Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor sef, revista de literatura, carte, arta „Cetatea lui Bucur”, Presedinte Liga Scriitorilor Romani, Filiala Bucuresti

Elisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj romanesc si a celor dintai interviuri ale Radiodifuziunii Romane in direct, in dialog, pe parcursul unei expeditii stiintifice aflata in Antarctica. Autoare a volumelor „Zeita fara chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, avand o experienta de peste 15 ani in radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeste in 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Nationala a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distinctii i se adauga in 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistica  in domeniul reportajului de turism cultural, iar in 2004, PREMIUL DE EXCELENTA pentru intreaga activitate scriitoriceasca. Elisabeta Iosif este Vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor de Turism si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania  si a Uniunii Internationale a Ziaristilor.
„Singura bucurie erau cartile”
Spuneti-ne, pentru inceput, cateva date despre dumneavoastra: unde si cand v-ati nascut.
Cred ca, de cand ne nastem visam, ca in basme, ca traim intr-un castel in luminisul unei paduri. De fapt, totul e altfel in lumina sacra a copilariei, simbol al protectiei. Pentru mine adapostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranta a fost orasul in care m-am nascut, Bucuresti, intr-o dimineata a anului 1939, luminata de soarele ce aprindea stele in zapada proaspata a lui februarie, intr-o zi de 20.
In copilaria in care s-au rostogolit anii razboiului si ai secetei (ce a urmat), am invatat sa pretuiesc painea, pentru ca atat eu cat si sora mea, consideram o sarbatoare ziua, cand se impartea o franzela. Singura bucurie erau cartile imprumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla in coltul strazii. Aveam cea mai incarcata fisa de cititor. Cred ca atunci mi-am jurat, ca imi voi cumpara carti , cand voi avea banii mei. Astazi, biblioteca pe care o am, este singura bogatie a mea. Dorinta cea mai mare a copilariei era sa avem si noi, ca multi alti copii, rude la tara, sa ne petrecem acolo vacantele, in natura. Desi adoram Bucurestiul si eram constiente ca era cel mai frumos si mai mare oras al Romaniei.

Bunicii de unde erau?
Bunicii dinspre tata (care s-a nascut in Bucovina – un loc de vis), emigrasera la 19 ani in Canada, fara a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lasandu-l bunicii. Iar parintii dinspre mama, se mutasera in Bucuresti, dupa ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunarii a fost inundata, desfiintata de pe harta. Asa ca nu aveam bunici la tara.

„Mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului”

De aici nevoia de mai tarziu, de „fuga” in mijlocul naturii. E o coincidenta faptul ca ati realizat la Radiodifuziunea Romana o emisiune de turism cultural si in presa scrisa de specialitate multe reportaje de calatorie in tara?
Dupa absolvirea Facultatii de Filologie am fost angajata la o revista a „Revistelor Agricole”. Intr-un fel tot cu „evadare”, cum spuneti, ( destul de rar) la sat. Au trecut cativa ani pana m-am transferat la Postul National de Radio, unde facusem practica ziaristica din timpul facultatii, fiindca, din anul al 3-lea fusesem admisa (scriam poezie) la cursul de „Specializare in Ziaristica”. Asadar, acum ma intorceam oarecum in Radio, pentru care facusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practica la Actualitati, unde faceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seara” mini reportaj de week-end, maxim 2 minute. Si ma intorceam tot la Actualitati, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viata satului”, o emisiune cu durata de o ora. Atunci mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului.

Si cand ati inceput sa faceti emisiuni de turism ?
Am avut privilegiul sa fiu solicitata, in urma unui concurs, sa fac parte din prima echipa , care a realizat emisiuni inca de la infiintarea Programului 3 ( noul program pentru tineret, 1973). La inceput am realizat „Femina club”, aflata in proiectul de „cluburi radiofonice”, atat de gustate de tinerii carora ne adresam. Apoi a aparut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism si calatorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam inafara tarii (rar si pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese , burse si conferinte diverse, de ziaristi, dar si de diplomatii cu reale inclinatii spre scris, aflati in diferite zone ale globului. Plecam cate o saptamana in tara, facand proiecte pe cate o idee, care era respectata si de colaboratori. Pana intr-o zi , cand ni s-a spus „sa ramanem pe meridiane romanesti, ca indemnam lumea la plecare din tara”. Si am facut un nou proiect „Drumuri de inima si tara”.

„Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca”

Apoi ati luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite institutii de cultura, nu?
Si pana atunci. A fost apreciata emisiunea, in ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care ramaneau pe lungimea noastra de unda. Atrasesem atentia miilor de ascultatori , nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, in care ne multumeau. Aflau astfel, noutati despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” in muzee, case memoriale cu ei, prezentam parcurile si rezervatiile Terrei. Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca. O parte erau cartile personale. Daca vrei sa faci reportaj, eseu, interviu, publicistica de calitate, citesti mult, te documentezi.

