Tag: adevar

Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Trebuie sa spun, de la inceput, ca pot numara pe degete oamenii despre care am scris, fie si numai contextual. Si asta nu din rautate, nu din egoism,  nu din egocentrism  si nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, stiinta contemporana, si, mai ales, filosofia (in termenii kantieni, tot stiinta!) despre om. Vreau sau nu, chiar si cand trec pe ulita satului si o vad pe baba Floarea, femeia care, in urma cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda dupa mine ca sa nu rup crengile ciresului in care dadeam buzna de cum i se parguiau fructele, ma plec, imi scot palaria, salut respectuos, apoi, ametit, la prima vedere, de un fel de gol in timp, ma intreb: cine e ea?,  cine sunt eu?,   ce este lumea?  Cum nu pot indruga mai nimic, ma tot  framant daca celelalte intrebari puse de Kant: „ce pot sa stiu”, „ce pot sa sper?”, „ce pot sa fac?”, isi mai au rostul, cata vreme nu pot raspunde nici macar la prima ,,ce este omul?” Dumneavoastra, citind aceste randuri, o sa ziceti: „speculatie!”. De data asta, n-am sa va contrazic, desi, de aci, din a bate apa in piua (a se intelege a pisa cuvantul, intr-o vesnica  intoarcerea a fetelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului in patru, din contradictii, s-a mai limpezit  omenirea la cap (daca s-o fi limpezit?!), dar nici n-am sa va las (macar pe cei apropiati, pe cei ce ne cunoastem), fara sa intreb:  cine esti tu? cine sunt eu? (despre mine puteti spune cate-n luna si-n stele tot am sa ma bucur!), dar mai ales, cine este Ion Maldarescu? Eee?! E altceva!  Intrebare cu subiect si predicat. Vedeti, nici macar eu nu ma mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gica!) si las gandurile sa curga. Mda! Hai, ziceti! Aud!  ,,Pai, ca o fi, ca o patii…” „…si el ca ca si noi, ceilalti”, „…domnule, mare profesor! Carturar de vita veche!” ,, ma nene, asculta-ma pe mine: artist, nu gluma!” Altul: „…dumneata l-ai cunoscut?”  Personal, adica, fata in fata, nu! – ii raspund cu sfiala.  „Pacat! Dar mai ai vreme, altfel…”
Altfel? – m-am intrebat si m-am rusinat peste masura. – Altfel umblu si eu, ca multi altii, prin lume, fara sa vad Oamenii!  In graba, imi propun o intalnire, insa pana atunci, rasfoiesc reviste, carti, privesc in trecut, rascolesc prezentul,  caut cumva si-n viitorul nostru si, culmea, abia acolo il descopar ca intreg. Da!  Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume! Si nu e putin, ascultati-ma pe mine!

La multi ani, Maestre!
Nicolae Balasa

Viata crestina nu e viata sportiva

On By nelursIn Christian Life, MinistryLeave a comment

Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara

R.: Bine te-am gasit, frate pastor Dorin Gherman.
D.G.: Bine ati venit, ma bucur de vizita voastra.
R.: As dori sa ne spui cateva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
D.G.: M-am nascut in 1953 in Cincis Hunedoara. Am copilarit si am facut scoala in satul natal, apoi la Teliuc si apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeste Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 si ceva de ani in diferite locuri, am avut meserii in domeniul mecanicii si la 35 de ani m-am intors la Dumnezeu. La un an dupa aceea am inceput studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel si am ajuns apoi pastor. Mai am si alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este ca m-am casatorit in 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani si Elena care are 14 ani si prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu totii.
R.: Ne-ai spus ca in prima parte a vietii tale ai trait departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat sa te intorci la El?
D.G.: Totul a inceput cu o vizita pe care am primit-o, intr-o seara de Craciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zona, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin tinuta, prin conduita. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simt, m-au impresionat si ca atare am acceptat invitatia lor de a le intoarce vizita. Asa am ajuns pentru prima data, in primavara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima data cand am calcat intr-o biserica evanghelica si acolo era o intalnire de tineret. Am ramas cu aceeasi impresie despre tineretul crestin care mi-au facut-o si cei care m-au vizitat acasa. Mai mult decat atat, am ramas si cu impresia unei manifestari artistice deosebite, mi s-a parut un spectacol, asa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reusit si datorita acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugamintea sa ma mai invite cand mai au ocazii asemanatoare. Nu dupa multa vreme m-au invitat din nou, trebuia sa vina cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios sa intalnesc o asemenea persoana, asa ca am acceptat invitatia fara sa stau pe ganduri si cand am ajuns acolo am fost zguduit de marturia acelui om care, intr-adevar, a fost una din personalitatile scenei mondiale care a cantat inclusiv la Casa Alba pentru presedintele Kennedy si care a marturisit o intamplare din viata lui referitoare la sotia lui care s-a imbolnavit de o boala incurabila. Dumnezeu a lucrat in asa fel incat aceasta femeie a fost vindecata in mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a inceput un alt fel de viata si si-a pus vioara in slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima data fata in fata cu Dumnezeu si am inceput sa-mi pun intrebari, sa-mi fac probleme, tin minte ca m-am gandit ceva de genul ca daca Dumnezeu exista si face asemenea lucruri, atunci eu trebuie sa vad ce fac cu viata mea. Am decis sa urmez pe Domnul Isus Cristos pentru ca omul despre care vorbesc nu s-a limitat la marturia aceasta cu privire la sotia lui, ci a avut si o predica evanghelistica de o mare forta si m-a convins ca trebuie sa ma impac cu Dumnezeu. Dar omul uita experientele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a intamplat si cu mine, dupa un timp, impresia aceea puternica de la inceput s-a atenuat si au mai trecut inca 5 ani pana cand m-am hotarat definitiv sa vin la Dumnezeu si asta mai mult datorita faptului ca viata mea se indrepta catre nicaieri, vedeam ca nu reusesc sa fac nimic din ce imi propuneam, din ceea ce doream pentru  mine. Au fost 5 ani fara niciun fel de realizare (nici macar o treapta de salarizare n-am reusit sa obtin in acesti 5 ani) si atunci, pe fondul unor intalniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunosteam de la biserica, m-am hotarat sa  ma duc din nou la biserica si de data aceasta hotararea a fost ferma si definitiva. Asta s-a intamplat in 1988, apoi in 23 aprilie 1989, L-am marturisit pe Domnul in apa botezului care a avut loc la biserica Sfanta Treime din Deva. Eu am ramas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.
R.: Care a fost reactia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?
D.G.: In ce priveste familia, cred ca termenul cel mai potrivit este ca au respectat decizia mea, nu neaparat le-a facut o mare placere faptul ca eu am ales o cale care pentru ei era straina, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. In ce-i priveste pe prietenii mei, unii dintre ei au fost socati… intr-o prima faza convertirea mea a afectat relatiile care le aveam cu diferiti oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiati ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul sa fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit sa-mi pastrez mai departe prietenii si nu am dorit sa rup relatiile, pentru ca atunci cand te convertesti trebuie sa o rupi cu lumea, nu cu oamenii. In final, incetul cu incetul, relatiile s-au restabilit, pentru ca au observat si ei ca n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat ca ceea ce faceam era diferit, dar nu era neaparat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.
R.: Ai spus ca ai primit botezul in primavara anului 1989, daca am inteles bine. Asta a fost inainte de Revolutie.
D.G.: Da
R.: Ai intampinat probleme in societate, la serviciu, in afara de familie si prieteni? Cum era vazut un crestin neoprotestant pe vremea aceea in societatea romaneasca?
D.G.: Bineinteles. In momentul in care iei o decizie ferma pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu ai probleme cu lumea si am avut si eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de munca unde lucram. Exact in perioada cand eu incepeam sa merg la biserica si ma hotaram tot mai ferm sa urmez calea asta, ei voiau sa ma faca membru de partid. Au fost socati cand au auzit ce hotarare am luat si am primit chiar cateva avertismente foarte serioase. Mi s-au facut reprosuri, mi s-a spus la un moment dat ca-mi fac familia de rusine (tatal meu lucra in aceeasi sectie si el) dar, asa cum si relatiile cu prietenii pana la urma s-au intors pe un fagas normal si relatia cu cei care aveau o anumita pondere ierarhica la locul de munca s-a remediat in timp.
R.: Cum s-a schimbat viata ta dupa intoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenta dintre viata traita cu Dumnezeu si cea dinainte sa-l cunosti pe Dumnezeu?
D.G.: Orice crestin intelege lucrurile astea. Orice crestin stie ce inseamna sa traiesti cu Dumnezeu si ce inseamna sa traiesti fara Dumnezeu. Cu atat mai mult atunci cand vii – cum se spune – din lume, intelegi diferenta mai bine. Cei care cresc in biserica sunt scutiti de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu si care si-au petrecut toata viata lor in lume. Ceea ce trebuie sa subliniem aici e faptul ca viata crestina nu e viata sportiva. Nu ne intoarcem la Dumnezeu doar ca sa renuntam la fumat si la bautura. Un crestin trebuie sa traiasca cu Dumnezeu si asta s-a intamplat cu mine. Efectiv, mi-am incredintat viata in mana lui Dumnezeu pentru ca El sa ma conduca. Inainte ma conduceam singur si dupa convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-ma Tu! Acum hotaraste Tu, in locul meu, ce anume trebuie sa fac eu!” Si, bineinteles ca nu e foarte usor pentru cineva fara experienta sa inteleaga bine voia lui Dumnezeu, sa afle calauzirea Duhului Sfant. Dar daca esti devotat, daca esti cu totul incredintat in mana lui Dumnezeu, El te ajuta. Dorinta mea asta a fost: ca de acum incolo sa merg cu Dumnezeu, sa nu mai umblu singur si cred ca cel mai important lucru care s-a intamplat dupa ce m-am intors la Dumnezeu a fost acesta, ca nu  m-am mai condus singur si am cautat intotdeauna calauzirea Duhului Sfant pentru viata mea. Un om care Il are pe Cristos este capabil sa intoarca si obrazul stang, este capabil sa cedeze si camasa, este capabil sa mearga o mila in plus, el nu se mai gandeste la ziua de maine si inainte de a judeca pe altii se judeca pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune in predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.
R.: Povesteste-ne cateva din experientele tale cu Dumnezeu.
D.G.: Viata crestinului este o continua experienta cu Dumnezeu. Nimic din ce traieste crestinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienta cu Dumnezeu. Sunt, totusi, anumite lucruri in care mana lui Dumnezeu se vede mai clar si, acuma de ce sa n-o recunoastem, avem de multe ori derapaje, avem in anumite situatii, momente sau trairi in care luam viata pe cont propriu si eu cred ca e foarte interesant ce se intampla cu crestinul atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si cand realizeaza lucrul acesta. Realizeaza ca, de fapt, ceea ce traieste el nu este viata crestina.  Si cand spun viata crestina subliniez inca odata aspectul acesta: ea nu trebuie confundata cu viata sportiva. Bineinteles ca experiente cu Dumnezeu au fost multe, incepand cu felul cum am ajuns sa fiu parte in lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuand cu modul miraculos in care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele si ale familiei, ma refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile in care Dumnezeu a lucrat in viata mea, mi-e foarte greu sa selectez si sa reproduc cateva dintre ele.
R.:  Ai fost chemat sa fii o voce care-L vesteste pe Dumnezeu. Impartaseste-ne cate ceva din lucrarea pe care o faci.
D.G.: Dupa ce am absolvit cu diploma de licenta Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat inca un an in atelierul in care lucrasem pana atunci, dupa care un fost coleg de scoala, care era deja pastor, m-a rugat sa vin sa-l ajut in lucrarea pe care o avea in cateva sate din jurul Hategului. Fratele Florin Dobos, cred ca este bine sa il numim, m-a chemat in lucrarea pentru bisericile de tara. El mai avea biserica de la Simeria in pastorire. Am inceput sa lucrez impreuna cu el, in cercul lui pastoral. Mergeam in bisericile de la Ciopeia, Barasti, Bucium si Maceu apoi in anul 2002 am fost ordinat ca pastor al bisericii din Ciopeia si pastoresc in continuare biserica asta. Biserica a fost initial o biserica de persoane in varsta si era totusi o biserica tanara in sensul ca era recent intemeiata si era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trait pana la o varsta inaintata in lume si care s-au intors la Dumnezeu pe sfarsitul vietii lor si nu e tocmai usor sa lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care in societate nu prea mai au multe de spus dar ale caror defecte se vad lesne. Incepand cu anul 2001, pe atunci nu eram inca pastor titular al bisericii, au inceput sa se apropie de biserica in urma unor lucrari evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcatuita din romani si din romi. Lucrarea aceasta in randul romilor a avut niste aspecte deosebit de interesante, in sensul ca oamenii astia s-au intors la Dumnezeu in numar mare. Daca biserica, la inceput, avea 26 de membri, acuma are peste 50 si majoritatea nu mai sunt romani in varsta ci romi de toate varstele, tineri si batrani si se poate face acolo o lucrare deosebita, o lucrare care are si aspecte specifice, ma refer la faptul ca e o lucrare transculturala. Trebuie sa abordezi o cultura diferita si nu e un lucru usor atunci cand nu ai experienta de felul acesta, cand esti pus in fata sarcinii pe care o ai de indeplinit dintr-odata. Am avut si eu probleme la inceput pana cand le-am inteles bine felul de gandire si obiceiurile si bineinteles ca mai sunt inca lucruri de rezolvat in comunitatea asta. Ma refer aici la cei care frecventeaza biserica si pot sa spun acum cu bucurie ca majoritatea satenilor de etnie roma frecventeaza biserica si chiar sunt membri.
In afara de lucrarea pastorala, sunt implicat si in alte lucrari si cred ca cea mai importanta lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educationale derulate in Penitenciarul de la Barcea Mare sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare in Penitenciar, misiunea in Penitenciar si prin anii 90 am intrat acolo de cateva ori impreuna cu un grup de la Alba Iulia. Incepand cu anul 2004 am inceput sa facem o lucrare sistematica, organizata, prima data cu un grup intocmit spontan, un grup din Hunedoara in special, dar si din imprejurimi. As aminti aici pe sora Marioara Marcoi care a avut initiativa acestei lucrari si ea a fost intermediarul intre grupul nostru si conducerea Penitenciarului si cea care a obtinut pana la urma dreptul de intrare in Penitenciar, aprobarea respectiva. In anul 2005 am fost solicitati de Fundatia „Stanca Veacurilor” sa ne alaturam lor si am facut lucrul acesta pentru ca ei aveau acreditare guvernamentala pentru genul asta de lucrari si acum lucrurile au inceput sa se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educationale pe suport biblic. Dificultatea lucrarii sta in faptul ca trebuie sa realizam niste programe care sa faca fata mai multor cerinte.  Pe de o parte sunt cerintele celor care se afla in Penitenciar si care, de multe ori, nici ei nu inteleg prea bine ce doresc si ce vor, ei vin sa exploreze si trebuie sa fim foarte atenti ce le oferim, ce le aratam, ce le punem in fata. Dar mai exista si o alta cerinta si anume a celor care administreaza Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie sa lucram in asa fel incat sa raspundem acestor cerinte omenesti, atat ale celor din conducerea Penitenciarului cat si ale persoanelor aflate in detentie, dar in acelasi timp trebuie sa tinem seama de faptul ca suntem crestini si nu putem sa spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjeaza sa facem programe educationale, nu ne deranjeaza sa discutam despre orice, dar suportul ideologic al tratarii subiectelor de catre noi este Scriptura. Lucrul acesta il declaram de fiecare data in prezentarea programelor pe care le propunem, pentru ca dorim sa se stie, de la bun. In rest, a fost o experienta deosebit de interesanta pentru mine, sa constat ca se poate vorbi despre educatie cetateneasca, despre educatie familiala, despre educatie religioasa, se pot trata probleme emotionale, probleme de relatii, probleme de orice fel cu care populatia penitenciara se confrunta, toate astea in lumina Scripturii. Sa vorbesti despre patrie si patriotism, de exemplu, dar in termenii Scripturii si sa faci si evanghelizare, in acelasi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoaca. Aceasta categorie de persoane cu care lucram acolo e o categorie speciala si avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poti astepta la orice. Trebuie sa fim foarte atenti cum desfasuram lucrarea acolo, sa fim foarte atenti ce spunem, sa ne controlam perfect pe noi insine, sa tinem in acelasi timp situatia sub control la fata locului. La inceput a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienta in lucrarea aceasta si n-as putea sa spun ca nu mai exista probleme, dar dupa ce ai petrecut cativa ani in lucrarea asta deja poti sa o abordezi mai in cunostinta de cauza decat la inceput. Bineinteles ca nici acum nu ne putem permite sa fim relaxati in sensul negativ al cuvantului. Nu ne putem permite sa mergem nepregatiti, nu ne putem permite sa lucram superficial. Tot ce facem trebuie sa fie la nivel profesional. Avem relatii cu Sistemul Penitenciar, cu Administratia Nationala a Penitenciarelor, cunoastem pretentiile acestor foruri, ei vor o oferta sociala din partea noastra si noi trebuie sa fim capabili sa le-o oferim. Dar, bineinteles ca aceasta oferta sociala trebuie sa fie venita din partea unor crestini, din partea unor oameni credinciosi. Cate ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alaturi de mine inca de la inceput, pe altii i-am pierdut pe drum intre timp. Sunt foarte satisfacut si sunt fericit ca pot sa colaborez cu astfel de oameni. Sunt frati de-ai nostri, credinciosi din biserici din Hunedoara, biserici din Calan, Simeria, din Tara Hategului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundatia „Stanca Veacurilor”, de la bun inceput, a abordat comitetul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru ca aceasta Fundatie are simtul responsabilitatii si respecta tot ce inseamna autoritate, tot ce inseamna buna randuiala si a vrut sa puna in tema bisericile din zona in ceea ce priveste lucrarea pe care o desfasoara pe meleagurile acestea. Ma bucur de sprijinul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar exista si biserici din alte denominatiuni care sprijina aceasta lucrare in mai multe feluri.
E o lucrare complexa, o lucrare deosebita care apoi a fost extinsa si in scoli, ma refer la programele de prevenire a delicventei juvenile care pornesc de la experienta castigata in Penitenciar si folosesc aceasta experienta in favoarea copiilor, a adolescentilor, a tinerilor din scolile municipiului Hunedoara. Lucrarea consta in prelegeri si prezentari de materiale audio-video in cadrul orelor de dirigentie. Categoria de populatie scolara este aceea a elevilor de gimnaziu si a elevilor de liceu. Am fost deja in 11 scoli din Hunedoara si imprejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasa avem 3-4 pana la 6 intalniri. Avem si aici experiente deosebit de imbucuratoare. Avem si altele mai putin imbucuratoare pentru ca lucrarea, de fiecare data, intampina si obstacole. Pana acum Dumnezeu a fost cu noi si ne-a ajutat ca sa trecem peste aceste obstacole. Lucrarea in scoli se duce tot pe conceptia crestina despre lume si viata. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial si il analizam prin prisma conceptiei crestine despre lume si viata. Nu putem sa mergem la scoala cu Biblia sub brat si nu putem sa facem acolo prozelitism pentru anumita denominatiune, dar putem, pastrand regulile institutiei scolare, sa vorbim copiilor intr-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confrunta si…
R.: Sa le oferiti o alternativa?
D.G.: Da, suntem in masura sa le oferim o alternativa in ce priveste problematica lor. De exemplu putem sa le vorbim despre aspectele economice ale vietii intr-un spirit crestin, sa vorbim despre bogatie si saracie din punctul de vedere al Scripturilor, sa vorbim despre probleme de familie, probleme de educatie din acelasi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate in suma, putem sa spunem ca au avut un succes deosebit. Si speram sa mergem mai departe cu ele, dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca e necesara o permanenta innoire, trebuie sa gasim mereu idei, pentru ca nu putem sa ne repetam, nu putem sa venim cu aceleasi lucruri odata, de doua ori, de trei ori la aceeasi clasa, trebuie sa ne improspatam modul de a duce la sfarsit aceasta lucrare.
In afara de aceste doua aspecte ale lucrarii la care iau parte, mai e si aceea care mie imi place intr-un mod deosebit si anume lucrarea la catedra. Predau la un Colegiu biblic in Deva si imi face o deosebita placere.
R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezinta pentru tine? E o pasiune sau e o vocatie?
D.G.: Cred ca e si una si alta si cine se angajeaza intr-o lucrare cu oamenii trebuie sa aiba si vocatie si trebuie sa aiba si pasiune pentru ceea ce face. Si eu cred ca Cine iti da vocatia pentru o anumita lucrare iti da si pasiunea ca sa o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reusit sa le invat este un lucru deosebit. Consider ca este si in avantajul meu personal pentru ca atunci cand citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uitam. Daca la un moment dat ajungem sa practicam lucrurile respective, incepem sa le intelegem, dar putem spune ca am invatat cu adevarat anumite lucruri numai atunci cand incepem sa invatam pe altii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a invata.
R.: Din punctul de vedere al pastorului, care crezi ca sunt cateva din problemele cu care se confrunta crestinii de astazi?
D.G.: Cred ca una dintre problemele Bisericii de astazi este aceea a raportului ei cu societatea in mijlocul careia traieste si aici in ce ma priveste, consider ca biserica trebuie sa-si indeplineasca rolul ei misionar, Biserica trebuie sa faca ucenici dar, in acelasi timp, Biserica are un rol social si sub alt aspect, in sensul ca trebuie sa-si exemplifice marturia prin actiuni care sa fie folositoare societatii. Asta o spun din punctul de vedere al unui pastor care, intamplator sau nu, este prins si intr-o lucrare prin care societatea este abordata, inclusiv in compartimentul ei institutional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”, abordam de fapt institutii ale Statului. O alta problema este interna, a Bisericii. Si anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect intre forma si fond. Aici trebuie sa enumar cateva principii: Biserica crestina consta in anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relatiile: dragostea nu va pieri niciodata. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica inseamna si anumite lucruri care sunt valabile atata timp cat exista lumea asta. Care sunt valabile pana la sfarsitul veacului si ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui sa aiba mereu comitet, sa aiba mereu prezbiteri, pastori, diaconi, sa aiba o anumita organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar exista si lucruri care trebuie schimbate din timp in timp si ma refer aici la lucrurile de forma. Eh, necazul in unele dintre bisericile noastre este ca, in timp ce unii vor sa schimbe totul, altii nu vor sa schimbe nimic. Trebuie inteles, odata pentru totdeauna, ca nimeni nu are secretul functionarii perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate sa isi aroge dreptul de exclusivitate in ce priveste organizarea si conducerea serviciilor Bisericii. In privinta asta, bineinteles ca lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie sa inteleaga ceea ce n-a inteles, fiecare trebuie sa fie dispus sa poarte dialogul.
R.: Ne referim aici la functionarea interna a Bisericii sau la diferentele dintre denominatii?
D.G.: Ne referim la ce se intampla in cadrul fiecarei biserici. In ce priveste diferentele denominationale, astea sunt o problema care, cel putin deocamdata, nu consider ca am autoritatea sa vorbesc despre ele, pentru ca exista o miscare ecumenica de foarte multa vreme si care inca a ramas la stadiul dialogului. Inca nu a reusit sa faca nici un pas inainte, practic, decat ca a reusit sa aduca la aceeasi masa pe reprezentantii diferitelor confesiuni.
R.: Poti sa ne spui daca crezi ca exista solutii pentru problemele de genul acesta?
D.G.: Bineinteles. Problematica asta nu este fara rezolvare. Si rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problema a Bisericii, de altfel. Necazul consta in faptul ca suntem oameni si nu ne lasam intotdeauna dominati de Cristos, nu depindem intru totul de Cristos. Daca depindem intru totul de Cristos, atunci reusim sa-i iubim pe semenii nostri, reusim sa facem totul in Biserica pentru proslavirea lui Dumnezeu, pe de o parte si pentru zidirea fratilor si surorilor, pe de alta parte. Problema este, insa, ca trebuie sa-i iubim pe oameni si apostolul Pavel, intre doua capitole in care vorbeste despre darurile Duhului Sfant,  introduce acel capitol 13 din Epistola intai catre Corinteni in care vorbeste despre dragoste. El prin asta ne arata ca dragostea este solutionarea oricarei probleme care presupune contradictii. Cred ca asta este solutia pentru problemele din interiorul Bisericii ca si pentru problemele de abordare a societatii. Daca ii vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom stii cum sa interactionam cu ei si cum sa-i abordam si vom stii sa ne facem datoria fata de ei.
R.: Spune-ne cateva cuvinte despre asteptarile pe care le ai de la viitor, cateva planuri.
D.G.: In plan personal, preocuparea mea este sa reusesc o cat mai buna indeplinire a misiunii pe care am, doresc sa ma perfectionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac sa fie facuta cu profesionalism, sa nu ramana la stadiul unui lucru de diletant. Este clar ca nici societatea nu mai accepta oferte care sunt mostre de diletantism. In ceea ce priveste lucrarea mea pastorala, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, sa-si gaseasca o rezolvare cat mai corecta si pentru asta ma pregatesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetari personale, pentru ca, in final, sa dovedesc ca Dumnezeu poate mentine in existenta o biserica mixta, ca si alcatuire etnica, o biserica biculturala. Cam astea sunt preocuparile mele si cam la asta ma gandesc atunci cand vine vorba de asteptari de viitor.
R.: Poate cu alta ocazie am putea sa vorbim mai multe despre specificul lucrarii cu romii si, poate chiar despre relatia Biserica-Stat. Deocamdata, un gand final pentru cititorii nostri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.
D.G.: Doresc ca aceia care nu s-au impacat inca cu Dumnezeu sa vina cat mai grabnic la Cristos, pentru ca El asteapta oameni truditi, oameni impovarati. El asteapta pe pacatosi si El a venit in lumea noastra ca sa caute si sa mantuiasca pe cei pacatosi. In ce-i priveste pe fratii nostri, doresc ca Dumnezeu sa le daruiasca maturitatea necesara si Dumnezeu sa lucreze in asa fel incat sa le fie cat mai clara fiecaruia dintre ei chemarea lor si misiunea lor, pentru ca apoi sa poata sa abordeze lucrarea cu toata responsabilitatea si sa faca lucrarea in asa fel incat Dumnezeu sa fie multumit si oamenii sa fie mantuiti.
R.: Spune-ne un pic despre viata sportiva de care ai pomenit de vreo doua ori.
D.G.: M-am referit la faptul ca sportivii nu beau si nu fumeaza. Dar nu inseamna ca toti sportivii astia care nu beau si nu fumeaza sunt crestini. Viata crestina inseamna mai mult decat atat. Astea sunt doar doua dintre lucrurile care trebuie avute in vedere, dar esentiale nu sunt acestea. Esentiale sunt renuntarile, esentiala este jertfa, esential este devotamentul pentru Dumnezeu, esentialul este sa te abandonezi in bratul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronuntat, un eu foarte activ si foarte revendicativ.
R.: Multumim pentru gandurile impartasite, multumim pentru timpul acordat si sa speram ca ne vedem cat mai curand ca sa vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvantat!
D.G.: Si eu va multumesc pentru ca m-ati avut in vedere si m-ati abordat si pentru vizita pe care mi-ati facut-o si va spun si eu: Domnul sa va binecuvanteze si sa va ajute sa faceti o lucrare frumoasa.

Elena Reinerth

Refugiat in Iugoslavia

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Inca o zi se apropie de sfarsit. Soarele a  coborat spre zenit. Lumina amurgului imbraca totul in tonuri de roz, liliachiu, rosu si albastru. In aceasta seara stau de vorba cu nea Mitica. Amintirile lui curg asemenea unei ape involburate. Trecutul prinde din nou viata sub ochii nostri. Prezentul dispare, invaluit in cuvintele prietenului meu, despre oameni si intamplari din vremuri de altadata.

De la Panciova la Banovici, via Covacita, Iugoslavia

Multe s-au petrecut dupa ce s-a schimbat regimul politic in Romania si comunistii au luat puterea. Nea Mitica a decis atunci sa plece din tara. Impreuna cu alte sapte persoane, el a trecut granita pe la sarbi. Cei care l-au ajutat sa fuga din Romania au fost legionarii, cu toate ca amicul meu nu facuse parte niciodata din gruparea lor.

Pe vremea aceea, cand a parasit nea Mitica, Romania, in Iugoslavia era presedinte Tito. Nea Mitica, odata ajuns in Iugoslavia, a facut trei zile puscarie la Panciova. Aceasta era cea mai veche puscarie din tara vecina, Iugoslavia, ramasa de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi nea Mitica a fost mutat la Covacita, unde a stat doua saptamani. De acolo, acesta a fost trimis la Banovici (Bosnia / Hertegovina), unde a ramas un an si cateva luni, timp in care a lucrat la cantina inchisorii.

Clandestin in trenul de Franta

Pe refugiati, asa cum era si el, autoritatile ii trimiteau la munca pe toata durata sederii lor in Iugoslavia, insa nu pe degeaba. Acestia primeau o suma de bani pentru ceea ce faceau. Dupa o perioada, sarbii ii expediau pe cei mai multi refugiati inapoi, in tarile de unde venisera sau pur si simplu, ii alungau in est, la intamplare, in tari la fel de sarace.

De exemplu, isi aminteste Nea Mitica, pe unii romani, sarbii ii trimiteau in Bulgaria, pe bulgari in Romania, pe altii in Ungaria, cum se nimerea. Asa se face ca printre romanii ajunsi in Bulgaria era un anume Grigore Coroiu. Pe acest om, autoritatile au vrut sa-l repatrieze. Disperat, acesta s-a aruncat de la etaj si s-a ranit grav – si-a rupt toata gura. In aceste conditii, cei cu putere de deicizie l-au pus pe Grigore in tren, cu destinatia Franta. Coroiu nu avea bilet de tren, calatorea clandestin. Cand il intrebau controlorii de bilet, el deschidea gura si cand acestia il vedeau cum arata, se speriau si treceau mai departe, il iertau ca facea blatul.

Grigorie Coroiu, un roman din Canada

In felul acesta, Grigore Coroiu a ajuns in Franta, iar de aici mai departe, in Canada. Aici, Coroiu s-a numarat printre colaboratorii lui nea Mitica. Omul era simpatic si in special cei mici, copiii lui nea Mitica, se simteau confortabil in prezenta lui. Grigore Coroiu stia sa gateasca la fel de bine ca un bucatar profesionist. Pe Grigore il strica insa faptul ca era un impatimit al ruletei si pierdea astfel, toti banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc.

“Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez”

Un alt caz asemanator a fost cel al lui Pierre Rosetti, roman trimis in Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor ca el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au chemat pe cei de la ambasada franceza pentru a-i stabili lui Pierre nationalitatea. Ambasadorul si-a dat seama imediat ca Pierre nu era francez. “Nu ai nicio legatura cu Franta”, i s-a adresat acesta romanului, “dar pentru ca stiu ca bunicul tau (n.r. este vorba de C. A. Rossetti) are o statuie in Bucuresti, nu iti voi opri accesul in tara noastra. Esti liber sa mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: “Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez”. Si astfel, bulgarii l-au trimis pe romanul nostru in Franta.

“Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea”

Iata cum, datorita unui monument in piatra, un refugiat roman a reusit sa ajunga in Occident. Si aceasta pentru ca ambasadorul Frantei stia de statuia lui C. A. Rosetti, amplasata in piata cu acelasi nume din Bucuresti.

Turnata in bronz in anul 1902 in cadrul Scolii de arte si meserii din Bucuresti, statuia de care este vorba a fost realizata de W. Hegel. Opera de arta il reprezinta pe C. A. Rosetti asezat intr-un fotoliu, intr-o atitudine de meditatie. Pe frontispiciul monumentului este fixata o placa de bronz rotunda, frumos ornamentata, ce poarta urmatoarea inscriptie: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea.”

Pe soclu se gasesc doua basoreliefuri din metal ce reproduc momente din activitatea patriotica a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat “24 ianuarie 1859”, iar al doilea se cheama “9 mai 1877”, evocand proclamarea independentei de stat a Romaniei.

O stampila dintr-un cartof si cerneala

Grigore Coroiu si Pierre Rosetti si-au vazut visul cu ochii. Dar a ajunge in Occident era cea mai mare speranta a oricarui refugiat. Asa ca romanii au inventat tot felul de metode ingenioase pentru a “scapa” spre Vest. De exemplu, nea Mitica nu a uitat cum o grupa de romani s-au dat drept “nemti”, tocmai pentru ca nadajduiau ca in felul acesta vor fi trimisi in Germania. De aceea, ce s-au gandit romanii? Si-au fabricat documente false, pe care au pus o stampila contrafacuta, confectionata tot de ei dintr-un cartof si cerneala.

“Neamtul e tot neamt”

Sarbii si-au dat imediat seama ca lucrurile nu sunt asa cum par, dar romanii nu s-au descurajat si au continuat jocul. In concluzie, compatriotii nostri se trezeau in fiecare dimineata devreme si se spalau cu zapada, sub ochii uluiti ai gardienilor sarbi. Era ger, insa nu conta – ei strigau toti odata, in germana: “Unu, doi, trei” si se spalau cu zapada. Dupa ce i-au urmarit astfel cateva zile, sarbii au spus: “Neamtul e tot neamt”. Cu alte cuvinte, oricat de frig e, indiferent daca ploua, ninge ori e soare, neamtul are disciplina lui. Ce era deci sa mai faca in locul acela cu romanii nostri, mai ales ca se convinsesera acum ca era vorba de nemti adevarati? Asa ca sarbii i-au pus in tren cu destinatia Germania.

Ce urmeaza?

“Asa s-au petrecut lucrurile”, isi incheie Nea Mitica istorisirea si ramane dus pe ganduri. “Greu sau usor, pana la urma fiecare si-a facut un rost in tara de adoptie”, continua prietenul meu. “Au mai fost si altele, pe care o sa le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”, incheie el. Stiu ca odiseea sa nu se opreste aici. Intr-o alta ocazie imi va spune cum s-a descurcat el insusi ca refugiat la sarbi, cum a facut fata greutatilor, cum a razbit sa ajunga in cele din urma, in Canada. Dar asta este deja, o alta poveste.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Romanii din Ungaria deznationalizati si umiliti

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Dupa incheierea primului razboi mondial si stabilirea, pe baza de acorduri si tratate internationale, a noii arhitecturi a statelor din centrul si sud-estul Europei, in Ungaria, stat ce isi recastiga pentru prima oara identitatea de stat national, independent si nu provincie componenta si supusa vreunui alt imperiu, au ramas, potrivit estimarilor specialistilor romani, in jur de 960.000 de persoane de etnie romana. Ei ocupau  oponderi variindintre 30-40% pana la 100% in unele judete din vecinatatea Romaniei. Datorita miopiei de care au dat dovada unii din conducatorii politici de atunci ai Romaniei, in mod deosebit a generalului Alexandru Averescu , pe atunci prim ministru, au fost pur si simplu abandonate o serie de teritorii locuite majoritar de romani, care ar fi trebuit sa intre in componenta Romaniei. Ma refer aici si la situatia orasului Jula (Gyula), cuprins initial in structura teritoriala a Romaniei, dar cedat, nejustificat, Ungariei.
In perioada horthysta, imediat dupa instalarea acestui odios regim, s-a trecut la actiuni indreptate impotriva cetatenilor de etnie romana, inclusiv fortarea acestora de a parasi locurile lor de bastina, detinute de stramosii lor inainte de venirea ungurilor in Campia Panonica. Tinte predilecte au fost dascalii, preotii si extrem de putinii intelectuali de etnie romana ramasi dupa 1920 in Ungaria. Prin toate formele, inclusiv prin scoli , de atunci si pana in prezent, autoritatile maghiare, indiferent de culoarea politica avuta: extremisti horthysti, comunisti sau asa zisii democrati aflati la putere dupa 1990, au dus o politica criminala de exterminare a minoritatii romanesti din Ungaria. Asa se face ca, potrivit datelor oficiale maghiare, la ultimele recensaminte si-au declarat apartenenta la etnia romana mai putin de 13.000 de persoane, fata de circa 960.000 in anul 1920. Iar procesul de maghiarizare si deznationalizare continua cu aceeasi violenta si in prezent.
De ochii lumii, dupa 1990, in Ungaria s-au constituit asa zise autoguvernaminte destinate minoritatilor etnice din Ungaria. Asta pentru ca, in mod oficial, sa poata mentine acelasi control de tip politienesc impotriva propriilor cetateni ramasi nemaghiarizati. In repetate randuri, insa, s-a semnalat, chiar de catre presa maghiara, ca autoritatile intervin grosolan si interzic acestor minoritati sa-si gestioneze singure problemele.
In cazul concret al minoritatii romane, atat in Budapesta, cat si la nivel national, pentru a impiedica elemente valoroase, dar mai putin obediente, sa acceada la functii de conducere in aceste structuri, au fost adusi din Romania, fie unguri, fie tigani, carora guvernele budapestane le-au incredintat gestionarea problemelor specifice etniei romane.
Chiar daca, in Romania, minoritatea maghiara beneficiaza de reprezentare parlamentara, iar dupa 1990, partidul etnic, continuator de nadejde al MADOSZ-ului, a participat, aproape neintrerupt la guvernarea (si, implicit la devastarea economiei nationale si aducerea tarii aproape de faliment), autoritatile budapestane, desi se declara democratice, refuza cu obstinatie sa permita reprezentarea etniei romane, dar si a celorlalte minoritati, in Parlament. Prefera astfel de simulacruri de democratie, cu oameni care nu simt romaneste si nu reprezinta decat interesele politiei politice din Ungaria de destabilizare a comunitatilor romanesti si de obligare a cetatenilor de etnie romana sa urmeze orbeste politica deznationalizanta promovata.
Recent, respectiv pe 8 februarie a.c. situatia s-a repetat. Cu interventia directa si interesata a serviciilor secrete unguresti, s-a blocat alegerea unui prestigios om de cultura de origine romana, respectiv jurnalista Eva Iova in functia de presedinte al Autoguvernarii pe Tara a Romanilor din Ungaria, fiind impins in fata un anonim, maghiarizat Trajan Kreszta, reales cu voturile unor cetateni de alta etnie .
Daca mai are minima decenta, ministrul roman de Externe si Presedintele Romaniei trebuie sa sesizeze organismele europene si internationale despre aceasta situatie incredibila si sa ceara ambasadorului ungar sa transmita protestul autoritatilor romane la adresa acestui joc murdar indreptat impotriva etnicilor romani din Ungaria. Nu de alta, dar Traian Basescu s-a declarat, de atatea ori, ca este presedintele tuturor romanilor. Daca ar fi sa dam crezare unor astfel de declaratii, ar trebui sa intelegem ca el este si presedintele etnicilor romani din statele vecine, cel putin in sensul de a nu permite guvernelor si autoritatilor din acele tari sa promoveze politici si actiuni de deznationalizare si epurare etnica la care sunt supusi sistematic. In plus, autoritatile romane trebuie sa atraga atentia asupra acestei atitudini, ca si asupra felului in care autoritatile maghiare sustin, cu fonduri uriase, actiuni de destabilzare si de invrajbire etnica la care se dedau etnici maghiari fanatici, adesea cu concursul direct al ambasadei si consulatelor maghiare de pe teritoriul Romaniei. Toate acestea fiind dovada incontestabila ca, in pofida declaratiilor contrare, la guvernantii de la Budapesta, ideea revizionist revasarda de refacere a Ungarie Mari persista, chiar daca aceasta inseamna, in realitate, nerecunoasterea principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, prin negarea tratatelor si acordurilor internationale ce au stabilit arhitectura si structura teritoriale a statelor europene membre.
Unei asemenea tari nu numai ca este o grava greseala sa i se repartizeze presedintia semestriala, dar chiar mentinerea ei in structurile Uniunii Europene e o amenintare directa la adresa sigurantei si existentei acestui organism, o negare a principiilor ce-i stau la baza datorita promovarii revansismului si revizionismului teritorial impotriva vecinilor, inclusiv a Romaniei. Ca sa nu mai amintim si actiunile si actele legislative de tip fascist promovate impotriva unora dintre cetatenii acestei tari.
Se aude, domnule José Emanuel Cardoso?
Dr. Dan BRUDASCU

