Iulian SÂRBU

Liviu Antonesei s-a nascut în 1953, în satul Vladeni, judetul Iasi. Scriitor, cercetator, publicist, politician democrat (actualmente retras din politica), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iasi. A publicat numeroase volume stintifice, eseuri si poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercari de sociologie spontana (Polirom, 1995), Apatitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Va invit sa urmariti un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.

Iulian SÂRBU: Considerati ca publicul românesc este mai apropiat de  proza (în special de roman) decât fata de poezie? Observ în librarii ca lumea nu prea mai este interesata de poezie.

Liviu ANTONESEI: Se spune ca românul este nascut poet si, daca ne uitam la numarul de autori de poezie mereu în crestere, am putea spune ca asa este! În fapt, este vorba despre o anume evolutie a culturii noastre care, o buna bucata de timp, a avut în inima sa poezia si folclorul, ca orice cultura venita mai tîrziu în modernitate. Aceasta dominatie a scazut evident în perioada interbelica, cum pare sa scada acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generala. În timpul comunismului, s-a facut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns sa tina loc si de istorie, sociologie, gîndire politica autonoma etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moasa comunala. În context, poezia care, datorita caracteristicilor sale legate de imagistica, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescuta libertate de expresie, oferea niste sanse mai mari de evitare a controlului ideologic si a cenzurii, a ajuns sa fie din nou supra-reprezentata, ca în culturile minore.

În ultimii vreo douazeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic si cenzura, lucrurile au început sa se aseze într-o anumita normalitate. Cultura devine iarasi una poli-centrica si prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Si, pe de alta parte, în cuprinsul literaturii, poezia însasi îsi pierde pozitia centrala. Astfel încît, în ciuda faptului ca productia de poezie pare sa creasca necontenit, numarul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar sa nu o luam în tragic – tocmai sta sa-mi apara un volum de poezii inedite, iar la sfîrsitul anului o ampla antologie! – niciodata si nicaieri, în epoca moderna cititorii de poezie n-au fost mai numerosi decît cei de proza!

Iulian SÂRBU: Aveti o activitate foarte diversificata: sunteti scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reusiti sa le împacati pe toate?

Liviu ANTONESEI: Asta ma întreb si eu adesea! Daca ma refer la jurnalistica, activitatea universitara si studiile stiintifice, e limpede ca sînt lucruri care tin de meserie, pe care trebuie sa le fac pentru ca mi-am ales un anume drum profesional. Adaug si faptul ca jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu putine, provocate de lumea în care traiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structura „reactionara”, în sensul ca reactionez. Sigur, trebuia sa scriu reactiva, asa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Daca nu reactionez, acumulez tot felul de otravuri în mine, iar asta nu este benefic sanatatii, nu doar mentale, ci si fizice, puzderie din afectiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Si, daca ajungem acum la literatura, observ si eu ca nu ma limitez la un singur gen, ca scriu poezie, proza scurta – dar am în minte si romane –, eseu, articole de critica literara si atitudine culturala. De ce aceasta risipa, ma întreb si eu adesea. As putea raspunde ca nu stiu, ca exista un mister înlauntrul fiecarui om, deci si în mine si ca eu „nu vreau sa distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru ca stiu totusi ceva în aceasta privinta! În primul rînd, stiu ca am avut mereu, de cînd ma stiu, un exces de curiozitate si unul de energie. Mai mult, desi ma apropii de vîrsta concluziilor si a întelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît sa se fi manifestat aiurea, prin violenta sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – si am reusit în oarecare masura, beneficiind si de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – sa le dau o orientare mai blînda si mai utila, pîna la urma. Probabil ca aceasta structura a provocat în mine o colectie foarte bogata de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred ca acestea îsi cauta singure calea cea mai buna de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.

As mai adauga ca aceasta complexitate spontana a „mitului personal” contribuie la constructia unui eu care este nevoit sa încerce sa împace o multime de contrarii, cu mai mult sau mai putin succes. Uneori, cred ca as putea deveni mai bun prin asceza, alteori din contra, ca prin conduita inversa, plecînd de la ideea gnostica ca raul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place sa asist la desfasurarea unor stralucite exercitii ale inteligentei sau imaginatiei, atît în viata de zi cu zi, cît si în operele de creatie artistica sau filosofica. Mizez pe autenticitate, dar ma tulbura si constructiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place sa-mi exercit spiritul critic, dar adesea ma las purtat de fantasme poetice. Sînt „trairist”, dar alunec puternic si des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altadata. Pîna la urma, tine de noroc sau de un miracol ca reusesc sa le împac pe toate. Cred ca reusesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!

Iulian SÂRBU: O perioada ati fost implicat în viata politica. Ce ati reusit sa faceti pentru cultura si literatura în special din aceasta pozitie?

Liviu ANTONESEI: Desi functia mea „prim-secretar de tip nou”, de presedinte de judet în terminologia democratica de azi, nu implica obligatii fata de cultura, am reusit sa fac cîte ceva. Nimeni nu uita de unde a sosit într-o demnitate sau cel putin asa ar trebui sa stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxa pentru „cultura si sport” – trebuia sa împac si capra si varza membrilor Consiliului! –, o taxa modica platita lunar de toate firmele din judet. Suma adunata o împarteam cît mai echitabil între cele doua domenii. Am reusit astfel sa sprijin institutii de cultura, reviste, aparitia unor carti importante, activitatea unor fundatii de profil. Pentru multe activitati si initiative culturale, acesti bani au fost gura de oxigen absolut necesara. Si îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iasi, care este una din cele mai bune din tara, ramasese fara pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci si de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrtîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era batrîn si bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetara la dispozitia presedintelui, destinata interventiei în caz de urgenta, de catastrofa – dar sa lasi Filarmonica din Iasi era o catastrofa! – si am achizitionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard si doua sute de milioane. Nebunia a fost ca am asteptat un an pîna l-am scos din vama, ca baietii aia, care erau la fel de cinstiti si atunci, cum sunt si acum cînd au arestati cu zecile, voiau sa-mi perceapa 300 de milioane vama, pe care nu aveam de unde sa le mai scot. Noroc ca a venit Ion Caramitru, ministru la Cultura, care la rugamintea mea, a intervenit la ministrul de Finante si a obtinut o scutire de vama. Poate am mai facut si alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finantat o parte a lucrarilor de la refacerea Casei Pogor si de la alte cladiri de patrimoniu laic si bisericesc din Judet.

Iulian SÂRBU: Stiu ca sunteti foarte activ pe planul lansarilor de carte. Din aceasta perspectiva cum vi se pare literatura româna actuala? Care este calitatea scriitorilor din generatiile mai tinere?

Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansari este vorba, ci si de faptul ca încerc mereu, cum am procedat mereu, sa ma tin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensa, cu cei care vin. Nu doar ca m-am tinut, cît este omeneste posibil, la curent, dar am încercat si sa sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumarate festivaluri de literatura, fie facînd recomandari, uneori verbale, alteori si scrise catre edituri. Nu stiu cîta lume stie, dar am fost un factor catalizator în exceptionala initiativa a Polirom-ului din 2004, „Votati literatura tânara!”, care a ajuns sa scoata la lumina circa 40 – 50, daca nu mai multi, prozatori tineri, din care macar 7 – 8 vor ramîne în istoria literaturii noastre. Cred ca, dupa 1990, au aparut un numar neobisnuit de mare de autori foarte buni – si nu doar în poezie, cum se întîmplase pîna la optzecisti, ci si în proza, eseu literar si filosofic, stiinte antropologice etc. Cred ca, în ciuda tranzitiei si, mai nou, a crizei, traim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…

Iulian SÂRBU: Cum scrieti, cum va vin ideile? Dezvaluiti-ne putin din bucataria scrisului.

Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Traim într-o tara interesanta si în vremuri si mai interesante! Nu am decît o singura angoasa, cea a alegerii, pentru ca subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineata. Însa, dupa ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumatate de ora, articolul e scris si deja trimis prin mail la „Adevarul” sau alta publicatie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însa altceva. Nu scriu decît atunci cînd „ma apuca”, cînd ma obsedeaza o imagine, o formula, o întîmplare reala sau imaginata. Sînt, ca sa spun asa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca si Goethe, doar ca marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Si, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la parinti prima masina de scris, n-am mai scris de mîna, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însa si cazul poeziei, care se naste ca prima imagine, adesea în întregime, în mintea mea, si apoi este scrisa mai întîi de mîna, abia dupa aceea e culeasa la computer si lucrez pe ea pîna mi se pare în regula.

Iulian SÂRBU: Cititi foarte mult, uneori si din obligatie. Ce va place sa cititi în mod special?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna si în cele mai diverse domenii, de la filozofie si teologie la literatura politista. În sinistrii ani 80, citeam 4 – 5 romane politiste pe saptamîna, nici nu puteam adormi fara sa citesc macar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc si acum astfel de carti, desi timpul fiind dramuit, mult mai putin. Citesc enorm si acum, dar constat, ca dincolo de dorinta mea de a ma tine la curent cu noutatile, cu vîrsta, am capatat obiceiul de a reciti, de a reveni la cartile si autorii tineretii mele, ai formarii mele, de la Biblie si literatura talmudica si hasidica la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller si Borges, de la Rimbaud si Mallarmé la René Char si Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit si „Robinson Crusoe” sau unele carti de Jules Verne.

Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveti, atât ca scriitor cât si în viata personala?

Liviu ANTONESEI: În momentul de fata, astept sa-mi apara volumul de poezii inedite la Herg Benet si unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este sa ma apuc macar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douazeci de ani! Cred ca a venit vremea sa fie eliberate. Poate ca m-am maturizat destul si am capatat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viata personala, vreau în primul rînd sa fiu macar la fel de sanatos cum sînt acum, macar vreo 10 – 15 ani, ca sa-mi pot duce la bun sfîrsit aceste proiecte legate de roman. Si, desigur, ca sa pot calatori în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…

Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-ati facut o firma, având în vedere ca sunteti o persoana cu relatii diverse? Si de ce nu ati ramas în politica asa cum au facut altii?

Liviu ANTONESEI: Nu am facut o firma de frica. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea ca, prin falimentul meu, as fi facut o multime de oameni, angajatii mei, sa sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Asa ca am preferat sa MA fac pe mine o firma, cu un singur angajat, care pare sa fie profitabila din multe puncte de vedere si ferita pîna acum de faliment. Nu am ramas în politica, pentru ca, de fapt, desi am facut politica în ilegalitate, în opozitie si la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am si ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez si s-o comentez, nefiind cu totul autist si netraind într-un turn de fildes.

Iulian SÂRBU

http://hyperliteratura.ro

13 martie 2012