Tag: basm

BĂBUŢA ŞI PUIUL DE CIOARĂ

On By GeorgeIn UncategorizedLeave a comment

Casa la bloc– poveste românească actualizată –

.

A fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin, ci din pricină de necazuri repetate prea des  –  aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu ceva, repetă, şi iar repetă  –  de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea (căsuţei, nu băbuţei), prin câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam  proşti, că nu s-au gândit că  ar fi ieşit mai ieftin, şi  i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi construit  băbuţei altă casă, decât s-o repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot n-are omul ce face, se face c-ar tot face…Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun  –   aşa că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun… Continue reading “BĂBUŢA ŞI PUIUL DE CIOARĂ” →

POVESTEA POETULUI BEŢIV ŞI A FETEI DE HANGIU

On By GeorgeIn literatureLeave a comment

Adrian Botez          .  .  .  . . . . . Adrian Botez

– poveste chineză –

.
Ar trebui scrisă o carte despre cum se părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc mai presus decât viaţa, în China medievală…Povestea sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Siciuan, remarcată de bogatul şi talentatul om al împăratului, Lu Io – după două versuri, scrise de ea pe un perete al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de vară, galantul om imperial, cu suita sa de desfrânaţi – s-ar putea alcătui în primul capitol al acestei încă nescrise cărţi…Două versuri, atât erau scrise pe peretele afumat al hanului, dar ce versuri! Două perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de minuni de frumuseţe şi armonie… Continue reading “POVESTEA POETULUI BEŢIV ŞI A FETEI DE HANGIU” →

Povestea Stelei Regelui

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

A fost odata un Rege care avea patru ani. El domnea peste curtea si casa in care locuia, si toti ai casei incercau, pe cât puteau, sa il invete numai lucruri bune, si sa ii faca pe voie, atâta timp cat voile lui  erau  bune.

Regele era indragostit, fara macar sa stie. Si sentimentul acesta necunoscut, care il facea sa ii bata inima mai repede, sa se inroseasca la fata când o vedea, ca un curcan, si sa nu mai fie in stare sa spuna niciun cuvânt, era pentru Stela, o printesa zvelta, de 27 de ani, cu ochi de azur, si parul de aur, si un glas atât de melodios, incât clopoteii tuturor florilor de argint, de pe pamânt, sunau in cuvintele si râsetul ei de clestar.

Stela statea la doua case de palatul regelui, si curtea ei avea la intrare doua porti mari, de fier, prin care Stela isi strecura ca o serpoaica trupul unduitor ca stralucirea unei stele, tremurând de gingasie. Regele o pândea ades de la fereastra. Si ori de câte ori o vedea, inima ii batea, chipul i se inrosea, si fara sa spuna nicun cuvânt, striga in gând, atent, sa nu il auda nimeni: “Stela!”

Regele ar fi vrut sa stea de vorba cu ea. Sa fie in preajma ei. Stela sa vorbeasca numai cu el, nu sa-si imparta frumusetea, tineretea, clopoteii, zâmbetul, râsetul, si bunavointa, cu toata lumea, asa cum facea. Dar isi dadea seama, suparat, ca era prea mic pentru ea. Cum sa se uite o printesa de 27, la un Rege de 4 ani?

Dar timpul are grija de toate. Si intr-o buna zi, cu bunica de mâna, pentru ca isi dorea foarte mult sa bea un suc, din cele la sticla de un sfert de litru, cum existau pe acea vreme, galbene, sau rosii, sifonate, aromate, si dulci,  si pastrate la gheata, Regele ajunse la chioscul de carton verde, dintre palatul lui, si locuinta printesei. Minune! Stela era si ea la chiosc, impartind generos, in stânga si dreapta, la vecinii veniti sa se racoreasca, , clopoteii glasului, safirele privirilor, si unduirile trupului ei matasos.

Inima regelui a inceput sa bata mai repede, s-a inrosit ca un curcan, si a ramas fara cuvinte, in timp ce bea, si nu prea, din sticla de suc, al carui gât era prea mare pentru cât ar fi voit el sa-l soarba dintr-o singura inghititura. Si aceasta  pentru a o uimi pe Stela, si a-i demonstra, ca el, chiar daca pare de patru ani, este un rege mare, pe care Stela se poate bizui in orice imprejurare.