Culesul fructelor de dupa Mircea Micu

On By nelursIn literatureLeave a comment

Portocali si privighetori, hirtie extrafina made in
Michinokuri pentru scrisorele de amor si poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmura, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperti de jurnale absurde”, silene si satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantina, „o valiza plina de nori” a la Magritte, pantofi de antilopa, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarna”, glicine, petale rosii de lotus nashiwara, salcimi albi de Kamciatka, „trecerea unei papadii mari / cit un templu in
straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goetia kahunei chemind magic Sufletul Gaiei, Folies Bergeres si plumbul Senei, nopti pluviale in Tahiti, luna iscodind Arcadia si gaunosul Cyllene din grotele caruia iesise ca din pusca zgimboiul Hermes abia nascut, Cronos parasit „in Atlantida unei gari de provincie”, lectia despre zbor si aripi a lui Anteu (matahala „depanata” de Hercule prin taierea „impamintarii”, stramosul stecherului Schuko de
azi), zei stochastici, taietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, sopirle intinse pe stilobati, „iedera crispata pe cumpana unui / panou diptic / din care cresteau pietre si aripi batute in cuie” etc. etc. Luat
in ansamblu, tarimul liric al Luminitei Petcu iti readuce aproape reflex in fata ochilor naucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter si Semele sau din Argonautii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerarile lor
insolite si sofisticate de ornamente si simboluri. Sa fie insa justa, oare, aceasta prima impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o parada ? S-ar zice mai degraba ca e vorba, pur si simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese careia asociatiile culturale luxuriante ii sint la indemina – situatie mai rar intilnita in ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala indobitocire a tranzitiei de la Hyperion la Hypermarket.
E un spectacol liric conceput dupa tehnica dioramelor din muzeele de stiinte naturale, cu exemplare impaiate din varii specii de meditatii autoscopice, regresii erotice, tribulatii savante si ratiocinari, asociate unui simulacru de ambianta conform cu mediul lor de provenienta. Totul
apare ca si cum imageria ajutatoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare si circumstantiere, respectiv unei abordari de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele sa-ti raspund / pentru ca momentul prezent este asa cum este/…/ si cel mai bine
vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gindul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe si mirodenii / intocmai ca un personaj din Kobo Abe / o portiune de palma, de incheietura,/ un nor subtire peste fata lunii / la
ceasul cind se crapa de ziua / as putea oare sa nu ma simt fermecata ? / un suspin, ai zis, nu eram sigura…/ precum tinguirea muezinului / in dimineti care ard cu atata sfiala / incheietura de taina a gindurilor” (Dincolo, pina
la marginile timpului). Si nu intimplator acest procedeu al nuantarii extreme intrebuinteaza atit de frecvent termeni de comparatie din artele plastice : rasuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi dupa Klimt” (specialistul numarul unu in probleme de cuplu), niste flori albe „ca siluetele din pinzele lui Piero di Cosimo”, niste „inorogi casti de neviata ca si surisul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. In fond, aici este o rigoare descriptiva inrudita nu prea de departe cu ilustratiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, daca admitem in principiu alaturi de un Paul Ricoeur ca pretentiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, daca nu inexistente”, atunci un potential de vizualizare net superior precum cel al comparatiei explica de la sine preferinta autoarei pentru exercitiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potential, aproape ca se face ars poetica : „Aceasta suferinta poate fi cuprinsa oricind cu privirea/ in anunturi mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parca as fi nimerit / intr-unul din acele romane rusesti in care / nu poti avea vocatia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frica,/ premise de alienare neverosimila intr-o memorie straveche / a genelor, indeosebi bucuria de durere / a femeilor indoliate din Correze,// departe de
Viata si de Dragoste…” (Numele tau, absenta…) Paralela culturala insa, atentie, e totusi o unealta cu doua taisuri, a carei manipulare neatenta iti poate reteza nasul ! Ea da rezultate numai cu conditia ca modelul de referinta sa fie recognoscibil, in caz contrar va avea efect de bumerang.
Spre pilda, daca e intr-adevar o luminare rezonabila sa descrii povara urii altcuiva evocind pe „Laertes in grava seriozitate a intoarcerii”, in schimb cu „un Mea Sharim luminind sub stresini fara margini”, ori descrierea vietii
ca „Trivandrum Kerala unei nopti fara margini” – poc ! i-ai ars omului toata instalatia. Ca o fi el romanul „nascut poet”, dar azi, in epoca navetei spatiale, poporul asta de poeti –conform statisticilor– crede inca in geocentrismul
anticului Ptolemeu in proportie de 40 %, in vraji si-n Baba Cloanta. Si-atunci, oare nu risca cititorul un atac cerebral sfortindu-si mintea cu asemenea savanterii si parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a retelei prin abuz descriptivist il prezinta Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ in care ma ingrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cartilor sfinte / in timp ce buzele de calcar surid, ele insele / vrajite de steaua halebarda / singura care ne salveaza din neant si ramine / cu o glorie egala cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau sa-ti explic” etc. Si bine face, ca daca mai baga in priza multe explicatii, cadea curentul in tot orasul. Ce izbitor contrast intre pretiozitatile de soiul asta si simplitatea atit de eleganta si expresiva a altor stante ! Miniaturi precum „gesturi intrate adinc in carne”, „indoi genunchii doar cit sa te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu
nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos si pustiu”) si alte asemenea rafinarii dau adevarata masura a talentului Luminitei Petcu.
A nu se confunda insa descriptivismul insistent si predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricit de fotografic si-ar developa autoarea melancoliile, pozind bovaric „numai pentru a intelege si mai bine / cit de necesara imi este aceasta foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precadere filozofard si chiar sapiential, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e sa dam fiecarui lucru / sensul
cuvenit /…/ poate ca Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fara sa intindem mina spre ea ?” Aceasta perspectiva impersonala face ca marturia poetei sa apara ca un „studiu de caz” servind ilustrarii ori
verificarii unor adevaruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sintem departe de noi insine /…/ nu imprumuta de la ziua de miine / ceea ce nai in ziua de azi, spune inteleptul / in realitate este mult
mai greu / sa tii o balanta care cintareste propriul tau destin” (Matase chinezeasca). Altfel spus, niste lectii de viata la care se mediteaza – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experiente : iata un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele sperante ale liricii de azi. Si intocmai ca in cazul abuzului descriptivist, se face si aici simtita ostentatia modelelor, insuficient filtrate de sabloane si truisme : „A invata sa ai rabdare / este de
fapt cea mai grea lectie de viata / asa cum si moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigat pe valuri) Dar fabula propriu-zisa ce alimenteaza aceste morale ramine in sine enigmatica, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cinta Dan Spataru, aflai cum ca fatuca „se marita”, ca „e nunta-n cartier”, haidem degraba deci sa apucam si noi o sarma – „dar cine e alesul, ramine un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divortat). De altfel, tot greu se lasa dezghiocata povestea si in privinta tehnicii compozitiei. Poemele se articuleaza indeobste in chip imprevizibil, prin parataxa si prin enumeratii volatile, constructiile fiind nu arar derutante (cam in acelasi fel ca surprizele pe care ti le rezerva, sa zicem, hiperbatul) cita vreme proiectul lor de ansamblu ramine, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pina
la sacrificiul unei fugi in trecut / ochiul meu strivit melancolic / ingerul c-o singura aripa intr-o zi de sabat / cind te-apasa plictisul si gasesti / scrisorile celui drag / dupa asfintit intr-o arta perfecta,/ pamintul / solemn
viscolit de cintecul sirenelor undeva in apropiere -/ in locul unde zburatacesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corabiilor,/ o casa frumoasa cu gradina arsa pina la lacrimi / dupa raceala miinilor toti stiau / ca se facuse noapte in odaia lauzei / de culoarea florii palide de prun /
darul cocorilor / Cit de frumosi eram dinspre Toamna,/ incapeam amindoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, sta mereu la pinda, cu atit mai abitir cu cit astfel de insailari se prelungesc mai
mult, parca verificind pe de-a-ndoaselea clasica scuza horatiana a imposibilei concizii.
Oricit ti-ai bate insa capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este ca te afli in fata unui debut editorial ce-si scuteste semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum in masura sa atraga
atentia inca de la primele pagini prin scriitura originala de un intelectualism delicat, anuntind o poeta cu destula experienta si evidente disponibilitati. Acest debut aduce, fara doar si poate, certificatul de calitate al unuia din
fructele de soi ale cenaclului si revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut intr-adevar dreptate sa le cultive. „Cred ca e pe drumul potrivit, fiind geografa, n-a muncit in pustiu”, anticipa mucalit si Iulian Neacsu cu vreun an in urma. De fapt, ai de partea ta toate sansele sa gasesti calea cea buna atunci cind iti faci din „libertatea-mi de-a rataci in pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spatiul in care / atitea lucruri au ramas neintimplate” (Asa de frig si de liniste). Altminteri, in vremea de azi, daca te lasi cumva in seama drumului sa te duca el singur ca in antichitatea romana, se cheama ca esti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu

VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru  o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare  la un  Centru de Studii  si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si  respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi,  explica  mai detaliat cu ce se ocupa la Paris –  s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile  ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile  poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian  in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia  in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece,  structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana  de oriunde si oricand inseamna  putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta  a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta –  nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista:  cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in  Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva,  cu atat scadea si mai  vizibil  increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia  planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea,  parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin  secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean,  legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic,   suspectata de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” si  nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese  capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi  numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii,  a consultat  Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011

ROMANI GENIALI

On By nelursIn Science1 Comment

Putem observa cu stupoare cum chiar unii romani afirma despre locuitorii acestei tari ca ar fi doar niste “barbari” inca de pe vremea dacilor, care n-ar fi stiut nici macar sa scrie (cum prezinta in unele articole “Academia Catavencu”) si ca romanii sunt si acum „codasii Europei”! Astfel de afirmatii pot fi semne de incultura crasa sau, de cele mai multe ori, de rea-vointa, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziaristi care nu urmaresc altceva decat banii care vin din Vest sau de la Est.

Si pentru ca autorii celui mai popular dictionar occidental – Larousse – nu vorbesc deloc de romani ca natiune importanta pentru dezvoltarea civilizatiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marca originari din Romania, sau personalitati mondiale de prima marime care apartin acestui neam, dar care din pacate nu sunt cunoscuti, deoarece se pare ca mass-media romaneasca este mult mai preocupata de cazuri stupide care nu au nici o valoare umana si nationala.

Rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile “Delta” au fost inventate la Sibiu inca din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amanuntele necesare si cu o fireasca uimire ca “istoria oficiala” a “reusit” sa-l neglijeze… Racheta spatiala cu trei etaje de carburant solid (“model Cape Kennedy”) a fost inventata in 1529 si trimisa in spatiu cu succes in 1555, in prezenta a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, seful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550- 1570).

Aceasta informatie si urmatoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, in 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista inventiilor mentionate in manuscris contine: racheta cu doua etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de racheta (1529), casuta zburatoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avand forma literei delta (1555)… “Casuta zburatoare”, propulsata in aer de racheta, nu era nimic altceva decat anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti incepand cu
anii 50!… In lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Romanul din Alba Iulia.

Radioactivitatea artificiala a fost descoperita de o savanta de la Facultatea de Stiinte Bucuresti, si insusita apoi de Marie Curie si intrebuintata pentru distrugere. Cerand un grad superior la facultate, savanta romanca ii scria regelui Carol al II-lea: “Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carui fruct s-a bucurat d-na Joliot-Curie, recomandata de insusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… ) Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot-Curie, de care, zic dumnealor, au
nevoie.” Vesnicile “plecaciuni” fata de cei de afara, bogati, deci destepti si merituosi! Nedreptatita savanta infiintase din proprie initiativa Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Stiinte Bucuresti…

1827 – Petrache Poenaru (secretarul lui Tudor Vladimirescu) – este inventatorul stiloului (tocul rezervor).
1858 – Bucuresti – primul iluminat cu petrol al unui oras din lume si prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Vasescu – construieste automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu – obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie.
1885 Victor Babes – realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu – construieste prima ambarcatiune cu reactie.
1887 C. I. Istrate – Friedelina si franceinele.
1895 D. Hurmuzescu – descopera electroscopul.
1899 C.I. Istrate – o noua clasa de coloranti.
1900 Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric si gaz.
1904 Emil Racovita – biospeologia
1905 Augustin Maior – telefonia multipla
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (in fapt, primul avion din istorie). 1906 A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci.
1908 Lazar Edeleanu – prima rafinare in lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu – Karpen – “pila Karpen”, care functioneaza inca, neintrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie – Aurel Vlaicu – lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumarescu – masina de taiat sulf.
1910 Stefan Procopiu – efectul circular al discontinuitatilor de magnetism.
1910 Gh.. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
1910 Henri Coanda reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino – „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913-1916 Ioan Cantacuzino – vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu – actiunea hipertensiva a digitalei
1918 Gogu Constantinescu – intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea.
1920 Emil Racovita – pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume)
1920 ing. Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pamant – Luna, folosite la pregatirea programelor “Apollo” (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Luna (ca un fenomen de sincronicitate Apollo a fost unul dintre Gemenii Divini)
1921 Aurel Persu – automobilul fara diferential, cu motor in spate (de forma „picaturii de apa”)
1921 Nicolae Paulescu – descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent,  Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting si J..R.J. McLeod pentru aceasta descoperire…
1921, decembrie Stefan Procopiu – Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii)
1922 C.Levaditi si Sazevac – bismutul ca agent terapeutic impotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia – generatorul de abur cu ardere in camera inchisa si cu vaporizare instantanee
1930 Elie Carafoli – avionul cu aripa joasa
1933 Henri Coanda – aerodina lenticulara (farfuria zburatoare)
1938 Henri Coanda – efectul Coanda
1938 Henri Coanda – discul volant.
1952 Ana Aslan – gerovital H3

O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburatoare testate de americani in 1961, dar, desi americanii au fost creditati ca autori ai inventiei, adevaratul inventator este Justin Capra care, in 1958 a proiectat, realizat si zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost imbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru supravegherea zonelor forestiere…

Un crater de pe luna poarta numele lui… Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul roman a demonstrat ca axa mare a elipsei pe care se deplaseaza Pamantul in jurul soarelui este de o marime variabila, creand premisele de baza ale astrofizicii moderne. Mai putem semnala existenta unor personalitati, adevaratele „varfuri de talie universala” aparute dintre minoritatile din Romania, in toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „parintele navigatiei spatiale” si, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, seful programului rachetelor americane “Saturn”.

O alta idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca de astazi este ca, deloc mandri cu originea lor, unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mandrie nationala tin doar de domeniul trecutului, ca Romania de astazi ar fi… o “tara bolnava”, fara civilizatie, fara personalitati marcante, ea fiind mereu „codasa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite sa-i tina pe romani „la locul lor” (si departandu-i de traditia si sufletul neamului romanesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, vom oferi si o serie de realizari ale geniului romanesc ale ultimilor ani:

Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele, a realizat un CD-ROM (din sticla) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decat a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocata intreaga Biblioteca a Academiei Romane, iar informatiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! In noiembrie 1999, inventia sa a fost premiata cu medalia de aur la Salonul Mondial al Inventiilor “Bruxelles Europa”, iar autorul doreste cu orice pret producerea de serie in Romania. Dar forurile din Romania intarzie la nesfarsit formalitatile…

Constantin Pascu a realizat in anul 2000, in premiera mondiala, un aparat care purifica aerul in spatiile de locuit: distruge bacteriile din aer, retine praful si fumul de tigara, atmosfera devenind „ca in salina sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!…

Petrica Ionescu este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli (afirmatie facuta de George Astalos, in ian.2001)

Romania a castigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi drept cel mai inteligent joc de carti) pe Internet, in 16.11.2000 (107-75 cu SUA in finala).

Hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. “Distractia” (conform declaratiei lor, ei nu fura informatii, ci doar doresc sa isi dovedeasca… valoarea) celor „5 magnifici de la Rasarit” a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucuresti… Printre site-urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001), Romania s-a clasat pe locul I in privinta numarului de premii obtinute si pe locul II (dupa Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate cele 62 de inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!

Delegatia romana s-a mai intors de la Geneva si cu 4 premii speciale din partea delegatiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionut Moraru – inventia “Biomer”), Medalia expozitiei si Diploma salonului pentru contributia exceptionala in promovarea inventiilor. Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universitatii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasa si in Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Sefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. In plus, medicul roman a primit si
medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numita si in conducerea acestei unitati.

Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan si director al institutului cu acelasi nume, a avut o serie de pacienti celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F. Kennedy, Charles de Gaulle, presedintii Suharto si Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), printul Agacan (cu sotia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.

La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie 2001), elevii romani au obtinut o medalie de aur, doua de argint si trei de bronz. Ei sunt din Galati, Arad, Valcea si Constanta. Participarea la olimpiade internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galati) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale si Balcaniada… Fireste, el a fost “racolat” imediat de americani, optand pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

Stefan Cosmin Buca, Maria Popa si Mihai Ivanescu au fost nominalizati, in vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalti participa la programe in colaborare cu NASA.

Nicu Mincu din comuna Ivesti (Galati) vindeca diverse boli cu leacuri si ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru ca, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tineretii…

Romania este pe primele locuri in lume la… exportul de inteligenta. De exemplu, la “Microsoft”, a doua limba vorbita este romana, iar la NASA multi dintre specialistii de prim rang sunt tot romani…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite sali de gimnastica din SUA (Manhattan – New York). Emigrat in 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clientii sai numarandu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, s.a. Celebrele casete video-lectii de fitness produse de Cindy Crawford incepand din 1992 au fost realizate impreuna cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreste sa infiinteze in Romania primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie fizica in fitness pentru adulti…

Nicolae Balasa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteste mental mai rapid decat calculatorul (inmultiri, impartiri, ecuatii de gradul II, radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente somer…

Ion Scripcaru, strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu gaseste de 4 ani, 15.000 USD pentru a-si realiza inventia epocala (pana la proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa functioneze pe baza gravitatiei, fiind in fapt “instalatie mecanica amplificatoare de putere, capabila sa transforme forta statica gravitationala in lucru mecanic”. „S-ar inchide toate centralele nucleare”, spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci)a refuzat sa-i breveteze
inventia in lipsa unei machete functionale, doar pe baza schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat cu indiferenta (1997), iar sponsorii nu se inghesuie (ca si statul) sa-i asigure cei 15.000 USD necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a acestei inventii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc in 4 iulie 1997, in laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme “Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceausescu, Sandu Popescu a reusit „performanta” de a fi somer in Romania…

Matematicianul Paul Pistea, impreuna cu Vasile Postolica, au unificat teoriile relativitatii si cuanticii – fapt cautat de fizicieni, inclusiv Einstein, de vreo 100 de ani incoace). A publicat faptul (printre altele) la al V-lea Congres al Matematicienilor Romani (Pitesti, 2003), http://stiinte.ub.ro/images/stories/documente/revista/18/pistea.pdf si a ramas cu publicatul!  Nu este bagat in seama… Trimite repetat articolul catre diversi cosmologi si nimic… Nu poate face faptul cunoscut in media!?

Ioan Davidoni (52 de ani), un banatean sarac material dar bogat in idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul in care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din Tomesti (Timis), pentru care a realizat, in cativa ani, 45 de inventii si inovatii, el a fost disponibilizat cand a indraznit sa-si ceara drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adica… de 4 ori greutatea sa in aur!) si apoi a fost reangajat ca muncitor… “din mila”! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat doua inventii de exceptie: un recuperator
de pelicula de titei si pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima inventie valoreaza miliarde de dolari in Vest, a doua a inregistrat-o inutil la OSIM, pentru ca atat chinezii cat si americanii i-au furat si folosit inventia cu un profit imens. De exemplu, in SUA s-au vandut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… In acest timp, statul roman ignora in continuare o inventie,
intr-adevar de miliarde…

Anonim nascut la 14.11.1902, in Campina este redescoperitorul tratamentului cu lumina. Prietenul sau, Albert Einstein l-a avertizat: „Esti un visator. Cine crezi ca o sa-ti permita sa distrugi intreaga industrie farmaceutica si sa revolutionezi medicina?” Mai tarziu, Elena Ceausescu i-a propus, prin intermediari, sa-i cedeze inventia… Pana la urma, avea sa ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atatea alte inventii romanesti “pierdute” in strainatate…

In 1991, Carol Przybilla a inregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici pana acum. Intre timp, principii incluse in tehnologia aparatului au fost utilizate in realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicatii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii deosebite: turbina cu combustie interna (1958, vanduta de statul roman firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit inchis (1959), motor eliptic, fara biela (vanduta Japoniei si folosita in celebrele motociclete japoneze), arma defensiva antitanc (anii ’90).

Justin Capra este un inventator celebru al Romaniei, din pacate mereu tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) de autoritatile statului, conditii in care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur si simplu furate de americani… In 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburator, un aparat individual de zbor. Dupa 7 ani in care “semidoctii savanti” l-au tratat cu dispret pentru ca era doar tehnician si nu inginer, in 1963, americanii Wendell Moore, Cecil
Martin si Robert Cunings au preluat inventia din Romania si au lansat-o in fabricatia de
serie… In 1958, Justin Capra a realizat prima varianta a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pamant la… Ambasada SUA din Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata in 1962 de Wendell Moore (“specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru ca ar fi dorit sa fuga din tara cu aparatul sau… Justin Capra mai este si realizatorul celui mai mic autoturism din lume, “Soleta”, care consuma… 0,5l/100 km si al unei motorete unica in lume ce functioneaza cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o incarcare)

Mihai Rusetel a inventat motorul cu apa! „Cazul Rusetel”, este elocvent pentru geniul romanesc dar si pentru „talentul” cu care ne risipim fortele si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM in 1980 si a fost brevetat in … ianuarie 2001. Pana atunci, Securitatea l-a sicanat pentru refuzul de a cesiona inventia statului, iar in februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea inventiei… Motorul sau se bazeaza, ca principiu de functionare, pe “cazanul Traian Vuia”, inventie folosita inca la locomotivele Diesel-electrice pentru incalzirea vagoanelor. Poate fi utilizat in domeniul transporturilor terestre si navale, in locul turbinelor din termocentrale, si chiar a centralelor termoelectrice. In lume, mai exista doua brevete in domeniu (Japonia si SUA), dar acestea nu depasesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitand combustibil solid sau lichid. “Motorul Rusetel” foloseste drept combustibil doar apa, si are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maxima) pot fi imbunatatite la realizarea prototipului: un motor cu
apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaste acest proiect chiar din 1980, a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat, incantat: „Reusita ar fi un miracol, si cred ca in asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super-Nobel”.

DURERI VECHI, DURERI NOI

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Dupa cum bine stim, cei care beneficiem de ele, pthitoii(hribele) sunt cele mai bune dintre ciupercile de padure. Locuind aproape de zona de dealuri impadurite, uneori noi, copiii, le culegeam din padurea Chelintei. Daca ar fi sa respectam adevarul din acte, multi sulmedehni au halci de padure. Chiar eu si sora mea Valeria-Ana suntem proprietare, prin parintii nostri. Mi se pare ciudat sa ma inchipui bocotana, proprietara de copaci, dupa cum imi vine greu sa cred ca vom ajunge sa numaram fie copacii, fie cioturile ramase dupa… furi.

Asteptam de ani de zile ca ai mei, alaturi de alti sateni, sa isi primeasca padurea inapoi, cu sau fara… copaci. Dar actiunea de improprietarire s-a impotmolit undeva la centru, in Baia Mare. Batranii nostri si-au pierdut speranta de a-si vedea padurea inapoi. Sunt convinsi ca vor ramane cu ochii in soare, asa cum au patit si la desfiintarea colectivului (C.A.P.-ului). Nu pot sa nu relatez un episod prin care oamenii de factura noua au inchis cu dispret cercul suferintelor parintilor nostri, siliti sa intre cu sila in C.A.P.-uri.

Atunci cand taranii, mai mult sau mai putin chiaburi, au fost nevoiti sa isi duca marhale (vitele), carele, saretele, plugurile, semanatorile si tot ceea ce aveau de pret in curtea noului organism comun numit C.A.P., s-a tinut evidenta acestora in registre. Dupa ce s-au desfiintat C.A.P.-urile, cei care au ramas in viata, dintre cei carora li s-a luat gazdasagul, au crezut ca cineva din noile structuri va lua acele registre si chemand pe toti oamenii din sat le vor imparti fostilor proprietari tot ceea ce li s-a confiscat. As… de unde! Cine sa aiba vremea taranului roman, pentru care legea e mai presus de orice? Dar cine credeti ca erau cei care s-au dus cu nerusinare sa ia vitele din grajduri si ceea ce mai gasea prin curtea colectivului? Exact cei care nu aveau nimic de-a face nici cu lucrul pe camp si nici cu averea din registre! Ai mei, alaturi de alti oameni de bun simt, au ramas cu buzele umflate si cu gustul amar ca in noua oranduire tot puturosii si obraznicii au castig de cauza.

Dar sa ma intorc la pthitoii pe care ii culegeam cu sarg din padure, desi tot mai siguri erau cei adusi de catre tiganci, in schimbul unor alimente. Barther-ul se facea repede: cu pthitoi, pomnite de padure (fragute), mure… contra slanina, picioci (cartofi), lapte etc. Lelea Marie a lui Joska era una dintre ele, prietena cu bunica Valeria si cu celelalte bunici de pe ulita noastra, numita Ulicioara Dintre Biserici. In vremea copilariei mele, pe bunicile de pe ulita noastra le durea mereu capul si bumbul minune pentru suferinta lor era antinevralgicul. Noi, copiii, il cumparam de la pothica (farmacie). Acum, pe mamele noastre nu le doare capul, ci au tensiune si cardiopatie ischemica. Cum au evoluat bolile satului romanesc atat de spectaculos, doar drumurile catre bold (pravalie) ne pot lamuri si… supararile parintilor nostri! Ma tem ca azi nu primiti de mancare nici de post si nici de dulce, chiar daca nu sunteti vinovati de umilintele stiute si nestiute la care au fost supusi cei care au fost botezati intre doua rascoale, fie opincari, fie mamaligari, fie boi buni de tras in jug! Iar din cand in cand… in vreun discurs domnesc, ei erau numiti Talpa Tarii.

Florica BUD
Baia Mare
5 februarie 2011

Obiectiv – subiectiv relatie duala in cadrul intelegerii sau forma speculativa de ametit omenirea?!

On By nelursIn EssaysLeave a comment

In viata de toate zilele ne punem, cel putin periodic, intrebari de genul: ,,Ce este real si ce este simpla aparenta?”, ,,Am fost obiectivi in tot ce am intreprins?” ,,In ce masura mintea noastra coloreaza sau chiar distorsioneaza lucrurile?”, sau ,,Poate mintea umana sa stie adevarul despre viata si cosmos? Puse sub acest aspect, intrebarile anterioare au caracter filosofic, insa, ele apar si in mod obisnuit in cadrul interactiunilor umane, acolo unde trebuie sa distingem faptele de fantezie. Problema perceptiei sau cum formeaza mintea noastra impresii si idei despre lumea naturala, a celorlalti si a sinelui, este foarte importanta pentru procesul intelegerii.
Pe tema perceptiei si mai ales despre nevoia constanta de dovezi observabile pentru idei, a scris mult mai ales Francis Bacon (Amintiti-va problema idolilor !). Dincolo de spusele sale, din studiile suficient de variate, se detaseaza ideile conform carora, ceea ce se poate observa este, sau nu este tot timpul,  exterior mintii umane. Dupa cum se stie, cele cinci simturi majore ne informeaza despre infatisarea „lumii exterioare” sau despre senzatiile, durerile si placerile corpului, dar ele nu ne dau acces la tot ce putem „observa” despre noi insine sau chiar despre realitate, in general. S-au intamplat cazuri cand chiar observatorii pregatiti pot fi victime ale perceptiilor sau observatiilor gresite. Mai mult, rezultatele fizicii si astronomiei de azi ar fi de ajuns pentru a distruge orice iluzie conform careia simturile noastre ne inseala atata timp cat ele nu descopera in anumite cazuri, mai nimic direct (este vorba despre natura realitatii la nivel microfizic, microbiologic sau macroastronomic).
Metodele empirice ale stiintelor naturale, toate variantele metodei deductive generale, permanent considera observatia senzoriala ca prim si ultim pas si criteriu de validitate. Aceasta, desigur, ajuta la testarea obiectivitatii unei ipoteze. Ideea stiintifica clasica a obiectivitatii este total neadecvata ca standard al adevarului, deoarece este fixata pe lumea obiectelor si, in aceasta ,,fixatie naiva”, pierde din vedere lumea subiectelor. Cel care vede este exclus in favoarea a ceea ce este vazut.
Problema clasica a cunoasterii este relatia dintre subiect si obiect, care poate fi considerata si ca dilema ,,receptie-proiectie”. Mintile umane pot fi comparate si cu un aparat receptor ca radioul sau camerele de filmat si in acelasi timp cu aparatele reproducatoare, precum casetele de playback sau proiectorul de filme. Dilema care se creeaza consta in intrebarea: mintea umana functioneaza sau poate functiona simultan ca ambele tipuri de aparate? Pe scurt, mintea percepe ceea ce proiecteaza ea insasi? La aceasta intrebare, pot fi formulate o multime de raspunsuri care au in general ceva in comun si anume:
1. Mintea, in conditii normale, percepe doar ce este ,,dat” obiectiv de la altceva, decat ea insasi. (Adesea numit naturalism sau ,,realism naiv”).
2. Mintea percepe ceea ce este dat obiectiv, dar mereu si numai cu ajutorul formelor ,,subiective” sau ,,proiectii” proprii, de cele mai multe ori ca interpretari personale si/sau sociale (numit uneori interactionism sau constructivism).
3. Mintea creeaza tot ceea ce percepe sau concepe unele reprezentari la nivelul conceptual-perceptual relativ constient, altele subconstient sau „supraconstient”. (numit uneori solipsism, uneori idealism ontologic, alteori ,,mentalism”).
5. Mintea selecteaza pe larg si respinge datele (fie constient, fie in mod obisnuit), in functie de un model mintal dobandit si/sau in functie de mediu (numit uneori  gestaltism, un fel de relativism perceptual).
6. Mintea percepe mereu si numai ,,fenomene”, acestea insemnand “orice reprezentari care ii apar constiintei”. Fenomenele sunt recunoscute ca fiind mai mult sau mai putin de origine subiectiva sau obiectiva (numit fenomenalism sau fenomenism).
Dincolo de toate aceste formulari, atata timp cat mintea individului exprima sensuri care nu sunt conforme cu realitatea, acele sensuri sunt subiective. Din cercetarile facute, s-a observat faptul ca, ,,cu cat este mai adevarata o abordare exprimata de minte, cu atat mai obiectiv, independent de mintea subiectiva, este sensul”. In consecinta, intelegerea ar trebui mereu sa inceapa de la fiecare din sferele noastre subiective de sensuri personale. Intelegerea este produsul unui continuu joc intre perceptii si conceptii. Ca atare, noi nu creem sensuri formand idei originale pe care sa le proiectam asupra lucrurilor sau evenimentelor, ci intelegem pe baza unor sensuri obiectiv formate care reprezinta perceptii reale si conceptii adevarate. Pe scurt, se poate spune ca mintea (subiectiva) ofera forma oricarei expresii de sens, in timp ce ceva, independent de minte sau ,,in afara” ei, ofera continutul (obiectiv)  R. C. Priddy, Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html . Cu alte cuvinte, putem vorbi despre ceva care devine inteligibil cand i se gasesesc corespondente cu experienta umana si cand are un anumit tip de utilizare sau scop.
Pe masura ce intelegerea progreseaza la o anumita persoana, formele dezvoltate in minte devin mai complicate si foarte extinse. Intelegerea noastra progreseaza prin ,,autodezvoltare, perspectivele pe care le cuprinde cresc si orizontul mintal este extins, descoperind astfel o parte mai mare din realitatea experimentata” ,  ne spune Robert C. Priddy. S-a observat ca in anumite situatii, desi dezinteresati, putem descoperi sensul unor lucruri intr-un mod mai obiectiv sau universal, chiar daca nu putem ajunge la o intelegere complet neutra sau obiectiva.
Lucrurile care raman nepatrunse definesc limita intelegerii creatiei sau cosmosului. De cele mai multe ori, mirarea (nu in sensul filosofic, dat de catre Descates) si ura apar din lipsa intelegerii, deci din limitele ei. Din acest motiv, a face o sinteza a faptelor, valorilor si ideilor ce duc la intelegere, necesita  o abordare ampla si din diferite sensuri. ,,Nu putem exclude din cadrul intelegerii nici explicatia cauzala, nici rationamentul logic, nici interpretarea teoretica si nici calitatile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compatimitoare sau aprecierea calitativa’’ (R. C. Priddy  – ibidem). Pe scurt, intelegerea autentica nu exclude niciodata astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personala, etica si respectul pentru ceilalti. Diversele forme de activitate mentala – gandire, memorie, analogie, interpretare, ratiune, intuitie, precum si alte operatii sau resurse nenumite – ne permit sa descoperim conexiuni si relatii intre posibilele obiecte ale intereselor noastre.
De asemenea, trebuie tinut cont de faptul ca intelegerea umana (in structura sa holistica) nu poate fi separata de calitati umane ideale, precum veridicitatea, simpatia si empatia, deoarece ele sunt chiar motivatia in cautarea intelegerii. Orice forma de gandire care neaga dreptatea sub forma unei mosteniri comune si a unui scop viitor al umanitatii se separa ea insasi de sensul cel mai profund si mai sincer al ,,intelegerii”, care este esential orientata spre indeplinirea scopurilor universale.
Intelegerea faptului de a fi obiectiv sau subiectiv sta la limita si analiza tuturor factorilor care determina activitatea mintii noastre indreptate spre indeplinirea celor mai inalte idealuri ale omenirii.
A ,,mintii noastre indreptate spre indeplinirea celor mai inalte idealuri ale omenirii” am spus anterior. Sunt oare obiectiv sau subiectiv in afirmatie? Voi ce spuneti?
CRAIOVA
Sambata 05 02 2011

Nicolae Balasa

POPORUL ROMAN NU ESTE O GAZETA DE PERETE SI LIMBA ROMANA O PIONEZA PE CARE S-O SCHIMBI DUPA MARIMEA DEGETULUI CARE O APASA

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Am cantarit foarte  mult pana sa purced a scrie aceste randuri, motive ar fi multe, numai daca l-as mentiona pe cel ”ete, ce se mai gasi si asta sa se ia de noi”, si ar fi de ajuns, Dar cum mancarimea buricelor destelor nu ma lasa in pace, musai sa ma scarpin intre ele. Al doilea ar fi, si mult mai important decat „destele” din dotare, incercarea de a se da un nume stalcirii limbii romane, de a inmatricula graba romanilor de a schimba doua vorbe intre doua schele si cinci caramizi in brate, si a „limpieselor”ce dau buzna sa intre si sa iasa de la metro si tren spre casele”seniorelor”unde lucreaza, nu inainte de a-si povesti cata „fianta” au platit la camera proaspat inchiriata, si cate „papeluri” au lipit pe stalpi pana sa gaseasca un loc de  munca. Sa-mi fie iertata aceasta scurta incursiune  in a folosi cateva cuvinte spaniole uzate mai des de romanii din Spania, dar era necesar pentru a creiona „materialul” de unde au plecat cateva minti luminate de au ajuns la concluzia ca este necesar sa numeasca acest amestec de romana cu spaniola…romaniol!
La inceput  nu am dat atentie acetui „demers”, am crezut ca este un terubilism al unor tineri carora le pasa de felul cum se vorbeste pe aici.Dupa ceva vreme, am aflat cu stupoare ca chiar un porfesor s-a aplecat spre aceasta idee si a incercat sa o dezvolte, dorind sasi aleaga ca tema de doctorat…romaniolul, dar cum nu existau profesori care sa noteze…. a cazut ideea. Puteam trece si peste acest lucru, desi ma ingrozesc pana unde poate sa mearga limitarea conceptului de identitate nationala.
Nu ma declar eu, aici, cel mai infocat patriot.desi nu ne costa nimic sa fim atunci cand este vorba despre ceea ce ne reprezinta si avem ca mostenire de la cei de dinaintea noastra. Ma intreb, asa, ca prostul, cei care au avut aceasta idee, nu l-au visat pe Constantin Brancoveanu, care mai bine si-a vazut familia decapitata decat sa renunte credinta? Stiu, se vorbeste amestecat intre romanii din Spania, asta din graba, dar si din lejeritatea pronuntarii unor cuvinte spaniole, dar de aici si pana a incerca sa indexezi acest lucru , pe care ei l-au denumit fenomen, si sa denumesti ROMANIOL discutiile din strada, mi se pare ca este vorba despre altceva, ma si tem sa numesc asta negatiede identitate.
Ma intreb din nou, romanii din Canada, Chicago, sau ori de altundeva, care sunt plecati de generatii intregi, unele familii chiar de la inceputul secolului XX, comunitati de romani traditionale, lor de ce nu le-o fi venit ideea sa dea un nume babilonului de limbi vorbite . Oare cum s-ar fi numit amestecul dintre romana si engleza americana, …romacana? Sa fim seriosi si sa ne ocupam de lucruri mai importante, daca avem harul scrisului ,sa-l folosim in slujba celor care ne citersc, doar pentru ei scriem ,nu pentru noi, sa ne demonstram ca suntem plini de desteptaciune precum ursul de miere …in tufisul cu zmeura! Pe spanioli nu-i intereseaza acest fenomen, cum a fost denumit de initiatori, asa cum nu intereseaza nici pe omul de rand care tremura azi pentru instabilitatea zilei de munca de maine.Romani sunt peste tot, mai multi sau mai putini, dar ei au alte preocupari nu sa indexeze limba romana.
Pana si vlahii din Serbia, desi stiu sarbeste, clar, vorbesc tot romaneste, au luptat sa-si intemeieze scoli, biserici, si sunmt acolo de doua sute de ani, de cand ne „incuscriram” cu sarbii prin casatoria unei principese romance cu printul Obrenovici care a primit ca „dota” sate si comune intregi populate cu romani. Desi au fost amestecati de politica vremii, ei si-au pastrat limba. Am intanit batrani care nici nu stiau sarbeste. Nu as lasa acest subiect asa usor din plaivaz, daca la orizont nu ar fi aparut la inceputul acestui an, o alta gogomanie scrisa. Imi pare foarte rau ca trebuie sa fac acest lucru, cineva ar zice sa-mi vad de ale mele, asa cum spuneam la inceput, si sa las lumea sa scrie ce vrea. Sa scrie frate, este loc pentru toti, si nu comentez cum se scrie, bine sau rau, nu este treaba mea, dar sa nu se faca afirmatii mai  mult decat injositoare despre poporul roman, si asa trecut prin ciur si darmon de asazisa Europa unita.
Am citit nu demult, o afirmatie, cum ca poporul roman este unul migrator! Fratilor, scrieti ce avesi de scris, despre ce vreti voi, dar  nu va da nimeni dreptul sa va erijati in criticii unui popor intreg, criticati politica, politicienii, ei, oricum, sunt trecatori, dar poporul roman trebuie sa ramana asa cum il stim, avem obligatia asta. Pana sa ne arunce cineva cu noroi in ochi, o facem noi, gratuiit, de dragul unui teribilism nejustificat. Poporul roman nu este o gazeta de perete unde sa ne lipim toate rautatile si frustrarile noastre si limba romana o pioneza pe care s-o schimbi in functie de marimea degetului care o apasa. Sa nu confundam poporul cu persoanele aflate ,vremelnic, la conducere, poporul este ceva sfant, intangibil, este tot ce poate fi mai intreg in constiinta unui individ.
Nu vreau sa devin patetic desi ar trebui, poporul nu ni-l alegem noi, asa cum nu noi ne alegem parintii, el este dat de Dumnezeu, este , daca  vreti, camera noatra de la drum,in care pastram tot ce avem mai frumos dar in care nu poti alerga dupa un taur. Revenind la termenul de popor migrator, este mult mai grav decat incercarea cu romaniolul. Oare numai noi am plecat aiurea prin lume sa ne cautam un rost mai bun?. Daca se spunea ca traim intr-o vreme in care lumea migreaza, iar romanii detin ponderea cea mai mare, era altceva, dar nu sa fim scosi din context.
Istoria noatra, atat cat am reusit s-o inteleg, nu a consemnat nicio destelenire din spatiul carpato-dunareano- pontic si asezarea in locuri cu iarba mai grasa, ca apoi sa se intoarca, ori, ce se intampla acum este cu totul altceva. Intr-adevar, sunt compatrioti de ai nostri care nu sunt tocmai „de pus la rana”, dar, asa cum zic si spaniolii, acestia exista peste tot. Sa criticam ce este antisocial, ce iese din tiparele bunei convietuiri intr-o societate, dar sa nu generalizam un popor. Se inghite foarte greu, cade la stomac mai rau decat carnea de porc. Destul ca suntem luati in baza de toate cancelariile Europei si suntem socotiti niste rude sarace la masa batranului continent, dar sa le mai ascutim si noi sabiile, mi se pare aiurea.

Marin Trasca

UN MAESTRU AL GRAVURII

On By nelursIn USALeave a comment

In decembrie eram in cautarea unui cadou deosebit pentru sotia mea: urma sa iasa la pensie dupa 50 de ani de activitate profesionala si asta este un eveniment cu totul deosebit! 50 de ani!! Ne cunoastem deja de 55 de ani, de cand am inceput sa studiem la Facultatea de Mecanica a Politehnicii din Bucuresti… Ce sa-i iau? Un parfum, un ruj, un ceas de aur, un concediu impreuna intr-o tara indepartata? Desigur, toate pot fi cadouri minunate. dar eu vroiam ceva special, ceva care nu se consuma si care isi mentine valoarea simbolica peste ani si decenii… Sunt doar 50 de ani (de profesie) de sarbatorit! Si… mai vrem sa traim inca 50 de ani!

Intr-o duminica dimineata m-am dus ca de obicei la biserica Nasterea Domnului din Chicago cu gandul ca dupa slujba sa mai stau de vorba cu unul sau altul dintre cunoscuti. La intrarea in sala comunitatii privirea mi-a cazut pe o imagine cunoscuta: Chicago Tribune Building situata pe Michigan Ave, dincolo de podul peste raul Chicago. Este o opera arhitectonica cu care orasul se mandreste iar eu am admirat-o de atatea ori incat mi-a intrat cumva in subconstient: face parte din viata mea actuala. O vad, o recunosc, imi face placere s-o reintalnesc, o salut cu bucurie si ma simt exaltat de frumusetea si perfectiunea ei incat trec mai departe cu o unda proaspata de bucurie de viata. Ce oras minunat este cel in care traiesc!

Asa s-a intamplat si in duminica aceea dinainte de Craciun! Am trecut mai departe, bucuros ca am mai absorbit o data in mine o creatie minunata si uitandu-ma dupa prieteni… „Stai!” imi trece brusc prin cap. „Asta  nu poate sa fie Chicago Tribune Building! Cladirea are vre-o 40 de etaje si tu esti deja intr-o camera obisnuita! N-are loc aici!” Ma opresc, inchid ochii si rechem in memorie imaginea bine cunoscuta. Care dintre ele? Cea vazuta cu cateva clipe mai inainte sau cea pe care o stiu de mult? Acum realizez ca sunt doua imagini, sunt doua imagini identice, numai ca intr-una sunt mai multe masini pe strada… „Hei, trezeste-te! Ce-i asta?” imi trece din nou prin cap.  Fac cu grija cativa pasi inapoi, cu spatele, ca sa nu tulbur imagiea din fata ochilor,  intorc capul spre stanga… Chicago Tribune Building! „Nu se poate!” imi zic eu si ma apropii cu grija in timp ce-mi potriveam ochelarii mai bine pe nas. Recunosc la parter decoratiile in marmora de la intrarea in cladire, pe urma basoreliefurile de la etajul 3, pe urma forma ferestrelor, liniile verticale ale fatadei. Totul in miniatura, numai pe o pagina de cam un metru inaltime… Imi scot ochelarii de pe nas, ii curat bine, lustruiesc lentilele: Chicago Tribune Building este inca aici, in fata mea, la o lungime de mana! Minunata constructie, zvelta si eleganta, un simbol stralucit al scolii de arhitectura din Chicago, una dintre cele mai celebre din lume.

Bine, dar cum a ajuns aici, pe o bucata de hartie? Pun mana… Ah, nu! Nu este hartie, este un material special mai gros, care permite executarea unor linii adancite si fine… Permite executarea a mii de liniute minuscule care de abea se deosebesc una de cealalta dar care toate impreuna – sunt poate cateva milioane – formeaza Chicago Tribune Building in toata splendoarea ei! Asta este gravura, o arta raspandita destul de mult in urma cu secole si retrezita al viata de un artist in urma progreselor realizate in tehnologia materialelor. Ah, trebuie sa-l gasesc pe artist!

Intr-un colt al gravurii descifrez „CC” ceea ce pentru mine inseamna „Comitetul Central”, dar acesta nu poate sa fie! CC…? Arunc o privire imprejur si vad mai multe lucrari de acelas gen, printre care si portrete, iar printre ele descopar o figura cunoscuta: Costica Cobarzan! Cum sa nu! El este fotograful comunitatii romane din Chicago, l-am intalnit de atatea ori cu atatea ocazii, i-am admirat fotografiile de atatea ori! Nu stiam ca este si un artist, cu toate ca trebuia sa-mi fi inchipuit: in fotografiile lui se poate identifica imediat sensibilitatea omului de arta, a celui care poate sa puna frumusetea in valoare, s-o extraga de acolo unde este efemera, de unde ar disparea dupa cateva clipe si s-o imortalizeze pe hartia fotografica.

Costica… unde esti?

Greu de gasit in inghesuiala asta, printre atata lume care se imbulzea sa vada ceva neasteptat, nou si minunat. Era o atmosfera de sarbatoare si asta nu numai fiindca era duminica si ajunul Craciunului ci si pentru ca oamenii sunt emotionati ori de cate ori vad ceva frumos, ceva perfect, ceva care le stimuleaza simtamantul de mandrie, de apartenenta la un popor cu multe probleme la ora actuala dar si cu realizari remarcabile. Lucrarile lui Cobarzan constituiau o raza de lumina in aceasta furtuna contemporana.

L-am intalnit pe Costica in urma cu cinci ani, cand m-am mutat in SUA. Oameni inca putini cunoscuti mie – dar care urmau sa-mi devina buni prieteni – mi-au pus in mana un catalog cu personalitatile romane din Chicago: sa ma informez si sa stiu cu cine voi avea de a face. Pe una dintre primele pagini era si imaginea autorului, un barbat de varsta mea, cu un cioculet de barba si cu o basca frantuzeasca pusa cochet pe o ureche. Privirea lui deschisa, dreapta, m-a indemnat sa-i rasfoiesc catalogul dar mi-a si deschis in acelas timp  o poarta a sufletului prin care am recunoscut pe acel roman de poveste, „bun de pus pe rana” cum se spunea in copilaria mea.

M-am bucurat ca am mai intalnit un asemenea om, un om bland, putin visator dar prin aceasta creativ, care si-a dedicat viata unui anumit gen de arta, o arta pe care o gustam zilnic, fara a fi pe deplin constienti de ea, dar care ne bucura ochiul si sufletul: aceea de grafician. In tara, in vremea in care lucra pentru Camera de Comert, a conceput si a configurat prospectele produselor romanesti, contribuind astfel la vanzarea acestora cu succes in multe tari ale lumii. Fondul Plastic si numeroase reviste i-au solicitat colaborarea, ceeace el a facut cu placere, cu multa dedicatie si cu acelas zambet  sfios si cald care-i lumineaza fata si acum. Contrastul dintre libertatea de care el avea nevoie ca artist si cerintele dictaturii l-au determinat sa plece din tara, sa caute un alt loc unde sa-si poata desfasura activitatea creatoare. Asa a ajuns din Bucuresti  in 707W, Waveland Street,  Chicago IL 60613, in urma cu 20 de ani!

Costica…unde esti?

Il gasesc, insfarsit, si-l rog sa-mi explice cum a ajuns el sa stapaneasca acest mestesug, care este de fapt o arta. Mi-a spus ca – de fapt – el o stapaneste de mult, ca a facut multe lucrari la comanda, lucrari care acum impodobesc foaieurile de la intrarea in firmele respective. Mi-a aratat cateva fotografii ale acestora: minunate! Cu timpul a inceput sa lucreze si la modelarea portretelor unor personalitati – presedintele Robert Kennedy se numara printre acestia – si uite asa a juns sa fie din ce in ce mai cunoscut nu numai ca fotograf ci si ca artist gravor.

Presedintele Kennedy? Hmmm! Am si eu un presedinte acasa care insa pentru mine este mai important decat Kennedy – Presedintele… o gravura ar fi un cadou – surpiza nemaipomenit! Hmmm! „Cum sa facem?” il intreb eu… „Trimite-ti-mi o fotografie la constant.2003@yahoo.com si v-o fac in cateva saptamani. Stiti, am multe comenzi.” se scuza el…
*
Intre timp am primit gravura cu chipul sotiei, am montat-o intr-o rama de argint si impreuna cu un buchet de flori rosii, am pus-o pe masa din sufragerie de ziua ei! Ce surpriza, ce bucurie a fost! Cum sa nu: gravura este exceptionala! Costica a reusit sa redea  pana si zambetul discret din coltul gurii care ii impodobeste fata sotiei si o face sa aduca cu Mona Lisa! Zambetul acesta ma trezeste pe mine din amorteala, m-a facut s-o urmez de  mai bine de 5 decenii… Ei, acum il am mereu in fata, chiar si atunci cand ea s-a dus pe la prietene sa bea o cafeluta! Dar… si prietenele isi doresc… sa aiba asa ceva si asteapta cu nerabdare – pentru prima oara in viata unei femei! – sa vina mai repede urmatoarea zi de nastere! Barbatii m-au contactat deja si si-au notat telefonul lui Costica Cobarzan: (773) 904 8547! Cat m-a costat? Mai putin decat o fotografie mare si colorata, dar pentru asta am ceva infinit mai pretios! „Multumesc, Nea Costica! Artistule!” – asta a spus… sotia mea!

Radu MIHALCEA
Chicago
ianuarie 2011

PAUL BARBANEAGRA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Paul Barba-Negra (sau Paul Barbaneagra), s-a nascut in 11 februarie 1929 la Isaccea, Romania, fiind absolvent de Medicina si Cinematografie (IATC) la Bucuresti in 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut eseist si cineast, autor si realizator de filme documentare de scurt si lung-metraj cu tematica legata de traditie si modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Specializat in antropologie si simbolism si atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor carti precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (in colaborare cu David Bordes) s.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alaturi de Paul Barba-Negra.

Este deosebit de cunoscut documentarul lui Paul Barba Neagra dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar in 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectura si geografie sacra. Mircea Eliade si redescoperirea sacrului» in traducerea doamnei  Mihaela Cristea si a domnului Marcel Tolcea.

A obtinut Marele Premiu pentru scenariu in 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul International al Filmului de Arta (International Festival for Art Films).

P. Barbaneagra este discipol al lui Mircea Eliade caruia i-a si consacrat pelicula „Mircea Eliade si redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Traditiei, un mesager al invizibilului ce transpare in marile creatii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmaresc triumful spiritului, revelat in perfectiunea arhitecturala. Operele expun totodata o conceptie despre rostul si piatra de incercare a omului modern: regasirea sacrului.”

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat in 2004 “Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique” de Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz. “Symbolique de Paris – Paris Sacré, PARIS Mythique” prezinta o interpretare a geografiei sacrului, in care «actul simbolic este fondatorul identitatii» unei natiuni. De la individual la colectiv, constiinta apartenentei la o cultura este tipic civilizatiei umane, gradul de emancipare o da insasi evolutia acelui popor.

Exista o reala aspiratie spre divin in fiecare piatra din Paris, in sensul constructiv al cuvantului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundatie pana la devenirea sa. «Cheia simbolica a unui oras se decripteaza si se aprofundeaza de-a lungul geografiei lui sacre», pentru ca, asa cum mentiona si Platon, orasul este permanent in stricta relatie cu universul, acordat in cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacra? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversanta a civilizatiei romane pana la Parisul luminilor, totul este construit in raport cu omul si sensul divin al originii sale. Ce semnificatie poarta Champs-Élisées in raport cu istoria profetiilor Apocalipsei? Ce importanta simbolica are catedrala Notre-Dame al carui plan in cruce se regaseste incadrat perfect in intersectia axelor Cardo si Decumanus ale orasului insusi, ce valoare mistica pentru intreaga crestinatate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iata intrebari care isi gasesc raspunsul in paginile acestei carti.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, orasul construit pe cele sapte coline ( asemeni maretei capitale a Imperiului roman -Roma!) aminteste de o alta forta mistica menita sa deschida portile universului. Rotirea vizibila si invizibila a cetatii se datoreaza unor factori de natura divina, ceea ce face ca ea, cetatea sa devina inexpugnabila. Totusi, «intre Notre-Dame si Défense traversand Louvre, Concorde si Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».

Ce este Apocalipsa in conceptul unui oras? Gasim raspunsurile in opera lui Paul Barba Neagra ori in studiile unui alt roman de renume european – Camilian Demetrescu
(Il simbolo nell’architettura e nell’iconografia sacra. The symbol in architecture and sacred iconography). In Romania si nu numai!, arhitecta Silvia Paun este cunoscuta si pretuita pentru prestigioasele sale cercetari materializate in numeroase lucrari si volume privind Arhitectura traditionala dezvoltata din cele mai vechi timpuri de civilizatiile geto-daco-trace pana azi. Revenind, la ce gasim in volumul citat mai sus, viziune sacra si viziune profana dincolo de frontierele cunoasterii umane, iata invitatia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz in stradania lor de a dezvalui tuturor geografia sacra a Parisului, unic in lume, «Orasul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» asa cum spunea Henry Montaigu. «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezinta o revelatie din punct de vedere simbolistic, al interpretarii Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizatiei europene.

Elena ARMENESCU
Bucuresti
3 februarie 2011

NB. Accesati pe Google fiecare din numele mentionate si veti avea mari satisfactii de ordin intelectual!

FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI

On By nelursIn PersecutionLeave a comment

MARTURISITORI DACO-ROMANI IN TEMNITELE REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte)

Asez aceasta osteneala sub binecuvantarea
Sfintilor Trei Ierarhi-  Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)

FILOCALIA (Filokallosys in proto-daca) se defineste ca iubirea de frumusete desavarsita, sfanta, dumnezeiasca sau culegere ortodoxa, rasariteana de texte ascetice si mistice cuprinzand trairea marturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.

FILOCALIA este o vasta antologie de texte mistice cuprinzand scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugaciunii, a invataturii lor duhovnicesti, a unei trairi isihaste, a unei jertfiri absolute, pastrand incadrarea culturala si teologica, modele sigure in orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.

FILOCALIA MARTURISITORILOR, in adevaratul sens al cuvantului, consider ca se defineste ca iubire intru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste intru suferinta este de fapt Urcusul curatirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea infatisata de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desavarsirii. Atingerea acestei Cai, prin puterea lui Hristos Mantuitorul, devine piscul cel mai inalt al nobletei omenesti.

Marturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia este totodata o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristica a celor Alesi precum si devotiunea unei daruiri totale. Filocalia, aceasta impreuna lucrare divino-umana, promoveaza unirea oamenilor intre ei in Iisus Hristos, realizand acea unitate harica, acea comuniune a omului intru Hristos sau a lui Hristos in om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trairii: mistica, asceza si jertfa, impodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistica traieste credinta si nadejdea in lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trairea cu adevarat in Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistica, adica Viata in Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).

Dorinta divina si dorul omenesc se intalnesc in istorie si se implinesc in Iisus Hristos, ca Chip si Asemanare, cele doua fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Salasluirea luminii Cuvantului in sufletul credinciosului, atinge starea de indumnezeire a omului patruns de energiile dumnezeesti, numita Teosis. Participand la viata divina, “omul devine dupa har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. Dupa chipul Tainei Sfinte, a Painii si a Vinului, prin lucrarea Sfantului Duh- crestinul devine o particica din natura indumnezeita a Mantuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Impartasania, Taina a nemuririi si putere a Invierii, se uneste cu natura umana patrunsa si transfigurata de energiile dumnezeiesti. Experienta mistica este centrata asupra locuirii Cuvantului in suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibila a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).

Asadar, Natura dumnezeiasca nu este participabila in Ea insasi, ci in energiile Sale, iar Cel care participa la energia divina devine el insusi, intr-un fel, lumina, afirma Sfantul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a vazut pacatul este mai mare decat cel care i-a vazut pe ingeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curatirea ascetica suie astfel, la Clipa sublima a unei totale daruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptiala dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc. In cadrul actului de traire mistica, intra si elementul efortului uman, care se straduieste spre o purificare permanenta, pregatindu-se astfel pentru intalnirea si logodna cu lumina Sfantului Duh, in vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine libera, deiforma, lucrand intru totul dupa vointa dumnezeieasca, nesubstituindu-se ei, ci asumandu-se prin asceza.

Cuvantul asceza isi are  originea in termenul proto-dac askytis, care inseamna frumusete, inteligenta, vointa, perfectiune cultica, cuget curat, profesiune de viata perfecta, desavarsire religioasa, sfintenie. Parintii bisericesti au imprumutat cuvantul in sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taina al Sfantului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Intaistatator al cetatii Sinope a Pontului.  Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodata, care perfectioneaza sufletul si-l pregateste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul in esenta lui este in acelasi timp un mod de viata, dar si o metoda de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).

Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, il inalta pe credincios la Clipa eterna a indumnezeirii. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate caile desavarsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, pana la suferinta totala a Crucii si pana la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurandu-se prin Jertfa, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Inviat, Arhetipul Crestinului desavarsit.

Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipa se prelungeste prin nevointa toata viata. Ascetii se includ in doua categorii: Ascetii unei obsti-monahale (Pustnicii) si Marturisitorii unei comunitati, care-si asuma permanent Crucea. Atat Ascetii, cat si Marturisitorii se nevoiesc fie in particular, fie in comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceza(post, rugaciune, contemplatie), dand nastere vietii schitice, din care mai tarziu a provenit monahismul de obste. Astfel inceputul vietii monahale isi are izvorul in Scytia (Dacia). Asadar, viata monahala crestina descende din monahismul dacic-precrestin. Intrucat, Crucea pelasga precede lumina fulgeratoare a Invierii, Crucea in trairea ortodoxa a devenit Slava lui Hristos Cel Rastignit. Crucea suita si vazuta in lumina Invierii, inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc, se izbavesc si se indumnezeiesc. (Preacuviosul Parinte-Martir Daniil de la Rarau, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).

Urcusul ascetic converteste patimile, facandu-le sa convearga in asteptarea Clipei, cand Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa.  Sufletul se gateste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odata intrat in lumina devine el insusi lumina. Urcand Piscul ascetic al Caii mistice, Adevarul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertatii, Viata insasi, asezata pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituala, orice dobandire a sufletului devine un nou inceput. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine in suflet, iar sufletul se stramuta in Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxa, in P.G. 94, col. 1089).

Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asuma in mod expres doar rigorismul ascetic, ci in mod categoric masura in toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei. Mistica, Ascetica si Jertfa implinesc in viata crestinului ortodox existenta crestinismului insusi.  Cunoasterea mistica, desavarsirea ascetica si daruirea prin jertfa si dragoste aduc omul pana la asemanarea harica a omului cu Dumnezeu, pana la indumnezeirea omului. Aceasta stransa legatura dintre asceza si har este trasatura caracteristica a misticii crestin-ortodoxe. Aceasta cunoastere deplina nu poate fi atinsa decat de o morala deosavarsita, adica sa capete un astfel de har, un dar al harului, ca sa se apropie de ingeri. Toata  aceasta nazuinta de cunoastere si de traire a Fiintei Absolutului este prezenta primordial in gena omului, dar realizarea ei este posibila numai acolo unde harul comunica si conlucreaza.

Vederea lui Dumnezeu este atinsa printr-o impletire de ruga si cantare, de lauda si daruire, o cutremurare de har si de jertfa. Apostolii traiau mistic pe Dumnezeu Insusi, in Logosul intrupat, dar inca nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decat dupa Inviere. Iar la Inaltare l-au vazut pe Dumnezeu in slava Sa. Teologia mistica a Apostolilor si a primilor ucenici era trairea crestina propriu-zisa. Aceasta traire mistica a devenit o pedagogie a insusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemanari cu ele si a unei uniri ipostatice dorita de Duhul Sfant, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si ruga se afunda intr-o cunoastere limpede si adanca a Adevarului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificata apoi pana la eroism, martiriu si sfintenie. Adunand elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne da o succincta definitie a misticii:

Unirea traita sau experimentata a fiintei omenesti cu Fiinta divina in virtutea unei asemanari harice intre ele. Aceasta unire este datorita initiativei Duhului Sfant, cerand efortul sfinteniei sau purificarii din partea omului. Harul Duhului Sfant care lucreaza unirea sau cunoasterea mistica, este un har special. Alaturi de harul special, in actul mistic, lucreaza si harurile Sfantului Duh, care lumineaza si indumnezeiesc facultatile sufletesti ale omului, facandu-le capabile sa sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea mistica este insotita uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este intotdeauna necesara. Aceasta traire supranaturala e si cunoastere si iubire totodata.
Efectele iubirii mistice constau intr-o intensificare considerabila a energiilor spirituale din om. Punctul culminant al trairii mistice, este anticiparea pamanteasca a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxa, Sibiu, 1996, p.43). Pentru a ajunge la aceasta forma de desavarsire oamenii au primit Vestea cea Buna a Nasterii Pruncului Sfant si Evanghelia Iubirii. Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat la aceasta vietuire atat pe Apostoli cat si pe toti cei care vor sa-L urmeze. Realizarea desavarsirii insa, a fost rezervata doar celor alesi: Fiti desavarsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este.

Sfanta Evanghelie este inzestrata cu intregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avandu-L ca subiect insusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poarta in sine caldura luminii Duhului Sfant, dragostea Cuvantului-creator, intrupat, toata stralucirea puterii Tatalui ceresc si maretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iata ce frumos surprinde poetic, Sfantul Grigorie de Nazianz maretia Creatiei si Atotstralucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de toate, /caci cum altfel mi-e ingaduit sa Te laud?/ Cum Te va canta cuvantul,/ caci nu Esti de grait cu nici un cuvant./ Cum Te va contempla mintea,/ caci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrait,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindca le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si cate graiesc si cate nu graiesc, Te cuvanta./ Toate si cate cugeta si cate nu cugeta, Te cinstesc./ Caci dorurile si durerile tuturor sunt in jurul Tau./ Tie ti se roaga toate, toate cele ce cugeta/  Alcatuirea Ta canta imn in tacere./ In Tine raman toate. La Tine alearga impreuna-n toate/ Si Esti sfarsitul a toate si Unul si toate si niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cereasca va patrunde valurile mai presus de nori?/ Fii indurator, o, Tu mai presus de toate,/ Caci cum altfel mi-e ingaduit sa te laud?” (Imn catre Dumnezeu, in Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).

Momentul mistic de la Buna Vestire arata alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit in Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mantuirea oamenilor. Maria este aleasa de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Sau, lucru care i se aduce la cunostiinta de catre Arhanghelul Gavriil: Bucura-Te, cea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei (Luca 1, 28). Cuvintele plina de har, arata credinta, smerenia, nadejdea, ascultarea, incununarea vietii ei ingeresti de pana atunci, dragostea, peste care se revarsa, darurile cele mai presus de daruri; pogorarea caldurii si stralucirea Sfantului Duh precum si Umbrirea Celui Preainalt. Prima care recunoaste Slava divina a Fecioarei Maria este verisoara primara, presbitera Elisabeta: Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Insasi Maria intareste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cantand imnul inspirat de lauda: Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a umblat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si Sfant este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de catre Duhul Sfant, izvorate dintr-un suflet dumnezeiesc, care traise minunea participarii la intruparea Fiului lui Dumnezeu in pantecele sau. Fecioara Maria inchina un imn de recunostiinta Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fata de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfantului Duh, Puterea Celui Preainalt- Fiul ia chipul lui Hristos in Fecioara. Prin expresia: Iata slujitoarea Domnului, isi exprima daruirea totala lui Dumnezeu, din toata inima sa, implinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).

Amanunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, gasim in Protoevanghelia lui Iacob, iar dupa, Faptele Apostolilor, in Epistolele Apostolice si in Apocalipsa:“ Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea “ (Galateni 4, 4-7). Sfantul Apostol Pavel reda primul imaginea teologica despre intruparea Mantuitorului, vorbind despre cele doua firi ale lui Hristos, dumnezeieasca si umana, precum si rolul Fecioarei in intruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Nascatoarei de Dumnezeu in istoria omenirii.

Rene Laurentin precizeaza patru idei in expresia Apostolului Pavel, structurandu-le doua cate doua: „nascut din Femeie/ ca sa dobandim infierea, Nascut sub Lege/ ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968). Prin nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobandesc infierea spirituala (daca si-o pastreaza), iar Legea este amintita doar pentru a arata chenoza Logosului. „Ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui popoarele lumii de pacatele lor.” (Matei 1, 20-21).

Foarte de timpuriu Sfintii Parinti si scriitorii Bisericii au inteles ca adevarata credinta si marturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu intrupat si inviat al Tatalui ceresc, o implica in mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, in care s-au implinit toate proorociile si asteptarile mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioara”) si  Theotokos (“Nascatoare de Dumnezeu”). Aceasta dubla calitate a Maicii Domnului era inteleasa drept o implicatie si o consecinta dogmatica indispensabila intelegerii unirii divinului si umanului in Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristica concentreaza esenta Evangheliei in dubla taina a inomenirii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului in Persoana divino-umana a lui Hristos si in persoanele cele infiate prin credinta si sfintele Taine in Trupul eclesial al Acestuia.

Daca, Taina inomenirii lui Dumnezeu este realizata in Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina indumnezeirii omului e realizata la modul absolut de Fecioara Maria Nascatoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regula pentru noi toti, cum spunea Sfantul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).

In Apocalipsa Sfantului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se lupta cu balaurul rosu. “ Si s-a aratat din cer un semn mare: o Femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea Femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand il va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).

Sfintii Parinti au vazut in Femeia din Apocalipsa, asemeni Sfantului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi nascut  pe Fiul lui Dumnezeu, il biruieste pe diavol. Fiul nascut din Femeie care pastoreste neamurile este Mantuitorul Iisus Hristos. El inaltandu-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile dupa Inviere.

Prigonirea Femeii nu se opreste aici: „Iar cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a prigonit pe Femeia care nascuse pruncul. Si Femeii  i s-a dat aripile marelui vultur, ca sa zboare in pustie, la locul ei, unde e hranita acolo o vreme si vremuri si jumatate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, dupa Femeie, apa ca un rau ca s-o ia apa. Si pamantul i-a venit Femeii intr- ajutor, caci pamantul si-a deschis gura sa si a inghitit raul pe care il aruncase balaurul din gura. Si balaurul s-a aprins de manie asupra Femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilalti din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” (Apocalipsa 12, 13-17).

In viziunea inspirata a Apostolului Ioan, Femeia este deopotriva Fecioara Maria si comunitatea crestina-Biserica lui Hristos, a carei Mama spirituala este Nascatoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutatile, defaimarile, prigonirile, persecutiile si jertfa regasindu-se permanent in istoria Bisericii, in teologia crestina. Sfantul Grigorie de Nazianz, identifica in notiunea de teologi pe Marturisitorii, care trebuiau sa filosofeze, cand si cat, inaintea oamenilor, “netezind calea” ca sa vina Lumina Cuvantului, Samanta Evangheliei. Prin Hristos, insusi lumea fizica si materiala a devenit capabila de indumnezeire, iar umanitatea inviata a lui Iisus e inceputul unei creatii noi indumnezeite. Faptul ca Dumnezeu Fiul S-a facut om in Iisus din Nazaret inseamna nu numai mantuirea din pacat si moarte, dar si participarea la insusi dumnezeirea Sa. Lumina paterna ca sa folosim expresia Sfantului Irineu, iradiind din trupul Sau indumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizata prin insusirea ei constienta ulterioara, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modeleaza virtutiile. Pe de o parte, lumina, stralucirea dumnezeirii, strabate intreaga viata a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul in general, iar pe de alta parte aceasta lume a lumii viitoare, continua Taina intruparii, a ispitirii, a vanzarii, a lepadarii, a prigonirii, a arestarii, a inscenarii unui proces samavolnic, a intemnitarii, a torturii, a defaimarii, a rastignirii dar si a biruintei prin Inviere. In Imnul 40 al Sfantului Simeon Noul Teolog, Mantuitorul Iisus Hristos spune: „Cei ce imita patimirile Mele se vor face partasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Imparatiei Mele”. (Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).

Intru inceput umanitatea a fost creata pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreata, indumnezeita. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Daca persoana umana nu mai este in comuniune cu Dumnezeu, isi pierde caracterul de persoana prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice fapta rea. Fara har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.

In virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desavirsit, Dumnezeu este prezent  prin har si deci vederea Sa este posibila. Aceasta asemanare sau inrudire consta in capacitatea umana de autodeterminare libera (autexousion). Hristos lasa calea deschisa fiecaruia spre a se imbraca din nou cu vesmantul slavei. Aceasta recreere implica insa o permanenta traire in asceza, sa ne alegem pe noi insine in Hristos, care ne-a recreat. Daca El S-a golit pe Sine Insusi de slava spre a se impartasi cu lutul nostru, noi la randu-ne suntem datori sa impartasim de buna voie moartea Sa rusinoasa, Crucea Sa. Insusirea mantuirii, calea indumnezeirii duce in mod inevitabil prin pocainta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastra proprie cazuta, dezbracarea patimilor, strapungerea inimii si plansul, precum si dobandirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca sa ne facem din nou pe deplin naturali, intrucat a implini poruncile lui Dumnezeu inseamna a ne angaja in opera propriu-zis harazita lui Adam.

“Viata pe acest pamant e de aceea data crestinului pentru asceza. E timpul in care, in Hristos si in conformitate cu Patima Sa, credinciosul isi poate descoperi sinea sa adevarata. Pe orice treapta e activ si prezent harul Duhului Sfant. Acest har e la inceput imperceptibil, dar pe masura ce insusirea mantuirii inainteaza in virtutea asemanarii produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine in stare sa cunoasca Arhetipul sau in el insusi”  (idem, C 17,12).Invierea lui Hristos ne-a introdus intr-o conditie noua a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Sau cel inviat insufletit de Duhul Sfant devine parga creatiei celei noi, caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).

In viata Bisericii Ortodoxe dogma, mistica, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru intelegerea crestina, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii. De aceea Mistica ortodoxa este hristo-teo-logica. Exista o coincidenta deplina intre obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentala si experienta subiectiva a persoanei care, incorporata in ea, isi asimileaza activ teologia acesteia prefacand-o in viata. Prin ruga si contemplatie, prin experienta mistica concretizata in asceza, prin daruire totala si jertfa crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti impreuna Marturisitori ai existentei.

Unind in sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pamantul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, intr-un cuvant Filocalia Ortodoxa Patimitoare, devine axa spirituala nevazuta ce sustine launtric Biserica, devine stalpul viu intemeietor al Crucii- Icoana a vietii in Hristos. In fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al pacatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxa e un raspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizand perspectiva canonizarii crestinului in Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate in Biserica lui Iisus Hristos.

Experienta tragismului soartei pamantesti ne este necesara, fiindca ne arata limitele, neputintele si talentele in izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, in locul sfarsitului fatal, in majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii.

Cercetand Istoria crestina, constatam faptul ca omenirea in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca Vesnicul Om si inainte de toate ca Dumnezeu Adevarat, in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu. In ceea ce ne priveste pe noi, daco-romanii, viata mistica a fost si bogata si infloritoare de-a lungul intregii sale istorii. Schytia era o tara eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-Romania cu multitudinea lacasurilor, schiturilor si manastirilor rasarite peste tot. Miscarile de o profunda simtire religioasa si de elevatie mistica s-au perpetuat continuu de la cea a calugarilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combatut vehement arianismul, urcand in istorie pana la Miscarea paisiana, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica,  Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor intrezarit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului  sau alte grupari mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminand cu Miscarea Legionara, care a practicat un misticism viu, arzator, jertfitor, inaltator.

Atitudinea mistica la noi a atins deseori stari exceptionale, sofianice, conducand la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, ratacitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditatii ateismului, ori aberatiilor comuniste.

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
ianuarie 2011