UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA

On By nelursIn History, Life and HealthLeave a comment

CREANGA Ovidiu
CU SI FARA SECURISTI
(Prefata Paul Goma)
368 pagini
Editura Vicovia 
Bacau, 2009
 
Cu discernamant si responsabilitate, autorul, nascut in urma cu 90 de ani, in satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna, in apropiere de Chisinau, ne dezvaluie, in cartea de fata importante amanunte din culisele securitatii. Unele informatii, prea putin stiute de omul de rand, mai cu seama dupa cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creanga este posesorul unor informatii inedite, aflate si traite pe propria piele, in venerabila sa viata de aproape un secol. Nu e de mirare, asadar, ca s-a gandit sa le puna pe hartie si sa le ofere cititorilor, la 20 de ani dupa revolutie, cu gustul amar ca aproape nimic nu s-a schimbat in configuratia politica a tarii, decat formal, vechile structuri fiind inca la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai ingrozitoare si mai apasatoare pentru omul simplu, decat in perioada anterioara.

Cartea are asezate in fata, cateva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Mos Bodranga si securistii” in care aflam parerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale Romaniei care isi exercita si in prezent atributele in tara si peste hotare. In paginile jurnalului sau, folosite de Ovidiu Creanga drept prefata, Paul Goma, cu o luciditate si discernamant meritorii, scoate in evidenta marturii ale unor participanti direct la actul rasturnarii regimului comunist, precum si modul bestial, barbar in care au fost torturati si asasinati fostii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amanunte aflate din „Stenograma Procesului Ceausestilor” – publicata in „Ziua”, precum si declaratia numitei Cerasela Birjac, sefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicata si ea in „Ziua”, declaratie la fel de socanta ca si stenograma sus amintita.

Volumul „Cu si  fara securisti” – se constituie astfel, intr-un document important, o fresca veridica a societatii politice romanesti de la finele secolului trecut, care a culminat cu miscarea de revolta din decembrie 1989, bazat pe marturii, pe acte originale si relatari ale unor persoane care s-au situat in miezul evenimentelor. In Argumentul sau, autorul explica titlul lucrarii si motivul care a stat la baza inceperii unui asemenea demers memorialistic, folosind date si nume reale care pot fi probate si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisa sub forma unei Autobiografii, cu nuante autoironice si autopersiflante – lucrarea este si o satira usturatoare la adresa aparatului conducator, al celui represiv, la adresa celor ce s-au imbogatit aproape peste noapte, a tuturor celor ce savarsesc nelegiuiri si supun neamul romanesc oprimarii si distrugerii sistematice. Desi plecat de aproape trei decenii din tara, autorul a pastrat legaturi cu oamenii si cu locurile pe unde a vietuit pana la virsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiaza la sfirsit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice in care-si relateaza povestea vietii si in chip deosebit, amintirile din copilarie, cu mult umor si oarecare unda de nostalgie, dupa anii trecuti, cum e si firesc.

Tot aici isi dezvaluie si pasiunea arzatoare a vietii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat in viata, nu s-au potolit nici in Canada, unde a muncit si a avut realizari remarcabile. Astazi, venerabilul domn Ovidiu Creanga se bucura alaturi de copii si nepoti de o viata prospera, tihnita, pe care o condimenteaza cu lecturi si scrieri personale, publicand la marile reviste canadiene si romanesti literatura  care e foarte apreciata atat de romanii din tara, cat si de cei din diaspora. Ovidiu Creanga nu se sfieste sa-si numeasca „eroii” – (si cei negativi sunt eroi, nu-i asa?) – cu numele lor reale. Si-a luat acest drept legitim si curajul raspunderii, fiindca oricand poate proba cu argumente forte si cu documentatie adevarul afirmatiilor sale. El relateaza despre persoane care erau puse  de regimul trecut sa informeze exact despre actiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost si el „filat” si turnat in mai multe randuri. Avand o functie importanta si facand nenumarate deplasari in strainatate, era, prin forta imprejurarilor suspectat. Autorul descrie cu minutie experientele sale cu acei care erau numiti in sens peiorativ „baietii cu ochii albastri”, printre ei fiind si unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” in chip neasteptat.

Insa, afirma Ovidiu Creanga – „Si la securisti au fost unii fiare si au fost si unii mai omenosi. Asa ca tortionarii care spun ca nu au avut incotro si au comis atrocitati avand ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiusa mint cu nerusinare,  caci, daca ar fi refuzat sa faca aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi taiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere daca nu ar avea o coada de topor. Securitatea romaneasca era organizata dupa modelul sovietic insa cei ce au suferit prin inchisori si lagare, dar mai ales cei supusi la ororile „reeducarii” de la Pitesti spun ca a depasit cu mult chiar si Gulag-urile rusesti in atrocitati.”

In relatarile sale, Ovidiu Creanga uziteaza un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele si alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul si mesajul lucrarii. Nici frivolitatile de limbaj nu ii sunt specifice si le foloseste doar arareori, cand textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe si maxime romanesti si universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat si da vioiciune si sustinere actiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creanga ca este un autor hatru din spita stramosului Creanga (nu degeaba au acelasi nume!) prin umorul sanatos pe care-l practica si prin seninatatea – proprie romanului – cu care depaseste anumite situatii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adica de a  face sa usture. Din text nu se degaja tristete, deprimare, anxietate, resentimente, normale in cazul unei persoane care a suferit atatea nedreptati si a trecut prin focul iadului si furcile caudine ale tortionarilor securisti. S-ar putea chiar spune ca i-a iertat pe toti si nu le mai pastreaza resentimente. Umorul l-a ajutat sa treaca mai usor prin mijlocul suferintei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Inceputurile” – este cadrul de desfasurare al unor „Aspecte din Basarabia romaneasca” – asa cum isi subintituleaza capitolul Ovidiu Creanga. Monografic si autobiografic, autorul (re)creeaza cadrul nasterii sale si atmosfera de inceput de veac XX in Basarabia in care a vazut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epoca, harti, documente. Amanunte despre starea social-economica si demografica a Basarabiei si in chip deosebit a Chisinaului, sunt prezentate cu multa generozitate si mai ales, bine documentate. Autorul face si portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte ingaduitor, ei fiind oameni primitori si buni la suflet”.

Traversand istoria secolului, Ovidiu Creanga puncteaza principalele momente care au marcat existenta, nu numai a lui, dar a tuturor romanilor de dincolo si de dincoace de Prut ce au fost sacrificati si azvarliti ca niste mingi, dintr-un loc in altul, dupa capriciile si meandrele politicii. Destine sfasiate, familii impartite, deportate, cand alipirea Basarabiei in 1920, cand  retrocedarea Basarabiei, in 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii si mii de romani. Autorul descrie in amanunt aspecte din viata basarabenilor, obiceiurile si traditiile lor, credinta lor, arta culinara in care basarabencile erau vestite. El face in primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a vazut lumina zilei si unde a copilarit pana la plecarea in Regat. Drama prin care a trecut familia autorului in 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a facut sa se refugieze, astfel ca adolescenta i-a fost mutilata salbatic, dupa spusele sale, de hoardele rosii.

Primele amintiri din copilarie continua si in capitolul 2 al cartii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mina in cap!” cu peripetii din mahalaua Vistiernicilor din Chisinau, targul copilariei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare si se deruleaza ca pe o pelicula, cu o limpezime uimitoare de parca s-ar fi intamplat recent. Memorabila este in amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, impreuna cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decat Regele Mihai, pe atunci de varsta autorului. O alta amintire incantatoare este cea legata de circul care a poposit in orasul Balti, care l-a cucerit din prima clipa si chiar a invatat unele numere de prestidigitatie, jonglerie si fachirism. Autorul nu se fereste de vocabularul in argou pentru a da un plus de naturalete  si parfum, amintirilor.

Ovidiu Creanga isi continua amintirile cu tulburarile iscate de ocupatia bolsevica din iunie 1940 si de ravagiile pe care le faceau acestia in teritorii. Apoi, in 1944, al doilea refugiu, cand soovieticii au pus stapanire pe  Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc in aprilie 1944 in Gara de Nord, cand au pierit mii de refugiati din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlantuit-o apoi comunistii impotriva basarabenilor care erau vanati si expediati inapoi in Basarabia ori in Siberia a fost fara precedent. Drama familiala, cu tatal ucis de catre bolsevici, avea sa-l urmareasca toata viata.

Realizarile pe plan profesional, premiile luate pentru inventiile aduse in domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie si chiar ura si nu putine au fost datile cand s-a incercat inlaturarea autorului de la conducerea institutiei, functie de raspundere pe care a indeplinit-o ani la rand in Ministerul Comertului Exterior. Autorul declara lucrurile pe sleau, cu lux de amanunte, fara prejudecati sau inhibitii. El descrie si realizarile si esecurile avute in urma acordarii increderii unor oameni care l-au tradat. Structura psihologica fericita insa, il ajuta sa treaca usor peste multe greutati si obstacole si sa ajunga respectat si chiar temut in domeniul pe care-l iubea atat de mult: chimia.
         
Stilul  autorului e  antrenant si vioi, presarat cu umor si ironie, astfel incat scrierea e accesibila, se citeste usor si e foarte placuta, desi uneori e incarcata de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasa a autorului reda cu exactitate fiecare intamplare in amanunt. Cu mult umor sunt istorisite amanunte picante din vizita guvernamentala in Olanda, alaturi de ministrii de la Chimie si Comert. Autorul descrie modul de viata si civilizatia din tarile in care era trimis in delegatii ca specialist.

Ovidiul Creanga este un original. El intra in dialog direct cu cititorul, ii cere parerea, ii face confesiuni, se inteleg de minune. Se creeaza astfel o comuniune tacita intre scriitor si lector, o intelegere avand ca suport cuvantul scris si feed-back-ul nu se lasa asteptat. E un fluid care circula de la unul la celalalt, la fel ca in salile de teatru, intre actori si spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea insasi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu arta, il propune publicului si-l face sa ia parte la el in mod direct, interactiv. Fraze care incep cu: „Intelegeti?… Va intreb… Ce parere aveti?” s.a. ilustreaza acest mod de scriere interactiv, in care vocea auctoriala este actorul principal, cea care da tonul colocviilor.

Cartea este, fara doar si poate, un pretext pentru o autobiografie amanuntita. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol in viata autorului si, din poveste-n poveste, se alcatuieste structural, corpusul scrierii memorialistice de fata. Un scriitor pragmatic, realist, fara efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trasatura definitorie este cea sarcastico-umoristica. Spiritul aventurier ii este implinit si satisfacut, cand viziteaza Sumatra, Singapore, Australia, Scotia, Anglia si astfel, visele din copilarie  de a calatori spre tari necunoscute si exotice, prinde viata. In Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, asa incat visul s-a implinit. Ca orice bun jurnalist, o data ajuns intr-un loc, prima grija era de a se informa despre civilizatia respectiva, istoria, limba si caracteristicile poporului, cultura, traditiile lui si artele culinare. Nu e usor sa te adaptezi oricaror conditii de viata, total straine de ale tarii tale. Tari si orase ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu oranduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferente de civilizatie prin antiteza, facand mereu comparatii  cu conditiile si mentalitatile din  tarile lagarului socialist. Pregatirile pentru deplasarile pe alte continente erau minutioase si presupuneau o cunoastere temeinica a tarii in care trebuia sa ajungi sau  cele prin care trebuia sa treci, fiind nevoit sa te adaptezi „din mers” conditiilor climaterice, diferentei de fus orar, alimentatiei si in general, tuturor diferentelor specifice fiecarei tari, indeosebi cele africane si asiatice. Autorul ofera cititorului inclusiv retete autentice de ciorba de peste gatita de lipovenii pescari in Delta Dunarii, in prezenta unei delegatii elvetiene.

Si pana la urma, jurnal de calatorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu si fara securisti” nu se inscrie in nici unul din aceste genuri ori are cate putin din toate. Cert este ca devine destul de atractiv invitand la lectura si cunoastere a unor realitati din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vietii publice a unui om care a avut o viata cat se poate de plina. Pe tot parcursul cartii, o data cu amintirile, se insinueaza si personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul si a raporta mai tarziu cu de-amanuntul tot ce vazusera. Acestia sunt „baietii cu ochii albastri” de care vorbeste autorul.
         
Extrem de multe informatii din toate domeniile ne ofera Ovidiu Creanga, pe care le dezvolta in stilul sau documentaristic si le pune la dispozitia cititorului, astfel incat cartea se poate constitui si intr-un ghid pentru cei care vor sa calatoreasca in tari exotice. Informatiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparatie cu datele de acum 30-40 de ani, dandu-ne posibilitatea sa remarcam si evolutia acestor tari in permanenta comparatie cu a noastra, asa cum ni le expune autorul. Sunt relatate in detaliu anumite tratative si relatii  comerciale facute cu diferiti parteneri straini, din industria chimica. Dar autorul ofera si amanunte picante de la  dineurile care se dadeau in cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma dupa incheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  si chiar ingaduinta intamplarile si obiceiurile rusilor la aceste dineuri oficiale, anumite slabiciuni si vicii intrand in firea acestui popor.

