Tag: Art

Cum sa castigi in „Lupta cu somnul”. O carte de eseuri crestine in care Petru Lascau demasca starea de repaus din biserica

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, Ministry, poetryLeave a comment

Motto: „Ati luptat vreodata cu somnul? Teribila lupta.”

Este usor sau greu sa te lupti cu somnul? Aceasta este intrebarea pe care ne-o punem, atunci cand deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascau. Raspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au vazut lumina tiparului incepand cu anul 1985. „De la sosirea mea in Statele Unite, in anul 1985?, spune Petru Lascau in „Introducere”, „m-am dedicat scrisului si publicisticii. Am editat o revista crestina, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare numar al revistei continea un editorial, uneori si articole scrise de mine. Cartea de fata contine o mare parte din aceste editoriale si articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum si altele pe are le-am publicat in diverse publicatii romanesti si eseuri pe care nu le-am publicat niciodata.”

LuptaCuSomnulAsa cum mentioneaza in „Introducere”, Petru Lascau ajunge in lumea noua, in 1985. Aici, acesta locuieste 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se afla in Phoenix, Arizona, unde slujeste si in prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creatiile sale se numara volumul de versuri „Semnatura iubirii”, precum si “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. „Lupta cu somnul” arunca o privire asupra realitatilor din lumea crestina, intr-o abordare diversa. Se discuta de asemenea, notiuni de dogmatica, probleme privind relatiile interconfesionale, precum si elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat si bine argumentat teologic. Volumul este o invitatie la a-L cunoaste pe Isus Christos si a birui prin El, in lupta cu somnul, pe care orice crestin o are de dus.

Obisnuinta cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisa cartea este evident, inca din „Introducere”. Aici, Petru Lascau ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfanta dorinta de a-i ajuta la randul meu, pe alti crestini, in lupta lor cu somnul. Probabil, ca unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe altii ii voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toata lumea. Cei ce dorm de-a binelea, invinsi de obisnuinta cu cele sfinte, si peste care apatia a caut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste randuri. Ele vor sluji celui care nu vrea sa se lase prada mrejelor adormirii.” Cu siguranta ca nimeni nu doreste in mod constient „sa se lase prada mrejelor adormirii” si tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascau reprezinta un instrument util de a alunga somnul nesanatos din lucrurile spirituale.

De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care cateva sunt scrise de Rodica Lascau, sotia autorului, avem sansa sa urmarim o expunere dinamica, instructiva si captivanta a luptei cu somnul in diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numara: „Bucurati-va”, „Care este calea spre locasul luminii?”, „Mi-am ispravit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce cosmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profetii sfarsitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cat de biblice sunt experientele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de larga, astfel ca trecand de primul articol, ce da titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relatia dintre bisericile evanghelice si cele istorice, in speta biserica ortodoxa. De asemenea, facem cunostinta cu dilemele etice din crestinismul contemporan, in relatie cu o societate secularizata. In explorarea acestei teme, vom avea ocazia sa urmarim o paralela intre evolutia crestinismului penticostal in Romania, precum si in Statele Unite ale Americii. Pe de alta parte, aceasta carte nu se adreseaza strict credinciosilor penticostali, ci este dedicata tuturor crestinilor, fiind axata pe o problema existentiala, legata de manifestarea darurilor Duhului Sfant de-a lungul timpului si mai ales, in perioada pe care o traim. Nu in ultimul rand, in volumul de fata gasim articole si ganduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani in ultimii ani.

Daca iti iei ca aliat, Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merita amintite urmatoarele cuvinte: „Dormim, in timp ce umbra crucii se lungeste pe pamant, odata cu asfintitul acestui secol. Dormim. Cine si cum o sa ne trezeasca, oare?” In acest fel, Petru Lascau deplange starea de toropeala care domneste in biserici, un somn paralizant, in ciuda binecuvantarilor si a luminii revarsate de la Dumnezeu prin Sfanta Scriptura si darurile spirituale. Este inexplicabil faptul ca in pofida binecuvantrilor prezente si a confortului de care beneficiem in raport cu alte timpuri, raspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atat de departe de ceea ce ar trebui sa fie. ?i pe buna dreptate, autorul se intreaba ce este de facut si „oare ce ne va smulge confortului si tihnei noaste doctrinare? O noua doctrina, o criza, o suferinta, o persecutie? Nu stiu, probabil ca toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu stie, noi insa avem nevoie de trezire.”

Raspunsul ne este dat la finalul articolului. „In lupta noastra cu noaptea si somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care vegheaza in asteptare e dragostea. Ea scruteaza mereu orizontul, intr-o continua asteptare. Iar asteptarea este freamat si nesomn, este dor si pregatire.” Solutia pe care o propune prin urmare, Petru Lascau, este de a uni dorul reintalnirii cu Hristos cu pregatirea, in vederea intrarii in Imparatia cea vesnica, totul motivat de iubirea pe care ar trebui sa o avem fata de Mantuitorul nostru.

Este extraordinar modul in care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingand marile teme crestine si intalnindu-se astfel, cu framantarile, problemele si incertitudinile tuturor celor care Il cauta pe Hristos, indiferent de biserica de care apartin. Mergand pe aceeasi linie, un articol cutremurator din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au disparut darurile Duhului Sfant”. Parcurgand evolutia istorica a pozitiei bisericii vizavi de doctrina disparitiei darurilor duhovnicesti, se constata cum oameni mari din istoria crestinismului au influentat intr-un mod nefericit conceptia vremii asupra prezentei darurilor Duhului Sfant, pana acolo incat au interzis manifestarea lor in biserica.

Fara indoiala ca Augustin de Hipo „in loc sa caute motivele disparitiei darurilor duhovnicesti din biserica in starea morala a epocii sale, a emis ipoteza ca ele ar lipsi pentru ca Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. In acest mod, prezenta Duhului Sfant este data la o parte din biserica, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atat mai trist, cu cat chiar si teologii protestanti formuleaza pozitii asemanatoare. Analizand argumentele doctrinei inexistentei darurilor spirituale, suntem surprinsi de diferitele rationamente care au insotit interdictia manifestarii lor chiar de catre slujitorii bisericesti, in ciuda a ceea ce sta scris in Biblie. ?i legand acest articol de tema volumului, ne putem intreba daca nu cumva o cauza principala a somnului care a cuprins crestinismul nu se afla tocmai in respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea sa ni le ofere.

Cardinalul si poetul taran

Daca insa, cineva s-ar fi asteptat ca volumul „Lupta cu somnul” sa fie o apologetica a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se inseala. Fiindca in articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascau demonstreaza o reala apreciere fata de o personalitate care s-a stins din viata, din sanul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordeaza subiectul mortii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolica a orasului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, invatam despre viata exemplara pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascau spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit ca se poate muri frumos. Ca puterea si inaltimile unei slujbe atat de mari nu pot corupe un suflet sincer si pastrat mereu curat, spalat de sangele jertfirii divine si de lacrima rugaciunii. Ea a dovedit ca se poate birui spaima mortii prin credinta data sfintilor odata pentru totdeauna. In fata mortii, nu mai suntem catolici sau protestanti si nici macar cardinali sau mireni. Suntem numai mantuiti sau nemantuiti. Suntem numai cu Christos sau fara El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merita mentionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducatorul miscarii Oastea Domnului din Romania. Traian Dorz, fiu de taran din Livada Beiusului, a demonstrat de-a lungul vietii o consacrare de exceptie, manifestata prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna in muzica sufletului nostru, prin cantarile Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor crestin pe care l-a cunoscut vreodata, tara noastra… Minunea este cu atat mai mare cu cat din cei 75 de ani ai sai, 17 i-a petrecut in inchisori si lagare de munca fortata.”

Nu putem sa nu fim de acord cu Petru Lascau cand spune: „Cel mai mare poet taran, cum l-a numit unul dntre poetii romani contemporani, s-a plamadit ca om si mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, in fosnetul padurilor de fagi, in unduirea holdelor de grau, in sudoarea nobila a taranului. Citindu-i poezia, meditatia, uneori, de profunde patrunderi filozofice, nu poti sa nu simti mirosul fanului de curand cosit. Nu poti sa nu auzi ciocarlia si cantecul voios al seceratorului.” In cuvinte patrunse de impreuna simtire crestina, Petru Lascau realizeaza astfel, o prezentare vie si sensibila a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de exceptie, care scria: „Isus, Isus noi te-astepam/ Cum crinii asteapta roua./ Privind spre ceruri Te chemam/ Cu mainile-amandoua.” La finalul acestui articol, Petru Lascau nu poate sa nu afirme: „Analizandu-i opera, nu-ti vine sa crezi ca este posibil ca intr-o viata atat de scurta si atat de zbuciumata, un om fara o educatie deosebita sa scrie atat de mult si atat de bine.” Iata un exemplu de crestin care a reusit sa invinga somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita mentionat este „Cruciada in Romania”, inspirat din experienta calatoriei misionare pe care Petru Lascau impreuna cu formatia „Elim”, din biserica pe care o pastorea, la Chicago, au facut-o in 1992. In cuvinte simple si facand, asa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii in Romania. Cu aceasta ocazie, autorul si grupul „Elim” au ocazia sa revada locuri dragi din cuprinsul tarii, trecand prin bisericile penticostale din patria mama. O concluzie interesanta pe care autorul o formuleaza este ca „Romania isi construieste azi, bisericile. Pretutindeni in tara se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucreaza, singurele ce au fonduri sunt constructiile bisericesti.” Cat de adevarate erau aceste cuvinte in 1992, cand a fost scris aricolul si cat de mult am vrea sa ramana valabile si astazi, in anul 2009. La final, autorul spune: “Pot afirma cu incredere, la sfarsitul acestei prezentari, ca pretutindeni, romanii au ramas ospitalieri, in ciuda saraciei si a preturilor astronomice. Crestinul a ramas acelasi om de bine, dornic de partasie frateasca, dornic de Dumnezeu.”

Astazi S-a nascut Christos

Pentru cei interesati, volumul „Lupta cu somnul” ofera multe alte surpize placute, inclusiv un articol despre Bill Clinton si afacerea Levinsky, despre modernism si impactul sau asupra crestinismului, despre relatia dintre bisericile protestante si biserica ortodoxa romana, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidentiale in Statele Unite ale Americii si multe alte subiecte care se recomanda oricui doreste sa invinga in lupta cu somnul.

In incheierea acestui volum, nu putem sa nu ne oprim asupra articolului „Zapezile de altadata”, scris de Rodica Lascau, articol care adauga ultimele doua file la experienta luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Craciunului si al acelor timpuri cand spune ea – „simteam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. ?i noi eram prunci, si El venise in primul rand, la noi, in lumea bucuriei noastre copilaresti, pentru ca noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascau exprima la sfarsit, o idee calauzitoare in lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curand nascut? Crescuse cum si noi crescuseram. L-am cautat la iesle si ieslea era goala si pustie. Am alergat la casa dulgherului si nu era acolo. Tarziu, pe colina sinistra din marginea orasului, am gasit o cruce. Am urcat dealul si am plans la poalele ei, cand ni s-a spus ca murise in locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, ca El, Pruncul, Se intrupase in fiecare dintre noi, din lacrimile pocaintei si ale regasirii. Vedem de atunci, acele albastre tarmuri, cu ochii Lui…, sperand in cuvintele Lui si traim deja, in lumea Lui, a Pruncului ce a adus buna-invoire intre cer si pamant, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, in lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci cand Christos Se intrupeaza in fiecare din noi prin „lacrimile pocaintei si ale regasirii”.

Prin urmare, somnul este consecinta logica a despartirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate in intuneric spiritual si departe de Imparatia Cereasca a Luminii. Somnul se exprima printr-un modernism desantat, printr-o religiozitate lipsita de Christos, prin manifestarea patimilor si a desfraului de orice fel, prin media care prezinta pacatul in multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne sta la indemana, atunci cand prin lacrimile pocaintei „ne apropiem de Christos si cand „asteptarea devine freamat si nesomn, devine dor si pregatire”.

VREAU O ALTA LUME – album de poezie in serial

On By nelursIn Inspirational, literature, poetryLeave a comment

VICTORITA DUTU

Cu pseudonimul literar

ILINCA

NATANAEL

vreau_o_alta_lume


As vrea sa dorm ,sa dorm
Dar gandul nu ma lasa.
Ma pune sa-L intreb pe Dumnezeu
Daca  iubesc, daca-L iubesc pe El
Si El raspunde mie cu-aceeasi intrebare:
<Ma iubesti?>
Doamne,
As vrea sa fiu copila
Ce rasare dintre flori albastre
Si –ti spune de departe razand
Si alergand spre Tine:
<Doamne , uite, Dumnezeul meu,
Ce flori albastre, ti le  daruiesc,
Sunt ale Tale, caci Tu le-ai mangaiat
In fiecare noapte cand a rasarit luna.
Stii,  Doamne,  Te-am urmarit aseara
Cum lacrima iti stralucea obrazul,
In glas de stele , dar taceai,
Primeste ,Doamne, florile albastre,
Sunt ale Tale , caci Tu le-ai lacrimat.

Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare

On By nelursIn Europe, Interview, literature, Media, News, RomaniaLeave a comment

dutu-victoritaPoeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o allta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi, si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titular de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie  “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare   pictura.

“Tot ce fac are la baza rigoarea matematica.” Continue reading “Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare” →

"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura

On By nelursIn Europe, Interview, Romania, YouthLeave a comment

DeliaFlorea1Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase si multiple preocupari artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. In prezent, Delia Florea este studenta la Facultatea de Arte plastice si decorative, in orasul natal, Baia Mare si in paralel cu scoala, lucreaza la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu”, din aceeasi urbe. Delia Florea este de asemenea, licentiata a Facultatii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxa  Asistenta sociala, din Baia Mare si are un masterat in Etnologie si antropologie sociala. Delia Florea s-a nascut pe 9 mai 1965. Continue reading “"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura” →

Zborul cazut intre aripi (1)

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literatureLeave a comment

Slavomirby Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada

Vom incerca sa patrundem, impreuna, prin labirintul gandului uman, in incercarea de a dovedi, prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context maret pe care suntem datori sa-l citim.

Infatisat cu magnitudinea creatiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare in spatiul intim al cugetarii individuale, fie prin rezonanta sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, ma gasesc in fata unei iminente nevoi de a ma refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinta. Adancimea prapastiei dintre tanjirea tainica a spiritului si micimea coliviei tridimensionale a adancit in relieful sufletului meu albia fluviului de cantec si de plangere si a marcat curenti noi, independenti de furtunile exterioare, curenti ai unei alte fatete de cuprindere a ceea ce se vede si a ceea ce nu se vede. Acolo, panzele navigarilor mele poetice se intind in bataia unei noi intelegeri si, implicit, a unei noi atitudini fata de raportul meu cu colivia universului tridimensional in care sunt cuprins.
Alegerea este a mea!, mi-am zis, Pot ramane un mormant al viselor neimplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mangaiere prin marcarea cailor de iesire. Vedeti, pana si zborul, simbolul libertatii, nu exista in spatiul actual decat prin corelarea lui cu aripile. Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripii, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire in sus a Creatorului a creat locul aripii, apoi aripile si pasarea dintre ele. Zborul este cu totul altceva. Imi pare ca, asa cum nu poti vorbi despre originile vesniciei, nu poti vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depasit decat prin contemplarea tainica a inimii. Formulele matematice, inaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite sa descifreze universul, puterea de patrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite in cea mai inalta aventura a spiritului uman, deplina cunoastere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinta muritoare, dincolo de nadejdea omului impovarat de timp, exista omul ca o intruchipare a aventurii de cunoastere. Vedeti, omul este, dupa intelegerea mea a Genesei, centrul creatiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul in care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu sa deduci, ca urmare, ca tendinta lui de a patrunde dincolo de ceea ce se poate cunoaste in mod natural este absolut legitima. Continue reading “Zborul cazut intre aripi (1)” →

"Tragedie si Triumf" tese o panza nevazuta intre Dumnezeu si Omenire

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, literatureLeave a comment

by Teodora S. Cotrau

Kuala Lumpur, Malaysia

Tragedie si triumfTie, care citesti aceste randuri, permite-mi sa-ti pun o simpla intrebare: ai fost vreodata inspirat de o carte cu atata intensitate, incat cuvintele pe care le-ai parcurs sa-ti ghideze pasii spre zari ingemanate cu raspunsuri la atatea intrebari care nesolutionate, au sapat un vid in viata ta? Insa o data intoarsa si ultima pagina, o data atins si ultimul cuvant, pentru tine sa insemne de fapt, primul pas facut spre o destinatie in care stii ca speranta te inunda cand esti incarcat de indoiala, zambetul, cand esti ranit de lacrimi, pacea, cand frica te imobilizeaza spiritual, o destinatie unde il gasesti pe Dumnezeu si implicit, te regasesti pe tine, eliberat si implinit, fericit, reinnoit in atitudine si suflet. Si mai mult ca sigur, nu este o coincidenta. Cartea respectiva nu a zabovit din intamplare, in mainile tale. Continue reading “"Tragedie si Triumf" tese o panza nevazuta intre Dumnezeu si Omenire” →

PICTURA FLORALA: FARMECUL NATURII SI SIMPLITATEA GESTULUI

On By nelursIn Inspirational, Media1 Comment

SCHOR-Dorelby Dr. DOREL SCHOR

Tel Aviv, Israel

Sa ne vorbim prin flori spune poetul….Stia el ceva, pentru ca florile au semnificatii universale, ocupind un loc central in pictura. Tablourile cu flori au devenit, cu timpul, un subiect si chiar o categorie de arta in care multi pictori s-au specializat. Desi au fost reprezentate plastic inca din antichitate, florile devin un gen de sine statator abia prin secolul 16, in Tarile de Jos. Se stie ca in evul mediu, florile aveau semnificatii simbolice, in special trandafirul (rosu si alb), sau crinul intrat in heraldica…  Mai tirziu, motivul floral este abordat numai pentru frumusetea culorilor si potentialul de a exprima stari emotionale…
Si iata-ne, mai aproape de zilele noastre, cind pictorii impresionisti confera din nou florilor semnificatii speciale. Ele exprima dragoste, pasiune, puritate sau credinta, razbunare si gelozie, iertare si marinimie…Renoire si Monet exceleaza in domeniu, dar probabil ca nici un alt pictor al vremii nu s-a identificat precum van Gogh cu floarea soarelui…Noi, cei nascuti in Romania am cunoscut crizantemele, garoafele si bujorii din picturile lui Nicolae Tonitza, anemonele inegalabile ale lui Stefan Luchian, florile de cimp ale lui Dumitru Ghiata sau macii rosii ai contemporanului nostru, Liviu Lazarescu…

Pictorii isrelieni care s-au inspirat din nesfirsita varietate de forme si culori ale florilor nu sint mai mai putin numerosi. Ii vom cita pe Rubin, pe Iancu, Zvi Shor, Ardon, Blum, Naton, Lubin, Mane Katz, Ovadiahu s.a. pina la contemporanii Yosl Bergner, Ofer Lellouche, Miriam Cojocaru, Zahava Lupu…  Poezia luminii si bogatia de nuante ale Naturii se decanteaza aici, la Mediterana oarecum altfel. Dar intensitatea si arderea cromatica a tonurilor, caldura irizata din petale vin numai sa sublinieze atmosfera specifica, care nu evoca numai exteriorul, ci si mediul afectiv . La toti artistii plastici talentati, indiferent de meridianul pe care se afla, se releva simtul poetic, gustul ales in compozitia elementelor, organizarea lor decorativa.

Atmosfera florala nu evoca numai elementul vegetal. Artistul va stii sa adauge elemente de arta populara, un amanunt de artizanat sau un fundal oarecum specific care sa ne ajute sa localizam subiectul. O ulcica de lut, un stergar, o vaza sau o frunza care se identifica geografic cu un anume loc fac treaba aceasta.  Oricum, dincolo de argumentul decorativ subinteles, maestrii  si-au pus semnaturile pe lucrari din care irizeaza lirismul, caldura sentimentelor, prospetimea si rafinamentul coloritului, farmecul naturii, simplitatea gestului. Are dreptate poetul: sa ne vorbim prin flori !

Interviu cu scriitorul ION MURGEANU

On By nelursIn Europe, Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

BERZINTU-Lucretia-wbby Lucretia Berzintu,

Israel, august 2009

Motto: ”Ion Murgeanu canta soarele ce face iarba sa creasca, mustul de soare curgand pe pamant, vantul, dragostea. Inspiratia sa e navalnica si uneori solemn exaltata…” (G. Calinescu)

Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia in sine, nu poate fi decat un fel de metafizica practica, dupa cum singur a dedus. La tinerete a scris versuri doar in voia inspiratiei, ceea ce a facut sa-i aduca numai necazuri: pe de o parte Cenzura ”epocii de aur”, iar pe de alta parte, Securitatea regimului ceausist.
Este un poet inconfundabil cu altii, el insusi fiind un ”turn al onoarei”, dupa titlul unui volum aparut initial 1987, Editura Cartea romaneasca, reluat de Editura Vinea ca titlul editiei de autor 2004.

Poetul Ion Murgeanu publica pentru prima oara in ”Flacara Iasului” la varsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Calinescu.

Debuteaza editorial cu volumul de versuri Repaose, in anul 1969.
Selectiv, intre cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Augustin Doinas, Dinu Flamand, Al. Piru, Ion Cristofor.

– Domnule Ion Murgeanu, cand v-ati descoperit talentul de scriitor si in ce imprejurari?
– Foarte de timpuriu si as putea zice intr-un mod nostim: faceam plugusoare la Anul Nou, cerute de flacaii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice si umoristice, vizand realitati locale. Mi se plateau. As putea zice acum, ca am fost un “scriitorcapitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, in mod paradoxal, s-a relevat in proza, cand in clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoarade limba romana, Dna Vasilache, cand ne-a predat despre schitele lui I.L Caragiale, facu un experiment, cerandu-ne sa facem si noi, dupa cum ne taie capul o schita de autor. A mea va fi iesit deosebita, dovada nu nmai ca m-a laudat, dar m-a pus sa o citesc la catedra, in fata clasei. Sigur ca evenimentul nu a trecut fara “incidente”: Ionel Popa, baiatul inatatoarei Dna Sofia si a preotului Gheorghita, se arata invidious reactionand brutal si “ireconciliabil”. “A copiat-o, sustinea el, din revistra Cravata rosie.” Atunci auzeam prima oara ca ar exista o revista cu acest titlu si “doamna Vasilache, ii ceru lui Ionel sa ma confrunte aducand data viitoare la scoala revista cu schita respectiva. Bineinteles ca neavand ce aduce, conflictul s-a stins tacit “intre noi” si drept scuza, s-au prins cu minciuna, Ionel a plans. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul intregii vieti m-a insotit, intr-un fel sau altul.

Cu Ionel Popa (care intr-un final deveni contabil sau asa ceva) fiind pe atunci intr-o acerba competitie , an de an, la premiul intai cu coronita, care, bineinteles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de parinti. “Coruptia”, in formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…

– A existat cineva care sa va influenteze in creatia literara, dintre marii scriitori?
– Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influentate”de Alecsandri si de Toparceanu. Citeam Caragiale, fiind in acea vreme si centenarul nasterii marelui satiric (1952), pentru ca impreuna cu sora mai mica, Tincuta, am fost selectati sa jucam pentru scena caminului cultural, in schita “Vizita”, dar si in actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Tasca, de fizica. Am reintalnit-o cativa ani mai tarziu la liceu la Barlad si nu ma uitase;va inchipuiti; in schita“Vizita” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuta madam Popescu, dar in actul “Scrisorii pierdute”, Tincuta fiind, fireste, Zoe, mie imi reveni o partitura de mare comic: Agamita Dandanache. Succesul a fost fulminant: “ si …clopoteii conita..linca linca, linca linca…imi tiuie in urechile…”Lumea in sala era toata un hohot de ras, un singur spectator doar…plangea: era tata; el plangea de emotia descoperirii a cat de talentat era ca actor baiatul lui… Povestea este mai lunga, caci ea s-a repetat si in ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat in piesa lui Hasdeu “ Trei crai de la rasarit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul frantuzitului musiu Jorj; de pe scena stiu ca am iesit pe strada asa cum jucasem, in piesa, in frac si cu tilindru, iar copiii urbei se tineau dupa mine, imitandu-ma: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din pacate spectatorul meu devotat tata era in puscarie, fireste pe motive politice, si n-a putut sa-mi trimita decat o amarata de carte postala, pe care tanarul director al liceului- scoala medie, fostul liceu “Kogalniceanu” de la Vaslui, ma chema la cancelarie sa mi-o arate: “Acum inteleg eu mai multe despre tine”. Sotia sa, profesoara de fizica, la care eram vax, era atat de incantata de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise ca nu sora, ruda de mi-ar fi, ar face totul sa dau la teatru…Decise ca as fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai tarii noastre. Dar cariera mea de actor fu scurta si motivata, cand am ajuns la Eminescu, afland de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar pana la Eminescu-autor, mai va! Mai intai, cum se intampla. M-am indragostit de biografia lui neobisnuita, iar pe versurile lui, care mi se pareau atat de fluide, dar in mod sigur “simple si musicale” abia daca… digitalizam…

– Familia a avut vreun rol in acest sens?
– Am povestit despre “extazul” lui tata in fata talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductiva, observ peste ani si nepedagogica, de-a fi fost si eu si surorile mele “deosebiti”, oricum “altfel”, decat ceilalti copii din sat…El, din conditia lui de “taran”( vorba vine, pentru ca mai mult se ocupa de afaceri si cu negustoria), avu ambitia sa-si invetecopiii, sora mea Condela, fiind printreprimele care intrase la liceul de fete “Iorgu Radu” din Barlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Rosu si Negru” de Stendhal…dar si…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis inca in anii liceali ai Condelei, cand liceul mai era inca liceu, in formula lui clasica… Eu nu am avut parte decat de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Barlad, de unde m-am si mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iasi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem ca invatasera toti marii nostri scriitori de dupa Eminscu. Posibilitatile de atunci nu ne permiteau, deci am fost obligat, astfel, sa ma multumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna blocat in destin de la marile idealuri. Le pot numi, fara sa risc nimic, inca “romantice”.

– De-a lungul anilor ati fost redactor la cateva publicatii de renume, incepand cu ziarul ”Clopotul” din Botosani si continuand cu ”Romania libera”, ”Tribuna Romaniei”, ”Curierul Romanesc” si ”Meridianul Romanesc” din California (SUA) la care sunteti si in prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, ati avut ocazia sa cunoasteti oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat in memorie din timpul activitatii jurnalistice?
– În cartea mea “Himera literaturii” , scrisa sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean stramutat in Oltenia, dupa cedarea fara lupta a provinciei romanesti de peste Prut, spun totul sau aproape totul si despre acest subiect. Un capitol este numit, in mod ostentativ zic eu, ”Amintiri de la”Tribuna Romaniei. Elevata revista fiind anume creata pentru romanii din exil, dupa ideea si modelul lui N. Iorga; in anii de “desprimavarare” ideologoca, atunci cand Ceausescu batand America “la pas” isi pusese in cap sa-i cucereasca pe romanii de acolo, dar numai cu metode securistice si comuniste nu se putea. Le-a promis revista aceea in romaneste, si trebuie spus ca iesise ceva deosebit, fara propaganda ziarelor de acasa, si nici neam de “cult al personalitatii, care se initia in acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Romanei” publica la Craciun colinde iar la celelalte sarbatori traditii specifice. Va dati seama: toti dizidentii sitoti fugitii de mai tarziu, se luptut sa apara, unde nume ca N. Balota, bunaoara, publicau in mod curent. Ce vreau sa subliniez este faptul ca eu am facut, in toate cazurile gazetarie culturala, dar nu am speculat din pacate, si latura practica, a cunoasterii celor mai importanti oameni de cultura ai vremii… Asa a fost si asa a ramas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibila, sau poate derivand dintr-o timiditate suspecta, pe masura ce anii treceau…

– Despre G. Calinescu, ce amintiri aveti?
– Pe Caliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivascu prin George Muntean, unul din fostii lui studenti preferati si am putea zice chiar “intimii” lui.

