Nicolae Balasa

În unul din articolele noastre anterioare, ,,Discursul, stiinta în a comunica sau forma de a bate câmpii”, selectam câteva idei sugerate de specialistii din domeniu tocmai din dorinta de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arata ca, noi, românii, ruginitii timpurilor, alaturi de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici prostii momentului si nici ai omenirii, ce pot fi luati oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetam, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar si pentru a ne dezice de ,,intelectualii” prezentului, adaugam, în materie de comunicare, câteva notiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însa amintit ca, în forma sa cea mai simpla, comunicarea umana este conceputa ca un transfer ordonat de semnificatie. În al doilea rând, trebuie spus ca principalele elemente implicate într-un act comunicational sunt: un comunicator sau un transmitator, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil sa ,,citeasca” sau sa ,,decodifice” mesajul. Pe de alta parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a carui forma de baza cuprinde: decizia de a transmite o semnificatie, formularea mesajului intentionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere si receptarea. Pâna aici, nimic nou. Orice începator în domeniu întelege sau cel putin intuieste mecanismul. Din acest motiv, si noi mentionam faptul ca aceasta perspectiva asupra comunicarii este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe daca se are, cel putin, în vedere:

– existenta unei rationalitati si intentionalitati privind comunicarea, urmarirea unor anumite scopuri si de aici relevanta unui criteriu de eficienta rationala;

– faptul ca, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:

– posibilitatea (probabila) conform careia comunicarea nu începe tot timpul cu transmitatorul a carui intentie defineste semnificatia evenimentului comunicational.

– importanta aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform careia un limbaj sau un cod ,,înseamna o pluralitate de semne care au o semnificatie comuna pentru un numar de interpreti si care pot fi produse de acestia. Semnificatia semnelor limbajului trebuie sa ramâna relativ constanta în diferite situatii, iar semnele trebuie sa se constituie într-un sistem în care sa se interconecteze si sa se poata combina în anumite moduri si nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn” (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999, p. 31).

,,Bine zici, numai ca si nea Ion ,,comunica” – vor sari ,,specialistii”, iar eu, obiectiv si sincer, am sa le dau partial dreptate. Si asta fie si numai din câteva motive:

1). Nea Ion este si el om!

2). Nea Ion vorbeste si, evident, în vorbirea obisnuita, el transpune gândurile în cuvinte fara prea multa atentie, dar atunci când urmareste un scop, chiar si el are grija sa formuleze (dupa puterile sale), expresiile astfel încât sa transmita o anumita interpretare sau sa obtina efectul dorit.

3). Lasând gluma, (intentiile noastre tind spre o analiza pertinenta a actului comunicational) cu usurinta putem observa ca unei codificari îi urmeaza o decodificare ce presupune interpretare si, în sensul hermeneuticii clasice, întelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, si, în general, a oricaror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de putine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundam definitia hermeneuticii, teoretic si practic, cu definitia interpretarii. Pentru rigoare, amintim faptul ca gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea ,,obiectiva” si ,,subiectiva” si ,,situarea interpretului în însusi sensul de interpretare indicat de text” P. Ricœur, De la text la actiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.

Pe acelasi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este si Mircea Eliade, filosoful român, care considera conditie principala, ,,situarea permanenta în planul de referinta al textului interpretat, considerarea sa în orizontul sau specific, cu excluderea oricaror alte perspective, puncte de vedere”. Altfel spus, ,,nici un text nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decât cea originara si originala” (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).

O alta conditie spre limpezire si claritate ar consta în ,,concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergentei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergentelor” (Ibidem, p. 34). Pentru aceasta chestiune, o metoda clasica ar consta în încadrarea noii interpretari într-unul din tipurile sale traditionale pe deplin cristalizate, înca din Evul Mediu: literala, alegorica, morala sau analogica.

Toate bune si la locul lor, numai ca, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), ,,una e socoteala de acasa si alta e cea din târg”. Din acest motiv, trebuie mentionat si faptul ca:

– Interpretarea si întelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici si defintia data de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat”. Aceasta înseamna ca într-un text, eveniment petrecut si povestit într-o actiune contextual desfasurata, ,,gasesti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doresti, ceea ce cauti. Scopul interpretarii nu este în realitate decât regasirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însa ca sa descifrezi, sa decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi sa stii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, sa operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema solutiei esentiale a problemei” (Ibidem, p.35). De altfel, fara acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici sa înceapa, nici sa rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preîntelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeste si el de ,,prejudecati legitime”, care nu au nimic de a face cu prejudecatile negative ce împiedica întelegerea. În consecinta, trecerea de la comunicare la întelegere, în contextul interpretarii, se face prin intermediul preîntelegerii, al întelegerii predeterminate, preorientata sau anticipata. Preîntelegerea este însa strict legata de o experienta anterioara, de o pregatire specializata si organizata. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-întelegere, trebuie sa existe un ,,cadru” comun, un spatiu social, fizic si temporal, în limitele caruia sunt localizati pacientii. Esenta acestui spatiu este experienta împartasita a universului referential. Mesajele au sens, în consecinta ele sunt interpretate si întelese, numai daca privesc probleme care apartin atât experientei transmitatorului, cât si celei a receptorului, adica unei cunoasteri comune. Noi întelegem, de obicei, ,,mai ales ce suntem predestinati sa întelegem prin propria noastra vocatie, orientare culturala sau a momentului istoric caruia-i apartinem” (Ibidem, p.108)

– Indiferent cât am sintetiza si concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate întelege un fenomen decât dupa ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemanatoare, ,,dupa ce l-a situat în cadrul lor”, în cadrul care ,,l-a nascut’’ si alimentat, altfel spus, în contextul de actine si semnificare.

– Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metoda ce se bazeaza pe ,,stabilirea unor echivalente si concordante morfologico-structurale, pe relatii si corespondente în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalente si asimilari în cadrul unui vast efort de unificare si sinteza. Omologarea nu este posibila fara recunoasterea unor experiente existentiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile constiintei hermeneutice actuale” – ne spune, în aceeasi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simpla, prin compararea, extrapolarea si generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibila, iar odata cu ea, si întelegerea (în masura în care exista si minte).

– Daca ne respectam, alaturi celor doua concepte, interpretare si întelegere, vom strecura si un al treilea, explicatia (cu toate nuantele sale, de la cea practica la cea teoretica sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca si Max Weber), pe actiunea sociala, actiune ca proces specific uman, ce este, dupa autorul amintit, un comportament caruia individul care actioneaza îi ataseaza o semnificatie subiectiva. În acest sens, actiunea (semnificativa) se deosebeste de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidentierii si atribuirii de semnificatie prin intermediul interpretarii, întelegerea poate fi sau o calitate rationala (logica si matematica), sau o calitate emotional empatica, ori artistic apreciativa. În toate stiintele privitoare la actiunea umana, spune Weber, procesele si fenomenele care n-au semnificatie subiectiva trebuie considerate drept stimuli, rezultate, conditii care favorizeaza sau împiedica actiunea umana.

,,Astfel, pentru o stiinta a semnificatiei subiective a actiunii, «explicatia» cere o prindere a contextului semnificatiei al unei actiuni direct inteligibila conform cu semnificatia sa subiectiva. În toate cazurile de acest fel, ca si în procesul afectiv, semnificatia subiectiva a actiunii si contextul sau de semnificatie se vor numi «semnificatie intentionata»” (M. Weber, ,,Definition of Sociology”, în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).

Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiti de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simt stiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, ca am dreptate. Teoretic, chiar si practic, am dreptate. Si pentru ca am, macar de la aceste idei ar trebui sa plece orice abordare analitica a unui act comunicational, adica orice analiza a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adica se comunica. În realitate, „specialistii prezentului” procama cu totul altceva. Susoteli! Ca o fi, ca o pati… Pe alocuri, balacareli doar pentru a iesi ca paduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul ca singurul produs autentic al societatii românesti de dupa 89, „intelectualul analfabet” îsi doreste redirectionarea trecutului (supus judecatii, vesnic si dupa bunul plac), prin prezentul (gata doar sa sfâsie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdata, din pacate, cameleonic, de parada si chiar de prada. „Ce haita trebuie sa fie acea haita care sa nu cada prada altei haite?”- întreaba si se întreaba William Shakespeare. Ar face-o si „intelectualul” daca n-ar fi orbete, adica… (nu de oftamologie e vorba!), adica nu ar avea probleme crase de morala.

Ca sa si argumentam cele spuse, reluam ideea de mai sus, idee conform careia interpretarea si întelegerea sunt date (stiintific vorbind), într-un anume sens, de la început si spunem ca, daca avem de a face cei rau intentionati (de exemplu, cu orbeti, ca tot i-am trecut la ,,cele sfinte” cu fosta militie sau fosta securitate politica), sau chiar pentru cei ce umbla cu usurica (acum sau oricând) prin viata, periculoasa chestiune! Mai ales când cercetarea se rezuma doar la aceasta idede. Am vazut-o înainte de1989. Cei care au trait atunci au si simtit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendintele omului (dincolo de omul, fiinta sociala supus contractului social), macar din ultimele doua secole: omul, expresie „a lumii ca vointa si reprezentare” – Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „vointei de putere” – Friedrich Wilhelm Nietzsche, si în sfârsit, „Omul nou”, concept al societii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou”, acum, dupa 20 de ani de democratie (mai mult sau mai mult originala), a ajuns, cum era si firesc (conform legilor specifice evolutiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licente, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar si doctorate… Are! Numai ca el, intelectualul analfabet, nu prea stie carte. Prostia, de când lumea se plateste! – o sa spuneti dumneavoastra si în parte va dau dreptate. Daca însa nu luam în calcul banii (truda si sudoare a celor necajiti si prostiti de te miri cine), bani ce au îngrosat pungile militienilor, securistilor, politrucilor ferchezuiti si reîncadrati dupa 89 la… (prietenii stiu si unde si de ce), ca daca îi luam, atunci mintea oricarui om normal la cap se tulbura.

Când vezi ,,intelectualul” despre care spuneam, la catedra, în universitate (unde mai si da, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu` îl pui si-n mamaliga), când îl vezi la tribuna sau în nu mai stiu care functie ce presupune stiinta de carte, cu siguranta o iei razna.

Când însa ,,intelectualul” te mai si combate cu stiinta lui ce se rezuma la „n-ai, ba, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e… câta vreme e tatuca la butuoane, la licente si la doctorate”, aproape ca îti vine sa te repezi la el, sa-l sfâsii si sa-l manânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, placerea vine abia dupa ce-l vomiti în closetul din fundul curtii!

19 iunie 2011 Bulzesti