtau în suflet rana unui razboi care le rapise câte un parinte. Era o cautare; întelegeam ca nu pot comunica profund decât daca ajung sa fiu în comuniune cu toti cei pe care destinul i-a facut sa se nasca în spatiul carpato-dunarean. Stiu, poate pare nelalocul ei expresia aceasta în loc de România sau Dacia. Însa problema este mai complexa.

Nu vreau sa ma delimitez în spatiu si timp. Sunt constienta ca oamenii au o structura mai complexa, o origine mai larga. Nu ne-am nascut între ziduri (mur, cuvântul arhaic folosit de Nicolae Densuseanu). Ne-am nascut în bazinul hidrografic al Dunarii care cuprinde 17 tari si este cel mai mare din Europa. Daca privim din acest unghi avem rude de sânge pe un areal de 817.000 km2, din care 29,9% este pe teritoriul României. Memoria colectiva, explicata de Hasdeu, considera diavolul ca fiind negru pentru ca în trecut ar fi existat confruntari între populatiile din zona noastra si cele africane; pentru unii diavolul, raul era omul alb, iar pentru al?ii dusmanul cel mai de temut a fost negru. Din acest punct de vedere s-ar explica enigma existentei în heraldica româneasca a trei capete de negri. Oare sa însemne învigerea invadatorului negru si preluarea pe scut a acestui simbol ca un trofeu al victoriei?… Poate, izvoarele istorice nu ne vorbesc de confruntarile dintre cele doua civilizatii, poate ca totusi odata am fost aproape.

Întâmplator sau nu, în 26 iunie 2004 eram în Bucuresti la Congresul de Dacologie care avea ca tema principala Civilizatia Dunareana-Radacini. Lucrarea mea se numea „Reîntoarcerea la Europa Unita prin cuvânt”. Dintr-o întâmplare neelucidata, desi m-am înscris si primisem confirmare, nu apaream în program, dar eram prezenta în portalul Dacia Revival cu eseul „Uneori plâng”. A fost cartea de vizita care mi-a înlesnit dreptul de a-mi prezenta lucrarea. Evocarea în acea dimineata a lui Mihai Eminescu si a lui Stefan cel Mare si Sfânt, în încercarea de a-mi pregati o expunere libera, mi-au umplut sufletul de versul „Portile iubirii s-au deschis”; nici azi n-am aflat din ce melodie era. Cu aceste cuvinte, tremurând de emotie, am parcurs drumul din zona Mânastirii Casin pâna în sala de conferinte.

Întarita de aceste cuvinte nu m-am putut stapâni si am rostit câteva cuvinte de îngaduita, apoi mi-am exprimat îndemnul sa ne unim în cuget cu românii de pretutindeni – din Valea Timocului, din toate tarile din jur, dar si din tari îndepartate. Unii termeni ca Adevar, Hotar, Meleag sau Gând, ce apar explicati în eseurile mele, l-au socat pe organizatorul moderator care mi-a întrerupt prezentarea, dar a stârnit simpatia auditorului care a apreciat mult expunerea mea libera. În loc de concluzie am recitat versurile „Potoleste Tu furtuna/ Stinge focul dintre frati”, versuri auzite undeva în Târgu Mures. Abia acum, la sapte ani am aflat ca acel cântec se numeste „Frati români din lumea-ntraga”. Am constientizat ca era si ziua Drapelului; se împlineau 156 de ani de la decretarea steagului tricolor si urma sa se sarbatoreasca, pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea portilor cerului de catre Stefan cel Mare si Sfânt.

În 2002 scrisesem un eseu în care îmi exprimam dorinta de a fi sarbatorit si comemorat marele nostru monarh, care ne ocroteste din umbra veacurilor. Inima mea era împartita între Bucuresti, unde venisem pentru a sus?ine o comunicare, si Vatra Dornei – unde urma sa ma întâlnesc cu români de pretutindeni, a caror întâlnire debuta în aceeasi zi, pe 26 iunie. Da, totul este o simpla întâmplare. La fel cum o doamna avea impresia ca simte, în acel context, miros de mir. Ajunsa la Vatra Dornei am participat pe 29 iunie la o excursie pe la mânastiri. Poate a fost o întâmplare ca o doamna distinsa, nepoata a unui celebru scriitor român a schimbat câteva impresii cu mine si a tinut sa precizeze ca astrologic suntem sub influenta lui Venus*, simbolul iubirii. Poate pentru unii iubirea se manifesta doar între oameni; azi resimt ca a fost mai mult, ca acele „porti ale iubirii care s-au deschis erau pentru ca noi, sa traim iubirea de neam si tara, sa intram în comuniune cu tot ceea ce este sfânt. Pe 29 iunie sunt sarbatori?i Sfântii apostoli Petru si Pavel – un simbol al epocilor: Petru, ucenicul lui Iisus înainte de rastignire si Pavel, ucenicul de dupa Înviere. Asa cum maicuta Nastasia ne-a vorbit înaltator despre credinta reflectata prin frescele ce împodobesc lacasul, dar si despre semnificatia culorilor ce alcatuiesc steagul nostru pe care trebuie sa-l purtam în inimi cu sfintenie. Retraiesc cu o emotie vie si îmbratisarea data de maica Nastasia; e ca un balsam pe sufletul meu. În autocar am schimbat multe impresii cu o persoana mai în vârsta, care mi-a destainuit ca doar de câtiva ani devenise mai credincioasa. N-am îndraznit sa întreb ce confesiune avea; cert nu era ortodoxa. Ceea ce eu afirmam avea corespondent în versete din Pavel. Sincer, era o surpriza, caci eu nu citisem epistolele lui Pavel.

Este poate momentul sa ne reunim într-un efort sustinut pentru a pastra poarta iubirii deschisa, potolind furtuna si stingând focul vrajbei atât de aprig întetit acum.

——————————

* Acum, aproape de sfârsitul pe 6 iunie 2012, a acelui ciclu astronomic (Tranzitul lui Venus) început în 8 iunie 2004, când au fost rupte si zagazurile cerurilor potopidu-ne si distrugând visuri si chiar vieti.

 

AMINTIRI DE LA LICEUL „ION CREANGA” DIN BALTI

Ovidiu CREANGA

 

Am ajuns la Liceul „Ion Creanga” din Balti când eram în clasa a patra, primele trei le facusem la Liceul „Bogdan Petriceicu Hajdeu” din Chisinau, si la „Bogdan Hajdeu” din Buzau. Liceul Ion Creanga era singurul liceu teoretic de baieti din Balti. Mai era Liceul Comercial si o Scoala de Meserii. Fetele aveau Liceul de Fete „Domnita Ileana”, care era tot liceu teoretic.

Judetul Balti era un judet mare si bogat, cu populatie de tarani plugari, numai români/moldoveni. În oras erau foarte multi evrei, negustori si industriasi. Rusi sau alte natii puteai sa-i numeri pe degete. Balti-ul avea o fabrica mare de ulei din floarea soarelui a lui Volman, care avea fabrici si în Europa. Uzina electrica era a lui Rozentuler, apoi erau multe fabricute si ateliere precum si o fabrica de zahar. Populatia româneasca era formata din functionari, militari, clerici. Mi-aduc aminte de mitropolitul Visarion Puiu, care era un barbat impunator si frumos cu o barba artistica, ciupita cu putin argint, de erau cocoanele topite dupa el.

Profesorii de la „Ion Creanga” erau unii ramasi de pe timpul rusilor care vorbeau româneste ca vai de lume cu accent rusesc. Director era Marc Valuta, fost profesor de istorie, dar nu mai preda. „Papasa”, cum îi spuneam noi, era trecut de 50 de ani, avea un cioculet a la Take Ionescu, era un om de treaba, care nu da pedepse si nu baga spaima în noi. Baieti spuneau ca Papasa avea o fata frumoasa, dar pe care eu nu am vazut-o niciodata, pesemne învata în alt oras.

Când am aterizat în „Ion Creanga” în clasa a IV-a B, cursurile începusera de vre-o câteva saptamâni, asa ca m-au asezat în banca întâia, rândul din dreapta, (erau trei rânduri de banci) celelalte banci fiind ocupate. Stateam singur în toata banca neavând coleg de banca, ceilalti baieti se uitau curiosi si neprietenosi la mine. Cazusem ca musca în lapte, trageam din când în când cu ochiul în spate si vedeam numai fete dusmanoase. Le era ciuda ca ma cheama cu numele liceului si ca veneam din „Vechiul Regat”. Era recreatia a treia, Recreatia Mare de 15 minute. Tocmai sunase, dar nu intrase profesorul.