– Dar despre Tudor Arghezi?
– L-am cunoscut si detin de la el un autograf, in stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu si Ion Iancu Lefter, dragoste si voie buna”; fiind, intre altele in epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea“campioni ai umorului” in epoca, si nu numai el. Legenda vaganta, pe care cativa ani am tarat-o cu noi, pe multi ii indreptatea sa ne vada asa: fiind total dezinhibati…si in raspar cu “realitatile socialiste” si celelale poncife vehiculate in epoca. Merita evocata mai pe larg memorabila intalnire si vizita la “Martisor”, unde ramasese sa locuiasca, pe-atumci doar Barutu, care ne-a si condus si prezentat parintelui sau genial: “Barutule, i-ai dus pe baieti la Martisor: cum i-a latrat cainii?!”

– Ce inseamna pentru dumneavoastra M. Eminescu, avand in vedere ca i-a?i dedicat si versuri?
– Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneti, nu amratat faza cand, la tinerete, i-am dedicat unele poeme: cel putin unul ramane si azi valabil, fiind poezie pura, de inspiratie si elan specifice, pe care o selectez, in orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decat genial; prin sacrificiulasumat pentrulimba romaneaca si Tara ei, el este Hristosul nostru. Si sfantul nostru in absolut. Arghezi insusi l-a numit “sfantul prea curat al ghiersului romanesc”…Ma mir ca Biserica nu l-a canonizat, tinand cont de inceptul Evangheliei dupa Ioan: “La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul s-a facut om etc..”Acesta a fost si este Emiescu al limbii Romane: intruparea Cuvantului.

– Pe Cezar Ivanescu l-ati cunoscut in timpul liceului din Barlad si va considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieti, poetul Cezar Ivanescu v-a simtit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?
– Nu stiu daca “spiritual” cat omeneste, pur si smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, cand le privim azi, si premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simtea urmarit si-mi cerea seara tarziu, sa-l conduc pana la poarta. Diferiti “golani” il agresau din nimic. Asa a fost si ultima oara, cu patru zile inainte de a fi fost ucis. Caci eu sustin si voi sustine mereu varianta aceasta: Cezar Ivanescu devenise prea incomod si a trebuit scos din peisaj. Nu altfel s-a intamplat, la vremea lor, cu Eminescu si N. Labis. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

– Pe cine, dintre marii scriitori, ati mai cuoscut?
– Depinde ce doriti sa spuneti prin “mari scriitori”; daca va referiti la cei din recentele istorii literare, absolut pe toti. Si e tarziu pentru mine, dar citind Istoria critica a Dlui Manolescu mi-am dat seama ca o adevarata istorie, fie ea si critica as fi putut-o scrie si eu. Asta “critica“… i-a suflat-o la ureche, ca idee, G. Calinescu, dar ce a iesit nu mai are in ea nimic calinescian. Istoria lui Calinescu fiind geniala e unica, modelul ei nu poate fi repetat, decat cu riscul esecului, cum e si cazul Istoriei Dlui Manolescu, o “victorie a unei ambitii” si cam atat. Istoria critica de N.M nefiind decat opera unui belfer orgolios si a unui suflet uscat si complice cu clientela sa. Am scris despre cartea aceasta, insa din respect pentru amintirea tanarului Manolescu, al carui talent “calinescian” l-am admirat, am cautat cat s-a putut,sa mamentin in limitele unui bun simt elementar… Lipsesc multe din cartea Dlui N.M, si cele ce sunt tratate sunt, in mod ciudat, cam improvizate. “Noua literatura” este o varza, ingramadita toata in acelasi ambalaj al “generatiei 60”. Iar pe Labis il ataseaza “generatiei 40”. Dl Manolescu recunoaste ca G.C a ignorat total criticii din vremea lui, pre cand dansul citeaza tot ce citeaza, prin criticii vremii noastre si a lui; chiar si din Eugen Barbu, pe care stim ce mult l-a “iubit” si “cum” si “cat”…

– Cate volume de carti ati scris pana in przent si ce fel de poezie scrieti?
– “Non multa, sed multum”, spune stramosul nostru latin. “Nu multe, ci mult”. Scriu o poezie directa, inspirata si “vitalista”, cum o numea un critic (G. Grigurcu) care ar trebui poate sa se citeasca mai mult si nu se citeste aprope deloc. Fiind prea simplu si sincer unii ma considera “complicat”. Pentru a fi si mai clar cred ca am reusit, cel mai adesea, sa scriu o poezie a adevarurilor eterne; mai aproape de rugaciune decat de blasfemie si pornografie…Nici nu as putea sa scriu ce scriu asa zisii “prostmodernisti” cum le spun eu. Iar “clasicii congelati” ai Dlui Manolescu raman intre preferintele mele, in frunte cu Eminescu, redescoperit la fiecare noua lectura…

– La ce lucrati acum? Ce proiect de viitor aveti?
– Proiectul de viitor ar fi sa-mi pot tipari si “opera mea critica”, contractata candva de edituile Ideea Europeana si EuroPress, prin directoarea lor operativa, poeta Aura Cristi, si lasata, cum se spune, cu caruta rupta-n drum. Cele doua volume CLASICII NOSTRI MODERNI si EXCELSIOR ( care a fost si culeasa, ultima, si corectata de autor dupa culegere) s-au impotmolit “din lipsa de bani”.

– În opera dumneavoastra exista multe teme biblice. De unde aceasta influenta din Biblie?
– Pentru ca imi incep fiecare zi cu o lectura din Biblie. E ceva rau in asta?!

– Ce v-a determinat sa scrieti o carte despre Iisus Hristos?
– Daniel Turcea m-a readus in biserica, iar de la parintii Sofian Boghiu si Contantin Galeriu, am invatat nu numai sa inteleg cuvantul Domnului, dar si smerenia. În fine, ample discutii am avut, de-a lungul anilor, despre Iisus, cu Mircea Ciobanu, care nu era din biserica noastra, considerand sljuba duminicala “un scenariu istoric”. Si totusi, el m-a indemnat cel mai insistent, auzind ce revelatii traisem, sa scriu o carte despre IISUS. Ceea ce am si facut, dar din pacate cand cartea aparu, Mircea plecase el la Domnul ,si e drept ca l-am visat, ca si pe Daniel Turcea (mort la 33 de ani, “varsta lui Iisus”), intr-o splendoare …La fel mai tarziu pe Cezar Ivanescu. În fine, simtindu-ma obligat sa scriu o carte despre Iisus, am observat, ca de fapt, si pana la urma, nici nu am “scris-o” eu: mi-a fost dictata de Duhul Sfant.

– Care a fost cel mai frumos moment din cariera scrisului?
– Cuvantul “cariera” nu l-am agreat niciodata asociat cu scrisul, cu poezia mai ales. Am fost surprins ca Cezar Ivanescu il folosea in mod curent. Tocmai el, geniul incontestabil, si scriitor de vocatie, indiscutabil.

– Care este sensul vietii dumneavoastra?
– Zilnic incerc sa-l aflu si zilnic aflu ca-i mereu altul. Viata e o multitudine de sensuri, daca vreti.

– Va considerati un imnolog?
– Daca prin “imnolog” intelegem o anume “exaltare” a sentimentului religios ( in sensul bun si grav al termenului), poate. E drept ca prima mea carte, respinsa total de cenzura comunista (primul caz de acest fel la noua editura, pe-atunci, Cartea Romaneasca-in reluare), era alcatuita din “imnuri” si se numea “Confesorul”. A trebuit sa “negociem” ca sa apara: nufara a-i arunca furios lui Mihai Gafita,redactorul sef al ”editurii lui Preda”, pus sa negocieze cu mine: “Eu nu scriu poezii in gospodaria colectiva”- lucru care l-a infuriat teribil pe fostul functionar literar, care mi-a pus manuscrisul in brate: “Faceti ce vreti, e opera dvs. Înainte a fost aici la noi pentru acelasi lucru Ioan Alexandru, dar el s-a dovedit mai intelegator”. Mi-a spus o anecdota cu Itic si Strul, a carei morala era ca Itic, care se imprumutase de la Strul nu vrea sa-i mai dea inapoi nici un ban, dar fiind solicitat pentru mediere rabinul, Itic i-ar fi spus acestuia: Un cacat, asta ii dau lui Strul; si Strul: Vezi rabine, vezi. Rabinul: Tie nu ti-a dat nimic, mie mi-a spus c-o sa-ti dea totusi ceva, un cacat.

Asa era deci si cu cenzura comunista: de pe-atunci se exersa sa cedeze cate putin- asa incat pana la urma si cartea mea aparu, mutilata, fireste, cu titlul, “Confesiunea”, iar imnurile devenisera, “canturi. Cartea, chiar si asa aparuta, avu un ecou nemaipomenit. În toate interviurile lui Gafita era considerata “un bun castigat greu”, iar directorull Cartii Romanesti, Marin Preda, propuse volumul la premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, suspicios de la inceput ca-l va lua! Nu l-a luat. Iar M.P stia el bine ce stia. Securitatea veghea si la premii ca si la cafenea, unde, e drept ca motivat, dar si ostentativ, aveam gura prea mare pe-atunci…comparandu-i pe comuinisti cu…legionarii de altcandva. O asociere pe care ulterior am regretat-o!

– Criticile au fost pe masura asteptarilor?
– Niciodata. Un singur critic a scris cinstit despre mine, tarziu, in urma aparitiei editiei de autor “Turmul onoarei” la Editura Vinea (titlu preferat de poetul N. Tone, patronul si directorul acestei edituri aproape exclusive de poezie); titlul meu era, fireste, “Confesorul”, dar i-am dat dreptate lui Tone. Prea imi purtase ghinon peste ghinion titlul meu de-a lungul anilor…Vorba mamei: schimbi camasa, schimbi norocul. Desi norocul vietii mele a fost ca bunul Dumnezeu m-a predestinat sa scriu poezie si despre poezie. Criticul de care vorbesc se numeste Gh. Grigurcu, observand si el, de la inceput chiar, justetea verdictului critic calinescian, “inspiratia navalnica si uneorisolemn exaltata, temperamental solar…” Oricat de modesti amfi, totce am scris e scris in acesti parametri de insufletire si rigoare. Desi, se stie: modestia ucide poezia…Poate de aceea si sunt un cititor zilnic de Biblie, mai ales de Noul Testament, sa-mi pot stapani orgolilu si sa-mi “instruiesc” modestia, atat de necesara, nu numai scrisului, dar si vietii in sine.

– Ce parere aveti despre criticii literari contemporani?
– Sunt “baieti de gasca”. Exista unul singur credibil: Daniel Cristea Enache…; am auzit ca l-au dat afara din redactia in care lucra…Despre critici, nu numai cei actuali, parerea mea, se vede dupa cate premii mi s-au acordat: niciunul…Ori premiile la noi se dau si…contracost! Fiind greu de crezut, nu-i asa?! Dar in mod sigur si obligat trebuie sa te raliezi unei “gasti” si…sa dansezi cum “canta” ei.

– Sunteti membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Cum caracterizati aceasta organizatie?
– Este pana una alta “locul meu de munca”. Doar nu ati vrea sa-mi critic “locul de munca!?!

– Daca ati avea puterea deplina de a conduce Romania, care ar fi prima decizie pe care ati lua-o, pentru binele tarii si a poporului roman?
– M-as declara Rege. Numai un rege credibil ar mai putea restabili traditia si cutuma acestei tari, care asa cum arata azi, intre atatea calamitati si parasiri, e ca o casa gata sa se prabuseasca…Sunt printre cei putini care plang sincer soarta tarii mele. De altfel, hai s-o spun si pe asta, eu sunt din acei romani, care plang cand asculta Imnul de Stat.

– Cum caracterizati politicienii de azi ai Romaniei? Dar pe cei care ne reprezinta in Parlamentul European?
– Draga, eu am primit un “Apel disperat” al unei romance, care nu a parasit tara, si este de profesie psiholog. L-am selectat ca sa apara data viitoare ( in luna septembrie) in Suplimenmtul literaral Meridianului Romanesc (USA), la rubrica „Istoria la zi”. Observa ca si eu ma aflu, cu cele ce fac si lucrez in mod curent, in exil. Nu gasesc cuvinte sa-i repudiez pe politicieni si sa nu accept politica ce o fac ei: un amestec securisto- comunist post-festum.

– Cum vedeti o reforma a invatamantului romanesc, avand in vedere ca sunteti si profesor?
– Învatamantul era bun asa cum era; mai putin excesele ideologice. Dar eu cand am lucrat in invatamant ca profesor de limba si literatura romana, procedam in felul urmator: inca de la prima ora, cand trebuia sa prezentam manualul. Ce poezii avem noi aici? Iar “scolerii” imi dictau autorii: Dan Desliu, George Lesnea, Mihai Beniuc si altii ca acestia. Treceti peste ei sau puteti chiar rupe filele, dar nu e frumos sa rupem cartile. Ce mai avem noi acolo, ce poeti? Deja apareau si texte de Eminescu, Arghezi, Labis. Cine va invata pe de rost cate o poezie din acesti autori va primi la sfarsitul trimestrului media 10. Sa nu credeti ca metoda mea “exclusivista” n-a prins. Eu fiind sigur ca acei “scoleri” au ramas cu acele versuri memorate pe viata. S-a spus despre mine ca am fost un “dificil” fiindca eram un nonconformist notoriu si nu m-am temut niciodata de regimul comunist, caruia de la inceput nu i-am acordat nici o sansa. Reformele, de acum, din invatamant, aparute ca puricii, l-au stricat si continua sa-l strice. Si banii. Si destrabalarea din scoli. Frica “ de trecut” a profesorilor. Marota asta “cu trecutul” e ultima inventie a comunismului, devenit peste noapte, vorba lui Mos Ilici Iliescu, profetul bolsevic, ce s-a dorit “un despot luminat”; i-a reusit doar acest “capitalism de cumetrie”. Cine s-ar pricepe mai bine sa numeasca ceva ce doar el a facut?!

– La 31 august 2009 se implinesc 20 de ani de la proclamarea limbii romane ca limba de stat in Republica Moldova si adoptarea Legislatiei cu trecere la alfabetul latin. Aveti vreun comentariu in acest sens?
– M-as revolta inutil. Între timp l-au asasinat si pe fratele Grigore Vieru, pe care l-am cunoscut si ne-am iubit inca in vremuri debejenie…IarMircea Dinescu scrie in “Cotidianul”, unul din cele mai mizerabile articole din cate va fi scris el vreodata, plin de mistocaria specific miticista “bucresteana”, dar atacandu-i pe moldoveni de fapt ca generalitate istorica. “Limba dulce, cur viclean/ Caracter de moldovean” zice Dinescu, citand, chipurile, din “folclor”. Ca sa nu mai spun de enormitatea pe care o sustine, ca rusii si ucrainenii ii egaleaza ca numar pe moldovenii numiti romani. Datele ultimului recensamant de stat il contrazic in mod clar: moldovenii si romanii (cati si-au redobandit deja cetatenia) sunt peste trei milioane in timp ce restul, rusi, ucraineni, gagauzi, sunt de ordinul sutelor de mii…E clar al cui joc il face M.D , despre care se spune ca ar fi agentul Moscovei; in chestiunea Basarabiei, cel putin, zvonul nu se dezminte; si a prieteniei lui cu Ion Iliescu, de la inceput; sau inclinatia spre “stanga”, desi a facut, rand pe rand si jocul lui Patriciu, Basescu, Stolojan etc., etc.Din poet adevarat a ajuns, cum deja scria cineva in revista “22” o “deziluzie”…Prezenta lui in CNSAS ne-o dovedeste din plin, mai ales defaimarea lui Cezar Ivanescu si amestecul lui “moral” in moartea marelui poet. Si nu numai C.I…din cand in cand mai scoate la iveala cate un dosarel descriitor…ultimul, poetul Petru Romosan, obligat sa recunoasca ce si cum a “colaborat” cu fosta securitate. Într-o emisiune televizata cu George Roncea, face niste dezvaluiri teribile, in care e implicata toata asa zisa elita culturala si dizidenta post-decembrista, in frunte…cu un Mircea Dinescu “agent dublu”…

– Vreti sa transmiteti un mesaj cititorilor?
– Sa fie curajosi si demni. Sa creada ca astazi nu e maine. Si sa nu abandoneze scoala, sau si mai grav, limba romana.

– Eu va multumesc, dorindu-va multa sanatate si inspiraatie in ale scrisului!
– Eu va multumesc si ma bucur sa ne putem numi Prieteni. Cu drag si cu prietenie, deci. ION MURGEANU.

IonMurgeanu

Biografie:
Poet, prozator, jurnalist. N. Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940 SC.Cas.Murgeanu Elena, inginer chimist. Cercetator. Co. Irina (n. 1984, cas. Grigore, 2008). Studii:. 1953-1969) Sc.Elementara Zorleni, Lic.Codreanu Barlad,lic. Mihail Kogalniceanu Vaslui, Fac. Filologie UB. Profesor de limba si literatura romana. J. Vaslui. Galati. Inspector Intreprinderea Cinematografica Suceava, 1957-1959. Redactor ziarul Clopotul ,Botosani, 1958-1970. Redactor coresp. Romania libera, 1971-1974. Redactor Tribuna Romaniei, 1979-89; Redactor sef sectie cultura si civilizatie, Curierul romanesc, serie noua. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Romanesc, Anaheim, California USA, 1997-2009 si in continuare.

Debut literar: primele versuri salutate de G. Calinescu in revista Contemporanul, articolul POEZIE , urarea de bun venit in lit.romana. Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu. Au urmat: CONFESORUL, 1970, primul manuscris al noii edituri Cartea Romaneasca, intors fara viza complet, pe motivul continutului religios/mistic. Cartea a aparut totusi la insistentele editurii cu titlul CONFESIUNEA. Considerata una din victoriile editurii in lupta ei cu cenzura, directorul Marin Preda, a propus volumul la Premiul US pentru debut.Premiul nu s-a acordat din motive ideologice.. Urmarit si obstructionat de fosta Securitate mai ales la venirea in Capitala: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132).

Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuza certificatul de revolutionar, chiar arestat din strada, retinut la Militia Capitalei si spus barbariei tortionare a elementelor securiste ( cf. romanul Carla in decembrie, E.Cetatea literara, 2002). OPERA: 10 volume de versuri, 1969-1999. 3 romane: EDENUL, Cartea Romaneasca, 1980; VIA, Ed.Tineretului, 1984; CARLA ÎN DECEMBRIE, Cetatea lit. 2002. Autor al unui eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat cu titlul VIATA LUI IISUS, Euro Press Croup, 2007.Postfata: Pr.Dr.Theodor Damian, New York. Editii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p., prefata de Miron Blaga; METAFIZICA PRACTIC?, 285 p., cu o postfata de Gheorghe Grigurcu: o severa selectie din opera poetica de peste 40 de ani, EDITURA VINEA, vol.I, 2004; vol II, 2005. Buna primire din partea criticii majore din presa vremii. HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p. ED. Curtea Veche. IM timp de peste 10 ani a scris singur o revista literara in miniatura cu 7 rubrici fixe sub forma Suplimentului Cultural al Meridianului Romanesc USA.

O dare de seama lunara a principalelor acte culturale din Tara pentru romanii din diaspora. Istorie la zi, clasicii nostri, teatru, film, muzica, noua literatrura, excelsior. Dupa un avc, octombrie 2008, in curs de recuperare , IM continua suplimentul foarte apreciat de romanii in special USA si Canada,sub forma unui digest. Referinte critice despre poet si scriitor: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Aug. Doinas, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, etc. A publicat si continua sa publice in principalee reviste din tara si strainatate, inclusiv in noile reviste on line. Oameni care i-au influentat viata si opera: Poetii Lucian Valea si Traian Chelariu, Cezar Ivanescu si Gheorghe Istrate, NIchita Stanescu si Mirecea Ciobanu, Daniel Turcea poetele Constanta Buzea si Angela marinescu; preotii Sofian Boghiu si Constantin Galeriu si toti cei evocati in HIMERA LITERATURII, o carte a devenirii ca scriitor si ca om integru, si “dificil”,fara compromisuri , adica, si rest. Judecata de la debut, datorata lui G. Calinescu, verdictul sau critic, se resimte valabil si azi, din fericire, in tot ce scrie IM: “Inspiratia navalnica, uneori solemn exaltata…o expresiune incantatoare a combativitatii ardente a temperamentului solar, o literatura, in fine, fara nici un loc comun.” Aula liceului din Complexul Scolar, din satul natal al poetului, Zorleni, ii poarta numele. Cei care vin vor putea gasi acolo cartile lui, parte din biblioteca de lucru de o viata, insotite si de o arhiva intima minimala…

Traian Vasilcau – poetul luminii si bucuriei

On By nelursIn Christian Perspective, Devotional, Europe, Inspirational, literature, Media, poetry, Romania, TheologyLeave a comment
by Ligya Diaconescu

Revista Internationala  STARPRESS

www.valcea-turism.ro


Scriitor complect si complex , poemele sale izvorasc direct din credinta, din constiinta religioasa pura in continua legatura cu Dumnezeu.

traian-vasilcau-traianus
Crucificam cuvantul ne-ncetat ,
Urcandu-l pe Golgota fara teama.
Memoria se da-n spectacol , mama ,
Si intalnirea-n Domnul am ratat

Cartea este pentru Traian Vasilcau ca o lumina si o bucurie, asemenea unei revelatii divine. A sorbit invatatura crestina din gura mamei sale, mostenind o credinta puternica pe care si-a intarit-o prin lecturi biblice si morale. In acest sens el a fost si este un autodidact autentic.

De o modestie iesita din comun , de o blandete inimaginabila in aceste vremuri , pline de criza , Traian starneste in noi dorinta de a fi mai buni , mai increzatori , mai puri.

Mergand pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfantul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, sa salveze „sufletele celor necredinciosi“, prin exemplul propriu , prin condamnarea personala pentru ca Iisus a venit in lume sa cheme pe cei pacatosi la pocainta si la mantuire:

Doamne , Tu potir cu stele
Ceruit , monastiresc,
Pune lacat gurii mele ,
Urii mele , cand hulesc

” Psalm continuu”

Hulit si blamat de unii, pretuit si iubit de multi,va infrunta cu seninatate si tacerea, si contestarile, biruind prin cartile si intelepciunea sa, in care se exprima vesnicile adevaruri, izvoare de bunatate, pace si intarire sufletesca pentru toti iubitorii de limba si cultura romaneasca.

Creatia lui Traian Vasilcau este impregnata de personalitatea sa ce alterneaza intre eleganta, suavitate si o energie care razbate dincolo de fiinta sa ,demonstrata de pasiunea lui pentru literatura, care l-a atras de timpuriu si dragostea pentru Dumnezeu .

Miscarea vietii poetului e concentrata exclusiv in absolutul Dumnezeirii. Nu-si ingaduie alta aspiratie, astfel incat poezia ramane o insotitoare, element conex al gravei experiente spirituale, al itinerariului sau de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu

In testamentul meu pentru vecie ,
Un drept mai vreau , ramane neinfrant :
Sa pot trai exclus din poezie ,
Dincolo de cuvinte – in Cuvant !

Ganditorul, istoricul si filozoful Traian Vasilcau a ramas un credincios si un suflet apropiat de Dumnezeu , plin de intelepciune si iubire de oameni.

Incontestabil, poezia romaneasca n-a stralucit prin religiozitate. Dupa toate probabilitatile, din pricina spiritului incredul, practic, inclinat spre zeflemea al romanului, care mai curind se resemneaza cu schepsis si ironie decit sa adore sau sa se supuna cu scrupulozitate vreunui canon.

Om al cuvintului prin definitie, poetul e sensibil cu deosebire la relatia dintre Dumnezeu si cuvint. Conform Vechiului Testament, Cuvintul divin reflecta o intelepciune anterioara Genezei, iar pentru Sfintul Ioan Cuvintul era insusi Dumnezeu, dainuitor in eternitate.

Prin psalmii sai, de-o fervoare regizata cu inalt har literar, Traian Vasilcau se probeaza a fi unul din cei mai insemnati poeti religiosi ai literelor noastre.

“Poetii sunt aceasta marturie a invierii lui Isus Christos in istorie si a prezentei Duhului Sfant in viata noastra”- spunea Ion Alexandru.

Traian Vasilcau este unul dintre ei .

“In puterea Bibliei, vestita de poeti, sta Cuvantul capabil de a schimba viata oamenilor. Ce poate fi mai minunat decat a schimba viata unui om? Sa stiti ca un poet extraordinar poate schimba viata unui om, un om care este in stare sa se spanzure, care nu mai are nici o nadejde. Este vorba de schimbarea vietii si a directiei oamenilor”- preciza acelasi poet Ioan Alexandru , si el un mare iubitor de Dumnezeu.

Uneori cand ne cuprinde deznadejdea, traind aici, intre nisipurile miscatoare ale Rasaritului si strigand tare sa se auda ca nu am murit, intoarcerea la Sfintii Parinti este cu adevarat mantuitoare, scapandu-ne de veacul desacralizat; simtim cu adevarat schimbarea la fata a „omului nostru interior”, cuvantul lor deschizandu-se ca o camara de nunta unde sufletul Rasariteanului se poate, in sfarsit, darui Mirelui sau, Stapanul si Domnul, Mielul si Poetul intregii zidiri, Logosul divin.

Marii poeti religiosi au vazut in poezie o nunta de taina care nu tine de omul exterior, de Adam cel ce se ascunde de Dumnezeu in inserarea Raiului; pentru ei poezia inseamna ratiunea de a fi a omului nostru launtric; numai acolo, in camara de nunta, este posibila vorbirea cu Dumnezeu; iesind din raza ochiului lui Dumnezeu omul launtric se usuca, se pustieste si atunci sufera omul intreg – omul intreg se salbaticeste, devine irational.

Poezia lui Traian Vasilcau este …calea sufletului , educatie spirituala si indemnul vadit de a-l iubi pe Bunul Dumnezeu si a-i cere iertare si viata vesnica , prin mantuire. Nu putini sunt cei care- “cauta ” versurile , sorbindu-le cu nesat , ca pe adevarate rugaciuni. Eu sunt un asemenea suflet , care nicicand nu mi-am ascuns admiratia si credinta in Dumnezeu.

Asteptam de la Traian Vasilcau , noi opere care sa ne incante inima si sufletul .

Doamne Ajuta !

————————————————————————————————–

TRAIAN VASILCAU – Activitate si aparitii editoriale

Data si locul nasterii:
2 aprilie 1969, in satul Viisoara, r-nul Edinet.
A absolvit Universitatea Pedagogica “Ion Creanga” din Chisinau,
Facultatea de Istorie.

Activitate:

Presedinte-fondator al Societatii Culturale “Pasarea Phoenix”.
Fondator si editor al Revistei literare”Phoenix”/2oo4-2007/.
Producator autorizat al Festivalurilor-nationale de muzica usoara
“Maluri de Prut” si “Steaua Chisinaului”.