Si in ce context v-a cerut Muzeul National de Arta emisiuni?
Facusem, de exemplu, o editie „Potecile care duc la Brancusi”. Pe aceasta idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brancusi aflata si in muzeele lumii. Emisiunea incepea la Hobita si se termina la Paris si New York. Au mai fost si alte emisiuni, de pilda, scenariul ce l-am scris, mergand pe urmele „Romaniei Pitoresti” a lui Vlahuta.

„Simbolul calatoriei este extrem de bogat”

– Prin ce se deosebeste reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisa?
Nu i-as mai spune reportaj de „turism”. Notiunea de „turism” s-a golit de continut. La noi exista numai turism de week-end. De fapt, noi trebuie sa vorbim de calatorie, ca o forma de turism a secolului al XXI-lea. Fiindca simbolul calatoriei este extrem de bogat. Nu se rezuma numai la cautarea, la cunoasterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Calatorie mai inseamna si initierea in cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier si Grison Pierre, scriitori francezi, specialisti in istoria civilizatiilor, vorbesc despre drumetii care au dat nastere la aventuri nenumarate, de exemplu la „Calatoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoasterii (ce facem si noi, cand plecam in excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc si de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Calatoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeste, asadar, nu o opera literara, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisa?
Intr-un fel nu trebuie sa se deosebeasca. Un reportaj e reportaj.

„Radioul este credibil de cand exista”

Imi imaginez, ca urmeaza un „dar”,..
Dar…pentru reportajul de radio trebuie sa se tina seama de cel putin doua caracteristici. Cand cineva scrie ceva ce se transmite in eter, acel material trebuie sa treaca dincolo de microfonul care transmite cuvantul scris. Mesajul reporterului sa fie facut „vizibil”, propozitia e concisa. Cateva idei in cuvinte putine, pe care si le imagineaza…Uneori se introduc si scurte interventii ale celor din jur. Materialul se „coloreaza” cu alte voci, se da o anume credibilitate cu rumoarea de la fata locului, etc.

Cu alte cuvinte „sa vezi” ceea ce se spune la radio si pentru ca e o vorba „asa s-a spus la radio”, adica e exact, e adevarat…
Radioul este credibil de cand exista, incepand cu ora exacta.

Si ce mai trebuie ?
E o adevarata scoala , se fac lectii si de dictie pentru aceasta. E o maiestrie a captarii ascultatorului, se intra chiar in dialog cu el, printr-o intrebare retorica, de exemplu. Dar foarte importanta e vocea care retine atentia. E o arta care se invata citind la microfon, refacand frazele. Vocea sa vina din interior. Fiindca, o voce plata, egala, nu ajunge la cel caruia i te adresezi. O voce calda atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logica, intr-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisa , e spus in putine cuvinte. Se tine cont ca, „vorba zboara”, nu te mai poti intoarce la idee, ca pe pagina scrisa. Si mai e ceva. Vocea particularizeaza. O recunosti de la distanta. Asa dar, „dialogul’ cu ascultatorul e provocator, cand transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinatie de calatorie (veniti sa vedeti!). Iar un loc cu valente culturale te atrage mai mult, cand se porneste de la o legenda, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei.

„Calatoria are loc in interiorul insusi al omului”

O adevarata lectie de Radio, utila tuturor ! Dar, dupa parerea dumneavoastra, turismul da posibilitatea dezvoltarii unei legaturi intre natiuni? Putem crea prin calatorie punti intre culturi ?
Intotdeauna, calatoriile au avut ca punct de plecare cunoasterea culturii civilizatiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi si alte civilizatii. Experientele noi ne imbogatesc cunostintele. Numai printr-o deplasare la fata locului (informandu-te inainte) aflam cum traiesc alte popoare, ce cultura au, vizitandu-le muzele, rezervatiile naturale. ?tiind istoria acelui popor, descoperim uneori traditii sau obiceiuri apropiate noua. Pelerinajul la fata locului starneste dorinta de cunoastere concreta si spirituala, deschide o poarta spre intelegere. De fapt, in ultima instanta, calatoria are loc in interiorul insusi al omului.

”Inteleptii Cetatii”

Sa revenim la activitatea dumneavoastra de la Societatea Romana de Radio. Timp de aproape 7 ani ati realizat o emisiune cu personalitati din diverse domenii. ”Inteleptii Cetatii” a fost si o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului National de Radio. Ati dori sa ne impartasiti un eveniment special, o intalnire neasteptata, o surpriza placuta de la una din editiile acestei emisiuni?
Desi Seneca spunea ca, „nimeni nu ajunge la intelepciune din intamplare”, iar Ovidiu sustinea ca, „ intelepciunea vine o data cu anii” am constatat, totusi indiferent de varsta, o coordonata comuna a inteleptilor invitati in emisiune: respectul pentru adevar, despre care A.I. Herzen afirma ca : „reprezinta inceputul intelepciunii”. Fiecare intalnire cu „inteleptii cetatii” a fost un eveniment, o intalnire in care s-au spus multe adevaruri, in care vorbeau faptele. E minunat cand descoperi o personalitate in complexitatea ei. A fost fascinant sa cunosc atatia intelepti ai neamului de diferite profesiuni. De aceea imi este greu si ar fi nedrept sa vorbesc despre cineva si sa nu-i numesc si pe ceilalti. Am sa amintesc totusi, doua personalitati care nu mai sunt printre noi, dar care au lasat viitorimii lucrari si lucruri de necontestat. Am sa povestesc pe scurt. Am asteptat trei zile, intr-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream sa-l realizez cu IPS dr. Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului, Crisanei si Maramuresului. Era foarte bolnav, si m-a primit stand intr-un scaun cu rotile. Vocea sa insa, avea duritate de cristal, era puternica, atunci cand dorea sa sublinieze ceva. Am fost ultima si singura persoana careia i-a dat un interviu inainte cu cateva luni de a trece in nefiinta. De aceea consider dialogul, intr-un fel, un testament lasat noua si poate, Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Ma impresionase lucrarea sa „Academia Sambata”, pe frontispiciul careia scrie „de spiritualitate, cultura, arta si stiinta”, pe care o vazusem cu diferite ocazii, in timp ce se ridica sau se finisa. Am sa redau cateva idei din dialogul purtat:
„Rolul Academiei de la Sambata de Sus”, mi-a spus, „este cel de culturalizare a neamului romanesc. Este facuta absolut independent fata de alte academii din lume. Am gandit-o sa fie pentru poporul roman, in primul rand un mijloc de repunere in prim plan a valorilor crestine. Dar am gandit-o ca un loc de organizare de conferinte si ceva mai mult: sa fac un spatiu de vacanta pentru preotesele si preotii de la noi. La inceput nu i-am dat importanta pe care o va lua si a dobandit-o intr-un an de zile, ca o casa, care sa fie locuita de cei care vor sa participe la congrese, fiind acum mult mai mare si mai importanta. Pe mine ma intereseaza un singur lucru si anume, ca poporul roman sa beneficieze de aceasta Academie. Am ridicat-o langa ctitoria ortodoxa a lui Brancoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Muntilor Fagaras, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc placut”… Am profitat si l-am intrebat de prestigiosul muzeu ce are si o biblioteca cu incunabule, cu sute de volume incepand din secolul al XV-lea: „acolo am si scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau sa le expun si pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor sa ia model. Pentru ca intotdeauna modelul il face pe cel ce vede sa doreasca sa realizeze si el ceva”. Tot despre modele mi-a vorbit si Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfarsit de noiembrie. El gandise pentru mintile luminate ale romanilor de pretutindeni adevarate „foruri” pentru „ideile- forta”, adunate ca pe un patrimoniu al tarii in imperiul sau mediatic, unde le-a dat incredere scriitorilor si publicistilor romani, mai putin cunoscuti, in valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au ramas modelele neamului ii numea „Inteleptii secreti ai natiei”: „Scoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate ”pe ulita”, in biblioteci, la Academie, intr-o Academie care avea marile gradini de Lyceum; asa imi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigureaza si explica, marile gradini in care ii intalneam….Si am incredintare ca traim intr-o lume ce ne vorbeste in fiecare clipa…intr-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate sa ascunda si o alta realitate, cu sensurile ei indistincte si care vor sa comunice cu noi…Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un „undeva” ce se recapituleaza tot timpul si se repeta, traducandu-se in ceva ce ne vorbeste”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunata este gandirea inteleptilor neamului. Printre ei se afla si aceia, care au participat la scrierile adunate in cartile colective, gandite pe cate o idee de Artur Silvestri. Stiu ca ei sunt prezenti in continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri in Asociatia Romana pentru Patrimoniu, acum sustinute si ingrijite de sotia sa, Mariana Braescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla si „Cetatea lui Bucur” a carei redactor sef sunteti, adunandu-i pe scriitorii despre care vorbeati si in jurul revistei si al cenaclului cu acelasi nume. Ce ar trebui sa stie o persoana care doreste sa participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?
Cenaclul e o sansa pentru toata lumea. Totul e sa vada, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor si sa le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvantului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte putin sa descoperim miracolul. Nu avem decat sa intindem mana, ca in rai, si sa le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gandirii sale , cum spune Noica, intr-o carte este invitat sa-i lansam acea carte in cenaclul nostru. Fiindca , fiecare carte e plina de intelepciune, iar cum spunea Blaga, ”intr-o cultura, substanta ei se revela in subiecte”.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
As raspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: ”Cuiva care ne cuprinde, sa-i cerem in fiecare inceput de ziua: <<Fiinta noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi. Fa astfel, incat faptele si iubirile noastre sa aiba sens si ca ziua noastra sa tina>>.”