– Cum îti zâsi  mai?

– Ovidiu ma cheama…

– Ha!, Ha!, Ha!, Povidlâ!

– Nu ma cheama Povidlâ, ci Ovidiu!

Dar nu apuc sa termin si ma trezesc cu un galos murdar în cap. Galosul apoi aterizeaza pe banca în fata mea. O furie neputincioasa a pus stapânire pe mine. Însfac galosul si-l arunc cu toata puterea înapoi, am dat la nimereala caci nu stiam cine a aruncat cu galosul în mine. Dar ghinionul, ghinioanelor, chiar atunci deschide usa si intra pedagogul sa ne spuna ca profesorul mai întârzie putin si galosul l-a pleznit drept în fata. Rusu de furie, striga:

– Cine e magarul care a  aruncat galosul?

– Ista nou, ista nou, au strigat toti într-un glas. Eu era sa-mi dau duhul. M-am ridicat în picioare dar nu am reusit sa articulez nici un cuvânt. Pedagogul, al carui nume nu-l mai tin minte, vine glont la mine si începe sa-mi care palme unde nimerea.

– Adica de astea-mi esti puslama, astfel de pramatie esti tu, lasa ca-ti pun eu pielea pe bat nu ai griji! Si zboara la cancelarie si spune ce pramatie este cel ce poarta numele liceului. Ani de zile întâmplarea asta nefericita a umbrit prezenta mea la liceu. Cu baietii m-am împrietenit si m-au acceptat în gasca lor, dar unii profesori s-au uitat banuitor la mine multa vreme. Pedagogul, însa, nu m-a înghitit niciodata si mi-a bagat strâmbe la profesori cât a putut.

Dimineata o începeam cu o rugaciune lunga pe care o recita un elev, pe când noi stam toate clasele adunate într-un coridor mare unde încapeam toti. Apoi ne împrastiam la clasele noastre si începea ziua de lucru. Stiu rugaciunea si acum, începea cu: „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pre Tine Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria…”

Poate si din cauza „primirii triumfale” de care avusesem parte, dar eu cred ca fiindca eram puturos, la început învatam foarte prost. Fugeam de la lectii de predilectie pe un deal unde soldatii faceau tragere si gloantele se opreau într-un dâmb. Gloantele erau facute dintr-o camasa de tabla de fier în care era turnat plumb. Eu si cu alti chiulangii scoteam gloantele din pamânt, apoi topeam plumbul din camasa lui de tabla la foc într-o oala de tuci, si botul de plumb îl vindeam la o baba care facea farmece cu plumb topit. Ne alegeam si noi cu câtiva lei, care pentru noi erau mari, cât roata carului. Cu banii cumparam tutun la pachet. Tutunul era de proasta calitate, era plin de gateje. În loc de foita ceilalti chiulangii foloseau hârtie de gazeta, pe care o rupeau la anumita dimensiune, puneau câteva firicele de tutun, apoi le rasucea cu maiestrie si le lipea cu scuipat de pe limba. Eu nu fumam, fiindca nu puteam, ca tuseam de-mi ieseau ochii din cap daca trageam un fum. Asta se întâmpla din cauza ca la patru ani am tras tare în piept dintr-o tigara „Plugar”, era sa mor, apoi am varsat numai fiere verzuie câteva zile, dar de atunci nu am mai fumat nici pâna în ziua de azi.

Profesorul, care ma ura în mod constant din toata inima, era Socoliuc de la franceza. Nu ma scotea din patru si din corigente. Odata, la o teza, am avut inspiratie ca ne va da „La Normandie” si am învatat bucata pe de rost. Ne-a dat „La Normandie” si eu am scris fara nici o greseala. El a spus ca am copiat si mi-a dat doi. Am început sa urlu si sa ma jur ca nu am copiat. Atunci Socoliuc m-a pus sa stau la catedra si sa scriu teza din nou. M-a pus la catedra ca sa ma controleze mai bine ca nu cumva sa copiez. Am scris din nou fara nici o greseala; mi-a pus sase minus. Ei, de atunci nu am mai pus mâna pe franceza si am început sa fug sistematic de la lectia lui Socoliuc.