Si bea, si bea, privind-o pe Stela, si simtea ca nu mai poate sa bea, ca sucul rosu nu mai are unde sa intre, si totusi, un rege mare, cum voia sa fie, trebuia sa invinga, de dragul ei, al Stelei, toata sticla de suc, ceea ce, cu un ultim efort, a si facut!

Vai! Ai baut toata sticla! A spus bunica, si Regelui i s-a umflat pieptul de mândrie, privind-o pe Stela, care a zâmbit, l-a mângaiat pe obraz, si le-a spus, cu glasul ei de clopotei: Este un adevarat barbat! Si Regele ar fi vrut ca timpul sa se fi oprit in loc, macar 23 de ani, sa o ajunga din urma pe Stela.

Apoi, a plecat cu bunica, mândru, spre palat.

Doar dupa ce bunica a inchis poarta curtii dupa ea si Rege, a simti ca burta lui se umfla, se umfla, si Regela a pufnit afara,  in spatele portii, toata sticla de suc.

Bunica l-a batut pe spate, si l-a dojenit: Dragul meu, ti-am spus ca ai baut si prea mult, si prea repede! Unde sa intre atata suc in burtica ta?

Dar nu mai conta. Regele câstigase in acea zi cea mai mare izbânda. Stela ii spusese ca este un barbat adevarat!

Si pentru o clipa, Stela fusese doar a lui. Stela Regelui.

26 mai 2011

 

 

 

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

POVESTILE CEZARINEI

On By nelursIn ChildrenLeave a comment

Cezarina ADAMESCU
Povesti pentru Georgiana
Invartecusuri –
Povestiri cat se poate de fantastice
Editura Sinteze, Galati, 2010

Adevarata doamna a literelor romanesti, Cezarina Adamescu, poeta, prozatoare, eseista si critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din tara si din strainatate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respira harul cuvantului scris. Dumnezeu i-a dat talanti si ea a inteles care-i este menirea. Cu aceasta zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleaca asupra lecturii, indiferent unde se afla pe scara anilor, a culturii, a pretentiilor de viata, oferindu-le scrieri in care si-a muiat pana in adancul inimii.

Plamadita de Pronia Cereasca din lumina, bunatate, intelegere umana, delicatete si candoare nu putea sa ramana departe de universul copiilor si le-a inchinat nenumarate carti, asa cum este si cea intitulata “Povesti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galati, 2010) povestiri tesute “din soarele bland al iubirii, impartitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustreaza o buna cunoastere a caracteristicilor varstei micii copilarii obtinuta desigur, pe baza unor indelungate observatii, a apropierii de ei cu dragoste, cu  tact si intelegere.

Cele 127 de povestiri scurte in proza rimata pentru copii de varsta mica,  nu pun accetul pe fapte si intamplari ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de intelegere a copilului, sunt adevarate “invartecusuri” de imagini, cu elemente si personaje  de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, franturi de povesti vechi in haine primenite. Povestirile reprezinta forme concrete de implinire a curiozitatilor specifice varstei copilului care descopera lumea, sunt prelungiri de meditatie si de reflectie, indemn la introspectie care pun amprenta pe cititor. Ele genereaza pentru multa vreme ganduri si trairi care contribuie la formarea caracterului, dezvolta calitati psihice si posibilitati intelectuale, indeamna copiii sa mearga pe calea divinitatii. In acelasi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilariei care ating sufletul cititorului si ne invita sa ne intoarcem la lumea puritatii varstei ingénue, ca un firesc al vietii. Ne recreaza iluzia propriilor noastre trairi, a intrebarilor, raspunsurilor, descoperirilor din acel timp in care nu ajunsesem la certitudinile realitatii.

Zborul inaripat al imaginatiei copilariei  este relatat cu verva de un copil care se prezinta asemenea copiilor bine educati, chiar din primele randuri:

„STATI PUTIN SA MA PREZINT:
Da, eu sunt Georgiana Maria si am venit pe lume intr-o zi sfanta din anul 2004: ziua Sfantului Gheorghe, purtatorul de biruinta; imi povesteste mamica. Asa trebuia sa fie. In dimineata respectiva ea (mama) trebuia sa mearga la serviciu, insa eu aveam alt plan. Eram nerabdatoare sa ma bucur de venirea primaverii, am izbutit.

Ce pitica eram, pozele imi confirma aceasta. Zambeam apoi batoasa in caruciorul meu iar surioara Andreea imi canta mereu. Acum nu mai are loc de cantecele mele ; la gradinita am invatat cantecele, poezioare, am avut si roluri cu ocazia serbarilor organizate. La bunica am doi catelusi, ma plimb cu bicicleta. Stiu ca tati si mami sunt cei care ma iubesc. Bunicul, pe cand traia, imi spunea mereu: papusa draga. Am atatea poze in care il revad alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori imi este dor de el iar draga bunica ma alinta mereu.Am planuri multe de viitor, gradinita, apoi scoala, joaca, of si cate vor mai fi. Haideti mai bine cu mine in lumea mea, in lumea povestilor…
Si ma semnez: Georgiana Maria”.

 In final, fetita  isi ia ramas bun:
“… daca vom fi cuminti ne vom reintalni intr-o viitoare carte a noastra;
ramaneti buni la suflet, voi prietenii mei.
Aceeasi, Georgiana Maria Botis”

Fetita prin prisma careia sunt relatate parerile despre lume si viata, se afla intr-un neintrerupt dialog despre multe si variate probleme de viata catre care are ochii atintiti si reuseste admirabil sa creeze o punte intre ea si cititori. “Sunt buna de gura si amintirea ma fura. Ma duce pe carari neumblate, prin povestile adevarate” (De-a piratii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogorite, de prin sarici si de prin torbe, sa va-mpodobesc cu cercei de vorbe. Sa le prindeti la urechi, ca pe visine, perechi. De prin carti, din auzite, ia, insir-te margarite!” (De-a artistii, pag. 27). Fetita depaseste incorsetarea timpului si a spatiului si ne plimba  in trecut, in viitor, in universul mic, dar si spre universul stelelor. Noutatile care abunda in preajma ei le explica celor de-o seama cu ea intr-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebita claritate.

“Batu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinta peste putinta de descris. E o aratare de vis. Ciudata la prima vedere, care, calare pe-o lumanare, in timp ce mananca o turta, vorbeste din burta”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)

Zborul inaripat al imaginatiei  Georgianei ne ofera incantatii ale unor  trairi  care ocupa o pondere insemnata in acest volum.  Din povestirile ei au disparut  agresivitatile,  se indeparteaza de tiparul basmelor cunoscute.  Lectura acestor “povestiri cat se poate de fantastice” ne transpune intr-un climat ca o oaza de lumina, de mare frumusete a trairilor si ne trimite cu gandul la lumea ca de basm, o lume cu radacini parca afundate in vremuri strabune, dar si lumea noutatilor tehnice.

Aceste povestiri imi reamintesc de serile cand ii spuneam povesti nepoatei mele si inainte de a incepe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog sa nu imi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea in care lupul  mananca iezi si  caprita il arde pe lup, ori lupul sa o inghita pe bunicuta si pe Scufita Rosie si vanatorul sa omoare lupul. Vreau sa-mi spui  ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.
 
„Sfarma Ganduri era o masina care mergea pe o singura sina. Fara benzina sau motorina, fara gaz la macaz si fara ulei la motor. Daca cineva insista, pot spune ca motor de tractor sau de vapor, nici nu exista. Ea nu avea nici macar roti, ci o traversa de patru-cinci coti care aluneca de-a lungul sinei subtiri. Nu pridideai sa te miri cand ii vedeai forma ciudata, ca o gargarita adevarata, putin cam curbata, cu o infatisare bizara din cale afara. Era vopsita in curcubeu incat mi-e greu sa ma decid ce culoare iti lua ochii mai tare.Trebuie sa va spun ca masina era decapotabila si purta totdeauna un bidon cu apa potabila sub caroserie, capabila sa-ti tina de sete si uneori chiar sa te imbete, cu toate ca era chioara-chioruta si te lasa in ploaie cam de caruta”. (Sfarma Ganduri, pag. 9)
 
Georgiana este un copil obisnuit, cu trairi in dimensiuni proprii copilariei, trairi izvorate din observatiile zilnice ale lumii inconjuratoare, o lume aparent simpla dar care cuprinde consistenta vietii. Georgiana ne aminteste de felul cum ne surprind copiii  prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectiva, cu fantezii in care recunoastem firescul vietii.
 
“Pur si simplu ma asurzeste, iarba aceasta cand creste! Bat-o vina, parca ar vrea sa intreaca lumina! Cum poate ea, la adica, dintr-o samanta atat de mica sa creasca asa de voinica? Doar o furnica poate sa-mi explice, se-ntelege, dupa ce lege se conduce si cum stie cand trebuie neaparat sa se usuce. O alta intrebare, deloc usoara e, de unde stie dumneaei cand trebuie sa rasara? E-un mister, cum se indreapta singura cu crestetul catre cer. Strapunge pamantul dintr-o miscare, sa ajunga raza aceea de soare”.(De-a vrajitoarele, pag.19)

Fetita stie sa oranduiasca intrebarile, foloseste cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de intelesuri, cu insusiri prozodice sau creeaza  cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.

„Iacatelea! Macar in treacatelea nu v-am spus despre jocul de-a joacatelea. Daca nu-l joci frumos, o sa te doara sufletul pana la os. Ori, pana-l plasele, pacatele mele. El se joaca in unul, in doi, sau in cati vreti voi”. (De-a joacatelea, pag.14).
 
„A fost odata un baietel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema asa dupa botez, insa numele lui avea un chichirez. Ii placea singuratatea si, va spun cu toata sinceritatea, cauta un locusor mai ferit, sa ramana singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).

Fantezia ei bogata este de-a dreptul debordanta in “De-a leacul ori de-a berbeleacul”: “Sa te tii, ce de minunatii aduceau vracii adunate din cele patru imparatii, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Cu o pana de iepure schiop vindecau un miop. Cu o tartacuta de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisica era foarte buna pentru frica. Te descantau cu ea si teama-ti pierea. Laba de gasca uscata se folosea in armata la pifani sau boboci, numai ca trebuia s-o toci. Aripioarele de foci facute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dintii unei furnici te vindeca de basici. Cu galusti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Galcile-matalcile, intoarse cu furcile, de se speriau curcanii si curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctura de asurzit? C-o limba de pui galbui catarai pistruii in cui. Cornita de melc codobelc amestecata cu matraguna era buna pentru somnambuli, sa nu mai latre la luna. Iar o ciuperca berca sau bearca (uda leoarca de ploaie care abia se tinea sa nu se indoaie) – fara jumatate de palarie, mi-a folosit odata si mie, la pastrat un vis din copilarie. In trecut lumea lua ca vitamina un pahar cu stropi de lumina. Ca hapuri si alte buline, adierile line de vant. Intr-un cuvant, isi puneau prisnite si comprese cu suave flori de mirese. Atentie! Pentru cine nu voia sa citeasca basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiterie. Iar spiterul facea intotdeauna pe cavalerul si te imbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, in loc de ventuze, bolnavului ii erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).

„Povesti  pentru Georgiana” e o carte in care puritatea copilariei este coplesitoare. Citita cu interes de  oameni toate varstele, cartea ne place fiindca opereaza asupra inimii cititorilor, ne aduce liniste, calm. Prin inraurirea emotiilor traite ne intoarcem la inceputurile vietii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zamislit Creatorul, pana sa cunoastem umbrele paganitatii. Citind-o, atractia  ca un magnet catre lumea copilariei devine o forta de neinvins. Ca pe orice opera literara valoroasa  o vad infruntand timpul inscriindu-se la loc de frunte in istoria literaturii romane pentru copii, caci nu ne  vine s-o lasam  din mana pana n-o terminam si cand am ajuns la ultima pagina, o mai rasfoim usor mangaind-o cu aripa sufletului de copil  care inca  traieste adanc in noi, promitand ca n-o vom uita in biblioteca.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
13 decembrie 2010