Dar in afara de amintirile care curg duium in pagini, insotite de imagini fotografice, autorul releva unele aspecte destul de dureroase pentru un roman: faptul ca in strainatate, romanii isi uita obarsia, neamul si limba si-si invata copiii doar limba de adoptie iar cei mai multi „uita” ca sunt romani, straduindu-se sa adopte obiceiurile, traditia si limba tarii in care au emigrat. Autorul isi incheie reflectiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, sa auda”. Reflectiile si observatiile autorului in acest sens, sunt amare si destul de obiective: „Stau si ma gandesc la romanii nostri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc si ei si chinuiesc si copiii sa vorbeasca numai englezeste. Am intalnit multe familii de evrei si aici care-si invata copiii romaneste pe cand romanii isi uita neamul, limba obarsia. Ma uit la chinezutii aia mici cum invata hieroglifele lor chinezesti in timp ce unii dintre ai nostri fug de limba parintilor, bunicilor si strabunicilor lor ca dracu de tamaie. Ei oricum vor invata engleza de la scoala de la alti copii dar limba lor materna se chinuie parintii lor sa o uite. O limba este un «asset», este un bun pe care-l castigi fara sa te coste ceva si fara nici un efort. Unii se rusineaza ca sunt romani si-si barfesc cat pot tara. Este adevarat ca avem multi hoti, incepand cu cei din guvern, si ca multe rele sunt inca in tara noastra. Dar, in timp ce stramosii nostri tineau piept hoardelor barbare, cei de mai langa Atlantic erau putin mai feriti.” In delegatii, totdeauna erau insotiti de catre un agent de securitate care-i urmarea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpara, cu cine intra in contact. Acesta nu-si dezvaluia identitatea si parea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rau in relatiile dintre cei care plecau impreuna in delegatii e ca se fereau unul de altul si nu aveau incredere in nimeni. De aceea, vorbind despre Romania, ei ascundeau realitatea, o infrumusetau, declarand ca totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori in povestiri, adresansu-se direct cititorului, luandu-l ca martor si interlocutor.

Flora, fauna, aspecte economice si demografice, istorice, sunt descrise cu minutie de autor despre tarile pe care le viziteaza. Un adevarat cercetator, spirit neobosit care cauta pretutindeni conexiuni, similitudini si chiar diferente intre culturi si civilizatii. Faptul ca autorul devoaleaza unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior si exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrari memorial-documentaristice. Despre masurile de securitate care se luau fata de delegati  autorul relateaza: „Rusii ca oameni erau cumsecade si te puteai intelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau multumiti, era absurda si total ineficienta, din care cauza o tara cu cea mai mare suprafata si cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sarace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atatea tari printre care si Romania. Trebuia sa fim cazati numai la anumite hoteluri pentru a  putea sa fim controlati in orice moment. Cand aveam sedinte la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluati de un tovaras «lucrator in Comertul Exterior» si eram condusi pe un anumit drum la sala de sedinte. Se proceda asa, ca nu cumva noi sa vorbim ceva cu salariatii lor sau mai stiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevazute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o forma patrata si la fiecare colt era cate un pupitru unde statea in permanenta o «regulerovca» ce nota orice miscare din sectorul ei. In fiecare moment aveai senzatia ca esti intr-o puscarie.. Nu am fost in puscarie dar asa trebuie sa fie, sa te simti controlat in fiecare clipa. De fapt aceeasi situatie era si la noi in tara, caci si noi aplicam sistemul lor, si, cred ca in unele privinte i-am si depasit.” De fapt, aceasta este si motivatia cartii, urmarirea permanenta a cetatenilor de catre aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultatile intampinate in lunga cariera de director,  la Chimimport, privind calitatea marfurilor romanesti si reclamatiile carora trebuia sa le faca fata din partea firmelor straine. Toate acestea sunt relatate cu minutie in paginile cartii, informatiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 cand el si-a inceput viata in Canada.

Autorul pune la dispozitie si hartile tarilor cu care a avut relatii comerciale, in calitatea sa. Iata ce relateaza in capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comertul Eeterior, era sa gasim noi piete pentru plasarea produselor noastre de export si, eventual, sa gasim piete mai convenabile ca pret, calitate si valuta in care se face plata produsului precum si modalitatea de plata. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia sa ai valuta respectiva care era blocata in banca pana la plata marfii. Insa cel mai bine era sa gasesti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regula, se facea la 30 de zile de la livrarea marfii. Eram la Singapore cu o echipa destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. Dupa cum am relatat si in alte capitole, echipa mea avea reprezentanti de la Romanoexport, ca sa plaseze textile, si de la Autotractorul ca sa plaseze tractoare fabricate la Tractorul Rosu din Brasov. Eu trebuia sa coordonez toate operatiunile si, cu toate ca eram director de import, aveam sarcini mari de export in compensatie cu marfurile romanesti greu vandabile, in special tractoare. Stiind ca ne vom duce in Thailanda, am inceput sa invatam notiuni elementare despre aceasta tara eminamente budista.”

Ovidiu Creanga ofera date despre religia budista si obiceiurile calugarilor care obisnuiesc sa faca penitenta, mancand foarte putin, doar din ce li se ofera de pomana si dormind uneori cu capul pe o piatra, ceea ce-i prilejuieste autorului reflectii comparative. Umarind peripetiile autorului prin  tarile africane, ai impresia ca urmaresti un film de aventuri, el avand o putere fascinatorie de descriere si de prindere a amanuntului esential, aventuri, peripetii si chiar mici „invarteli” care-l ajutau sa se descurce in acele tari. Unii dintre securisti sunt personalizati si chiar aflam istoria vietii lor: „Era ingerul nostru pazitor, tov. Colonel (toti erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de taran sarac din Muntii Vrancei. Nici nu stiu numele lui conspirativ, cum il chema pe cel ce a venit dupa el si-l chema «Bogdan». Andrei era un baiat cu bun simt, nu facea pe nebunu’ si mi-a spus o multime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», ca a sfarsit-o urat cu Securitatea.” Cand stii cu cine ai de-a face, poti sa-ti iei masuri de precautie si sa te feresti ca sa nu dai de bucluc. Dar problema principala in Romania comunista era ca nu stiai de cine trebuie sa te feresti, caci peste tot misunau „baietii cu ochii albastri”, chiar in cele mai neasteptate locuri, asa cum mentioneaza si autorul: „Nici nu-ti trecea prin cap cine scria note infomative. Cateodata unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni si oameni de incredere.”

Lucrand intr-un domeniu deosebit, de mare insemnatate pentru economia nationala a tarii, Ovidiu Creanga a intrat in contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucrati” si „vizati” in chip deosebit pentru ca aveau de-a face cu strainii, ceea ce pentru omul de rand, nu prea se punea problema. Fotografiile document care insotesc textele sunt foarte edificatoare. Aflam franturi din istoria Scotiei,  cu povestea Mariei Stuart, si chiar ni se ofera reteta fabricarii whisky-ului, istoria Angliei si a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceausescu in Anglia, cand a fost plimbat de regina Elisabeta cu trasura regala si cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceausescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.
 