Aveam la Matematica pe Dembski, care era fost ofiter al armatei ruse din Extremul Orient. Lectiile lui erau o placere sa le asculti, ca nu facea Matematica deloc, ci povestea jumate stâlcit româneste, jumate ruseste, din aventurile lui din Extremul Orient, si noi cascam gura la el, hipnotizati. Mai fusese si în Legiunea Straina, asa ca era o sursa inepuizabila de povestiri fantastice. Stia franceza mai bine ca Socoliuc. Dembski, care facea parte din aristocratia Tarului, ma iubea foarte mult, spre deosebire de Socoliuc, care odata mi-a proorocit: „Creanga, tu vei ajunge în viata în cel mai fericit caz cizmar, dar si acela de foarte proasta calitate, poate un cârpaci sa pui numai petice”. Pe Socoliuc îl urasc sincer si din rasputeri si azi.

himia mi-a placut de când ma stiu, citeam tot ce-mi cadea în mâna despre chimie, de aceia stiam „dumnezeieste” la chimie. Îmi încropisem laborator acasa si colectam chimicale cum puteam. Neagoe de la Chimie era un tip haios, de fapt era profesor de fizica, îl pusese si la chimie ca nu aveau titular. „Ba Creanga, tu stii chimie mai bine ca mine!”. Si el ne spunea în clasa tot felul de întâmplari din viata lui. Neagoe înfiintase un laborator de chimie al scolii, si pe mine ma luase laborant ca ajutor al lui. Din laboratorul meu lipsea acidul formic, si în laboratorul lui Neagoe era o sticla mare de 5 litri. Gasesc o sticluta mica cu dop slefuit de sticla si sterpelesc si eu vre-o suta de grame. În loc sa-i cer lui Neagoe care mi-ar fi dat în mod sigur, bag sticluta în buzunar la pantaloni. Dopul, fiind de sticla nu se tinea fest, si câteva picaturi de acid formic au iesit si mi-au udat buzunarul pe dinauntru, apoi a trecut prin chiloti si a ajuns la piele. A început sa ma usture teribil, dar taceam mâlc ca sa nu ma dau de gol. Sufeream ca Mucius Scevola, dar de atunci nu am mai furat nimic în viata mea. Noroc ca era ultima ora. Când am ajuns acasa aveam o pata mare rosie pe picior care durea îngrozitor. Apoi s-a facut o rana care abia a trecut. Nu m-am dus la Dispensar, caci m-ar fi întrebat cum s-a întâmplat. Neagoe era oltean si toata viata a fost burlac. Dupa zeci de ani l-am întâlnit la Bucuresti, locuia într-o chichineata care avea o singura camera, era tot neînsurat si-mi spunea ca are un succes grozav la femei. Era slab ca un ogar, se vedea ca manânca pe sponci.

Ba Creanga, la toate le spun ca am 47 de ani.

Da de ce, dom’ profesor, 47?

47 de razboaie a avut Stefan cel Mare, dupa fiecare razboi construia o biserica sau manastire si cifra asta o tin minte.

La istorie îl aveam pe Polianski care vorbea româneste ca vai de lume. Mi-aduc aminte ca odata adusese tezele si comenta rezultatul: „Chezele în general sunt foarche slabe, numai Boris Cazacu a achins putin si pe gheparche pe Maria Terezia”. La Gimnastica îl aveam pe Erhan, un tip tânar, sportiv, cu corp atletic, toti eram lesinati dupa el. El ne iubea si ne lua apararea în cancelarie când aveam probleme. Eu eram un tip voinic si în front stateam în fruntea coloanei deoarece eram mai înalt, la recrutare am avut 1 metru opt zeci, care pentru atunci era mult, caci baietii nu erau asa de înalti ca acum. Faceam cu Erhan mult sport, volei si baschet si saream capra. Câte odata jucam si oina care era un sport specific românesc. An de an clasa noastra a luat campionatul scolii la baschet si eram trecuti pe un panou de onoare. Eu jucam fundas, dar câte odata fugeam si bagam si eu mingea în cosul adversarilor.

În clasele superioare era profesor la matematica Costrov, un rus dat naibii de rau ce era, si noi eram clei cum scapasem din povestirile lui Dembschi cel simpatic. Eu cred ca eram cel mai tamâie. Metoda mea de a fugi de la matematica: bagam o frunza de coada soricelului în nas si frecam nara cu putere. Dupa câteva minute izbucnea sângele. Ridicam mâna dreapta sau stânga deasupra capului, depinde pe ce nara curgea sângele si dadeam ochii peste cap. Vecinul meu se ridica si spunea cu voce tremurânda: „Dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut rau”. El venea si se uita câinos la mine: „Scoate magaru’ si du-l la Infirmerie!” Colegul atât astepta, ca astfel scapa si el, apoi fugi la plumbi. Când n-aveam încotro si trebuia sa ma duca la infirmerie, aveam alta metoda. Primul lucru îti punea termometrul la subtioara. Atunci ma apropiam tiptil de soba, împingeam termometrul mai la spate si-l lipeam de soba. Odata nu am fost atent si când l-a luat infirmiera aveam 41.5. A chemat urgent doctorul care, când a venit, „îmi revenisem”, avem 36.8, si toata lumea a fost fericita ca nu am murit la ei. Daca era vara si nu ardea focul, frecam termometrul de camasa pâna se ridica temperatura  cât vroiam sa fie. Mai era o metoda, sa manânci creta pisata, dar era gretoasa si nu „lucra” totdeauna. Odata „fugeam” de la matematica si chiar fugeam de-mi scaparau calcâiele, si când dau coltul îl iau pe Costrov în brate care venea tacticos de pe strada cealalta.

Creanga, erai sa ma dai jos, ce e cu tine?

Fug la infirmerie, dom’ Profesor, ca sunt foarte bolnav. Si-l repun iarasi pe picioarele lui pe Costrov si fug din nou.

Ajuns în clasa, baietii sar cu gura:

Vai dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut atât de rau ca ne era frica sa nu moara.

Saracu, stiu ca era sa ma  dea jos din fuga! Cere condica si scrie: „Pe Creanga l-am vazut fugind de la lectie, era sanatos, voinic si bine dispus”. Desigur ca foaia aia a disparut din condica, cu toate ca filele condicii erau numerotate.

La Româna îl aveam pe Gheorghe Cârtu, o mutra de turlan cu un dovleac mare, prevazut cu o chelie bogata, care-i dadea un aer de bonom, de fapt ce si era. A pus în scena „Harap Alb”, era admiratorul lui Ion Creanga. Eu eram un boier ce aveam un caftan rosu, facut de mama din hârtie creponata. Nu aveam talent teatral, si când trebuia sa spun o poezie mi se punea un nod în gât si începea sa-mi bâtâie capul. Ca boier, nu aveam de spus nimic, apaream din culise, trebuia sa traversez scena si sa ies pe partea cealalta. Am facut, cred, vre-o 10 repetitii, dar când sa ies din culise si sa intru pe scena, începeau sa-mi tremure picioarele. Pâna la urma, am reusit sa traversez scena fara sa ma prabusesc. La spectacol, sala era plina de parinti ce stateau pironiti locului si nici nu suflau ca sa-si vada odoarele. Ne-am bucurat de un succes rasunator. Piesa, la cererea generala, s-a mai jucat de câteva ori. Dar la unul din spectacole, un alt „boier” m-a calcat pe pulpana hlamidei mele si m-a lasat cu fundul gol. Spectatorii au râs copios, si au spus ca asta a fost scena cea mai hazlie. La o teza, Cârtu ne-a dat sa facem analiza gramaticala la o fraza din „Amintiri din Copilarie” a lui Creanga: „Logofete brânza-n cui, lapte acru-n calimari, chiu si vai prin buzunari”. Nimeni nu a putut sa faca analiza, nici chiar Boris Cazacu, care era tocilarul clasei.

Dar cel mai pitoresc personagiu era profesorul de desen Râbalcu. Cred ca avea vre-o 50 de ani, fusese colonel în armata Tarului. Din timp în timp se faceau asa zise „concentrari”, când îi îmbraca si pe civili în haine militare si câte odata faceau si instructie. Odata i-au „concentrat” pe profesorii de la Ion Creanga si, sa vezi comedia naibii, Râbalcu era colonel, si Valuta directorul era sergent. Ceilalti erau de la maior în jos.

La prima lectie de desen de la „Ion Creanga” nu m-a prevenit nimeni, de aceia am fost foarte socat. Când a intrat Râbalcu, eu m-am ridicat în picioare cum se facea la toti profesorii, toti ceilalti au stat jos si au început sa strige cât îi tinea gura: „FROSA! FROSA! FROSA!” Am ramas cu gura cascata si ma uitam nedumerit. Un vecin de al meu mi-a strigat tare ca sa astupe zgomotul: „Striga si tu ma!”. Eu nu îndrazneam sa strig, atunci altii s-au rastit la mine, si am început sa strig si eu. Cu încetul am înteles. Râbalcu avea o familie numeroasa si de nevasta… o tata lalâe si mai mult lata de cât lunga, care venea si se plângea la baieti ca Râbalcu are o ibovnica Frosa si ca sta mai mult la ea decât acasa… si nu mai aduce leafa la familie „ca îi da lui sterva si curva aia”. Ea vorbea româneste mai bine ca el, pe semne ca era moldoveanca. „Strigati la el si faceti-l de râs, baieti” si baietii atât asteptau. La lectiile lui Râbalcu era un vacarm de nedescris, nimeni nu era atent, unii cântau „Traiasca Regele”, altii jucau leapsa pe ouate, altii bâza, el statea cu fata la tabla si desena. Ce desena? „Un vacuta mitica, o caluta frumusica”.

Odata ne-am vorbit si, când a venit Râbalcu în clasa, ne-am sculat toti odata în picioare, apoi era o liniste de se auzea musca. Râbalcu s-a fâstâcit rau, s-a asezat cu fata la tabla, conform obiceiului lui si a început sa deseneze. Se vedea ca nu era la locul lui si deodata explodeaza: „Da ce sunteti nebuni, ce aveti?” si atunci noi am început „FROSA! FROSA!” si el s-a linistit si si-a vazut de treaba.

Când eram în clasa a saptea o grupa de elevi mai inimosi, ca Vlad Bejan, Colea Dreab, Boris Cazacu si eu am, am reinviat Societatea Stiintifico-Literara „Bogdan Petrieicu Hajdeu” – al carei presedinte a fost ani de zile savantul de mai târziu Eugeniu Coseriu – si m-au ales pe mine presedinte, (probabil fiindca ma chema Creanga!). Vlad Bejan este acum doctor pensionar, fost director la un spital din Iasi si Boris Cazacu era pe timpuri doctor la Spitalul Studentesc din Bucuresti, ce-o fi cu altii, Dumnezeu stie. La sedinta de deschidere, cuvântul trebuia sa-l tin eu, nu aveam nici o experienta, nu stiam ce sa spun si m-am bâlbâit penibil. Cel putin, daca mi-as fi scris câteva fraze pe o hârtie, dar m-am facut de bacanie. M-a salvat Cazacu, care s-a bagat pe fir si a început sa vorbeasca el fara cusur. Am reeditat si revista „Crenguta”. Primul numar l-am tiparit la un tipograf, evreu rus, care abia îngaima câte ceva în româneste. El spunea: „Revistu lui Crengutî”. Am tiparit atunci 250 de exemplare, eu am învârtit de o roata care avea o manivela de mi-a venit rau, caci tiparnita nu avea motor electric. Al doilea numar l-am scos mai bine, la o tipografie cu motor electric si cu caractere frumoase, Tipografia Eparhiala Balti, din strada General Bethelot nr. 32, chiar si cu unele desene si figuri. Eu am pus un motto pe coperta revistei (care de fapt m-a condus toata viata): „Prin munca, spre ideal!”. Apoi au navalit hoardele barbare din stepele asiatice si totul s-a spulberat. Termin cu cuvintele lui Eminescu: „Cine-a îndragit strainii, mânca-i-ar inima câinii!”.

Toronto, Canada