Aparitii editoriale:

“Poemele regretelor tarzii”, ed. Lyceum, Chisinau,1995;
“Risipitorul de iubire”, ed. Lyceum, Chisinau,1995;
“Un clopot pentru Basarabia”, ed. Lyceum,Chisinau,1996;
“Zeii nu mor in cer”, IFC,Chisinau,1998;
“Spitale pentru ingeri”, IFC,Chisinau,1998;
“Potopul Cultural”,IFC,Chisinau,1999
“Sinceritatea ca Sentinta”,IFC,Chisinau,1999
“Poeme de pe timpul tacerii de aur”, Abecelus,Chisinau,1999;
“Ziua poznelor frumoase”,versuri pentru copii,Abecelus,Chisinau, 1999;
“Prabusit in flori”, IFC,Chisinau,2000;
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versiune romaneasca”,ed.1,IFC, Chisinau,2000
“Colinda pentru niciodata mea”, Augusta, Timisoara,2000;
“Moartea in Premiera”,Pasarea Phoenix,Chisinau,2001
“Cerul scris cu stele”, versuri pentru copii, Pasarea Phoenix,Chisinau, 2001;
“Litera din Dumnezeu”, Scrisul Romanesc, Craiova, 2001;
“Regele invins”, Eminescu, Bucuresti, 2001;
“Demisionarea din umilinta”, eseuri din Mahalaua Nebunilor,, ABC,
Chisinau, 2003;
“Nafura desertaciunii”, sonete, . ABC, Chisinau,2002;
“Miracolul tristetii se amana”, colinde in 2 vol., Eminescu,
Bucuresti, vol. I-2002; vol. II-2003
‘Atentat la Vesnicie”,maxime si recviemuri/poeme-n doua versuri
si-ntr-un vers/2000-2005/,”Phoenix”,Chisinau,2006,
“Atentat la Vesnicie”,maxime,reflectii,recviemuri,”Phoenix”,Chisinau,2006,
“Atentat la Vesnicie”,maxime,reflectii,recviemuri,ed.a
2-a,adaugita,”Grafema Libris”,Chisinau,2007
“Ciocarlia canta fara talmaciri”,versuri pentru copii,”Grafema
Libris”,Chisinau,2007
“Din Cartea Copilariei”,versuri pentru copii,”Grafema Libris”, Chisinau,2008,
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versuri talmacite de Traianus,,editie
noua,Academia de ?tiinte a Moldovei,Chisinau,2008/editata din
initiativa si cu suportul Guvernului Moscovei/,
“Eternul Innascut”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2008,
“Regasit in Cer”/Trilogie/2000-2007, “Junimea”,Iasi,2009/,
“Cand s-au fost spus ingerii”,psalmi,”Epigraf”,Chisinau,2009/,
“Inborn Into Eternity”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2009

Ligya Diaconescu
Revista Internationala STARPRESS
http://www.valcea-turism.ro

"Dantela de Babilon", o poveste despre solidaritate umana si schimbarea mentalitatilor si atitudinilor, in fata vietii si a mortii

On By nelursIn Europe, literature, Media, News, RomaniaLeave a comment

melaniacuc La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca. Despre confruntarea dintre Franta si Rusia, in care batalia de la Borodino ocupa locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, in romanul „Razboi si pace”. „Ma pasioneaza istoria lui Napoleon si Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, in septembrie 1867, acesta calatoreste pana la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de doua zile, el umbla pe jos si cu trasura pe campia de la Borodino, face insemnari in agenda sa, deseneaza planul bataliei si cauta veterani, contemporani ai razboiului de la 1812. Despre razboi si pace, dar in secolul XXI, despre Babilonul modern, despre o stare de fapt acutala si despre reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul, ne vorbeste scriitoarea Melania Cuc, in romanul sau, „Dantela de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Saptamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Municipiul Bistrita pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprii. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. Daca in „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantoneaza in perioada imediat premergatoare Marii Uniri a Romaniei, undeva intr-o Transilvanie care dupa sute de ani, iesea de sub stapanirea straina, in „Fructul oprit” Melania Cuc scoate in evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societatii romanesti de dinaintea Revolutiei din decembrie. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o cautare prin destin si obarsie a unei lumi de care scriitoarea nu se indoieste ca a avut-o, dar a pierdut-o, din nestiinta sau nepasare.

„Miercurea din cenusa” este romanul in care prozatoarea incearca sa redea marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facand uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, intrecandu-ne in a ne exploata unii pe altii, facand abstractie de mediul inconjurator, de lumea care poate exploda din neglijenta noastra, in fiecare secunda. In „Fructul oprit”, Melania Cuc prezinta o perioada pe care a trait-o pe viu. Fara indoiala, ca in roman totul este fictiune, personajele sunt complexe si au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali, in adevaratul sens al cuvantului. De aici credibilitatea cartii. lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu isi traiesc viata ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adaugat ca despre „Tablete contra disperarii”, Artur Silvestri, in „Marturisire de credinta literara”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin forma si continut, in ideea ca sunt lasate slobode sa iasa in lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care ii apartine Melaniei Cuc.

Pasionata de istorie, romanciera realizeaza, cu „Dantela de Babilon”, o varianta moderna, contemporana, a romanului istoric clasic. Fara pretentii estetice, fara dorinta de a epata, autoarea ne ofera prilejul de a medita asupra ororilor razboiului, dintr-o perspectiva inedita. Practic, cititorul o insoteste pe ziarista Melania Cuc in Babilonul modern, la scurt timp dupa evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocitatile fara limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru ca ai ocazia, lecturand volumul, sa fii de fata la tot ce se intampla, sa asisti pe viu, la scene in care ratiunea este complet absenta din context. Romanul „Dantela de Babilon”se defineste ca o incursiune in istoria violenta „de pe linia intai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma.” Pornita de o saptamana, in cautarea aventurii, „inarmata cu laptop si camera de filmat”, si visand la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat in direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsa in paienjenisul unei lumi iesita din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grija, dar si cu o anumita doza de ironie, stari sufletesti perfect umane. Melania Cuc intra pana in cele mai ascunse cotloane ale gandului, redand cu intensitate sentimente si idei ce apar intr-un context intunecat, parca regizat de o forta obscura. De doua zile ostatica intr-o fosta aerogara, autoarea descrie in amanunt, intr-o evaluare cat se poate de exacta, propriile trairi, dar si pe ale celorlalti prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne si ganduri, simt cum frica mea ia forma de ac, imi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge in fibra si urca in creier ca alcoolul cel bun. O piele noua-mi creste peste epiderma cea veche, e ca o gutaperca flescaita si foarte transparenta. Tremur ilizibil. Am maini ca de mort… Eu rad, ma amuz de oricine-i prost si suspina, eu sunt puternica, barbata si sofisticata, am invatat cum sa-i faca fata situatiei limita la sedinte yoga, la cursuri de supravietuire intre fiare si colegii de generatie.”

Ne aflam pe taramul crimelor, intr-un anumit moment al istoriei, cand lucrurile se pot incheia straniu, intr-un final insangerat. „Cu aerul ce se scurge prin gaurile date de glont in tavan, intra si mirosul de sange. Sange proaspat de om.” Prizoniera alaturi de autoare, este printre altii, Laila, „cadana ascunsa in higeab croit din stofa foarte fina si cu zeci de bratari clincanindu-i ca niste catuse la maini”, care isi petrece timpul lucrand cu iglita, dantela. „Cadana a scos din bagaje un ghem, o iglita si dantela alba, fina si neterminata. O tine pe brate… Laila imi arata modelul dantelei la care lucreaza, unul vechi si cu dichisuri ce tin de viata dintr-un serai cu destule femei lenese, lascive, ce isi adora stapanul. Eu nu ma pricep la innodat macrame in horbote aproape medievale. Nu vreau sa invat mestesugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cat de mica este lumea. In Laila de acum, autoarea o recunoaste pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena si Continentul, ca o supernova,- arzand, fascinand de-a lungul unui singur sezon cat intr-o viata de om. Fata in ginsi de cowboy si camasa din steag de matasa rosie ca sangele de erou, il prinsese in mrejele sale pana si pe printul mostenitor.” Lelia este condamnata la exil de catre autoritatile acelor vremuri, iar destinul ei se materializeaza simplu, intr-un „pasaport cu viza pentru o tara neutra.”

Prezenta Lailei da un sens neasteptat lucrurilor. Ea este o noua varianta de femeie, darza, optimista, luminoasa, sub un aer de aparenta fragilitate, evident, in antiteza cu romanciera, care simte nevoia sa precizeze … „imi lipseste curajul.” „Vecina mea de scaun si de suferinta, este poate singura mostra de feminitate adevarata in cloaca asta ca si asexuata. Face fata plina de curaj situatiei. Zadarnic. Barbatii se prefac ca nu o baga in seama. Paznicii o ignora cu buna stiinta. Cei cu cagule trase pe fata se poarta cu noi ca si cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci hoti de cadavre.” In simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altadata, cu obiceiuri si traditii bine instapanite, asemenea modelului de dantela pe care il lucreaza. In prezent, este trecuta cu vederea de toti. Razboiul este in toi, pacea nu face obiectul preocuparilor nimanui. Bratarile Lailei au clinchet de catuse.

Pe langa cele doua personaje, in fosta aerogara se mai afla Cecilia, o tanara negresa, refugiata din Sud, si sugarul ei bolnav si infometat, Ardazir, adolescentul invalid, tintuit intr-un scaun cu rotile, , impreuna cu Ardanaze, tatal sau, Salomeea si sotul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care isi si da obstescul sfarsit chiar acolo, devenind prima victima, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Masa – ce „i-a supravietuit Razboului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea straina, in permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, impreuna cu bebelusul lor, un negustor de sofran, etc.

In conversatia care se incheaga intre romanciera si soldatul roman din misiunea straina, aceasta ii ofera informatia care ii dezvaluie conditia. „Da’ ce cauti in Babilon, tu, o femeie care , nu cred ca ar face fata nici la reculul unei arme de vanatoare?”, intreaba el. Raspunsul autoarei, „Sunt in misiune. Oficiala.”, vorbeste despre o natura duala, despre ascunderi si taine. Laila ii da jos masca, ajutand-o sa fie ea insasi. „Nu vezi ca-i jurnalista!? Intervine Laila.” Iar dantela se inmulteste, Laila e harnica si lucrul mainilor ei aer un aer strain, neobisnuit, in acest mediu cazon, auster, in atmosfera de thriller, ce pare desprinsa dintr-o lume de fictiune. „Langa mine, Laila si-a lasat parul rosu pe jumatate descoperit de broboada. Cu ochii tinta pe firul de bumbac trage ochi dupa ochi, din iglita, la dantela care a crescut cu un lat de palma.” De altfel, tot Laila este si singura care inca mai crede in divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, in deschiderea romanului. Laila aduce o pata de culoare, tocmai prin credinta pe care o dovedeste, in mijlocul unei realitati naucitoare, inflexibile, rigide, in care ordinea se stabileste prin forta si careia trebuie sa ii faca fata. „- Faca-se voia LUI! sopteste Laila si un tremur usor ii misca barbia.

Toti au devenit „prizonieri ai soartei” si totul aluneca exact ca intr-un vartej, spre un deznodamant previzibil. ?i din nou, naratiunea se accelereaza, iar Melania Cuc isi demonstreaza talentul la scris. In prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hraneste la sanul ei, copilul flamand al Ceciliei. „Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta… Imaginea-i ireala. Obrajorul negru peste sanul alb si gura cat o afina coapta pompand, tragand cu nadejde din vana umana. Flamandul isi ia portia de hrana, lapte de mama. Fara sentimentalisme, stiu, scena asta ramane doar… un simplu transfer, o portie de mancare si o sansa infima pentru ca, fiul unei refugiate, sa supravietuiasca.”

La fel de autentica este si descrierea scenei de razboi facuta de Mandea, feciorul Vrancioaiei, acum mercenar in Legiunea Straina. Drama razboiului, permanenta amenintare a mortii, macelul, dramatismul si intelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul sa capete amploare. Alternanta moarte-viata incheaga cartea, dandu-i o structura organica. Confesiunea soldatului dovedeste ca Mandea a evoluat, ca nu mai este omul care s-a inrolat pentru bani, ca framantarile sale de constiinta l-au facut sa depaseasca lacomia si vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul ranit. M-am oprit, in brate cu o piatra invadata de licheni. In lumina de Luna, vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viata care trecuse prin lume. Atunci, m-am intrebat, ce caut eu, feciorul Vrancioaiei, acolo, la capatul lumii? Care sunt Raii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice in romanul Melaniei Cuc. Daca Laila reprezinta pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o alta parte a lumii, semnifica razboiul, forta, este un fel de Ares modern, ce emite judecati cu valoare de verdict. In aceeasi simetrie a simbolurilor se incadreaza si faptul ca ambii provin din tara unde s-a nascut si romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmand o progresie, iar relatiile dintre personaje evolueaza. Intervine intriga, care modifica deja starea de echilibru la care se ajunsese si declanseaza actiunea. Totul creeaza imaginea unei lumi complexe. Ziarista si cadana ajung sa se confrunte. „-Cine? Te intreb. Cine crezi ca face cartile , cine triseaza in lume? Esti femeie desteapta. Esti, ai fost si de partea asta a baricadei, ai fost o crestina. De ce te ascunzi in higeab de cadana?
Priveste-ma in ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furiosi, tinerii care, in urma cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sarma de jur imprejur, noi eram liberi. Nu mi-ai schimbat viata cu muzica ta dar , mai am in ?ara, acasa, discurile tale. Mai stii LP-urile alea de ebonita. Scartaia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam dupa ele la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o diva in salopeta. Insufleteai spirtul comunist pe santierele tineretului.” Raspunsul care vine insa, dovedeste resemnare. „Lia aia a fost ucisa, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formeaza deja, o societate in miniatura, nascuta din intamplare, in mijlocul altei societati. Trei romani ostatici, inconjurati de alti ostatici, de aiurea si de calaii lor. „Constat ca suntem departe de tara, trei cetateni oarecare. Laila ( Lia) o cantareta cu faima care abandoneza brusc scena. Se marita cu un medic din Palestina.
Mandea, taranul care si-a lasat plugul in brazda si s-a angajat in legiunea straina.
Eu, jurnalist de provincie ce nu va face niciodata reportaj pe linia frontului.
Nu am energie cat sa-mi imaginez cum ar fi sa vorbim acum, aici, despre Patrie. Sa fim frati si uniti macar odata in istorie. Imposibil?”

?i in continuare, ca un lait motiv, Laila „croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela din bumbac de Egipt. Trage ata din ghem cu viteza fantastica si fara s-o priveasca. Innoada ochi dupa ochi in clontul de iglita… Croseteaza, trage ca la galere, gesticuleaza, roboteste in ritm, din instinct de aparare si fara sa traiasca adevarata bucurie a creatiei. Bratarile multe si fine ii clincane impasibile pe bratele care scapa, dezvelite din panza higeabului.” ?i din cand in cand, mai „repeta frenetic – Alah e mare!”

Urmeaza punctul culmninant. Se doreste gasirea unui tap ispasitor, vrajba ii uneste pe toti cei prezenti, pentru ca ura lor ramane fara putere in fata adevaratilor vinovati, cei care ii tin prizonieri. Diferenta dintre Bunii si Raii despre care se intreba Mandea cine sunt este data de modul in care acestia actioneaza in aceeasi situatie. Acum insa, nu mai exista decat Raii. Bunii s-au metamorfozat si atenteaza asupra unei nevionovate – Laila. Un val de oameni se formeaza ca la comanda, se indreapta spre locul de unde, Laila priveste, cum scanteia dezastrului risca sa prinda proportii. Nici nu clipeste. Ea este golita de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasa.”Situatia critica prin care trec cei prezenti are puterea sa ii schimbe din oameni cinstiti, onesti si cu puternice principii morale, in niste salbatici, care nu mai sunt in stare sa discearna deosebirea dintre bine si rau.
Totul continua cu o scena care face ca durerea sa fie si mai adanca. Salomea si Mandea par sa isi dea seama cat de efemera si de eterica este viata, atunci cand te afli la mana unor terorisi cu fata acoperita de cagule. Ca intr-un ritual primordial, animalic, cei doi ofera un spectacol hidos, avand in vedere cadrul unde se desfasoara. Incercarea lor de a mima imperecherea demonstreaza distrugerea oricaror bariere ce ar mai fi putut exista intre cei prezenti in fosta aerogara. Bariere impuse de intimidate, de civilizatie, de societate. Salomea “se gudura ca un caine langa stapan, apoi il impinge cu varful sandalei, i se urca-n spinare,- calca peste el ca pe un pres aruncat peste un maldar de oase. Salomea danseza lasciv din buric. Nimeni nu o dezaproba, nimeni nu aplauda… Realizez instant ca ea ne este seful. ?tie cum, si poate seduce barbatii si femeile deopotriva. Are dar sa subjuge, intaritandu-ne si aruncandu-ne in lupta unii cu altii.”
In tot acest haos, “Laila prinde, innoada ochiuri de ata pe varful de iglita, croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela care, presimt, ca la fel ca panza Penelopei, nu se va finaliza niciodata. Acum stiu, cea ce face ea nu este munca, este terapia folosita in lagarele de concentrare si in ospiciu. Are rabade nu gluma. ?sta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panica, luand forme diverse si manifestandu-se nestingherit in ceilalti, ei ii ramane pe mai departe, strain.
O alta scena cu iz apocaliptic este cea in care ostaticii se vad in sfarsit, in posesia hranei. Toti se bulucesc si se calca in picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Razboiul de afara, la scara mare se transfera la scara mica, in aceasta fosta aerogara. Nevoia de apa si mancare a celor de afara, nevoia dupa lucrurile de baza ale vietii, se repeta cu detalii socante, la nivelul ostaticilor. “Buim intr-acolo, ne lovim, chiuim, ingenunchem si scurmam si noi, cu degetele anchilozate si unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intima, cutii cu medicamente, jocuri electronice si pachetele in care alimentele perisabile sunt doar o masa de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile si a viata adevarata. Ingerul meu a reusit, mi-a scos in fata o cutie intreaga de prajituri. Tremur de insulina-n exces si de emotie imposibil de stapanit. Rup amabalajul cu dintii, sfasai pergamentul stralucitor si musc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”
?i astfel, o mana de oameni traieste “razboiul altora… Se aud si mitralierele, antiaeriana. Impuscaturi, mine explodand, impuscaturi si iar bombe… Atacul asta va tine toata noaptea. Se crapa de ziua, vin peste noi zorii cei grasi ca laptii morunului.” ?i iarasi, se cauta un vinovat, care nu poate fi altul decat Laila. Lucrurile incep sa ia o intorsatura “horror”, sinistra, de cosmar. Dantelareasa “sta peste mormanul de arme ce ar putea sari in oricare secunda in aer. Ii tremura barbia, degetele… dar face ce stie mai bine, croseteaza. Trage ochiurile micute prin varful de iglita, leaga bride de macrame in dantela care a prins ici colo, cearcane de sudoare… Cativa dintre barbatii din sala, pe care nu i-am luat pana in clipa asta in seama, se ridica de la locurile lor, vin, spectatori, spre femeia ce va fi judecata. Devin obraznici. O dezbraca din privire de haine. Ii pun intrebari la care ar vrea sa primeasca raspunsul pe care, ei il asteapta. O cred desfranata. O jignesc cu vorba, cu fapta. Isi imagineaza nopti de dezmat cu femeia frumoasa. Ea ii infunta. E curajoasa.”

Teroristii ii lasa singuri pe justitiari. Se formeaza un tribunal adhoc. “Toti sunt gata sa o judece pe cantareata rock devenita cadana, sa o condamne sigur si sa execute ei insisi pedeapsa. Sa-si demonstreze ca-s vii si mai ales, ca sunt cu mult mai puternici decat altii.” Neverosimil, desi au ramas singuri, prizonierii nu se gandesc sa plece. “Suntem ca pasarile din colivia cu usa deshisa. In loc de aripi ne-au crescut radacini. Nu ne putem extrage din namolul inertiei care este temnita noastra. Am devenit dependenti de teroare, de zona interzisa si nici nu ne mai panicam cand, de dincolo de usa, auzim cum uneltele, caramizile se lovesc unele in altele. Suntem ziditi , izolati de lumea reala.” ?i dintr-o data, „nimeni nu mai vrea sa o judece” pe Laila. Toti ii cer in schimb, sa isi spuna povestea, sunt dornici sa afle cum a ajuns ea, in Levant. Iar Laila, „croseteaza la dantela.”

?i aidoma unei ?eherezade moderna, le istoriseste despre o calatorie, despre un dans de dervisi, despre un atac cu bomba, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese candva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici macar dorinta de-a ajunge la Ambasada noastra. Lumea mea disparuse.” Motivul peregrinarii inseamna contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din crosetat dantela, pentru ca a sosit momentul sa croseteze o poveste. Dantela lucrata pana acum, cu iglita, creste, se inmulteste, insa intr-o istorie de viata. ?i Laila „trage firul basmului ei , printre bine si rau, mai departe.”

„Inchisoarea noastra a devenit o arena neconventionala.” ?i Laila isi deapana in continuare, povestea. Fara subtilitati, dintr-o dorinta de limpezire a propriei constiinte, poate pentru a reusi macar in al doisprezecelea ceas, sa ajunga la o concluzie certa, intr-un noian de lucruri fara sens. Lucrurile incep sa aiba o dinamica noua, relatiile dintre ostatici au avut ragazul sa se maturizeze, prea putine ii mai diferentiaza pe unii de altii. Nevoia de confesiune demonstreaza ca diferentele de cultura nu mai exista, ca reperele stiute de-o viata s-au estompat. “Acum, mai toti din grupul eterogen de ostatici, incercam senzatia idioata ca ne cunosteam de o viata, si ne povesteam vietile unii altora… Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fara personalitate distincta, asa cum trebuie sa fi fost si animalele inghesuite claie peste gramada in arca lui Noe.”

La sfarstit, toti o judeca pe Laila. „De ce umbla prin lume singura? Ca, poate este o pacatoasa din fire… O ,,stricata,, din punctul de vedere al fiecareiii religii si societati cu pretentii civilizatorii. Barbatii, dar si femeile aruncau cu vorbe negandite, faceau spume la gura.” Insa lasitatea si oportunismul ii sunt necunoscute cadanei. Urcata pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila isi descopera feminitatea. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?! Barbatii incremenira. Nebuna de straina infrunta moartea cu buna stiinta, cocotata pe maldradul de dinamita, trotil si munitie sofisticata, se razboia, nu cu ei, cu o cilvilizatie. Isi cauta moartea cu lumanarea.” Cu o ultima zvacnire, cadana de pana atunci, cea care traise in serai, la mana unui barbat, depersonalizata, la concurenta cu alte femei, ii infrunta acum, pe barbati, chiar cu pretul vietii. Razboiul este un dat al barbatilor. Ei se pun in slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistam la o confruntare decisiva, mai importanta decat confruntarea celor doua armate care se lupta, dincolo de zidurile fostei aerogari. Pe de o parte, un grup de barbati, simbolizand razboiul, pe de alta parte, o femeie, singura, vulnerabila, reprezentand pacea. Pe de o parte, barbatii, cei care le oprima pe femei, in lumea musulmana, pe de alta parte, femeia, oprimata, traind o tragedie despre care ii este interzis sa vorbeasca si nu i se permite nici macar sa o recunoasca. Iar Laila are intuitia sa le adreseze barbatilor adunati in fosta aerogara, o intrebare menita sa le dovedeasca faptul ca gresesc, ca judecata lor nu este intotdeauna, cea corecta. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera sa se intample, se intampla. „Constat indiferenta ca usa metalica e cu balamalele sfaramate, ca zidul s-a daramt in rastimp. Suflul exploziilor a malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care sa ne opreasca. Suflul altei explozii ne elibereaza de zidul de chirpici. Molozul se spulbera, cahlele de lut se darama. Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei rastignit peste arme este intreg. Constat indiferenta ca nu mai sunt paznici, nici usi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecam?!
De ce am pleca?…”

Este magistrala incheierea cartii si de o certa valoare estetica. Laila, ca o efigie a libertatii si pacii, rastignita peste arme. O femeie, razboindu-se cu o civilizatie. Nu mai exista nici un fel de ingradire, paznici, usi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le apartine tuturor. Cineva s-a rastignit pentru ca altcineva sa fie liber. „Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump.” In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi. Iata de ce, intrebarea retorica din final este definitorie pentru stilul cartii. Scena da impresia de uniformitate, de inchegare, de scenariu care atrage atentia. Nimic nu este improvizat, si daca ar fi sa gasesc un cuvant cheie pentru „Dantela de Babilon”, acesta ar fi – autenticitate

"Domnind peste imprejurarile vietii", un ghid spiritual prin care orice femeie sa puna la lucru capacitatea de a gandi si de a face binele

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Europe, Family, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Domnind_peste_imprejurari

„Domnind peste imprejurarile vietii, un studiu devotional despre: valoare, putere, scop si psihoterapie feminina”, li se adreseaza femeilor, in dorinta de a le ajuta in depasirea problemelor personale. Cartea vorbeste despre aplicarea unor metode de psihoterapie crestina si cu siguranta, ca pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul ca Biblia le poate ajuta sa faca fata nevoilor curente, de zi cu zi. Intr-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi si reguli surogat pentru a rezista la serviciu, in familie si in biserica, „Domnind peste imprejurarile vietii” le va convinge ca prin Cuvantul lui Dumnezeu pot sa obtina vindecare spirituala, cu implicatii pozitive asupra vietii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea ca autoarea a imbinat intr-un mod fericit, studiul Cuvantului cu metode psihoterapeutice de o certa valoare.

„Domnind peste imprejurarile vietii” – o carte de eseuri impletita cu psihoterapie, cu adresabilitate feminina si solutii avand temei Biblia – vine dupa alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a aparut in 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscuta cititorilor pentru romanele sale crestine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul constiintei” (1999) si “Tragedie si triumf” (2004), autoarea urmareste sa demonstreze in volumele pe care le-a scris ca daca nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care sa ofere un cadru de referinta, omul ar fi ca o corabie purtata de valurile vietii, aruncata de pe un mal pe altul, fara o busola dupa care sa se indrepte, fara o tinta spre care sa navigheze. In cartile Ligiei Seman, dorinta de a-i ajuta pe cititori sa gaseasca acest cadru de referinta, portul inspre care sa navigheze pentru a-si redobandi identitatea – ramane obiectivul de baza, firul calauzitor.

„Domnind peste imprejurarile vietii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care sa le conduca la vindecare interioara. Pe parcursul a 11 saptamani, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit sa le imbogateasca sufleteste si sa le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstante ale vietii. Fiecare capitol se incheie cu un verset de memorat si cu concluzii recapitulative. „Spunea un om intelept: „Dumnezeu Se plimba cu chibritul printre casele noastre si aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu truda si renuntari. ?i-o face de mai multe ori…” Noi plangem si ne simtim dezorientati, nemaiavand puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am inteles lectia: „Daca nu zideste Domnul o casa, degeaba lucreaza cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de fata le invata pe cititoare cum sa isi zideasca o casa pe stanca, pentru ca suvoaiele imprejurarilor vietii sa nu aiba puterea de a le lasa fara un adapost spiritual.

Inceputul acestei calatorii de vindecare interioara este fundamentat pe ideea ca orice femeie are pret in ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esential, pentru ca de obicei, se intampla ca tocmai femeile sa fie privite in societate ca avand o valoare inferioara barbatului. ?i de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducatoare de probleme. In prima saptamana, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiaza ajunge sa inteleaga ca „oglinda cerului, Cuvantul lui Dumnezeu, arata imaginea intregii fapturi a femeii.” Intelegem deci, ca slabiciunile” unei femei „indica faptul ca are nevoie ca puterea Lui sa se adauge puterii” ei limitate.

Mai departe, vedem ca lui Dumnezeu Ii pasa de fiecare femeie, venind in intampinarea nevoii de protectie cu care aceasta a fost creata. Cate categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte si cum sa iti asiguri protectia pentru viitor, iata doar doua din intrebarile carora autoarea le raspunde folosind Biblia si metode eficiente de consiliere crestina. Rezultatul este ca nici mai mult, nici mai putin, „umblarea cu El, increderea deplina in El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezinta ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vietii. In continuare, in a treia saptamana de studiu, constatam ca El implineste nevoia de iubire ce a fost sadita la creatiune, in inima oricarei femei. „Cum sa pornim in cautarea adevaratei iubiri alaturi de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort si disciplina”, ne spune Ligia Seman in cartea sa. Evoluand de la particular catre general, aceasta extinde ideea si se intreaba: „Sa fie oare asemanator si in relatia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia sa ne aduca frumusete, motivatie si putere de lupta?”

Nu este suficient insa, ca femeie, doar sa primesti iubire, ci trebuie sa o si daruiesti si de aceea, in saptamana a patra, studiem modul in care o femeie poate sa daruiasca iubire pe calea indicata de Dumnezeu. Viata este complexa si sa nu uitam ca „framantarile, esecurile, tragismele, bucuriile, castigurile sau pierderile fac parte din viata noastra.” Mai poti darui deci iubire, cand ai parte de suisuri si coborasuri? Cand ti se pun bete in roate si trebuie sa faci fata la tot felul de situatii si presiuni exterioare, te mai simti capabila sa oferi iubire? Cum sa ai o stare de spirit buna, incredere in ceea ce esti, in ceea ce poti si in ceea ce stii sa faci, cand totul iti este parca, impotriva? Solutia? Legea Duhului de viata.

Pe drumul devenirii spirituale, observam cum Duhul lui Dumnezeu le daruieste femeilor acea putere de a domni peste o fire rebela, ce genereaza probleme la orice pas. „Daca si tu vei intelege cu adevarat solutia, vei fi schimbata si odata cu tine si lumea din jurul tau. Dumnezeu nici nu-ti cere mai mult!” Astfel, trecem la o latura biruitoare si pricepem cum incepe sa devina realitate ceea ce promite Cuvantul, si anume, ca orice femeie poate domni peste imprejurarile vietii. „Solutia este sa-L lasam pe Dumnezeu sa traiasca viata Lui in noi. Sfarsitul nostru este inceputul lui Dumnezeu! Salvamarii stiu ca nu poti salva un om de la inncec, decat dupa ce a renuntat sa se mai zbata pentru a face el insusi ceva.”

Sa nu ne imaginam ca firea pamanteasca va ceda atat de usor si de aceea, in urmatoarea saptamana, ni se arata modul in care Duhul o ajuta pe fiecare femeie sa aleaga ascultarea de Dumnezeu, mai degraba decat ascultarea de pacat. Cum se va realiza acest lucru? „In loc sa caute rezolvarea in mijloacele posibile care nu au condus la imbunatatirea relatiei”, orice femeie ar trebui sa se prabuseasca in genunchi „cu lacrimi si cu inima deschisa pana in cele mai profunde camarute ale ei, zicand: „Da, Doamne, am crezut ca pot iubi prin propriile forte, dar iubirea nu este asa cum am vrut eu s-o arat. Eu nu am iubit asa cum am vazut ca sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut sa amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poti sa iubesti prin mine.” ?i astfel, Cuvantul Sau devine in oricare femeie rhema, adica un Cuvant viu, lucrator.

In saptamana a saptea, cititoarele invata ce inseamna sa fie beneficiare ale legamantului pe care o femeie credincioasa il face cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, afla cum se poate sa primeasca o inima de carne. Vinovatia noastra si neprihanirea Lui este una din realitatile pe care ar trebui sa o avem necontenit in minte. „Iti dai seama ca El, care sade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaste atat de bine lupta ta cu tine insati, domeniile inca necastigate, infrangerile tale, piedicile tale, rigorile societatii? Iti dai seama ce inseamna a fi in legamant cu EL?” Daca orice femeie este constienta ca Dumnezeu ii stie toate problemele, ca o vede, de ce nu ar invata sa I se inchine prin lauda? De ce nu ar fi prin lauda, o beneficiara a legamantului?

In urmatorul interval de sapte zile, se discuta despre un concept ce poate parea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formeaza in orice femeie „calitatile de blandete, smerenie si dependenta totala de Dumnezeu.” Cuvantul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineste „ca pe o operatie in care Dumnezeu scoate inima noastra de piatra si ne da o inima noua. Numai cu aceasta inima, in strafundurile careia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea sa-L ascultam, sa-L iubim, sa traim in prezenta Lui.” In acelasi capitol, autoarea abordeaza si subiectul misiunii femeii. Misiunea si viziunea reprezinta cele doua chei de bolta ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar daca femeile ar intelege ca lucrarea lor pe pamant nu este sa schimbe oameni, nici imprejurari, nici un sot dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalitati gresite ale celor din jur. Daca ar intelege ca lucrarea lor cea mai mare este sa colaboreze cu Dumnezeu, astfel incat comoara cea mai de pret din ele sa poata fi pusa in valoare, cat de multe lacrimi si-ar gasi sensul real la picioarele Lui, cate case si biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Sau?”

De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei sa primeasca viziunea Sa pentru aceasta viata, in ceea ce priveste rolul de sotie, pe care orice femeie si-l doreste. Ce inseamna, de fapt, viziune? Ligia Seman ne ofera o definitie proprie, menita sa le ajute pe cititoare sa reuseasca sa treaca dincolo de circumstante si de aparente. „Viziune inseamna a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viata ta, dincolo de tot ceea ofera prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o intelegere speciala a unicitatii scopului pentru vietile noastre ca sa fim motivate chiar in lucrurile marunte pe care le facem, pentru ca altfel, nu putem fi fericiti.” Ca sotie, te poti confrunta de multe ori cu situatii mai putin placute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practica a vietii. „Cum te impaci cu faptul ca in casnicia ta…, mai intai de toate, tu trebuie sa te schimbi?” Poti sa ierti? „Inima mea de femeie nu poate ierta in orice situatie pe cei care m-au ranit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit si rastignit.”

Iata de ce, in ceea ce priveste viziunea pe care trebuie sa o aiba o sotie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu iti da pacea perfecta in familie, daca vei alege drumul increderii in El, astfel incat, cu ajutorul tau, sotul sa nu piarda semnificatia pentru care merita sa lupte in viata. Urmeaza provocarea, care inseamna sa reusesti sa iti descoperi, ca femeie, capacitatea de a trai fiecare zi alaturi de sotul tau, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viata ta, cautand sa valorifici ceea ce inca nu e pus in valoare in sotul tau, ceea ce poate nu a fost spus in anii de casnicie, ceea ce nu a fost trait in putinul timp pe care vi-l puteti rezerva sa fiti doar voi doi.”

Daca ti-ai insusit viziunea lui ca sotie, prozatoarea te invita sa mai faci inca un pas. Apropiindu-ne de finalul cartii, vedem ce inseamna pentru o femeie sa fie mama si ce viziune a avut Dumnezeu cand a instituit familia. Este tulburatoare afirmatia ca „Dumnezeu considera o mama cea mai potrivita fiinta de pe pamant cu care El sa colaboreze in materializarea planului Sau pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mama cu instinctul de protectie. Daca in orice femeie exista nevoia de a primi iubire si protectie, la randul sau, aceasta este chemata sa le ofere pe amandoua, in familie. „Atunci cand Dumnezeu face legamant cu noi, in acest legamant include intreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tai sau ele sunt influentate de limitarile tale, de lupta fireasca pentru protectie, de pretentiile tale, de perfectionism sau ambitii egoiste?”

La final, in ultima saptamana, ne este conturat rolul femeii in familia lui Dumnezeu, adica in mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o implinire a tot ceea ce s-a spus pana acum. Femeia, sotie si mama nu poate atinge desavarsirea pentru care a fost creata, in absenta partasiei oferite de biserica. Planul Sau pentru viata ei este o particica din planul Sau pentru Biserica. „Viziunea Lui pentru tine este incadrata in Marele si Eternul Scop privind Biserica.” ?i astfel, ajungem sa intelegem pe deplin semnificatia Cuvantului viu, rhema, pentru ca „numai in ambianta partasiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvantarii pentru famila noastra si familia lui Dumnezeu.”

In incheierea acestei calatorii spirituale, fiecare femeie este imbogatita cu un arsenal in a duce luptele vietii si in a domni peste imprejurarile vietii, care vin asupra ei neincetat. Cartea Ligiei Seman ramane un volum de valoare, ce o va imbogati spiritual pe cea care va avea dorinta de a o parcurge si de a aplica recomandarile oferite aici. „Un cuvant spune Domnul si femeile aducatoare de vesti bune sunt o mare ostire.” Fie ca Dumnezeu sa implineasca fagaduinta aceasta si ea sa devina cat mai curand , o realitate pentru Biserica Sa si pentru familiile crestine.

La malul Marii Imbrium exista un singur anotimp – Doar primavara!

On By nelursIn Interview, literature, Media, News, RomaniaLeave a comment

Poezii de Daniela Voiculescu, in turcoazul etern al cifrei doi”

“Zarurile au fost aruncate/ intre rasarit si apus…” (“Giving Up at All!”)

Malul mariiAutoare a opt volume, intre care se remarca “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicata celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo si portocaliu” si “Orphika”, Daniela Voiculescu debuteaza pe 9 septembrie 1989, cu poezii, in revista “Arges”. Detinatoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Pitesti”, aceasta este colaborator la o serie de publicatii nationale si din strainatate, cum ar fi “Ecoul”, “Tanarul scriitor”, “Luceafarul romanesc”, “Oglinda literara”, “Destine Literare”, “Romania, Libera in viitor”.

In august 2008, alaturi de alti autori romani de pretutindeni, Daniela Voiculescu semneaza in volumul II din „Marturisirea de credinta literara”, ce face parte din seria depozitiilor colective initiate de Asociatia Romana pentru Patrimoniu si Asociatia Scriitorilor Crestini din Romania. Marturisirea ei de credinta literara este de fapt, asa cum afirma poeta insasi, cheia adevarului. La Daniela Voiculescu, “nemasurata iubire, masura vietii…” se concretizeaza intr-un mesaj puternic, ce are la baza o filosofie simpla. “Daca dragoste nu e, nimic nu e.”

La inceputul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeita de turcoaz”. Scrierea ii este dedicata singurului alpinist roman care a escaladat asa numita „Zona a mortii” din Everest, Alex Gavan. Doua saptamani mai tarziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al saptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo si portocaliu”. Cu o prefata semnata de redactorul sef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, si avand pe coperta pictura „La querrera” (Razboinicul), realizata de Marisol Hume, cartea vine sa intregeasca experienta poetica a autoarei.

De numele Danielei Voiculescu se leaga si volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Intr-un eseu si un poem… poeta isi exprima regretul pentru faptul ca nu a reusit sa il cunoasca pe marele om de cultura decat prin firul unei lumi virtuale… Si ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va pastra mereu vie, Daniela Voiculescu isi propune sa scrie, sa traiasca si sa iubeasca adevarul.

“La malul Marii Imbrium”, cel de al noualea volum scris de Daniela Voiculescu, imbina intr-un mod cat se poate de fericit, simplul cu senzationalul, intr-un stil original. Universalizand propria experienta de viata, autoarea prezinta lupta sa pentru a fi inteleasa, iubita si pretuita, ce devine, in simbol, lupta oricarei femei… Cartea debuteaza sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeste despre o descoperire cu valoare initiatica, atat pentru poeta, cat si pentru cel pe care il iubeste: “ieri, am inteles ca nu exista nicio nedumerire, nicio farama de negru intre noi… si plictiseala, despre care tu vorbesti, nu va veni niciodata, pentru ca noi suntem inventatorii cuminti ai cuvantului, mangaierii, sarutului si timpului cu ingeri!”. De altfel, gandul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau maine in care nu se intampla nimic, i-a coplesit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul in care au trait si de curenul literar caruia i-au apartinut. Probabil ca tocmai aceasta spaima de o stare sufleteasca apasatoare ce s-ar putea instala candva, intre ea si cel drag, o determina pe poeta sa se raporteze la “ieri”. Trecutul ramane un reper stabil, pe cand prezentul si viitorul nu ofera siguranta.

Timpul in sine este format din clipa, clipa cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu isi doreste sa o dumnezeiasca. In “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esentiala: “nu mai plang de neimplinire,/ nu ma mai uit dupa albul/ pantofilor de mireasa…/ plang de fericire, calc liber,/ langa pasul tau rosu…”. Prea multe renuntari, prea multe negatii, iar de aici si pana la a ajunge la ideea ca “exista un scenariu de soarta” (Protestul ingerului) nu mai este decat un pas. Iata de ce, asa cum este si firesc, poeta constientizeaza efemerul existentei: “eu sunt un vis…/ si visul tine putin!/ eu sunt un vis frumos…/ si visul frumos tine si mai putin!”. De altfel, starea de tristete persista si devine emblematica pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile ma definesc. seamana cu un vers scris la vremea cand portocalii se scutura de floare… iubirea ma paraseste! din nou… a stat putin langa mine! el nu crede in dragostea mea, in verdele senin al inimii mele… si acest indecis sfarsit de aprilie imi zguduie presimtirea!” (Prin intuneric). Lucrurile merg atat de departe, incat intr-un final, in acelasi poem, autoarea reuseste sa frapeze prin sinceritate si fermitate absolute, recurgand la solutia extrema: “voi abandona jocul.”

Odata cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu gaseste “formula unei singuratati acceptate.” Ea intelege ca “oamenii nu se mai complica/ sa iubeasca…” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferintei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred in Dumnezeu…”. Timpul isi pastreaza aceleasi valente, chiar daca poemul este diferit. “…timpul nu o sa ma asculte… si imi va aduce alte amintiri! si iubirea mea va ramane tot pe hartie, pustie!” (Mi ama pensare, pe favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu ramane asa cum o stim – experimenteaza azi, acel ieri ce ii contureaza profilul si dragostea: “ma uit la ceas si vad trecutul./ fluturi de mai, vibrand pe inima noastra.” (Ultima dubla). “In extremis”, poeta se vede obligata sa penduleze “intre taina si delir, picurand alchimic un fir pe care se vor strange inimi de perle”. Aceasta echilibristica sfarseste in recunoasterea plina de franchete a unei nelinisti existentiale, ce are ca rezultat destramarea universului ce o tine captiva: “m-am tot luptat cu indoiala, cu moartea care imi pandea numele… si-acum pot sa evadez cu linistea unei nopti albe!” (Scoicile isi cauta locul).

Acest univers, amintind de spatiul lui Dostoievski, in care viata este vazuta ca inchisoare, la Daniela Voiculescu este viu si in expansiune. “si inchisoarea mea va creste ca un turn din vise, povesti si sperante… cat voi mai continua? poate… o vesnicie! traind din poezie. firava ca o frezie, minunata iluzie!” (Protestul ingerului). Obsesia timpului se proiecteaza asupra celui iubit, perechea alaturi de care poeta afla sensul echilibrului barbat-femeie: “esti timpul meu…/ lectia pierduta de tristul profesor,/ ca sa simta dulcele mister al jocului/ din rai… si toti, citind acest poem,/ isi vor dori sa moara… hai-hui…”. (A, da, iubesc!). ?i totusi, Daniela Voiculescu sfideaza moartea. Ea are puterea sa spuna: “am murit… si ma bucur!” Pentru ca “de fapt… am invins timpul! (Un mesaj de iubire). Insa Cronos nu poate fi biruit decat metaforic. Iar poeta intelege acest lucru.

In celalalt taler al balantei se afla sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiintei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ in pustiul lumii?/ mangaie-ma, Doamne,/ cheama-ma la Tine!” (Black wind). In poezia Danielei Voiculescu, nimeni si nimic, in afara divinitatii, nu are legatura cu viitorul. ”as vrea… sa evadez in viitor! sa patinez pe refrenul unui cantec portughez… si sa te gasesc pe portocaliul inimii mele… luptand pentru filozofia simpla a unui licurici, cautand drumul ce duce spre vesnicie!” (Unio Mystica). In ”Fire de jasp”, zbaterile si cautarile acesteia se finalizeaza din pacate, ca si pana acum, cu o concluzie avand valoare de verdict: ”si nu mai stiu sa-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompleta, pentru ca nicio fiinta nu poate fi intreaga, atunci cand nu are parte de bucurie. Din nou, in ”Oriental Swetness”, aceasta Il invoca pe Dumnezeu, de care depinde ca unica optiune viabila: ”Doamne, cata dezamagire ma impinge de la spate, cata tristete ma intampina!”.

Durerea poetei nu este o masca: ”este ca si cum ai incepe direct cu sfarsitul… gata, trebuie sa mori!” (Un numar prea mare). Incursiunea in propria existenta incepe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus.
Povestea ei de viata are gust de ”sare de lacrima amara”, iar fericirea este elementul lipsa in poezie. Autoarea stie un singur lucru – ”trebuie/ sa accept viata… nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsa, ea se separa de experientele obisnuite, cotidiene: ”nu mai vreau sa ma privesc in oglinda… nu pentru ca nu as fi frumoasa, ci pentru ca este prea multa durere in ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evolueaza, pana cand aceasta se adanceste in ”cea mai neagra noapte”: ”sunt in mlastina… pana la gat! atata mi-a mai ramas… privirea disperata!”, se confeseaza Daniela Voiculescu in ”Roving Eye”. Aceiasi dezamagire marcheaza si momentele ce ar trebui sa fie de bucurie. La aniversarea zilei de nastere, autoarea recunoaste cu luciditate ca isi va ”sarbatori suferinta si-atat. un tort in forma de inima si un pahar de sampanie pentru tot circul… pentru prostia de a crede ca fericirea este simpla! simplu este sa daruiesti si sa deschizi mereu bratele sufletului! nu ai cum sa fii fericit, atunci cand deschizi usa si timpul iti trece prin fata ochilor, singuratic…” (Vine vremea sa plec!).

“Prostia de a crede ca fericirea este simpla” face ca trairile emotionale ale Danielei Voiculescu sa fie incarcate de dramatism. Declaratiile ei vadesc o sensibilitate acuta, cu o rezonanta afectiva ce aminteste de tragediile antice, asa cum este in ”Tristetea”: ”moartea s-a hotarat, demult…/ sa mor mai mult decat traiesc!”. Lacrimile si moartea au in poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis rosu. La malul marii ei, “cerul nu se vede…/ si rastignirea se face pe scena/ unei vrajitoare cu tipat/ de mandragora…/ totul e o sfasiere de suflet,/ o halucinatie de dor…” (In orezarie). In aceste conditii, devin cat se poate de firesti intrebarea si mirarea din acelasi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau aceasta moarte!”. Intr-un astfel de joc, ce aminteste de simbolismul lui De L’lsle Adam – ”si tu ma vei pierde,/si eu ma voi pierde/ caci eu sunt cea pierduta/ de indata ce a fost gasita” – poeta se intreaba retoric: ”la malul marii mele,/ cine ma va mai gasi,/ daca eu nu ma mai gasesc?”.

Pentru autoare, iubirea ar trebui sa fie elementul dinamic, menit sa ii asigure comunicarea, libertatea, sa destrame intunericul. Ea isi exprima credinta in perfectiunea cuplului edenic, primii parinti, Adam si Eva, revenind mereu la ei, in versurile pe care le scrie. ”cred in aerul domnesc al perechii, cred in semne si tipare… da, asta e talcul! noi ne punem, unul pe altul, in randuiala, in lumina! si Dumnezeu se va bucura de aceasta lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Insasi e chemata sa Se bucure de unirea ei cu cel iubit, asa cum S-a bucurat, de prima nunta, in Eden. Iata de ce, cu atat mai neagra, venita din semiobscuritate, cu strafulgerari oculte, este decizia omului pereche de a pune capat iubirii. Vinovat de crima, raspunzator pentru o situatie fara iesire, el este cel ce ar fi trebuit sa aduca si nu sa ucida lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai cand lumina/ imi patrunsese in suflet, cu luna…” (In orezarie).

Un element luminos in versurile Danielei Voiculescu este faptul ca dincolo de aceasta tristete ancestrala, poeta nu traverseaza o criza de identitate. Divinitatea o ajuta sa depaseasca momentele de cumpana. ”vom spune tuturor ca timpul trebuie trait in sensul ca Dumnezeu este mereu prezent… singura clipa in care putem sa folosim timpul in favoarea noastra este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu imi paseste in ochi, liber” (A sasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune in valoare frumusetea sufleteasca a autoarei si vorbeste despre sansa noatra, ca oameni, de a trai intr-o lume de calm si echilibru. Conditia este ca fiecare sa gandeasca si sa traiasca, urmand modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot sa urasc pe nimeni, nu mai pot sa urasc… simplu! ce voi face? as vrea sa schimb ceva, sa ies in strada si sa strig! sa trezesc lumea din intuneric, sa o mangai… cine se va mai lupta cu diavolul, daca se ingroapa viata, trairea adevarata?” (Protestul ingerului).

Sobrietatea stihurilor sale arata ca Daniela Voiculescu isi traieste poezia pe care o creeaza si ii confirma stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizata in aspiratii si nazuinte ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioara, ce a ramas curata, neatinsa totusi, de dezamagirile traite: ”sunt un copil./ tresar si sper…/ iubesc si visez…/ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Intr-o lume in care tinerii au inceput sa priveasca romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, in care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul intelepciunii, este soarele unui anotimp al belsugului: “vreau…/ sa miros a pamant intelept,/ a toamna insorita de belsug!” (Khawwa). Imaginea profanata a iubirii este salvata de la disparitie, prin aceeasi intelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin intelepciunea amanarii…” (Insolatia spirituala). In ”Tristetea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se intreaba retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaste nimeni numenul? chiar nu-mi va intelege nimeni visul?”. Natura feminina a versurilor din volumul “La malul Marii Imbrium” releva un spatiu al sinelui ce pastreaza dorinta dupa frumusetea si perfectiunea edenica: “ma duc in alta gradina,/ sa imi culeg narcise si lalele,/ sa te astept cu vers transparent!/ si pe banca din suflet, rotunda,/ voi asculta simfonii pierdute/ in zambet…” (Un mesaj de iubire).

Daniela Voiculescu iubeste si respecta literele, crede in lumea lor.
Versurile ce ii poarta numele se detaseaza ca o pledoarie pentru slefuirea unei emotii esentiale – iubirea – emotia sfanta a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Marii Imbrium” reuseste sa uimeasca placut, atragand prin sinceritatea trairilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cartii se indreapta spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar in viata unui om. Poezia sa nu este un mars triumfal, ci un argument pentru acel soi de discretie incarcata de dramatism, in care iubirea, tristetea, perechea edenica, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteste de “o combinatie de vis” (Doi adolescenti). Viata este surprinsa nefardata, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura in dragoste este demascata. Poeta marturiseste deschis, fara ascunzisuri de prisos, fara pudori inutile, ceea ce se intampla in interiorul sufletului ei. Starea de tristete a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se imbina natural, intr-un amestec perfect de modern si romantic.

“La malul Marii Imbrium” este o carte a trairilor dinamice, a unui apogeu erotic, in care Viata si Iubirea isi dau intalnire intr-o metafora. Chiar daca “viata nu mai tine cont de nimic, ea aranjeaza cartile, ea triseaza!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este in continuare, in cautarea dragostei.
Volumul de fata se dovedeste o incursiune in prezentul devenit pe negandite, trecut, in care balansul poetei “se intreaba ce iubire sa aleaga… reala sau virtuala?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se incheie, asa cum era de asteptat, cu un gand despre iubire. Experienta descrisa este una reala, traita, risipita cu generozitate. Dragostea se transforma la Daniela Voiculescu, intr-o capodopera, in singura investitie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvoraste si aluneca “pe firul timpului in doi/ mai sus de viata amanata…” (Tristetea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsa a destinului implacabil, dar are totusi, taria sa mai creada in iubire, in bine, in implinire. Experientele potrivnice, vrajmase – “Doamne, cata dezamagire ma impinge de la spate, cata tristete ma intampina!” (Oriental Sweetness) – nu i-au rapit puterea de a crede in dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stand “La malul Marii Imbrium” este ca “eternitatea nu poate exista fara iubire!” (Twinflames song), ca “iubirea nu dispare niciodata!!!” (Respiratia semintei). De azi inainte, Marea Imbrium isi va purta si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, intr-un final, poeta care i-a cantat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o intrebare ce pare retorica, in momentul de fata: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).

“La malul Marii Imbrium” cu poeta Daniela Voiculescu. Versuri despre timp, culoare si un chip de cantec

Cum este sa traiesti din poezie, intr-un timp de inger. “La malul Marii Imbrium”, versuri de Daniela Voiculescu, despre esenta iubirii, sensul jocului si dorinta unei inimi curate

“La malul Marii Imbrium” exista un singur anotimp – “Doar primavara!”. Poezii de Daniela Voiculescu, in turcoazul etern al cifrei doi

Zambetul unui curcubeu rasarit “La malul Marii Imbrium”. Poezii semnate de Daniela Voiculescu

Ultimul dans al amintirilor, intr-un joc cu oglinda “La malul Marii Imbrium”.
Poezii despre un vis deschis, semnate de Daniela Voiculescu

O PASARE ALBA -POATE UN PORUMBEL… "WHITE DOVE"- INSEMN DE PROPRIETATE LIRICA.

On By nelursIn Europe, Inspirational, Interview, literature, Media, News1 Comment

Interviu cu ADELA-ADRIANA MOSCU

AdelaMoscu“A city girl”: o clujeanca-newyorkeza, rezidenta a orasului Lancaster, Pennsylvania, cetatean mondial (citizen of the world), mama, sotie si artista multilaterala, Adela-Adriana Moscuisi declara, ca domeniu de activitate, “Promovarea Pacii si Iubirii prin arte”. Sedusa, pe viata, de New York, umblata prin multe parti ale lumii, centrul Pamantului ramane, pentru ea, Clujul in care s-a nascut la 9 noiembrie 1958,in a carui Piata Mihai Viteazu a locuit pana la 17 ani si unde revine deseori, imaginar, iar efectiv, mult mai rar decat si-ar dori. La 18 august 1976, Adela a ajuns,impreuna cu mama sa,in America, asteptate, de noua ani, la New York, de tatal ei. Adela-Adriana Moscu a studiat psihologia la Brooklyn College – New York City. Pregatirea pentru profesiune a continuat cu un masterat la New York University in Manhattan. Dupa absolvire, a obtinut un post de psihoterapeut la o clinica de sanatate mintala care functioneaza in cadrul organizatiei Catholic Charities in Ridgewood, Queens, unde a lucrat panain 1992, cand, la inceputul iernii, s-a casatorit si s-a mutat in oraselul Lancaster din statul Pennsylvania. Adela-Adriana isi descrie sotul ca fiind “un om interesant, independent, deseori introvertit, complex si o persoana ce inca reprezinta, uneori, un mister” pentru ea. El lucreaza in acelasi domeniu – psihiatric -,indeplinind functia de director, ca “mental health specialist”. Cei doi soti au multe afinitati. S-au format in culturi foarte diferite, totusi si-au descoperit pasiuni si preferinte comune. S-au cunoscut intr-o ambianta exotica, la o petrecere cu preparate culinare persane si muzica internationala. Desi se considera clujeanca-newyorkeza si, pe langa centrul Clujului,in care a copilarit, The Big Apple, New York City (Marele Mar) a fost si va ramane mereu fascinant pentru ea, Adela-Adriana Moscu s-a acomodat foarte bine cu viata din Lancaster, unde spatiul citadin – remarcabil prin arhitectura, parcuri, gradini, locuri de agrement – se completeaza cu un climat cultural-artistic ales. Despre felul in care isi petrece timpul, Adela-Adriana Moscu spune ca ocupatia ei actuala consta din “impletirea activitatilor de mama si artista”. Continue reading “O PASARE ALBA -POATE UN PORUMBEL… "WHITE DOVE"- INSEMN DE PROPRIETATE LIRICA.” →