CALCATORII DE CONSTITUTIE SI FACATORII DE SFINTI…

Sâmbata, 12 noiembrie 2011, un tânar, ALEXANDRU ALEXE – care, DE UNUL SINGUR (deci, ne-uzitând, macar, de dreptul constitutional la întrunire!), si-a exprimat public, în Piata Universitatii, în mod civilizat, nemultumirea fata de abuzurile tiranice ale prezentului guvern, cerând sa i se explice în ce “directie” au luat-o banii lui (MUNCITI CINSTIT!) si dati statului/guvernului român, sub forma de “dari”/taxe (“Constitutia României, Art. 30 – (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile!) . Rezultatul : “a fost, la scurt timp, legitimat si ridicat de jandarmi, pe motiv ca ar instiga la revolta si ar încerca sa organizeze adunari publice neautorizate” – cf.VIDEO NEWS, 15 noiembrie 2011. Apoi, l-au târât (mai mult pe sus!), ca pe un …”Fat Frumos Cel Fraier,/ Calare pe aer” (…nu, Doamne fereste, ca pe un “NOBIL INTERLOP! – …ca pe astia mi ti-i tratariseste cu guleaiuri si cu plecaciuni si salamalecuri, însusi musiu CÂRC-SERDARUL, seful…”despartirii”!),“la despartire” (circa de politie!), vorba lui nenea Iancu (Ipingescu:Ei! daca nu-i ajungea, DESPARTIREA e aproape; sa fi poftit la mine la despartire cu lacramatie, ca-i împlineam eu cât i mai lipsea!”), nu i-au chiar “împlinit cât îi mai lipsea” – …dar l-au “ars”, lejer, pe bietul june, cu o amenda de 1.000 de RONI…leafa lui pe o luna!!! (Constitutia României, Art. 30: “(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”).

…“Cu patru zile înainte, mi-am anuntat prietenii ca voi face gestul acesta, care este iesit din comun, dar nu au venit sa ma sustina. Mi-a luat o ora sa-mi fac curaj si nu stiam în ce directie va ajunge mesajul. A fost acolo UN DISPOZITIV DE PESTE 30 DE JANDARMI SI UN COLONEL CARE O COORDONA. S-AU PREGATIT PENTRU REVOLUTIE! Aveau directiva interna si li s-a spus imperativ sa nu permita sa ajunga situatia din România, ca în Grecia” – a spus asa zisul protestatar, marti seara, la Antena 3.

CONSTITUTIA ROMÂNIEI – “Libertatea de exprimare – ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisa.

(3) Libertatea presei implica si libertatea de a înfiinta publicatii.

(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masa obligatia de a face publica sursa finantarii.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, îndemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege”.

Uite ca Preamilostivul TRAIAN nu-i aplica Litera si Duhul Constitutiei popei Tökes (Constitutia României, Art. 30: (7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, îndemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri”), cel care ne scuipa la noi, acasa, în batatura… – si ne huleste, pâraste si defaimeaza-calomniaza, cu limba de sarpe, si la Bruxelles, unde l-a trimis votul “mistofelit” de catre Traianul nostru… – …dar este “turnat la hârdaul lui Petrache” un nevinovat “ca helgea”, care, cu glasciorul lui, sugrumat de mirarea în fata…propriei îndrazneli, îsi cere dreptatea cea mai simpla: întreaba UNDE SE DUC BANII DIN “DARILE” LUI, CÂND ROMÂNIA SE SURPA SI SE PRABUSESTE, CA UN “HARAM DESELAT”, DIN TOATE PARTILE/ÎNCHEIETURILE…ÎN RÂNJETUL SATISFACUT AL CAMATARILOR LUMII?!

 

…Mai frate, pentru câteva clipe, vazând imaginile cu „gugustiucul cel viteaz”, însfacat, cu sadism, de „gaile cele rele”… – …am re-trait crâmpeie de sentimente din zilele sfârsitului lui decembrie 1989! DECI, SI ASTIA DE ACUM, SE TEM, TOTUSI! – …la fel ca si Militia si Securitatea din decembrie 1989! – din moment ce trimit (NUMAI pentru un tânar firav si excesiv de politicos, în discurs!) „UN DISPOZITIV DE PESTE 30 DE JANDARMI SI UN COLONEL CARE O COORDONA”. Înseamna ca pâna si farsa initiala cu OCCUPY WALL STREET“, din 15 noiembrie 2011 – le-a scapat “venerabililor” de sub control! Deci, Masoneria (recte, dracul!) numai se lauda ca este tare: daca UNUL dintre oameni, NUMAI UNUL!!! – afla, în el, TARIE ÎN CREZUL SAU si CREDINTA TARE DE A SE EXPRIMA, constient si fara frica, împotriva Raului – …da în “ei” strechea!

Acesta pare a fi înca un semn de “sfârsit de ciclu” (existential si politic): nu stiu daca se potriveste cu cel anuntat de liote întregi de astrologi, pentru ziua de 11.11.2011… – dar ESTE UN FAPT!!! DE NETAGADUIT!!!

…Complotistilor Lumii nu le merge chiar atât de bine , pe cât se lauda “ei”! SOLIDARITATE CRESTINA – si veti învinge, oameni buni!!! “NU VA TEMETI!” – nu înceteaza sa va strige Hristos, prin glasul de arama al Parintelui JUSTIN PÂRVU!!!

Nu procedati precum “tovarasii/pseudo-prietenii tânarului” (“mi-am anuntat prietenii ca voi face gestul acesta, care este iesit din comun, DAR NU AU VENIT SA MA SUSTINA”) – CI, VENITI ODATA, PENTRU DUMNEZEU, LA LUPTA CEA DIMPREUNA CU SFÂNTUL DUH, CONTRA SATANELOR LUMII!!!

Sau, la urma urmei, fie si cum zic versurile batrânei Internationale: “Unire, muncitori, unire, /Si lumea va scapa de ei! “ – …atâta ca acesti “ei” nu sunt “regi, ciocoi si dumnezei” – ci doar…MASONI SI CIOCOI!!!

Din pacate, astfel de MASONI SI CIOCOI s-au strâns si acolo de unde asteptam CEL MAI FRATESC SI ÎNDUHOVNICIT AJUTOR: la vârfurile B.O.R.!!! MASONI SI CIOCOI… – PRINTRE CARE HAHAIE, DE NU MAI POATE, DRACUL-SEF AL MÂRLANIMII DRACILOR (n.mea: nici macar un…Mefistofel, acolo… – … adica un diavol ceva mai instruit si mai spalatel…!) – Întunecimea Sa “de mai an”, BASESCU TRAIAN !!!

…Iata ce se scrie, într-un îndrumar bisericesc, crestin-ortodox:

Despre canonizarea sfintilor
în Biserica Ortodoxa

 

Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxa, ca si în Dreptul Bisericesc ortodox, se întelege actul prin care Biserica recunoaste, declara si asaza pe eroii dreptei credinte adormiti întru Domnul în rândul sfintilor pe care ea îi venereaza, pe temeiul învataturii sale dogmatice.

 

Istoria vietii bisericesti ne arata ca initiativa pentru asezarea eroilor credintei crestine în rândul sfintilor a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populara a fost aceea care a identificat pe adevaratii sfinti, a început sa-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

 

Trebuie relevat faptul ca Biserica n-a cautat niciodata sa impuna cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, si l-a însusit, si l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu exista în viata Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod sa fi încercat a crea, a institui si a impune credinciosilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

 

O problema, care s-a pus chiar si de catre unii teologi ortodocsi în legatura cu canonizarea, este aceea de a se sti ce caracter are actul de canonizare a sfintilor? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizarii este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizarii este numai un act de recunoastere si de declarare a sfinteniei unui erou al credintei?

 

Fara îndoiala ca si aceasta problema este de pura esenta scolastica, si ca ea purcede din ignoranta teologica a celor ce si-au pus-o.

 

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizarii ca o sfânta taina, ca a opta taina a Bisericii, ca o lucrare sfânta prin care Biserica ar împartasi cuiva darul sfinteniei, mai mult decât o harisma, însasi desavârsirea îngereasca. Dar Biserica nu poate face acest lucru si nici nu exista vreo dovada ca ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directa a Sfântului Duh. Cu atât mai putin poate Biserica sa înzestreze pe cineva cu desavârsirea morala si religioasa, sa-l faca adica sfânt. Biserica ofera doar mijloacele prin care si conditiile în care cineva poate sa-si dobândeasca desavârsirea deplina a sfinteniei. Ajutorul si lucrarea Domnului, nepatrunsa Lui dragoste, milostivire si întelepciune, sunt acelea prin care se proslaveste cineva ca sfânt. Numai Domnul îsi proslaveste pe sfintii Sai. Numai El le rasplateste nevointele lor cu semnele sfinteniei. El si nu Biserica îi face pe sfinti.

 

Prin canonizare, Biserica nu face decât sa constate, sa recunoasca si sa declare, sa marturiseasca sfintenia unui fiu al ei, care a fost proslavit de Domnul cu puterea sfinteniei. Deci canonizarea are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv.

 

Prin canonizare, Biserica îsi îndeplineste însa nu numai formal, ci si în fond, cele trei misiuni mântuitoare ale ei; misiunea învatatoreasca: pastrând, adâncind si raspândind dreapta credinta în cultul sfintilor si prin acest cult; misiunea sfintitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin recunoasterea si aratarea puterii sfintilor si a lucrarii lor pentru mântuirea sufletelor credinciosilor sai; misiunea conducatoare: prin îndrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarii aratate de sfinti, pe cele mai drepte cai ale mântuirii.

 

Canonizarea sfintilor marturiseste, sporeste, întareste si raspândeste dreapta credinta, sporeste sfintenia vietii credinciosilor si-i cârmuieste pe caile Domnului.

 

Importanta religioasa a actului canonizarii pentru Biserica si pentru mântuirea credinciosilor este de netagaduit si proportiile ei nu pot fi întelese just decât în perspectiva istorica pe care ne-o ofera dezvoltarea bimilenara a vietii Bisericii lui Hristos.

 

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie sa fie îndeplinite urmatoarele conditii de fond:

 

1. Ortodoxia neîndoielnica a credintei celui despre care se trateaza, ortodoxie pastrata pâna la moarte, fie în tot timpul vietii, fie în timpul de la care a îmbratisat credinta ortodoxa.

 

2. Proslavirea lui de catre Domnul, cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:


a) puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta.
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru marturisirea dreptei credinte, pâna la moarte.
c) puterea de a-si închina viata celei mai desavârsite trairi morale si religioase.
d) puterea de a savârsi minuni în viata sau dupa moarte – sau în fine –
e) puterea de a apara si de a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa.

3. Raspândirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acorda poporul credincios, numarându-l în rând cu sfintii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simpla, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei conditii pot face exceptie numai mucenicii dreptei credinte.

 

Existenta conditiilor de fond, si anume existenta neîndoielnica a primei si a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca si a oricareia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptateste autoritatea bisericeasca sa procedeze la actul de canonizare.

 

Cultul unui sfânt astfel instituit, cu observarea conditiilor de fond si cu îndeplinirea actelor formale, este un cult însusit, consacrat, organizat si statornicit în chip oficial de catre cârmuirea bisericeasca competenta, si el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde savârsirea solemna a canonizarii de catre Sinod. El devine obligatoriu pentru o întreaga Biserica autocefala sau pentru parti ale ei, dupa cum a fost instituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult local în sens propriu, sau ca un cult provincial.

 

Istoria cultului sfintilor ne arata ca au existat si ca exista sfinti locali, în sensul cel mai restrâns, adica sfinti venerati într-o cetate sau si numai într-o manastire, apoi sfinti locali, în sensul mai larg al cuvântului, adica sfinti venerati într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinti nationali, venerati într-o Biserica nationala autocefala, sfinti generali venerati într-o Bi­serica autocefala sau în întreaga Ortodoxie, si sfinti universali, venerati atât în Biserica Ortodoxa cât si în cea catolica.

 

Cu privire la sfintii nationali, observam ca ei nu sunt întotdeauna sfinti generali ai unei Biserici autocefale, ci ei sunt si pot fi si numai sfinti ai unui popor sau ai unei natiuni, care ocupa doar o parte din teritoriul unei Biserici autocefale. Dar de obicei, prin sfinti nationali se înteleg sfintii al caror cult s-a nascut pe teritoriul unei Biserici nationale autocefale, fie în vremea când o Biserica autocefala actuala constituia numai o parte dintr-o Biserica autocefala mai mare, fie dupa ce ea si-a dobândit autocefalia.

 

Dezvoltarea organizatiei bisericesti, care a facut sa se constituie din ce în ce mai multe Biserici autocefale în sânul Ortodoxiei, a adus dupa sine si o cinstire mai deosebita a sfintilor nationali, «caci – precum zice PS Iosif, Episcopul Argesului – macar ca toti crestinii cinstesc si praznuiesc pe toti sfintii ca pe niste placuti lui Dumnezeu si rugatori pentru dânsii, dar deosebita evlavie au catre sfintii care ori se trag de neam din tara sau orasul lor, sau ca au marturisit acolo pentru Hristos în vremile tiranilor, sau ca au statut dascali credintei, sau arhierei, sau pentru ca au pustnicit acolo».

 

Numarul sfintilor nationali în Bisericile autocefale variaza. Unele îi numara cu sutele, altele aproape ca nu si-i cunosc, sau nu au apucat nici macar sa-i canonizeze. Între cele din urma se însiruie si Biserica Ortodoxa Româna, desi ea nu este lipsita de sfinti nationali canonizati prin pietatea poporului, sau prin grija altor Biserici Ortodoxe”.

 

(cf. Fragmente din articolul Despre canonizarea sfintilor în Biserica Ortodoxa – notiuni introductive – de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an II, nr. 2, aprilie-iunie, Bucuresti, 1950)

 

…Sâmbata, 12 noiembrie 2011, a fost canonizat, în CATEDRALA MITROPOLITANA DE LA SIBIU, Mitropiltul ANDREI SAGUNA(n. 20 ianuarie1808, la Miskolt/ Ungaria — d. 28 iunie1873, Sibiu) – cel despre care se spune ca a fost “militant pentru drepturile ortodocsilorsi ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brasov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Care va sa zica, pentru a merita canonizarea, adica nu CONSTITUIND un sfânt (cum au facut grecii, în veacul al XVIII-lea, cu Cosma, ucigasul si calomniatorul de aromâni! – ci doar “declarând” o sfintenie…”dobândita prin lucrarea Sfântului Duh” (cf.: “Biserica nu face decât sa constate, sa recunoasca si sa declare, sa marturiseasca sfintenia unui fiu al ei, care a fost proslavit de Domnul cu puterea sfinteniei. Deci CANONIZAREA ARE UN CARACTER EVIDENT DECLARATIV, IAR NU UNUL CONSTITUTIV”) –…cel ce l-a propus, fie ÎnaltpreasfintitulSTREZA, fie PreafericitulDANIEL(“COLEGI” DE GÂNDIRE SI ÎNTRU ECUMENISM – …si, deci, ÎNTRU NE-ORTODOXIE!) trebuie sa fi avut si niste motive puternic duhovnicesti, dar si urmând criterii de dogma traditionala:

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie sa fie îndeplinite urmatoarele conditii de fond:

 

1. Ortodoxia neîndoielnica a credintei celui despre care se trateaza, ortodoxie pastrata pâna la moarte, fie în tot timpul vietii, fie în timpul de la care a îmbratisat credinta ortodoxa.

 

2. Proslavirea lui de catre Domnul, cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:


a) puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta.
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru marturisirea dreptei credinte, pâna la moarte.
c) puterea de a-si închina viata celei mai desavârsite trairi morale si religioase.
d) puterea de a savârsi minuni în viata sau dupa moarte – sau în fine –
e) puterea de a apara si de a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa.

Oare de ce Înaltpreasfintitului BARTOLOMEU ANANIA, Mitropolit si Enciclopedist-Carturar, LUMINA A ORTODOXIEI, nici nu i-a trecut prin minte, o clipa macar, sa-l propuna pe ANDREI SAGUNA, pentru canonizare? Înaltpreasfintitul BARTOLOMEU numai de ignoranta nu putea fi acuzat, cum nici de lipsa de curaj ori de “stricarea, delasarea ori tradarea rânduielilor Ortodoxiei”! – DIMPOTRIVA! Atunci, cine stie, poate ca sus-zisele “criterii”, de care nu prea fac caz nici Preafericitul Patriarh DANIEL, nici Înatpreasfintitul STREZA (ambii ecumenisti de frunte!), nu se pot aplica, în “Cazul SAGUNA”?!

1. Ortodoxia neîndoielnica a credintei celui despre care se trateaza, ortodoxie pastrata pâna la moarte, fie în tot timpul vietii, fie în timpul de la care a îmbratisat credinta ortodoxa”. Ce stim despre “ortodoxia” miskolteanului-aromân ANDREI SAGUNA?

 

Naum Saguna, tatal lui Andrei Saguna, a trecut în 1814 la catolicism, religie în care si-a botezat copiii. În 1816 Anastasie (numele de botez a lui Andrei) a început scoala la Miskolt. În 1826A TERMINAT GIMNAZIUL CATOLIC LA CALUGARII PIARIsTI DIN PESTA.

La 29 decembrie1826 a trecut la ortodoxie. Între 1826-1829, URMEAZA FILOZOFIA sI DREPTUL LA BUDA”. Bun, se va zice ca si Sfântul Apostol Pavel a suferit metanoia/preschimbarea crestina a sufletului, PE DRUMUL DAMASCULUI – …si, din prigonitor si ucigas de crestini – a devenit cel mai mare si convingator Propovaduitor/Raspânditor si Aparator al Logosului Hristic…! Dar, dupa cum vedeti dvs., si dupa ce trece la Ortodoxie, Duhul îl trage, pe “svetiANDREI SAGUNA, spre cele lumesti (“filosofie si drept”), si abia în 1929 se apuca de teologie, la Vârset…

N-a suferit “moarte martirica” (ci a murit, bine-mersi, în patul lui, tihnit!); chiar daca “Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de scoli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brasov si Brad. Gimnaziul de la Brasov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi scoli superioare românesti, astazi purtând numele mitropolitului Saguna: Colegiul National „Andrei Saguna”. Scolii din Brad îi daruieste Andrei Saguna în 1870 suma de 2000 fl. Din îndemnul sau vor fi tiparite 25 de titluri de manuale scolare, Andrei Saguna sprijina ideea lui Ioan Puscariu de a înfiinta Astra. Saguna este ales primul presedinte al Astrei” – observam ca NU DISPRETUIESTE, NICI ÎN PLINA MATURITATE (SPRE SENECTUTE…!) FIIND, ONORURILE LUMESTI: nu doar ca accepta sa se “traga în poza”, în primul sir al “astristilor” – …dar, în 1851 (deci, la 43 de ani!), accepta slavirea lumeasca, devenind “membru de onoare al Academiei Române”.

N-a fost un Duh modelar, pentru Neamul Românesc: “misiunea conducatoare: prin îndrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarii aratate de sfinti, pe cele mai drepte cai ale mântuirii”. N-a avut nici :

a-“puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru marturisirea dreptei credinte, pâna la moarte” – nici :
b- “puterea de a-si închina viata celei mai desavârsite trairi morale si religioase” – cu atât mai putin

c- puterea de a savârsi minuni în viata sau dupa moarte – sau în fine –
d-puterea de a apara si de a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa!

 

Dimpotriva! PE 17 IANUARIE 1847, A PREDAT-O, CU MÂNA LUI, AUTORITATILOR AUSTRIECE (ÎN BUCIUM-POIENI), PE ECATERINA VARGA (“DOAMNA MOTILOR“), MILITANTA ROMÂNO-MAGHIARA, PENTRU DREPTURILE ROMÂNILOR ARDELENI, DIN MUNTII APUSENI – MOTII, CEI MAI SARACI ROMÂNI AI ARDEALULUI!!!

Ca rasplata pentru aceasta miseleasca tradare de neam, “PE 2 FEBRUARIE 1834, ÎN BISERICA CATEDRALA DIN CARLOVIt, A FOST ÎNAINTAT DIACON VIITORUL MITROPOLIT ANDREI SAGUNA”.

Nici a treia conditie n-a fost împlinita: “Raspândirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acorda poporul credincios, numarându-l în rând cu sfintii”. Mai ales ca, în mijlocul Ne-cinstitei Adunari de la Sibiul Ecumenic a tronat Diavolul în persoana, “în carne si oase” – TRAIAN BASESCU-TRADATORUL/VÂNZATORUL DE NEAM VALAH! – s-a raspândit, în vazduh, mai curând, putoare de pucioasa, decât… “mireasma de sfintenie!! Iar “poporul credincios” (vreo 10.000 de someri si de gura-casca obisnuiti!) avea alte necazuri, în suflet: scaderea marimii pâinii, de pe masa, pentru copii …si scaderea jalnica, pâna la stafidire, a salariului, ne-îndeajuns pentru supravietuire… – si, deci, se înregistreaza nu “cultul spontan” al norodului, pentru “svetiSAGUNA – ci, dimpotriva, se înregistreaza murmure de revolta si cresterea mizeriei morale si fizice…în “turma” data/încaputa (dupa plecarea la îngeri a Înaltpreasfintitului BARTOLOMEU ANANIA!) – pe mâna Macelarului, iar nu a Pastorului Bun!!!

NU, ANDREI SAGUNA ERA CEL MAI PUTIN INDICAT, DINTRE PERSONALITATILE ROMÂNESTI (SI ROMÂNESTI-ARDELENESTI!), DE A FI CANONIZAT! Sunt martiri români autentici, sunt traitori crestin-ortodocsi cu nemasurat mai multa forta de lumina, sunt români cu merite spirituale infinit mai mari, cu spiritualitate infinit mai incandescenta, decât acest popa tradator:…Dumnezeu îi va judeca aspru, pe toti înaltii ierarhi, care, prin canonizarea lui Andrei Saguna (…în hahaielile “legitime” ale Golanului-Sef, Basescu, pe post de…Mefisto!), au comis o blesfemie!

…Si când te gândesti ca, din rândul clerului ortodox, Înaltpreasfintitii STREZA si Preafericitul DANIEL puteau sa-i canonizeze, cu atâta folos, pentru Duhul Neamului Românesc – pe Parintii DUMITRU STANILOAE, pe ARSENIE BOCA (la mormântul lui Arsenie Boca se savârsesc minuni, fara sa-I ceara voie ori sa-l întrebe cineva, pe “Patriarhul Diavolului“-Daniel Ciobotea!), pe TEOFIL PÂRÂIANU, ILIE CLEOPA, ILARION ARGATU, ARSENIE PAPACIOC, ADRIAN FAGETEANU… – …iar din rândul carturarilor patrioti si chiar martiri ai Neamului Românesc, cel putin pe OCTAVIAN GOGAMARTIRUL ARDEALULUI!!!

Duhul Sfânt n-a avut nicio tangenta cu ce s-a petrecut, sâmbata, 12 noiembrie 2011, la CATEDRALA MITROPOLITANA DIN SIBIU (“satanizatmefistofelizata”, prin prezenta “energica” a lui HAHAILA-DE-COTROCENI!!), cum n-a avut nici în clin, nici în mâneca, acelasi Duh Sfânt, cu A.N.B.-ul Masonic, “majoritat” de “Mafia Lui Dumnezeu”/OPUS DEI (cu masonii Sorin Frunzaverde, Constantin Balaceanu-Stolnici, Trifon Belacurencu etc. etc.), atunci când a fost decisa alegerea Preafericitului “Diavol” DANIEL (“Profesor timp de peste opt ani de zile la Institutul Ecumenic de la Bossey – Elvetia, ba chiar director adjunct, Mitropolitul Daniel este suspectat de unii de o relatie nu tocmai ortodoxa cu organele Securitatii Statului” – cf. Alegerea Patriarhului – Masonerie, interese politice si santaj , în revista online Masoneria bolsevica, 19 septembrie 2007) – care l-a alungat de la Palatul Patriarhal din Bucuresti, cu mare nedreptate si umilire, cu sfidare si obraznicie! – în mai 2006, pe Bunul Pastor, pe Înaltpreasfintitul BARTOLOMEU, Mitropolitul Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.

Drumul spre iad a fost, deja, presarat/pavat, nu cu “intentii bune”, ci cu HORCAITURILE “HAHAITE”, AVERTIZATOARE PENTRU ORTODOXIA VALAHA, ale Diavolului Masonic-Pseudo-Politic…!!!

…Dar va judeca Dumnezeu! – … si numai El îi va alege pe ai Sai!!! Sfintii Neamului Valah sunt cei alesi de Dumnezeu, iar nu paiatele împaiate de panglicari, judecati, deja, de Duhul Dumnezeiesc al AMINULUI/EMINESCU:

(…)Toti pe buze-avînd virtute, iar în ei moneda calpa,
Quintesen
ta de mizerii de la crestet pîna-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Î
si arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca…
Dintr-ace
stia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa
saza în zidirea sfintei Golii,
În came
si cu mîneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi
si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrio
tii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfrîul în mi
scari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane,
sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cîntece si jocuri…”

 

Iata ca s-a ajuns la o tiranie generalizata! Iata ca, între CALCAREA NONSALANTA A CONSTITUTIEI si DICTATURA FACERII DE SFINTI – nu prea exista mari diferente (desi Pastorii cei Buni nu lipsesc, în România! – …dar sunt smeriti, cuviinciosi cum-se-cade si tare discreti, ascunsi în tariile muntilor, PAZNICI MEREU VEGHETORI, STRASNIC VEGHETORI, ÎN DREPTUL INTRARILOR/PORTILOR SPRE CERURI!!! – … si nu ne sar, la modul exhibitionistic, în drum ori de gât, ci asteapta sa-i cautam si, deci, sa-i aflam – NOICU TARIA CREDINTEI NOASTRE!) – …nu doar în societatea cezarica, ci si în biserica “cezarizata” – creând falsa impresie ca, “aici”, ca si “acolo”, vor sta lucrurile cam la fel…”precum în cer, asa si pre pamânt” – …SI VICEVERSA!!! …Pentru ca omului de azi, simplu, cu credinta scazuta si fara multa lumina de teologie în suflet si minte, îi vine “peste mâna” sa faca diferenta între “Biserica-de-Zid”, “cezarica” – si SFÂNTA si VESNICA – “BISERICA-LUI-HRISTOS” – Cea a CAII DREPTE/ORTODOXE, A ADEVARULUI SI IUBIRII…!!!

Doamne,-ajuta-Ti, cu toata Înalta Mila Ta – Neamul tau, cazut la grea boala a orbiei si Somnului de Duh – si tamaduieste-l de boala vederii, adu-l spre LUMINA TA!

 

prof. dr. Adrian Botez

 

 

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE