Sfânta zi de Duminica

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: Si el e nepotul meu!

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

In ajun de stea rasare

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Prin troiene de lumina
Mangaierile razbat
In tacerea diminetii
Unde cerne-ngenunchiat
Cerul stelelor golase
Care-n negura privesc
Si in salbe fulguite
Aripile-si impletesc.

Vantul suna din zabrele
Peste coama de gutui,
Colorand mireasma iernii
Cu un dulce-amarui.
Raiu-si scutura podoaba
Pe batranul sevalet,
Ca o nimfa adormita,
Zace panza de omat.

Bate soarele-n ferestre
Si in turla clopote,
Se-aud zurgalai la sanii,
Caii zboara-n ropote.
Fulgii rataciti colinda
In ajun de stea rasare,
Nu mai e zapada-n ceruri
Si nici file-n calendare.

Ramai, romane, totusi, bun…

Primiti urarea mea umila:
Atat de multe sa primiti,
Incat sa dati un dram de mila,
Si celor mult napastuiti!
 
S-aveti atata sanatate,
Si-atat belsug, in ce munciti,
Incat sa dati, farame, poate,
Si celor mult nedaruiti!
 
Belsug in toate, si putere,
Sa impliniti vis dupa vis!
Si poate-un fir de mangaiere,
Si celor care n-au invins!
 
Primiti urarea mea umila:
E greu sa ai un om, aproape –
E greu sa dai  farami de mila –
Mai greu decat sa mergi pe ape!
 
Si totusi, daca facem Raiul
Cu semeni, nu doar pentru sine –
Imbelsugat va va fi traiul
Cat timp mai impartiti un  bine –
 
Iertati aceasta rugaciune:
s-a vrut urare de Ajun,
De Anul Nou, se poate spune…
Ramai, romane, totusi, bun…
 
 Jianu Liviu-Florian

Ajun de Craciun

Linistea noptii de iarna si gerul de-afara
Cupole ’nalbite si turle cu turturi de gheata
Ceruri din care sublime colinde coboara
Spre inimi s-aduca lumina ascunsa in ceata.

Focuri arzande, jaratec pe vetre-mpietrite
Surasuri de prunci fericiti langa bradu-nstelat
Bucate alese si vin in pocale-aurite
Si lutul din mine ce curge de vers fermecat

Toate vestesc bucuria ca-i seara de-Ajun
Si sufletul lin se topeste-n fuioare de nea
Alunga tristetea si-n dulce decor de Craciun
Isi cerne speranta de bine sub lacrimi de stea.

Buchete de raze spre lume-n sclipiri de poveste
Cu cete de ingeri ce canta in coruri colindul
Si pruncul Isus ce se naste in aburi de iesle
Vestind inspre lume ca vine degraba Craciunul!

Georgeta Resteman

Doruri sub zapada

Totul e alb si copacii golasi
neaua pe ramuri astern
Seve-nghetate de viscol
isi dorm mugurasii in somnul etern.

Plapuma alba si rece
pe campuri rasfira miresme de pur
Sub ea, crampeie de viata in cercuri
sclipiri radiaza in jur.

Zapezi batucite de sanii
lucesc in raze pale de luna
Iar caii albastri din vise,
herghelii de sperante in taina aduna.

Lacrimi de cer pironite-n priviri
pe strazi amortite de ger
In suflete calde se-nfig iatagane
si suliti de gheata vin din eter.

Iar focuri ce ard neclintite
in inimi pastreaza nestinsa Iubirea
Pravalite in jaruri toride
zapada topesc, limpezind omenirea

In pure zvacniri fulguite
si doruri lasate la porti ferecate
Se sting nebune porniri,
rautati si sminteli ce sucomba-nnecate.

Colinde se ’nalta spre Ceruri,
in case deodata lumina patrunde
Ingerasii se-arata la geamuri
bunatate-aducand pe eterice unde

Si dorul de viata renaste,
bucuria invinge in sufletul bun
Cu pace si dragoste, linisti sub brad
si nadejde-n Ajun de Craciun.

Georgeta Resteman

Darul iubirii…

Vin Sarbatorile…vin!
 Cel mai mult imi place dintotdeauna Ajunul Craciunului. E normal…atunci vine Mosul…cu daruri si intreaga familie e acasa.
 Era seara cand mama ne spunea “povestea”. Da, ii pot spune la singular, caci, ca o contabila ce se respecta, mama stia o singura poveste. Ce schimba de la an la an erau doar animalutele: cand erau ursi albi, albi, albi…cand iepurasi albi, albi, albi.
 Povestea incepea asa:
 “Intr-o zi de vara, Ionel si Marioara, copiii padurarului, adunau surcele prin padure, cu o trasurica. La un moment dat, auzira niste plansete… S-au indreptat inspre acolo…Intr-o scorbura, gasira doi ursuleti albi, albi, albi. Mama lor, ursoaica, fusese impuscata de braconieri…si ei erau singuri si mici.
 Copiii luara ursuletii, si, cu acordul tatalui lor, ii adapostira intr-o anexa a locuintei. Ii hranira, la inceput, cu lapte…apoi, cu paine si graunte. Ursuletii erau cuminti si jucausi. Cresteau repede, vazand cu ochii. In toamna, in zilele insorite, asa, de joaca, Ionel si Marioara ii inhamau la trasurica si alergau veseli. Deja ii mutasera in grajd. Erau mari. Chiar puteau sa aduca o trasurica plina de lemne, ca sa-si ajute si ei prietenii, oameni.
 Dar, veni iarna geroasa. Ca sa nu iesa de atatea ori din casa, copiii se planificara cand e unul si cand e altul de serviciu la hranit ursii. Intr-o seara cu viscol, usa grajdului nu mai rezista si se deschise larg, invinsa de urgia de afara.
 Dimineata, cand veni Ionel sa le dea de mancare…ursii nu mai erau. Zadarnic i-au strigat, i-au chemat…viscolul le acoperise si urmele. Copiii si-au petrecut Sarbatorile inlacrimati. Oricate daruri le-a adus Mos Craciun, niciunul nu egala bucuria de a fi impreuna cu „copiii lor” (caci asa ii alintau Ionel si Marioara pe ursuleti…cu toate ca se facusera si ei niste ursi adevarati…tot „copiii”erau).
 Timpul nu sta…se ivi din nou soarele. Aparura primii ghiocei…apoi brandusele. Ionel si Marioara isi incepura si ei „munca”lor: sa adune, pentru foc, vreascuri, cu trasurica.
 Intr-una din zile, Marioara avu ideea sa caute scorbura in care gasisera in urma cu un an ursuletii. Surpriza! Acolo dormeau linistiti alti doi ursuleti albi, albi, albi. Copiii se apropiara sfiosi. Ii mangaiara, se jucara putin cu ei. Doar cand au vrut sa-i scoata din scorbura, au auzit in spatele lor, un marait cunoscut. Era ursoaica pe care ei o crescura. Se bucurau de revedere, dar s-au si speriat de maraitul ei. Atunci aparu si ursul. El intotdeauna a fost mai bland. Se strecura intre ursoica si Marioara si ii atinse acesteia bratul, ca si cum o indemna sa lase jos povara.
 “Lasa jos ursuletul!” zise Ionel. Marioara aseza cu grija in scorbura mica vietate pufoasa, care se intinse rasfatata. Abia atunci, ursoaica cea mare se cobori in patru labe si se gudura ca un catel pe langa Marioara, lingandu-i mana care odata o hranise.
 “E si ea mama!” intelesese acum Marioara si o saruta pe ursoica inlacrimata. „Prostuto, ai crezut ca-ti luam puii?”
 “Taci, nu o mai pacali, sopti aspru Ionel, ca voiai sa-i iei…ca sa te joci! Pentru tine, sunt jucarii…pentru ea, sunt copiii ei!”
 …lumina ochilor ei, asa cum sunteti voi, pentru mine, adauga intotdeauna mama si ne saruta pe frunte. Asta era momentul pe care il asteptam in fiecare an. Era cel mai frumos dar…mai frumos decat orice ne putea aduce Mos Craciun.
Timisoara, 02.12.2010                                                                      Corina-Lucia Costea

Confidente

Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta,  strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu