GREU DE CREZUT!

Afăm de pe YOU TUBE despre un  caz greu de imaginat  până acum

.

DORU NEAMȚU,   un creștin evreu român,  a fost arestat pentru că le  vorbea oamenilor  în stradă despre mântuirea sufletului prin credința în Isus Christos (în jertfa Sa prin răstignire pe crucea din Ierusalim).

Unde s-a întâmplat această grozăvie? Pe Mill Ave în Tempe, Arizona!

De necrezut!

Iată că trăim  și noi, în America începutului de secol XXI, când   a fi un adevărat creștin a devenit caz de persecuție! Continue reading “GREU DE CREZUT!”

Laurence Lemoine : née pour être journaliste!

Par Octavian Curpas – Phoenix, Arizona

.

Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication Continue reading “Laurence Lemoine : née pour être journaliste!”

Home for rent in Scottsdale (McDowell Mountain Ranch)

 $1600 / 3br – 1700ft²

Beautiful home for rent at McDowell Mountain Ranch in Scottsdale. 3 beds, 2 baths, 2 car garage, vaulted ceilings, new paint and new upgraded carpet, new tiles in traffic areas, new appliances, bay windows, landscaped backyard with view fence, close to shopping and freeway, two community pools and much more. Just $1,600 / month. 10328 E. Penstamin Dr. For more information call Octavian at: (623)215-7337 or text at: (602)400-6031.

 

 

%%wppa%%
%%slide=2%%

Biserica AGAPE – Peoria, Arizona

.

MOMENTE ÎNĂLŢĂTOARE LA EVOCAREA UNUI AN DE EXISTENŢĂ!

           Un eveniment plăcut s-a desfășurat în ziua de 16 septembrie 2012, în cadrul comunității evanghelice din diaspora română din Phoenix, Arizona

          Sărbătorirea împlinirii unui an de existență a bisericii penticostale AGAPE CHRISTIAN CENTER: http://www.agapearizona.com/agape/

În urmă cu un an, un grup de credincioși, împreună cu pastorii Petru Lascău (pastor senior) și George Botea (pastor asistent), simțind chemarea extinderii lucrării de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, în zone cât mai apropiate și ușor accesibile comunităților românești, printr-o fermă convingere motivată de învățăturile Sfintei Scripturi și la îndemnul și sub călăuzirea Duhului Sfânt, s-au constituit într-o biserică evanghelică, care ulterior a primit numele de AGAPE CHRISTIAN CENTER. Localizată în Peoria, partea de nord-vest a metropolei Phoenix, tânăra biserică și-a făcut cunoscut, încă de la început,  motto-ul inedit care avea de acum înainte să marcheze activitățile caracteristice acestei comunități creștine: „ …acolo unde dragostea este la ea acasă!” – “Where the love is at its home !Continue reading “Biserica AGAPE – Peoria, Arizona”

Vasile Tîntas – un român care a razbit în America

.

de Emil Onet

.

Pe Vasile Tîntas l-am cunoscut recent cu prilejul unui spectacol pentru românii din Surprise, Arizona, la care au fost invitati câtiva solisti de muzica populara româneasca din România. Pe lânga faptul ca el a organizat spectacolul, a surprins audienta prin talentul sau interpretativ, prezentând celor prezenti un variat repertoriu de melodii din multe zone românesti. La scurta vreme, l-am vizitat la firma sa, curios sa aflu mai multe despre acest compatriot stabilit pe aceste meleaguri.

Originar din Seini, Maramures, Vasile apare ca un om dintr-o bucata, hotarât în a reusi în viata prin propriul efort. A venit în America imediat dupa „revolutie”, a tras mai întâi în Chicago, unde avea ceva cunoscuti români, veniti mai înainte. A început sa lucreze ca muncitor, acceptând „joburi” prost platite si istovitoare. Având calificarea de sculer-matriter, a fost angajat, la un moment dat, la o fabrica de instrumente medicale, unde se ducea cu bicicleta, locuind cu chirie în conditii foarte modeste. Fiind un om chibzuit, s-a straduit sa economiseasca bani ca sa trimita si celor de acasa pentru nevoile de familie. Pentru a-si suplimenta venitul nu a pregetat sa cânte în timpul liber, în restaurante, la nunti sau petreceri organizate de biserica româneasca „Sf. Maria” din Chicago. Înzestrat cu har artistic, a participat ca solist la festivalul „Românasul”, alaturi de artisti amatori din Canada si America. La Chicago a cunoscut-o pe Laura, o românca din Tulcea, cu care si-a întemeiat o familie.

În 1999 a decis sa se mute în Arizona, unde oportunitatile de a câstiga mai bine i s-au parut mai la îndemâna. S-a angajat la fabrica „Hayne’s Carpet & Tiles”, unde a muncit din greu timp de sase ani. A pus ban peste ban, si-a cumparat o casa si, în acelasi timp, si-a luat licenta de contractor. Realizând ca este mai bine sa stea pe propriile picioare, si-a creat firma „Tintas Granite & Flooring” situata în Surprise, o suburbie a Phoenix-ului.

La ora actuala, are 12 angajati, cu care livreaza o varietate de produse din granit si ceramica. Materia prima (placi de granit si marmura) este furnizata din Brazilia, Italia sau surse locale. Depozitele firmei masoara peste 10.000 de sqf (picioare patrate), iar atelierul de prelucrate si finisare a produselor este dotat cu utilaje si aparatura moderne, care îi permit sa furnizeze pe piata produse de înalta calitate. Solicitarile, cu toata criza actuala din constructia de locuinte, sunt adesea greu de satisfacut, faptul soldându-se cu nevoia de extindere treptata. Constient de necesitatea de a face fata comenzilor, Vasile a investit profitul în dotarea si buna functionare a firmei. Clientii lui sunt foarte satisfacuti de calitatea si promptitudinea lucrarilor, fapt demonstrat de numeroasele scrisori de multumire pe care le primeste tot timpul.

Vasile are doua fete, una de 16 ani si cealalta de 14, care, spre mândria parintilor, învata foarte bine, aducându-le mereu diplome si certificate de excelenta. Angrenat activ în evenimentele bisericesti, a facut si face parte din consiliul parohial, contribuind constant la fondurile bisericii.

Stând de vorba cu Vasile Tîntas, am sesizat o umbra de amaraciune stârnita de relatiile cu unii români. Cu toate stradaniile de a-i ajuta, oferindu-le locuri de munca, cu beneficii de neneglijat, s-a vazut uneori în postura de a fi rasplatit cu rautati neasteptate.

Sentimentele de invidie, din pacate foarte frecvente la românii din imigratie, s-au exacerbat mai ales dupa ce a aparut pe internet un videoclip despre munca si familia lui Vasile. Faptul a declansat niste reactii negative si comentarii rautacioase din partea unor români de aici si din România, unele venind tocmai de la cei pe care Vasile i-a ajutat si le-a facut mult bine. Personal, m-am lovit si eu de astfel de reactii si, la vremea respectiva, m-am întrebat cum este posibil ca oameni carora nu le-ai facut nici un rau sa fie în stare de astfel de rautati regretabile? Nu am înteles si cred ca orice om de buna credinta nu poate sa înteleaga asemenea atitudini. În loc sa ne bucuram ca un românas de-al nostru a razbit prin mijloace cinstite si a reusit în viata aspra de aici, iesind în final la suprafata prin sacrificii personale substantiale, în ciuda greutatilor, unii dintre noi încearca sa submineze efortul si stradaniile, diminuând, prin diferite mijloace, meritul pe care ei însisi nu sunt în stare sa si-l aroge. Unii, în mod regretabil pentru ei, pornind în lume în cautarea unui trai mai bun, în loc sa-si lase naravurile la granita, si le pastreaza si chiar le amplifica, generând animozitati în comunitatile în care traiesc. Timp de mai bine de un sfert de secol, de când sunt în aceasta tara, în fiecare comunitate româneasca în care am trait pâna acum, am constatat existenta acestor metehne. Ele se pare ca s-au imprimat de-a lungul timpului în codul genetic al conationalilor nostri si au devenit greu de înlaturat. Pacat!

dr. EMIL ONET,
Phoenix, Arizona

Noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei

Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatica a inadvertentelor existentiale ale prezentului, pentru multi dintre români, aflarea noutatilor sau ascultarea povestilor (mai ales a celor de succes) despre fratii lor din diaspora, fie ea americana sau europeana, poate fi o activitate „productiva”, aducatoare de beneficii, prin curajul, vointa si încrederea pe care (intrinsec) le furnizeaza. Un vechi si valoros crez suna astfel : „ … de ce sa invoci o mie de motive pentru care nu ai reusit, când îti era suficient doar un singur motiv sa reusesti?”. Pornind de la aceasta protaza, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se stramuta, îsi propun sa reuseasca, surmontând orice greutate pe care o întâmpina. Oameni care, cu foarte multa dedicare si un efort pe masura, prin harnicie si „încapatânare”, îsi construiesc acolo – departe – o casa (tara promisa), o familie, leaga prietenii durabile, dar nu uita nicio clipa aroma inconfundabila a pamântului natal, desprins din sacralitate (tara de suflet).
Cu exemple de contemporani români talentati si valorosi, s-ar putea constitui o lista inepuizabila de nume, iertata ne fie mentionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buica, George Filip, Ovidiu Creanga, Cristian Petru Balan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionut Caragea, Viorel Roman, Simona Botezan, Viorel Nicula, Lucian Oprea. Un astfel de om este si distinsul scriitor si publicist român, stabilit în însorita Arizona, OCTAVIAN CURPAS care, împletind preocuparile sale literare, publicistice cu o înalta tinuta morala, reuseste – în foarte scurt timp – sa se impuna ca una dintre personalitatile românesti din diaspora ultimilor ani.
Prin noua sa carte, intitulata: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabila, reuseste sa scoata la lumina, ca dintr-o biblioteca afectiva a timpului: oameni, documente, destine, valori. Tesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorica, Octavian Curpas rescrie printr-o subtila investigatie psiho-sociala – istoria diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Desi par destul de îndepartate vremurile ce fac parte din inventarul cartii sale (având în vedere tineretea autorului), acesta reuseste sa surprinda audienta, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, sa contureze personajele cu suficienta abilitate scriitoriceasca, sa realizeze o lucrare placuta, prezentând reusite si esecuri, fast si nefast, picurând peste toate acestea o veritabila simtire româneasca, îmbogatita, valorizata si calita în focul dorului de tara.
Întâmplarile sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind înca în spatiul american sau vest-european. Firul epic incumba atribuirea fiecarui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viata, dar si de spectator al acesteia (îmbogatit printr-o noua perspectiva asupra experientelor traite). O posibilitate unica pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap si de a-si construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrarii sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta povestile de viata si de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificatii speciale, prin întreteseri – în jurul acestor pitoresti personaje – a noi aure de lumina. Nazdravanul Dumitru Sinu este – în aceasta carte – exemplul unui luptator, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenta cu o rabdare de fier si o rara consecventa, în atingerea telurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e si hâtru, pe deasupra, ce reuseste sa creeze din povestea sa de viata, o poveste pe care cititorul o va recunoaste, asumându-si-o cu încredere. Indiferent ca se deruleaza aventurile existentiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este vointa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare traire, esentialul, plusvaloarea, morala.
Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizata de autorul însusi: “63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “
Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexa, autorul realizând un mozaic al evenimentelor traite de acesta. Momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, sunt cele care au lasat urme adânci în constiinta eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viata, cu momente de bucurie ori de aspra dezamagire, de fericire sau de tristete aparent iremediabila. Mediind fiecare conversatie avuta cu eroul cartii, Octavian Curpas face scurte prezentari, introduceri, ofera explicatii suplimentare, probând astfel o vasta cultura generala (atât a sa, cât si cea a personajului sau). Momentele se sudeaza, astfel, între ele, fara întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrarii sa contina atât secvente unice, istorii separate, de sine statatoare, dar si piese de legatura cu acelasi puzzle existential relatat (prin invizibilele retele create între fiecare personaj si personajul central al cartii).
Convingerile eroului, care are la baza scoala vietii (asa cum o numeste el), se împletesc armonios cu scurtele divagatii cu valente de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emotional sa contina sarea si piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iata ce opineaza autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu si sotia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cartii, o dragoste care supravietuieste timpului, pastrând vie flacara spiritului. O poveste extrem de frumoasa, între doi oameni care au stiut sa-si uneasca destinele si sa pastreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”
Cât despre epuizarea povestilor de viata ale personajelor cu care nea Mitica s-a intersectat de-a lungul vietii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere. 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui.”
Motivatiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alerga spre împlinirea unui vis, indiferent ca se numeste visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul si conjunctura istorica nefavorabila i-au facut sa paraseasca tara si sa-si caute norocul în alta parte. Severa si nejustificata prigoana comunista le-a determinat sa ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reusesc sa-si converteasca visul în acceptare, recunoastere, împlinire si prestigiu. Începuturile fiecarei povesti de viata sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate noua, bazata pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, batalia pentru câstigarea încrederii si respectului, dusa cu foarte multa determinare, permite ca razboiul sa fie câstigat. Pentru cei mai multi emigranti, adoptati de tarile în care au purces, finalizarea acestui acerb razboi înseamna începutul adevaratelor reusite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunitati si, mai ales, prin satisfactia produsa de recunoasterea eforturilor proprii. Lucru care, din pacate, în România zilelor noastre, se întâmpla mult prea rar sau aproape deloc. Iata una dintre motivatiile exodului tinerilor si oamenilor de valoare ai tarii, care pleaca pentru a lucra si de a crea plusvaloare unei altei tari (a „viselor” lor, adesea împlinite).
Cu toate acestea – si aici este cazul lui nea Mitica, dar si al lui Octavian Curpas – tara de suflet ramâne România, cu mai mult relele si mai putin bunele ei. O tara pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care pastreaza o dragoste profunda, cum o umila rugaciune în prag de seara. O tara în care dorm stramosii, traiesc parintii si la care viseaza sa revina…cândva. Iata ce relateaza despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a vazut lumina zilei personajul sau, probând admiratia si dragostea pentru tarâmul strabun: „Localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.” Reamintindu-si întâlnirile românilor din diaspora, bunaoara la Paris, Dumitru Sinu povesteste, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”.
Galeria persoanjelor lui Octavian Curpas este diversa, cuprinzând povesti incredibile de viata ale traitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isacescu, Vasile Târa, Stoian Brailoiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Stefanescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de catre Dumitru Sinu cu foarte mare acuratete, este completat apoi de catre autor, cu detalii esentiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersectiile întâmplarilor vietii eroului cartii si alte popoare ori etnii, precum evreii sau tiganii, insolitul personaj interesat fiind de traditiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenta în decursul istoriei. Si cu aceasta ocazie, atât eroul cât si autorul cartii, probeaza o solida cultura generala, dublata de o ampla activitate de documentare, investigare. Iata însemnatatea acordata acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor. Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!”.
Planurile existentiale pe care autorul le urmareste în derularea firului sau epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedita de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoti, comercianti, afaceristi), ceea ce confera lucrarii de fata o valoare testimoniala certa. Despre acea perioada, când prigoana comunista era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora româneasca. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele si marturiile, au fost intentionat masluite, tocmai pentru ca istoria sa fie rescrisa în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazata pe adevarul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibila. Astfel de personaje, precum nea Mitica, venite din acele vremuri, prin marturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o alta maniera.
O astfel de initiativa onesta, facuta cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importanta, pe atât de laudabila. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emotionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihiologica, din perspectiva istorica, asupra diasporei. O lucrare caruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra povestilor de viata prezentate. O carte ce ar trebui sa fie prezenta în orice biblioteca ce se respecta, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regasirea propriei identitati. Un subtil îndemn la recapatarea demnitatii nationale a românilor, facuta în stilul – deja arhicunoscut – ce poarta amprenta lui Octavian Curpas. Poate, ca sa nu uitam niciodata ca: „Acolo unde este inima ta, acolo e si casa ta!”

Gheorghe A. Stroia
Adjud – ianuarie 2011

Sarah Palin si-a cumparat o vila de lux în Arizona

 Octavian Curpas

.

O investitie (reusita) îti baga bani în buzunar, o cheltuiala îti scoate bani din buzunar.”

Robert Kiyosaki

.

În ideea ca investitiile reprezinta cheltuieli care angajeaza cel mai mult viitorul, amintim ca în urma cu câteva luni, presa americana semnala faptul ca fosta candidata la vicepresedintia Statelor Unite, Sarah Palin, si-a cumparat o proprietate de lux în statul Arizona. Nici o publicatie însa nu a divulgat adresa acestei achizitii.

În calitate de „expert imobiliar” în zona, am decis sa faccâteva investigatii, pentru a afla mai multe detalii si a satisface implicit curiozitatea cititorilor nostri. Astfel ca, dupa cinci minute de cautari în baza de date „MLS” (Multiple Listing Service) din Maricopa County – un site la care au acces brokerii imobiliari licentiati în zona metropolei Phoenix – am gasit o proprietate care îndeplinea toate criteriile descrise în presa (inclusiv dimensiunea casei, data vânzarii si numele companiei doamnei Sarah Palin ca si „cumparator”, la adresa : 29005 N 82nd Street, Scottsdale, AZ 85266.

Aflata în partea de nord a celui mai mare oras de lux din statul Marelui Canion, aceasta locuinta cu o suprafata de 7972 square feet (aproximativ 740 de metri patrati) si care contine 6 camere, 6 bai si jumatate, a fost construita în anul 2001 pe un teren de 4,42 acri (1,78 hectare). Casa are de asemenea un demisol cu camera privata de teatru, living si family room – toate spatioase -, garaj pentru sase masini si o bucatarie supra-utilata. De asemenea, pe premisele proprietatii se afla un bazin de înot ultramodern, construit recent.

Compania „Safari Investments LLC” a platit pentru aceasta proprietate suma de 1.695.000 dolari (cash), tranzactia finalizându-se pe data de 13 mai 2011.

Uitându-ma putin la istoria imobilului, am aflat ca acesta a fost reposedat de banca „J.P. Morgan Chase Bank”. Pe data de 25 martie 2010, agentul imobiliar Ian Whitmore cumpara acest „mansion” (very large dwelling house) de la banca, la pretul de 803,650 dolari. Un an mai târziu, investitorul vinde aceasta casa doamnei Sarah Palin (Safari Investments LLC) la pret mai mult decât dublu! Desigur, în ultimele luni, înainte de vânzare, Whitmore a facut mai multe îmbunatatiri la imobil, printre care, construirea unei piscine ultramoderne.

Oponentii doamnei Sarei Palin au lansat speculatii, potrivit carora fosta guvernatoare a statului Alaska îsi pregateste terenul pentru a candida pentru functia de senator din partea statului Arizona. „Nu am nici un fel de intentii de acest gen si nu am de gând sa ma mut în Arizona. Este o piata a cumparatorului, iar acest stat are acum cele mai rentabile preturi la imobile. Foarte multi investitori din Alaska cumpara proprietati în Arizona”, a declarat jurnalista Palin la postul de TV Fox News.

Aceste afirmatii sunt sustinute si de faptul ca în luna decembrie 2010, fiica doamnei Palin, Bristol Palin, a cumparat o casa noua cu cinci dormitoare (construita în 2006) în orasul Maricopa din Arizona, la pretul de 172.000 dolari. Imobilul pe care Bristol sustine ca l-a achizitionat pe banii câstigati la „Dancing with the Stars – U.S. TV series” , are o suprafata de 3929 square feet (aproximativ 365 de metri patrati) si actualmente este închiriat la pretul de 1.400 dolari pe luna.

La vremea respectiva, mai multe ziare din SUA, printre care si câteva de prestigiu (ex. Washington Post and Wall Street Journal) au avansat idea ca Bristol Palin intentioneaza sa se înscrie la facultatea de jurnalistica „Cronkite School” din cadrul „Arizona State University”, urmând exemplul mamei sale, care este de profesie jurnalist. Aceste zvonuri au fost infirmate ulterior de catre decanul acestei facultati.

În sens financiar o investitie reprezinta cheltuirea unei sume de bani în speranta obtinerii unor venituri superioare. Nu este exclus ca pe viitor, familia Palin sa paraseasca glacialul Alaska, în favoarea celui mai însorit stat american, având în vedere ca în ultimii ani, vizitele lor în Arizona au fost destul de frecvente…

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

Laurence Lemoine of France

Octavian Curpas

 .

Laurence Lemoine of France:  Born to Be a Journalist

 .

 

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has coveredall areas of journalismand communications.

 Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station. I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone. A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview! Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!). I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time! Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot! Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people. That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q:In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time. Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible! I was not shy. I could read the poem easily.

This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word. In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”! A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything. One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians! I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice. It was during the war with Syria. The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians. As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations.

It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer. Journalists all over the world talked about this interview of mine! A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening. For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel. They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location. Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis. I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him! In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S. I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature. He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true! So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station. I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life. The show had high ratings. After that, I decided to leave France again. I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist. Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need. I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband! He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital! It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology. But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia. Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters! I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the

Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients. I saw my mother taking them one day and became interested in their products. I have always been interested in nutrition and health. In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients. We are facing a serious health crisis in Europe. Our food does not have enough vitamins and phytonutrients. By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues. Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy. But with these supplements, I feel much better. I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep. I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America. I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year. Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania? In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains. He likes Romania. My only link with Romania was the

housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me. She helped me tremendously. I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Q: What hobbies do you have?

A: I love totravel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family. I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

 

Interviu cu Adina Sas-Simoniak, jurnalist de televiziune cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

JURNALIST DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENI –

care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Octavian Curpas

 

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. A fost un om pasionat de poezie, care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, iar de la el a si mostenit de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine  apreciau la ea cel mai mult dedicarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

– Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?  

– Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag (si mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii) ca pe la patru ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de pâine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa.  O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bâta mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am oprit pe drum sa discut cu cateva persoane mirate, carora le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mâncata de lupi, dar decât sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa îi vad pe toti ai mei cum se rup în doua de plâns dupa mine, daca imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina, intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzându-ne la multa vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii, ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”.

 De asemenea, tot in jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe “scena” (banca de la strada), imitând chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca, toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu o voce frumoasa.

– Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?

– Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”), din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tânar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatrul de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de  Nichita Stanescu.

– Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… teatru?

– In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la conservator, dar dragostea de teatru a invins.

– In ce an ai devenit studenta la teatru si cand ai absolvit facultatea?

– Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia actorie în 1991, devenind licentiata în actorie în 1995.

– Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?

– Mi-au placut arta vorbirii scenice, tehnica vorbirii scenice, istoria teatrului universal, istoria culturii si civilizatiei, dansul, canto. Sigur ca au fost interesante si materii ca: acrobatie, scrima, pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cât mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu (in regia lui Radu Dobre Basarab) – mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

– Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

– Nu cu toate am avut ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu, unic, cu toate celulele fiintei mele.

– Ai avut vreo experienta deosebita în perioada studentiei?

– Daa, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea.

Inca inainte de a da admitere la teatru, l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam în tot felul de filosofii, îi citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam de de toate în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescând, mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a sti daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca în nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles când am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara îmi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sângele Sau. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.

– S-a vazut o diferenta in viata ta?

– Da. “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gândi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborât idolii non-valorilor din viata mea.

– Totusi, ai decis sa nu profesezi. De ce?

– Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta trece mai curând sau mai târziu, in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucându-te de-a viata, când poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

– Care a fost urmatorul pas, dupa absolvirea Academiei de Teatru?

– Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala”, la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sâmbata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa îi iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

– Sa trecem la viata ta particulara. Când te-ai casatorit cu Simi si când ati venit in Statele Unite?

– M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

– Cum a continuat cariera ta peste ocean?

– Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa înteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atâta dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa” mea… Dupa câteva saptamâni de la sosirea in Chicago, am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta si-a incheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Crestina Româna din Chicago, unde lucrez si acum. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

– Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?

– Debutul a fost in revista “Oastea Domnului”, unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Românesc”, “Genesis”, apoi, timp de câtiva ani am editat revista Televiziunii Crestine Române – “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003, a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin”, pe care am publicat-o pâna de curând, când am inceput sa realizam  site-ul http://www.orizontcrestin.org/

Revista “Orizont crestin” este probabil, singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput, am dorit ca aceasta sa-i adune pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau unei biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mîna, arzând de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar  subiecte comune din Sfânta Scriptura si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea româna din Chicago si imprejurimi, in bisericile române de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. Nu a fost sustinuta financiar de nici o biserica, ci ne-am straduit sa rezistam prin reclame.

In 2002, am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

– Esti un crestin implicat, activ?

– Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune – aceea de a câstiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

– Ce altceva mai faci in prezent, pe lânga televiziune si scris? Care e preocuparea ta de capatâi la ora actuala?

– In primul rand, ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. In al doilea rând, m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neîntelese, in depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu.

– Pentru ca esti actrita, te-ai gândit vreodata sa faci film crestin?

– Da, de multe ori. Si inca ma gândesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa…

– Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

– Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, fetita noastra de 2 anisori si doua luni, minunea pe care o asteptam de zece ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si, dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe presbiterii Bisericii; si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa opt saptamâni, au reaparut exact aceleasi simptome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intâmplat cu cele doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment,  sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006, s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi.

Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

– Ce hobby-uri ai?

– Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sfânta Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii lecturez cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de mâini. Consider ca este un hobby, dar si o responsabilitate sa le vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org/ si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi plac muntele, padurea, pescuitul, fotbalul.

– Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?

– A ramâne in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mâinile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care pot intrista Duhul Sfânt! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gând si nici o imagine care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala, ramânere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

– Ce planuri de viitor ai?

– Una dintre dorintele mele despre care vorbesc la timpul viitor este aceea de a publica o carte de versuri si eseuri – “Clepsidra cu sentimente”. In prezent, lucrez la un roman in care explic, pornind de la experienta mea personala, care a culminat cu intoarcerea in bratele Domnului, ce inseamna o viata traita fara Divinitate. Il rog pe Dumnezeu sa imi dea in continuare putere in consiliere, in evanghelizare si inspiratie pentru a realiza si pe mai departe  emisiunea “Cuvinte pentru suflet”, la Televiziunea Crestina Romana din Chicago.

– Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?

– Cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea de intuneric si pacat in care traim, iar crestinii sunt chemati sa iasa dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii ramâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc in care Duhul mângaie, leaga ranile si ridica poverile. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am mers la Casa Domnului, iar in cazul in care mai etalam si o oarecare “râvna”,  nimic nu ni se pare mai normal decât sa ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin – “toti fac misiune in România, insa aici, in “Ierusalimul” nostru, chiar le-am rezolvat pe toate?”). La Chicago, de exemplu, traiesc câteva zeci de mii de români care nu au o relatie personala cu Domnul, deci cum se implica biserica româna de aici pentru a recupera aceste suflete? Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rând, sa se imbrace cu putere de sus, fiindca doar Duhul Sfant ne poate salva din mocirla pacatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica sa isi cunoasca menirea, aceea de a evangheliza (si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” in care ne-a asezat Domnul), iar in al treilea rând, sa foloseasca resursele mass media (care este o putere) pentru a raspândi Vestea Buna.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Martie 2009

 

 

 

O carte a aventurii, cutezantei si-a dorului de-acasa

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX- Un alt fel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”

Editura “Anthem”, Arizona, SUA

octombrie 2011

Surprinzându-ne placut, Octavian Curpas ne ofera, în miez de toamna, o carte scrisa într-o maniera diferita de cea cu care suntem obisnuiti, o îmbinare reusita între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc si analiza profund-psihologica a unei palete largi de profile umane si istoriile lor de viata. Dupa cum reiese chiar din subtitlul ales cu grija de catre autor, „un alt fel de «pasoptisti»” – în totalitate reali -, apartinând primului val de refugiati politic din România postbelica sunt eroii lucrarii de fata si, mai mult decât atât, câtiva dintre ei traiesc înca în Statele Unite.


La prima vedere se prea poate sa avem iluzia gresita a unei însiruiri de relatari rebele apartinând unui personaj inedit, acest nea Mitica plin de surprize, prototipul cutezatorului neinhibat de explorarea necunoscutului si al autodidactului, avid de cunoastere, încrezator în forta sa fizica dar mai ales în taria psihica de a depasi obstacolele care îi bareaza vizibil drumul spre împlinire. În realitate însa, Octavian Curpas, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regula de azi, reuseste într-un mod original sa realizeze o radiografie a emigratiei românesti la mijlocul secolului XX, supunând atentiei cititorului o categorie interesanta de emigranti, tributari cutezantei si spiritului de aventura, rabdarii si asteptarii, dorintei si neputintei, euforiei si negrei disperari în momentele de grea cumpana, în aceeasi masura. Ei sunt cei care-au avut curajul si taria psihica de a descinde din tarâmul ierbii verzi de-acasa pe meridianele lumii, cautându-si frenetic calea si luptând cu bratele, inima si mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cartii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitica, exemple reale de curaj si abnegatie în straduinta lor de a ascede într-un alt fel de spatiu, în care principiul meritocratic nu tine cont nici de origini, nici de clasa sociala.

Nea Miticavinovatul principal al dezvaluirilor întâmplarilor structurate de catre Octavian Curpas în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul careia se rotesc povestile adevarate ale unor români îndrazneti, inteligenti, neînfricati, care, odata ajunsi în lumea noua se zbat sa-si realizeze visele cu truda mintii si a bratelor, si chiar reusesc. Pe scheletul unor însemnari facute de nea Mitica pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie si relatarile sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viata, autorul, priceput în extragerea informatiei de la interlocutor (sa nu uitam, Octavian Curpas detine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) si neîntrecut documentarist, tese într-un mod original, frânturi din viata apropiatilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originala adusa istoriei emigratiei românesti.


Întâlnirea dintre autor si viitorul sau subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coada si adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerata leit-motivul vietii exilatului care spera în steaua norocoasa; aici începe sirul relatarilor ce stau la baza scrierii acestei carti. Oare norocul ce radiaza prin toti porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitica, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia sa patrundem astfel în tainele vietii emigrantilor, poate, nu de putine ori invidiati de catre unii dintre noi? În opinia mea, este un câstig pentru toti cei care vor citi pe nerasuflate o carte scrisa cu truda, responsabilitate si daruire, incubând o munca asidua de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelica) si în aceeasi masura din sursa vie, directa – autorul folosindu-se abil de informatii prelevate direct de la unii dintre eroii înca în viata (Tiberiu Cunia, Luciana Stanila, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

Nea Mitica deruleaza pe ecranul sufletului foiletonul vietii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a parasit România. Acesti adevarati artizani ai riscului si-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptatori ai revolutiei pentru mai bine, într-o lume noua, fie ca aceasta este Franta, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul si ineditul respira prin filele cartii scrise cursiv, gratie talentului si stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrazneala de a scrie despre personaje reale, interesante si foarte diverse. Interlocutorul sau, nea Mitica, îi faciliteaza patrunderea subtila în istoriile de viata ale unui complex de profile umane, pe care le slefuieste în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevarate modele, ziditoare de cetati de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai putin cunoscuti, eruditi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitica sunt caractere otelite de viata în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasa: oameni cu doua patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Târa – un bistritean cu studii la Sorbona, Costica Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isacescu – simbolul aventurierului pribeag printre closari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic si-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Bratianu sunt doar câtiva dintre cei despre care putem citi în paginile cartii. Nu intentionez pe toti sa vi-i dezvalui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astazi traieste la Syracuse, New York si pregateste pentru tipar cel mai complet Dictionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Stefanescu al carui nume-l poarta un domeniu împadurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminenta a doctorului Traian Stoicoiu – românul al carui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary si unul dintre cunoscutii lui Constantin Brâncusi si-al adevarului despre operele sale.

Dupa ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia marturiseste: Desi multi dintre noi au plecat pentru libertate si o viata mai buna, am fost si multi care am plecat cu gândul de a reveni în tara. Generatia noastra nu a putut face altceva decât sa tina vie, în strainatate, în constiinta lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatura comunista. Poate ca, dupa ce voi termina dictionarul, as putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor si a evenimentelor pomenite de Mitica. Nu ca este important sa dau si o alta imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare placere (mie, daca nu cititorilor!), sa traiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, sa scriu o lucrare în care sa se vada interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiatilor de atunci, a dorintelor si simtamintelor ce-i animau atunci, dorul de tara, de familie si visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasa sa treaca neobservate nici valorile nationale ramase acasa, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stanila, unul dintre deschizatorii de drumuri ai pepinierei de medici si specialisti în stiinte medicale – Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu din Cluj Napoca. Luciana Stanila este o fiica a Sebesului de Sus, din Marginimea Sibiului, vecina si prietena a lui Dumitru Sinu, care si azi, când vorbesste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevarate ale lui nea Mitica sunt reflectarea evidenta a spiritului românesc ramas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în cautarea desavârsirii.

Nea Mitica! Însusi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizeaza cititorul ca are de-a face cu un personaj îndragit, care inspira simplitate si apropiere, ingeniozitate si spontaneitate. El este exponentul descurcaretului, iar numele, chiar i se potriveste de minune! Nu trebuie sa-nvat nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de tara, apropiatii îi strecurau subtil ideea ca i-ar prinde bine sa stapâneasca o meserie. Dar lui nu i-a pasat de spusa nimanui – meserie n-a învatat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit si-a reusit sa-si faca un rost, sa aiba o familie minunata, sa detina propriul hotel, sa deschida sufletul si punga atunci când este cazul si, mai ales, nu a uitat niciodata ca este român!

Copil orfan de mama de la trei ani, crescut în spiritul sanatos al omului simplu de catre tatal si bunicii sai – oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu din Marginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturitatii sa ia o decizie capitala pentru viitorul sau, apucând drumul strainatatii. Iugoslavia, Italia, Franta, Canada, Statele Unite! Iata drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Munca si risc, dezamagire si împlinire sub umbrarul norocului, toate-si dau mâna, si-mpreuna i-aduc satisfactia finala! Prieten cu toti cei de la care a avut de învatat – chiar dac-au fost români, evrei, tigani sau alte natii, Mitica Sinu s-a descurcat si despre toti el vorbeste frumos.

N-a avut posibilitatea sa urmeze scoli înalte, desi, Doamne, cât i-a placut cartea! Dar a stiut si-a vrut mereu sa învete, sa cunoasca si sa se înconjoare de prieteni eruditi, se trezea de 30 de ori pe noapte si citea sapte ore pe zi, dupa cum marturiseste însasi Nicole, canadianca de origine franceza ce-i este soata de-o jumatate de secol si pe care o catalogheaza ca fiind cea mai românca dintre canadience, pentru ca a a dorit si a reusit sa stapânesca, în numai sase luni, limba româna. «Acasa» a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plina de carti valoroase, apartinând literaturii române si universale; citeste beletristica, istorie, filosofie, despre vietile scriitorilor si marilor învatati ai lumii. Dar nu-si uita obârsia si neamul.

Descins în lumea noua din Sebesul de Sus, din Marginime, nea Mitica ramâne cu amintirea satului în suflet. Îsi aduce aminte, pâna în cele mai mici amanunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri si traditii de care-i este dor. Consatean cu Goga si Cioran, asa se considera Mitica, pentru ca si cei doi colosi ai culturii românesti au aceleasi radacini, puternic înfipte-n tinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversatiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitica recita cu patos versurile poeziei Casa noastra, devenite chiar forma de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ti stergi ochii cu camasa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranta, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânarului sau vecin, Octavian Curpas, atunci când îsi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga – Si parc-aud pocnet de bici / Si glas staruitor de sluga / Rasare mama-n coltul surii, Asaza-ncet merindea-n gluga… /Înduiosata, ma saruta / Pe parul meu balan, pe gura : / «Zi Tatal nostru seara, draga, / Si sa te porti la-nvatatura»

Facând referire la rostul vietii, nea Mitica are un veritabil model de gândire filosofica, în însusi Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, caci el afirma: “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! Si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevarat si foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei carti-document, însa doresc sa va las sa-i dezlegati misterele prin placerea lecturii… Octavian Curpas a adunat mereu în jurul sau, benevol, truditori pe tarâmul cuvântului carora le-a promovat neconditionat scrierile si le-a încurajat latura creativa, sustinând propagarea permanenta a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Desi ne-a obisnuit cu interventiile sale jurnalistice prin prestatia-i neobosita în ziarele si revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – si a facut-o bine -, iata ca aceasta carte îi întregeste imaginea cu aceea de carturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaste tainele unei lumi în care el însusi vietuieste: o lume a necunoscutului în care daca patrunzi esti nevoit sa te adaptezi, sa-ti modelezi viata si sa-i îmbratisezi principiile, dar fara sa poti vreodata sa-ti uiti radacinile.

Georgeta Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

Cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX”

Despre cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX; Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” de Octavian Curpas, editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011

de Anca Negru

Aceasta carte se încadreaza undeva la confluenta a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica si beletristica surprinzând cu nonsalanta si dezinvoltura într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoastere mai sus-mentionate.

Este document istoric prin faptul ca noteaza acte istorice si vine cu date, evenimente, situatii ale exilului românesc si diasporei respective, este memorialistica pentru ca amintirile lui nea Mitica (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul si conglomerantul întregului excursus, este beletristica pentru darul de a povesti, adica pentru povestirile cu sarmul lor implicit prezentate în aceasta opera.

Cartea debuteaza prin întâlnirea cu personajul-liant si a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, traditiile, România si românii) subîntelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amanuntime atât în privinta vietii, cât si a carierei lor (p. 5 „Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?”).

Cartea este structurata dupa personajele ce sunt descrise (personaje-capitol) sau teme-capitol (satul, traditiile) sau presarate pe parcursul întregii carti memoriile personajului principal, Dumitru Sinu.

Fiecare capitol este o suma de povestiri din care se desprind lectii de viata, cogitouri asupra existentei.

Povestirile se înlantuie unele de altele, iar autorul omniscient le „prevesteste”, urmând fiecare ita de poveste, stiind-o, încadrând-o în sirul nuvelistic al cartii.

Trecutul devine astfel ca un fluviu evenimential, factic si uman, iar revenirile în prezent nostalgice.

Povestirile sunt punctuale, factice, spuse, culese si alese cu talent de povestitor, cititorul trecând dintr-una într-alta ca într-un labirint de povestiri.

Povestirile vin cu detalii istorice relevante, dar si cu umor ceea ce adauga o anume savoare lucrarii (e.g. „o stampila nemteasca facuta dintr-un cartof si cerneala”, „Da, domnule, Pierre Rosetti este francez” etc).

Totusi, apar unele explicatii redundante sau facile („alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille)”), repetari de informatii uneori binevenite pentru reîmprospatarea memorie, alteori agasante, venite la prea scurt timp (e.g. Capitolul XV Titi Filip, iar în capitolul XVI, p. 100 „Unul dintre ei, Titi Filip, stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit”), expresii repetitive („orasul luminilor”, „tara frunzei de artar”, „ortaci de pribegie”, „limba lui Voltaire”).

Personajul si personalitatea lui nea Mitica prinde contur cu fiecare povestire: autodidact, încapatânat, insistent în a-si urmari visele, loial, devotat, iubitor de carte si cultura, plin de umor, hotarât etc, întreaga lucrare debordeaza de spiritul lui atât de frumos.

Cartea „Exilul românesc…”de Octavian Curpas este o lucrare în care realitatea, memoria si documentul istoric se integreaza în armonia cuvântului, ca pentru a da o mai mare frumusete povestirilor, ca pretext de a face literatura.

 

Casatorie „legamânt”!

În Arizona, Louisiana si Arkansas se emit certificate de casatorie „legamânt”!

În primul rând, cei doi trebuie sa obtina consiliere premaritala. Durata minima pentru consiliere premaritala este de opt ore. În perioada logodnei, cuplul trebuie sa se prezinte la un pastor, preot, rabin sau la un psiholog specializat pe probleme conjugale, care sa le explice natura si scopul casatoriei si îndatoririle pe care le au în cadrul familial.

Principala problema care ramâne importanta când vorbim despre consilierea premaritala este motivatia pentru actul casatoriei. Multe cupluri o fac nu pentru ca asa simt, ci din teama de a pierde pe celalalt. Pentru multe persoane teama de singuratate este o motivatie puternica care le îndeamna la acest act. Rolul consilierii este de a crea cadrul unei decizii atunci când exista dubii. Decizia vine întotdeauna din analiza situatiei si scoaterea la lumina a ceea ce simte o persoana. Un alt scop al psihologiei este evidentierea nivelului de dezvoltare al matricei de cuplu. Matricea de cuplu are o evolutie; cu cât aceasta este mai evidentiata, cu atât cuplul are o mai mare capacitate de decizie privind actiunea comuna. Cei doi vor fi ajutati sa se cunoasca unul pe celalalt mai bine prin ridicarea unor chestiuni si întrebari despre problemele mai delicate ale vietii. Expertii în probleme maritale sustin ca, desi îndragostitii petrec ore în sir de discutii, întâlnirile lor nu sunt menite sa dezvaluie punctele slabe, ci sa le ascunda. De regula, fiecare dintre cei doi încearca sa se puna pe sine într-o pozitie cât mai favorabila având tendinta de-a disimula capriciile, naravurile si temperamentul irascibil. Acestea ies însa la iveala la scurta vreme dupa casatorie si membrii noii familii se trezesc ca au diferente mari de opinii care nu au fost anticipate în perioada de curtoazie. Dat fiind însa faptul ca impasuri pot sa apara si pe parcursul casniciei, chiar daca a avut loc o asemenea consilierea premaritala, „Covenant Marriage” prevede obligatia cuplului de-a apela la consiliere, înainte de a considera posibilitatea divortului, în cazul în care apar divergente majore dupa casatorie.

Pentru ca în zilele noastre casatoria este privita ca un contract bazat nu pe un juramânt înaintea lui Dumnezeu, ci pe conditia ca problemele pe care le vor întâmpina cei doi sa nu fie prea mari ca sa nu le poata face fata singuri, de îndata ce aceasta conditie este încalcata, se considera divortul. Juramântul a devenit partea religioasa a casatoriei, dar cea practica este influentata de puterea omeneasca a partenerilor de a stavili atacul asupra sentimentelor, a unitatii lor si a placerilor lor. Descompunerea institutiei familiei a devenit atât de profunda încât unii au sugerat reînnoirea anuala a certificatului de casatorie, iar altii propun evitarea întocmirii unuia tocmai din cauza sanselor extrem de mari ca acesta sa nu fie respectat! Pentru prea multi casatoria este o chestiune de convenienta sau de sansa. Este uneori privita ca o etapa temporara în dobândirea libertatii individuale. Din aceste motive, în cazul “casatoriei-legamânt” tribunalul nu va audia nici un proces de divort decât dupa o perioada de cel putin doi ani de separare legala, în care cei doi trebuie sa prezinte dovezi ca au participat la sedinte de consiliere fara ca sa duca însa la un rezultat pozitiv.

Cuplurile din Arizona, care s-au casatorit înainte de 1998 când exista doar un singur tip de certificat de casatorie (standard), au de asemenea posibilitatea sa-si transforme certificatul actual de casatorie în “Covenant Marriage License”. De asemenea, persoanele din alte state care îsi muta domiciliul în Arizona, Louisiana sau Arkansas pot obtine acest tip de certificat de casatorie prin „conversie”. Taxa de conversie a certificatului este în Arizona de , iar costul unui “Covenant Marriage License” este de , identic cu cel traditional. Motivul principal pentru care multi opteaza pentru conversie este sumarizat în declaratia unui cuplu care erau casatoriti de 37 de ani: “Vrem nu numai sa ne reînnoim legamântul unul fata de celalalt, dar dorim sa fim un exemplu si pentru copiii si nepotii nostri, sa înteleaga ca divortul este ultimul resort într-o casnicie, dupa ce s-au epuizat toate celelalte resurse”. Proiectul de lege privind “Covenant Marriage” se afla de asemenea în faza de documentare si în Oregon, Georgia, Ilinois, Texas si Oklahoma si se dezbate la nivel legislativ în majoritatea statelor din SUA.

Ce a condus la o asemenea stare de alerta pentru aproape toate statele din SUA si care sunt factorii pentru care casatoria nu mai este astazi un legamânt? Psihologii sunt de parere ca majoritatea relatiilor se destrama din cauza problemelor de comunicare. Potrivit acestora, exista trei secrete care stau la baza fericirii unui cuplu: comunicarea, comunicarea si comunicarea. La început, partenerii comunica neîncetat, dar pe parcurs fie uita sa o faca, fie devine un proces atât de dureros încât îl evita.

Psihologul american John Gottman, specializat în psihologia cuplurilor, a petrecut 20 de ani studiind cuplurile casatorite si a descoperit ca modul în care un cuplu se cearta determina daca cei doi vor ramâne împreuna “pâna la adânci batrânete” sau nu. Elementul crucial este ca, conflictul sa fie rezolvat, iar solutionarea conflictului tine de aptitudinile de comunicare ale fiecaruia. Acestea implica discutare, ascultare si crearea unor solutii de comun acord. Gottman a descoperit ca nu conteaza daca partenerii fac acest lucru prin intermediul unor certuri de proportii sau a unui compromis calm, atâta timp cât lucrurile sunt solutionate si lamurite.

Un alt psiholog cunoscut, John Gray, autor de renume mondial a numeroase carti pe teme de relatii de familie, este de parere ca barbatii si femeile vorbesc limbi diferite – aceasta idee dând nastere unei faimoase teorii pe care a explicat-o în cartea sa, “Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” („Men Are from Mars, Women Are from Venus”).

Desi „Covenant Marriage License” limiteaza abilitatea cuplului de a dizolva casatoria si cei care opteaza pentru aceasta privesc mai serios actul casatoriei, exista doar un singur liant care îi tine pe sot si sotie împreuna si contrar crezului popular, acesta nu este dragostea. Cartea de capatâi a civilizatiei umane afirma clar ca „Ce a împreunat Dumnezeu (deci nu dragostea), omul sa nu desparta”. Când lipseste fundatia dintr-o casa, toata cladirea colapseaza. Dragostea, în acceptiunea oamenilor, are multe definitii, dar adevarata dragoste este vesnica, pentru ca este din Dumnezeu. Când aceasta iubire este prezenta în familie, casnicia devine o institutie indistructibila, superioara oricarui document juridic, mai tare decât moartea, avându-si nu numai originea, dar si destinatia si continuitatea în eternitate.

 Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

În vizita la biserica Agape din Phoenix, Arizona

Duminica  din 23 octombrie 2011 am participat alaturi de alti prieteni, pentru prima data, la serviciile Bisericii Agapé: http://www.agapearizona.com/agape/ (pastor Petrica Lascau). O biserica aparuta recent în constelatia bisericilor evanghelice din Phoenix, AZ. Ma pregatisem mai de mult, în sensul ca citisem cu atentie asa numita „platforma program” a noii biserici, prezentata pe blogul PASI SPRE LUMINA:   http://lascaupetru.wordpress.com/

Am remarcat câteva aspecte privind „Viziunea noastra”, deci a Bisericii Agapé:

Biserica Agapé doreste sa creeze un climat prietenos tinerei generatii care trebuie sa-si gaseasca locul si rolul în biserica; sa dezvolte un nou sistem de conducere inspirat din Noul Testament care sa elimine toate elementele mostenite din modelul comunist împrumutat din biserica originara din RO; un nou mod de închinare în care focusul sa fie pe participarea întregii biserici, eliminând modelul „vino si vezi” care transforma biserica în artisti si spectatori; dezvoltarea unei atitudini de slujire care sa elimine mentalitatea de consumator al participantului, atitudine care sa produca slujitori ai Împaratiei.

Într-adevar, câteva obiective inedite, dupa unii chiar oarecum îndraznete, dar în acelasi timp interesante – si de ce nu si captivante -, în sensul întelegerii necesitatii unei schimbari în anumite conceptii din comunitatile noastre…

Documentat cu aceste considerente, am pasit oarecum sfios, dar si dornic de a percepe cel putin într-o oarecare masura, atmosfera. Surpriza a fost neasteptata! Un optimism relevant pe fundalul unei atmosfere calde, de degajare a bucuriei, de încredere si ospitalitate, care instantaneu amintea de Faptele Apostolilor, cap. 2: „Toti împreuna erau nelipsiti de la Templu; ei laudau pe Dumnezeu si erau placuti înaintea întregului norod. Si Domnul adauga în fiecare zi la numarul lor pe cei ce erau mântuiti.” Zâmbetul afisat pe fetele celor de acolo (peste 150), trada involuntar dar cu certitudine, expresia unei trairi launtrice, a bucuriei, a încrederii si dragostei, caracteristice adevaratilor închinatori!

Acum, a doua zi, reflectând la cele vazute si traite la Agapé, îmi amintesc de o scurta relatare, dar plina de învataminte, a fratelui nostru R. Wurmbrand: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnata în inimile noastre.” (Romani 5:5)

Odata, pe când Isus mergea pe strazile Nazaretului, ­glasuieste o poveste musulmana – multimea îl acoperi cu ocari. El îsi continua linistit drumul, rugându-se cu voce tare pentru cei ce-l batjocoreau. Cineva îl întreba cum putea fi atât de senin. Iar El raspunse: ,,Am dat singurul lucru pe care-l aveam în punga mea – seninatatea!”.

Spargi o sticla plina cu lapte. Nici o picatura de otet nu va curge din ea, pentru ca nu continuse otet. Cum pot cuvinte de ura si de razbunare sa curga din inima unui crestin? Crestinul nu are de ales între mai multe posibilitati. El nu împlineste porunca dragostei pentru ca Hristos i-a poruncit astfel. Daca ar vrea sa urasca, n-ar sti cum s-o faca, deoarece Dumnezeu i-a înnoit inima. El are numai dragoste.

 

Radu Oprea

Phoenix, Arizona