Ovidiu Creanga se intoarce insa cu povestirile lui picante, spumante, antrenante si in Piata Matache Macelaru ori in Piata Ferentari, unde puteai gasi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult sarm ne povesteste peripetiile avute in urma unui accident auto cand a lovit un tigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca sa dreaga lucrurile la spital pana ce acesta s-a vindecat.

O cotitura hotaratoare in viata autorului a fost aceea cand s-a hotarat sa emigreze in Canada, in anul 1982. Odiseea acestei „evadari” din spatiul concentrationar comunist ne-o relateaza in Capitolul III. „Canada. M-am hotarat, trebuie s-o iau din loc!” Nici in Canada autorul nu a scapat de securisti si a avut mult de furca din pricina unor note informative primite din partea unor romani, astfel ca a fost verificat ani in sir si a primit cetatenia abia dupa zece ani. Dezvaluirile pe care le face Ovidiu Creanga in legatura cu securitatea romaneasca sunt de-a dreptul socante.

In capitolul numit „Cautatorii de aur in Manitoba” aflam istoria foarte interesanta a comunitatii memonitilor, un fel de baptisti desprinsi din Biserica Romano-Catolica, oameni de o inalta tinuta morala crestina, „poate un pic cam habotnici” – cum ii descrie autorul. De asemenea, aflam istoria fratiei hutteriste, dupa numele conducatorului cogregatiei Jacob Hutter, tot ramura desprinsa din catolicism, oameni care au pus toate bunurile in comun si traiesc ca in comuna primitiva, precizeaza Ovidiu Creanga. Primii doi ani petrecuti in Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru ca nu poseda inca „experienta canadiana”. Dar aici gaseste un om de isprava care garanteaza pentru el si astfel isi pune o afacere pe picioare. Autorul ne da si retete „Cum poti ajunge capitalist in Canada” .
         
Al IV-lea Capitol al cartii este dedicat „Portretelor” si se intinde pe aproape o suta de pagini. Autorul face portretul fizic si moral al unor persoane pe care le-a intalnit si cu care a colaborat in viata, in total 14 portrete.  Printre aceste portrete se afla si cel al lui Vasile Sasu, „Baiatul cu ochii albastri”. Nu o data, autorul afirma: „Tare ma tem ca de aceasta plaga numita Securitate inca nu am scapat” – ceea ce spune totul in legatura cu simtamintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru intamplari hazlii si nu prea, petrecute sau aflate de la altii, in legatura cu aceste personaje. Printre ele se afla si portretul Elenei Ceausescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezinta in culori prea atragatoare. Dupa chibzuiala multa, el hotaraste sa astearna pe hartie unele intamplari legate de ea si de conducatorul tarii timp de 25 de ani: „M-am temut sa nu fiu acuzat ca acum dau si eu «lovitura magarului» unei fiinte ce nu mai este in viata si care nu se poate apara. Totusi, deoarece eu ma numar printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care impreuna cu sotul ei, Nicolae Ceausescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotarat sa astern pe hartie cate ceva care sa o zugraveasca asa cum era aceasta fiinta ce a facut atata rau tarii noastre, in general, si mie personal, in particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creanga se refera la un aspect mai putin cunoscut de marele public si anume de perioada in care ea a intrat in Institutul de Cercetari Chimice ICECHIM  „ca simpla laboranta, pentru ca, dupa o perioada, sa termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebra, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice in Romania (impreuna cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) si terminand cu, culmea impertinentei, atribuindu-si titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvaluirile la acest nivel continua si in  paginile urmatoare sub titlul: „Cum isi lua „savanta” titlurile stiintifice”. Ovidiu Creanga, cu un pragmatism specific firilor prea putin inclinate spre  lirism relateaza in amanunt, faptele cum au fost si nu se preocupa sa le infrumuseteze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMA SI M-AM RACORIT.”

A crede, insa ca volumul „Cu  si fara securisti” este alcatuit in spirit revansard fata de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, si l-a determinat sa emigreze, este eronat. Autorul respecta adevarul si, dupa parerea noastra, nu inventeaza nimic si nici nu merge cu tribulatiile mai mult decat trebuie. Cartea se inscrie in categoria (daca o fi aceasta categorie!) memorialistica documentara si cititorul afla fel si fel de informatii care ii pot fi utile candva. Fie si despre istoria si geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gandul nu va putea calatori.

Ovidiu Creanga face parte din spita scriitorilor humoristi care nu fantazeaza, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muscatoare dar indreptatoare de moravuri, precum moralistii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurata, cu amintiri si intamplari fascinante, romanesti si de „peste apa” – peripetiile proprii dar si ale altora, care starnesc rasul sanatos, ingaduitor, nostalgic, duios, dar si dezaprobator fata de unele situatii neplacute, luand pozitie, asa cum ii sta bine unei scrieri contemporane adevarate.
 
Cezarina ADAMESCU
26 ianuarie 2011

Pastel…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Cade noaptea peste Casa noastra,
Se scalda luna goala in parau,
A inghetat lumina in fereastra
Si dincolo de ea surasul tau…

Ochii arsi din lacrima se-adapa,
Maica mea, ce suparari te dor?
De ger se-aude linistea cum crapa
Pe Dealul meu cel razimat de Dor…

Prin paduri, ca urletul de lup,
Duce-m-as acolo si m-as duce,
Pe la raspantii pironitul trup
A-ncremenit in Ruga de pe cruce… 

Nicolae Nicoara Horia

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

Echipa FC Atlanta-o echipa de fotbalisti romani care promite!

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Interviu cu dl. Florin Grama, Manager FC Atlanta

By Mara Circiu,
Atlanta, Georgia

Sportul cu mingea rotunda, nostalgia stadioanelor pline de suporteri infocati din orasele natale, microbul sportului sau pur si simplu dorinta de a petrece timpul in aer liber, cu prietenii i-au indemnat pe fotbalistii nostri romani sa creeze un club sportiv local in zona Metro Atlanta si totodata sa puna bazele unei echipe de fotbal care incet si sigur a inceput sa fie recunoscuta drept o echipa importanta si valoroasa in arena fotbalului din S.U.A.  Prin amabilitatea d-lui Florin Grama, manager si totodata fundas in echipa de fotbal FC Atlanta, voi introduce in atentia dvs. istoria si realizarile acestei echipe.

Mara Circiu: Cine sunt fotbalistii de la FC Atlanta?
Florin Grama: Intrebare foarte buna, dar ca sa pot raspunde mai sincer ar trebui sa o impart in doua: Cine sunt fotbalistii? As putea spune ca sunt doar patru sau cinci in echipa care au fost fotbalisti in Romania si care au jucat in echipe de divizia A, sau care au jucat ca juniori la echipe de top. In mare masura, ei sunt cei care motiveaza echipa si in acelasi timp pastreaza un echilibru in modul in care se desfasoara jocul. Restul jucatorilor in ciuda faptului ca nu au jucat profesionist, sunt sportivi foarte talentati, care au un spirit competitiv si au in comun aceasi pasiune pentru fotbal. Cine este FC Atlanta? FC Atlanta este o organizatie sportiva in care fiecare membru si-a adus contributia in egala masura. Echipa in sine este FC Atlanta. Fara ei nu ar exista aceasta grupare sportiva.
Mara Circiu: Cum s-a nascut aceasta echipa de fotbal? Care este povestea voastra?
Florin Grama: Ciudat, comic sau extraordinar, ideia a pornit de la un pariu pe $1.00 pe care l-am avut cu un amic. El sustinea ca nu voi avea succes deoarece eu nu cunosteam nici macar cinci romani in Atlanta. Initial am fost doar cativa pasionati de sport in general, si incercam sa ne adunam la teren doar sa pasam mingea de la unul la altul. Dupa o luna s-a raspandit zvonul ca exista aceasta “echipa” de romani si am fost contactat de un alt grup de romani care jucau fotbal in sala. De la ei am aflat ca de fapt a mai existat o organizatie care a jucat competitiv in Atlanta dar s-a desfiintat. Un an mai tarziu eram deja o adevarata echipa si am decis sa ne inscriem intr-un turneu. Inca din primul an in care am activat ca si organizatie sportiva int-o competitie locala, am reusit sa ne clasam pe primul loc. Un rezultat extraordinar care mi-a schimbat viziunea asupra intregii echipe. Mi-am dat seama ca aceasta “gluma” merita un efort organizatoric mai mare iar implicarea in mod oficial este inevitabila. Am decis sa schimb numele din FC Romania in FC Atlanta si am inregistrat oficial clubul ca si organizatie sportiva in statul Georgia.
Mara Circiu: Care sunt performantele FC Atlanta pana in prezent?
Florin Grama: Surprinzatoare! Si nu vreau sa fiu modest deoarece este vorba de un efort de echipa si nu individual. Eu sunt convins ca oricare alta organizatie si-ar dori o evolutie asemanatoare si plina de succes. Daca ar fi sa exprim totul in doar cateva cuvinte as spune ca FC Atlanta a castigat sau s-a clasat in primele locuri in toate competitiile in care a facut parte. Dar ca sa simplific si mai mult, am sa las rezultatele sa vorbeasca de la sine.
2010 Liga MAGG – 1st Place (Championship)
2010 Liga MAGG – 2nd Place (Cup Tournament)
2010 Liga MAGG – Daniel Bobeanu (Golden Boot Winner)
2009 – 2010 ADASL Major Season – 3rd Place
2007 – 2008 ADASL Season 4th Place (with less games played)
2007 – 2008 ADASL Season – Daniel Bobeanu (Golden Boot Winner)
2007 Gold Cup (Jekyll Island – Georgia) – 2nd Place
2006 Gold Cup (Jekyll Island – Georgia) – 2nd Place
2006 – 2007 ADASL Major Season – 3rd Place
2005 – 2006 Dekalb League – Champions
Mara Circiu: Ce va propuneti pentru anul 2011?
Florin Grama: In principiu, nimic nerealizabil, dar totusi ceva care necesita aceeasi dedicatie si concentrare din partea intregii echipe. Ne-am propus sa castigam fiecare turneu in care ne inscriem, incluzand noul sezon din Liga MAGG din care facem parte. Este intr-un fel si o obligatie morala fata de noul sponsor pe care il avem RedTagFloors.com. O noua etapa pe care personal o consider necesara si importanta pentru 2011, este dezoltarea unei baze sportive pentru copii. Este evident avantajul pe care il putem avea ca si organizatie intr-un sport care se dovedeste a fi unul dintre sporturile care cresc cel mai rapid in USA. Unul din avantaje si principalul motiv pentru care vad necesara aceasta baza sportiva, este crearea de capital financiar care ar ajuta echipa in viitor si de ce nu, crearea unui posibil loc de munca pentru cei care is doresc sa imbine utilul cu placutul.
Mara Circiu: Soccer vs American Football…care este parerea ta? Sunt diametral opuse sau pot sa-ti placa amandoua? Esti mai partinitor cu soccer-ul?
Florin Grama: Eu as caracteriza Soccer-ul ca un sport mai dinamic, iar Footbal-ul American mai spectaculos. In relatie cu ce ne place mai mult sau mai putin; marea parte a separarii celor doua este datorat culturii din care fac parte. Parerea mea este ca sunt la fel. Amble sporturi se bazeaza pe capabilitati atletice personale cat si pe jocul de echipa. Eu personal nu am o preferinta, doar ca inteleg soccer-ul mai bine.
Mara Circiu: Fotbalul este un joc de echipa, care este atmosfera din echipa voastra? Sunteti prieteni si in afara terenului?
Florin Grama: Desi majoritatea se cunosc destul de bine as putea spune ca exista totusi o tensiune competitiva pe teren dar intr-o forma pozitiva. In afara terenului chiar nu stiu care este relatia jucatorilor. Eu personal, ma intalnesc mai rar cu membrii echipei in afara terenului de fotbal, dar majoritatea jucatorilor se cunosc destul de bine, se intalnesc odata la doua zile sau lucreaza impreuna.
Mara Circiu: As vrea sa ne spui mai multe despre tine, stiu ca ai preocupari multiple, foto, alpinism, etc…un adevarat Renaissance man!
Florin Grama: Despre mine as putea sa spun ca imi place sportul in general. Iar sportul care ma atrage cel mai mult si pe care-l practic inca la un nivel profesionist, este alpinismul. Este singurul sport care ma inspira si motiveaza.  In afara sportului, imi place orice forma de arta, muzica, filozofie, poezie si tot ce are tendinta de inaltare sau nu are limite.
Mara Circiu: Un cuvant de incheiere adresat cititorilor nostri…
Florin Grama: In primul rand, as vrea sa le multumesc pentru timpul acordat acestui articol. In mod evident acest interviu este printre lucrurile care pot arata ca efortul unei echipe este apreciat si in acelasi timp sper sa inspire si pe altii.
Mara Circiu: Felicitari si mult success atat tie cat si intregii echipe FC Atlanta, sper sa aveti parte de multe victorii in Noul An si cat mai multi suporteri!

PE ARIPA CERULUI

On By nelursIn literatureLeave a comment

Menut Maximinian
PE ARIPA CERULUI
Editura Karuna
Bistrita, 2008

O carte excelenta a timpurilor noastre. Sursa de inspiratie a fost, cred, variatia in timp a  momentului, atat din imprejurimile localitatii Bistrita cat si cele din tara in general. Autorul este un condeier nemaipomenit si cu o nemarginire care si-a exprimat opinia asupra evenimentelor  de pe meleagurile noastre, din ultimi douazeci de ani. Licentiat, inteligent, jurnalist de marca, Menut Maximinian incadreaza de o asa maniera cuvintele-faptele vietii de astazi – in haina intelepciuni cu atata sensibilitate, cu atata durere, cu atata gravitate, zbuciumul sunetelor  adancind scrierea pana pe aripa cerului.

Reflexia gandirii, alearga intre cer si pamant, zicand: „A fi poet este fara doar si poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptand-o in timp si spatiu”. Dar Menut Maximinian, a taxat acest timp si spatiu, de douazeci de ani, fara sa ne dea insa nici o speranta. Ne-a relatat situatia existentiala… doar, „Veselia se impletea cu bunastarea”   odata… „O biserica construita cu suflet pe meleagurile nemuriri” era odata… pe aripa cerului. Acum: „Satul populat in cea mai mare parte de batrani isi asteapta cu nerabdare fii si nepotii. La porti babele si mosii se uita lung dupa postas, care nu mai aduce nici un semn…”.

Cele treisprezece episoade care compun cartea, dezbat fiecare cate o durere, cate un dor, cate o grea imprejurare, dar evenimente  care s-au petrecut  si se mai petrec si acum la noi. A ilustrat realitatea faptelor. Textele aluneca in zone care pe vremuri erau sate cu intinderi vaste, cu obiceiuri autentice si atmosfera calda. Astazi si arhitectura satului este diferita. Panorama lui este alta acum. Doar  cate  un preot a mai facut vreun   muzeu, in casa unde locuia, care sa adaposteasca colectii de antichitati, cate o biblioteca si cateva obiecte religioase.

„Pe meleaguri de cant si dor, unde doinesc a jale si frunzele codrilor” a mai ramas doina strabuna – muzica ce-l caracterizeaza pe roman – „Muzica a fost de-a lungul timpului balsam de mangaiere pentru cei care erau nelipsiti la jocul satului in zile de sarbatoare”.   Daca oamenii erau intelepti putea sa fie balsam de bucurie!

Cartea este o sursa de informatii care ofera cititorului faptele traditionale, obiceiurile romanesti,  precum o baza de date in imagini! Dorim sa citeasca cartea  multe, multe persoane, pentruca, cititorul este vectorul nostru de reclama, iar aceasta lucrare acest lucru il ilustreaza!

Doina DRAGAN
Timisoara
21 ianuarie 2011

Orasul Charleroi – o locatie din inima Europei

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Centru economic si cultural al unei aglomerari de 201 550 de locuitori, orasul Charleroi este un important nod al transporturilor rutiere, feroviare si fliviale din Belgia. Pasajul Ardenne se bucura de o pozitie privelegiata, la 50 de km sud de Bruxelles, capitala Europei. Orasul Charleroi este membru al retelei Eurocities.

Atmosfera si primire calduroasa

Locuitorii orasului sunt cunoscuti pentru entuziasmul, generozitatea si bunatatea lor. Valoarea pe care se pune accentul este ospitalitatea. Cu strazile sale pietonale, piete, parcuri, artere si centre comerciale, precum si infrastructura turistica si de agrement, Charleroi este un oras prietenos prin care e o placere sa mergi la plimbare sau la cumparaturi. In fiecare saptamana, piata de duminica atrage mii de oameni care vin de departe.

Un oras verde din unul negru

Fosta capitala a Revolutiei Industriale, cu unul din bazinele cele mai prospere din domeniul productiei de carbune, otel si sticla, Charleroi este acum un oras in plina restructurare urbana si de mediu. Grija pentru reamenajarea centrului si valorificarea patrimoniului e demonstrata de angajamentul sau fata de promovarea calitatii vietii urbane. Numeroasele parcuri sunt plamanii orasului, elementul vegetal fiind omniprezent.

Metropola economica

Marile companii internationale si multe IMM-uri au ales situatia favorabila, know-how-ul si dinamismul din Charleroi pentru a-si extinde activitatile. Oteluri speciale, constructii de aeronave, telecomunicatii, informatica, industrie alimentara, inginerie mecanica si de imprimerie, produse chimice, servicii pentru intreprinderi si persoane fizice si multe alte sectoare sunt inca bine reprezentate in Charleroi. Intercomunala Igretec este structura publica specializata in promovarea economica a metropolei si in ospitalitatea investitorilor. De asemenea, joaca un rol important in sprijinirea activitatii IMM-urilor si in special in exporturi.

Charleroi, oras sportiv…

Este un oras in care se practica sportul la nivel inalt: baschet, fotbal, volei, tenis de masa, Charleroi fiind dotat cu o infrastructura demna de ambitiile sale, gazduind in fiecare an concursuri internationale si, printre altele, meciuri din UEFA 2000. Jocul traditional practicat in Charleroi este pelota, joc sportiv de origine basca, intre doi jucatori, care consta in aruncarea unei mingi de cauciuc brut intr-un perete, de unde, ricosand si atingand pamantul, este preluata de partener.

… si cultural

Si din punct de vedere cultural orasul Charleroi merita vazut. In fiecare an acesta este sediul unor expozitii de prestigiu si gazduieste numeroase spectacole. Reputatia Palatului de Arte Frumoase, Muzeul de Fotografie, de Dans… au depasit demult granitele Belgiei. Muzeele din Charleroi ofera ocazia de a descoperi frumoase colectii in domeniul picturii, sculpturii, sticlei, fotografiei, arheologiei industriale, stiintei… Charleroi este leaganul benzilor desenate belgiene cu Scoala Marcinelle ilustrata de Editions Dupuis.

Leaganul traditiilor

Locuitorii orasului au ca obiectiv promovarea folclorului, acesta fiind prezent in timpul carnavalurilor traditionale de Mardi Gras sau procesiuni si marsuri napoleoniene, evenimente care aduna in fiecare an mii de participanti costumati in imbracaminte de epoca. Targul de Pasti transforma inima orasului intr-un gigant parc de distractie. Originea acestor sarbatori dateaza de mai multe secole.

Proiectul orasului Charleroi

Din 1991 in Charleroi s-a stabilit un proiect urban care contine strategia sa de dezvoltare, adoptand in 1994 si o harta care defineste calitatile esentiale spre care acesta aspira: Charleroi vrea sa fie un oras metropolitan, deschis, echilibrat, prietenos, solidar, tanar, inovator, sanatos, cultural, sportiv, un partener sigur…

Charleroi in cateva cifre

Suprafata: 102 km2 sau 10.213 ha, 57% – mediu urban si 43% – mediu rural (parcuri, paduri, terenuri agricole…)
Densitate: 1 974,6 loc./km²
Altitudine fata de nivelul marii: 121 m
Coordonate geografice: Latitudine : 50° 24′ 0” Nord, Longitudine : 4° 25′ 60” Est

Tatiana Scurtu-Munteanu

Cum trece un cantec prin noi

On By nelursIn poetryLeave a comment

Un cantec trece prin peretele vecinilor,
eu il adulmec si il trimit inapoi
agatat de-o suvita de par,
un nasture de la camasa ta de duminica,
peretele ne continua jocul,
isi da picturile in ulei mai spre usa,
melodia incapea oricum,
dar el a vrut sa fie amabil,
cantecul aduce un botosel cu inimioare,
un cercel cu perla.
eu ii adaug o iesire din spital
nerambursata cu un diagnostic scris de-o mana calda.
si cu o biopsie care a facut fericit un intreg cartier
primesc apoi o acadea cu gust de zmeura,
pun un avion de hartie,
mi-aduce o eticheta de parfum fresh-floral
de parca ar sti ca doar acesta imi place.
peretele e foarte atent la noi,
cantecul atinge note suave,
artarul de camera imi cedeaza capul lui Shrek,
adaug un steag cu uniunea europeana,
aveam si un tricolor, dar am zis ca e prea mult;
ce-as mai putea primi?
ce-as mai putea primi?
cantecul trece nestingherit prin perete,
duce ganduri, scuze, zambete,
aduce nori pufosi, margarete presate,
duce linisti inaripate, fluturi de cerneala,
aduce intrebari pe care nu mi le-am pus niciodata,
dar asta numai pana la apus.
noaptea cantecul ni se strecoara pe sub piele
si adoarme odata cu noi.
in week-end
beau ceai de menta
si ma joc de-a vamesul cu vecinii.

Tincuta Horonceanu Bernevic

Poveste de pescuit vise

On By nelursIn ChildrenLeave a comment

Din nou, timpul, parca fara timp! Asteptam. Doar inceputul si sfarsitul povestilor pe care mi le citeau, cand unul, cand altul, ma faceau sa tresar si sa intreb:
– Si… dupa aceea, ce-au facut?
– Au trait fericiti pana la sfarsitul vietii, cum ti-am spus…
– Da? …Adica da, asta am inteles eu, dar dupa aceea…?
– Dupa aceea… dupa aceea, omul mai si moare! – imi raspundea Iba cam cu o jumatate de gura.
– Moare!?… Iar daca moare, moare?
– E, cum sa-ti spun…? Moare si nu prea …
– Adica … Te-am prins! Ma pacalesti!
– E, cum sa te pacalesc eu tocmai pe tine…?!
– Atunci, ori moare ori nu moare?
– De! Stiu eu ce sa zic?
– Daca tu nu stii!… Povestea ce zice?
– Povestea? Povestea spune ca…
– Pai, daca spune, inseamna ca asa e…
– Este si nu prea!…
– Nu? Aaa! Hai, ma, cum nu? Of, si eu care credeam ca oamenii mari stiu tot!
– Tot si nu prea!
– Adica? Ori stiu ori nu stiu?
– Cu tine n-o mai sfarseste omul! Stii cum e cu stiutul asta? E ca si cum te-ai duce la un pescuit de vise. Arunci navodul…
– Si?
– Astepti! Si iar astepti… Visele dau navala! …Dar ce folos?! Plevusca! Navodul tau vrea pe cel mare! Iar ala nu mai vine! Si iar astepti! Dupa o vreme… simti navodul greu! Gata, zici! De astazi am Universul la degetul mic! Tragi si iar tragi, vrei sa-ti pui visul in barca ta si sa pleci cu el, ehe, departe. …In lume! Iar visul… zbac! Uite-l, si nu e! Te trezesti, si navodul, gol!
– Si?
– Iar si?! Ei, daca mai apuci, arunci din nou navodul.
– Mda! Dar hai, mai povesteste-mi!
– Uite:
,,A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti“
– Sfinti?
,,Si luna intre stele“
– Ce sunt aceia sfinti?
– Aoleo! Ma omori! …Sfintii sunt niste… sa zicem, niste ingerasi ca tine!
– Da?! – m-am mirat, insa Iba, obosit, ador¬mise. L-am invelit si m-am culcat si eu.  Cand genele stateau gata, gata, sa-mi cada somnoroase, am aruncat navodul…

Nicolae Balasa

In seara de iarna

On By nelursIn poetryLeave a comment

In seara de iarna cu ceru-nstelat
Imi tremura mana scriind poezii
Iar sufletul canta pe strune pustii
Liedul tacerii de nea marmorat.
 
Chiciura-mbraca padurea de brad
Cu raze de gheata ne strajuie luna
Adancul din noi scormoneste, nebuna
De-atata inghet chiar si stelele cad…
 
Stau langa vatra, scantei lumineaza
Din lemne trosnind se inalta vapai
Departe… pe drum se aud zurgalai
Pe obraz ravasit doua lacrimi valseaza.
 
Intr-un colt al odaii pe vechiul camin
Noiane de ganduri uscate de vreme
Ucise de doruri, pierdute-n blesteme
Setea-si alina-ntr-o cana cu vin.
 
In seara de iarna te-astept ca sa vii
Si jarul salbatic sa-l stingem cu ploi
De speranta ce curge in valuri din noi
Tu cantand la chitara eu scriind poezii.
 
Georgeta Resteman

VISUL UNUI COPIL – BEATRIXE AXINTE si DANSUL

On By nelursIn ChildrenLeave a comment

O vad de multe ori trecand pe strada tinandu-se de mana mamei ei, pleaca la scoala, sau la repetitii. Are doar 10 anisori si este eleva in cls.III la Scoala “M.Sadoveanu” din Galati (Romania); si mai face ceva: danseaza. Urmeaza cursurile de dans la cunoscuta Scoala de Dans Sportiv “Acanta” din Galati.
Sunt atat de multe de povestit despre aceasta fetita.
Este blonda ca mama ei, ii seamana foarte mult, ba chiar o poti regasi si in trasaturile tatalui, dar mai ales ale  bunicilor, zambeste mereu, are un zambet senin, larg, de copil fericit. De mica (cum spune ea) i-a placut sa danseze, nici nu vede altceva, scoala si dansul sunt drumurile ei importante. Are multi prieteni, colegi de scoala si de cartier, se joaca ca orice copil normal: iarna face oameni de zapada, se da cu saniuta, vara merge in vacante la bunici (are cei mai fericiti bunici din lume) si cu parintii la mare, iubeste soarele, ii plac si calatoriile si, mai ales, sa fotografieze cele mai ciudate locuri, sa aiba amintiri de peste tot. Ii mai plac florile – tocmai i-a cumparat mamei un buchetel de ghiocei – si, recunoaste, ii plac si desenele animate.
La scoala are sprijinul dragei ei invatatoare d-na Marioara Manolache la care tine tare mult, ar vrea  sa-I semene intr-o zi,  se bucura mereu cand ia note mari si ar vrea tare mult sa  nu dezamageasca pe nimeni. Colegii ei sunt hazlii, simpatici si pusi mereu pe sotii, acasa isi face lectiile, rade mult, se joaca si apoi urmeaza repetitiile. E adevarat, are un program greu: munceste mult, scoala, meditatii, repetitii, dar bucuria este atat de mare cand are reusite, participa la evenimente si concursuri.
 Cand stai de vorba cu BEATRICE ELENA AXINTE  ai impresia ca te vezi pe tine, candva, intr-o copilarie indepartata: te simti copil si  tu cand iti povesteste de mama si tata, de cat de mult ii plac desenele si Hannan Montana, ii place poezia, dar si povestile, sa mearga la patinoar, iar duminica sa fie rasfatata cu dulciuri, ciocolata (chiar daca nu prea are voie) sau  bunatati facute de bunica, asa cum va spuneam: e un copil normal. Mai are un frate pe care il iubeste atat de  mult si se bucura ca este mai mare decat ea pentru ca are mereu pe cine sa se sprijine.
 A inceput scoala de dans foarte devreme si rezultatele se si vad: a primit numeroase premii si distinctii|:
Locul V la  categoria H 6-9 ani Cupa Phoenix 2009,  Locul IV categoria H 6-9 ani,
Locul IV categoria de dans E 6-9 ANI Asociatia Club de Dans Sportiv “Style Dance”,Diploma de Excelenta pentru participarea dansului sportiv cu ocazia sarbatorii “Zilele  Zaclaului”,“Diploma de Merit” pentru participare spectacol “1 iunie-De Ziua Copilului”, organizat de Casa de Cultura a Sindicatelor  2010 pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, colaborari si participari la diferite emisiuni tv locale, participari in spectacole caritabile, recital alaturi de Razvan Manolache si Diploma de Merit in spectacolul “Craciun de vis” organizat de Casa
de Cultura a Sindicatelor Galati pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, (foto) dar si Diploma de excelenta din clasa a II-A De la Scoala Gimnaziala Nr.11 “M.Sadoveanu” din Galati pentru rezultatele excelente oblinute la matematica si limba romana in cursul anului scolar 2009/2010,
A mai obtinut Premiul I pentru calificativul Excelent la Concursul ” Povestile Cangurului” clasele IV, 2010, Locul I pentru rezultatul obtinut la concursul
national de evaluare la limba romana si Medalia de Aur, Locul I pentru rezultatul obtinut la Concursul National de Evaluare in Educatie la Matematica si Medalia de aur, Locul II la concursul “Cangurul Matematician” 2010, Locul II la Concursul National de Evaluare in Educatie la limba engleza, Diploma pentru participarea la actiunea “Ziua copilului  intr-un mediu curat”si multe altele.
 Viata ei artistica a inceput la …  numai 4 anisori la Clubul Sportiv “Acanta” din Galati sub indrumarea Doamnei  Adriana IFTIMIE – instructor,  continuand  cu antrenorii Oxana si  Vitali  POLIVENCO, oameni extraordinari ce se implica atat de mult in reusitele si performantele elevilor. Va fi un drum atat de lung, stie acest lucru, dar va merge mai departe, crede in ea, in destinul ei si, mai ales, alaturi de cei dragi.
Acum are emotii: in perioada 12-13 februarie va participa la un concurs la Pitesti, iar in perioada 5-6 martie  va participa la Campionatul de Dans de la Targu Mures pentru care se antreneaza cu mare seriozitate alaturi de antrenorii ei.
Si noi, iti uram draga Beatrice, mult succes si  sa ajungi pe cele mai inalte culmi, sus, sus de tot.

foto: Cristian Nastase
in imagine: Beatrice Axinte alaturi de partenerul de dans Razvan Manolache
spectacol “Craciun de vis” dec.2010, organizat de C.C.Sind.Gl pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”

POEZII DE VASILE FILIP – Iasi, Romania

On By nelursIn poetryLeave a comment

Privirea blanda, calda mangaierea,
Imi sunt mai pretioase dintre toate

Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.
Am insotit cuvantul cu tacerea,
M-am cercetat cu mainile curate.

Cuvantul e mai dulce decat mierea,
Albinele sunt victime-narmate;
Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.

Cu truda grea mi-am adunat averea,
Strangand belsugul risipit prin sate
Alaturi cu speranta si durerea.
Doar ele inca nu mi-au fost furate.

Nu m-a vrajit niciodata puterea …
M-aseman tot mai mult cu un butuc,
Pe care, iata, nu mai poti sa-l misti

A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.
Spre-acele vremuri daca ma mai duc,
Ma-ntorc cu ochii umeziti si tristi. 

Ma vad si-acuma cum dadeam buluc
Peste boierii cocotati prin bristi;
A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.

Ma culc adese sub batranul nuc,
Le-nvart pe toate cum ar fi moristi.
E tot mai greu stravechiul meu surtuc,
Ma misc mai anevoie prin restristi.

A fost un timp cand ma credeam haiduc …

Ca pe-o apa in uluce
Gandurile imi aduc

Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.
De-ar fi dorul sa m-apuce,
Eu nu vreau sa-l mai apuc.

De-ar fi mandra-n deal la cruce,
Eu nu vreau sa ma usuc;
Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.

Vant de seara imi aduce
Proaspat mirosul de nuc,
O ispita ma seduce
Sa-mi fac mas in cuib de cuc.

Duce – m-as si nu m-as duce …

Curand

Dintre toate relele, am ales-o pe cea mai buna:
Ma las rastignit pentru ce n-am facut,
Chiar si pentru clarul de luna
Sub care candva, mai demult, m-am nascut.

Sunt fericit daca pot sa plang si sa sufar
Cand mi se imputa lumina din soare
Sau albul risipit in floarea de nufar.
Toate acestea, pentru ce oare?

Poate se vrea stapanire pe sufletul meu
Si pe creier. Si aceasta se poate.
Ori poate de vina nu-i nimeni, ci eu,
Caci prea le primesc si le-ngadui pe toate.

Curand se vor sfarsi toate aceste.
Insingurat, in adancul meu ma voi duce,
Ma voi rasadi intr-o foarte trista poveste
Si ma voi rastigni pe veci pe propria-mi cruce.

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA