In vara lui 2002, poeta si eseista Camelia Tripon participa la Palatul Culturii din Targu Mures, la lansarea atlasului „Hartile adevarului”. Intr-o sala plina pana la refuz, aceasta ia cuvantul si se pronunta plina de curaj, in apararea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund si spontan are atunci, puterea de a impresiona si a inspira o asistenta numeroasa, care ii apreciaza in mod pozitiv si cu discernamant, interventia. Camelia Tripon s-a nascut pe 4 august 1957, la Braila – “Orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian – intr-o familie de intelectuali. Tatal – doctor in agronomie, dar si poet si publicist, iar mama, o pasionata de beletristica, autoare, in anii ‘80, a doua romane – ii asigura Cameliei Tripon o educatie solida. Alaturi de dascalii minunati pe care ii are la gimnaziu si liceu, parintii ii insufla viitoarei poete si prozatoare, dragostea pentru istorie si literatura. Printre eseurile si poemele scrise de Camelia Tripon se numara „Sa ne pretuim stramosii”, „La izvoarele Milcovului”, „Imbratisarea Basarabiei”, „O lacrima pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este casatorita cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon si locuieste la Targu Mures.

Primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”

– Cum a aparat Camelia Tripon trecutul, in vara lui 2002?

– Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul in care pentru prima data, am luat cuvantul in Palatul Culturii din Targu Mures pentru a apara valorile trecutului de orgoliul local. Exista o perceptie, uneori, gresita: „noi, cei dintr-o zona, suntem mai buni”, perceptie care poate denatura istoria. Asa s-a intamplat la lansarea atlasului „Hartile adevarului”, cand un profesor de istorie si-a exprimat nemultumirea fata de faptul ca „Bucurestiul nu apreciaza descalecatul lui Radu din Fagaras”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l considera pe Radu ca fiind urmasul unor boieri din Oltenia care au stapanit Tara Fagarasului. Descalecatele, ca si atestatele, sunt o forma de a elimina istoria veche si chiar preistoria din mentalul colectiv si a rezuma trecutul doar la cateva sute de ani, inscrise accidental pe un document. Am aparat trecutul, explicand ca Radu Negru este pastrat prin denumiri de cartiere (de exemplu in Braila), cat si ca toponime (Negru Voda, Neagra, Negresti), cand se manifesta drept origine a neamului din pamantul negru al tarii (concept intalnit si la egipteni, dar si in Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care inseamna „pamant rosu”). Da, a fost un moment in care mesajul meu a impresionat o sala arhiplina.

– La scurt timp dupa aceea, a urmat debutul tau. Vorbeste-ne despre acest moment.

– In acea perioada mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. intr-o revista, atat despre originea unor termeni, cat si despre opera unor poeti cum este George Cosbuc -despre a carui poezie „El Zorab”, individul spusese ca este o copie a uneia germane, paradoxal mai buna. Si asta pentru a scoate in evidenta ca la noi, termenii „cal” si „calaret” vin de la romani, iar nobletea este confirmata si de particula „von” din numele autorului german. Pare o fortare, deoarece A.I. ar fi trebuit sa stie ca in Romania, calul era cunoscut inca din neolitic, asa ca poetul nostru nu avea nevoie de nobletea si lirica unui german, ca sa scrie „El Zorab”. Dupa multe incercari esuate, scrisori si conversatii cu domnul Marian Oprea, directorul publicatiei, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram sa o conving sa scrie, sa faca o manifestare pentru apararea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit in scrisoarea adresata lui Marian Oprea si in cele doua eseuri ale mele ceva ce a facut-o sa ia decizia sa mi le publice. Asa se face ca in 9 noiembrie 2002, a aparut in pagina de „Cultura si arta” a ziarului „Cuvantul liber”, primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”. Totusi, adevaratul debut a fost in 2 mai 2002, in volumul de grup „Viitorul ne preocupa” cu eseul „Ne preocupa viitorul familiei si al tarii”.

„Sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

– Pasiunea ta pentru istorie are radacini adanci. Cum si de la ce a inceput ?

– Este dificil sa spun ca ea se datoreaza doar unor profesori minunati, cum au fost doamna Dumbrava Agata, in gimnaziu si domnul Nicolae Oprescu, in liceu. As spune mai degraba, ca in sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile; este motivul pentru care arheologii si antropologii cauta in sol relicve, iar astronomii, in Univers. Nu pot spune ca sunt o pasionata de istorie, mai degraba imi place sa caut raspunsuri la ceea ce ma preocupa; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se intrepatrunde si devine un fel de arheologie lingvistica, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscatoare dascalilor mei care m-au instruit cu pasiune si exigenta, dar si tatalui meu – un iubitor de poezie si literatura. In anii ‘70, tata a venit cu informatia ca limba romana se apropie mai mult de sanscrita decat de latina. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” si „Mahabharata”, inainte de a invata sa scriu. Am scris in acest sens – si va invit sa il cititi – eseul „Gandul”. Insa ceea ce ma impresioneaza este acea cunoastere superioara a inaintasilor pe care aparent ii credem primitivi, in comparatie cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum sase, zece mii de ani, cuvinte care s-au pastrat in sanscrita, ca un document de referinta.

„Noi inca mai avem sansa de a exista”

– In eseul “Sperante”, afirmi: „Atata timp cat va mai exista o voce care sa ne aminteasca de adevaratele noastre traditii inca mai existam.” Cum crezi ca se mai pot pastra traditiile in contextul transformarilor actuale care au loc in societatea romaneasca?

– Vedeti, ideea nu-mi apartie, ea este darul facut de Craciun de o intamplare fericita, cand intrand intr-o librarie, am cumparat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; in ea exista un citat din J.M. Michaelis, care afirma in 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhiva unde descoperirile omenesti sunt la adapost de cele mai suparatoare accidente; arhiva pe care flacarile n-ar putea s-o mistuie si care nu ar putea sa piara decit o data cu naruirea totala a natiunii.” De aici vine si ideea ca atata timp cat printre noi mai exista o singura persoana care este constienta de valoare limbii materne (aceasta arhiva a neamului) si ia atitudine, noi inca mai avem sansa de a exista si de a nu ne dizolva in neantul vremurilor. Un rol deosebit il joaca bunicii si parintii, care ar trebui sa invete sa le transmita urmasilor din arhiva vietii lor – de la obisnuintele alimentare la respectul fata de stramosii apropiati, bunici, strabunici, apoi incet, se ajunge la trecutul tarii si al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importanta pretuirea cartilor, sa para neatinse dupa ce le citesc – si cred ca acest respect imi vine de la dictionarele imbracate ale tatalui meu si de la cartile daruite de mama si mamaia. Am observat ca si cartile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsa ca scrisul va deveni o traditie in familia noastra; daca acum nu se manifesta, totusi in gimnaziu, fiul meu a inceput sa scrie si sa-si impresioneze profesoara de limba romana cu o compunere libera la olimpiada, asa cum am facut si eu la varsta lui. Sper sa transmit mai departe si cusutul artistic, ajurul, punctul romanesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jacheta din stofa alba cu matase neagra). In acest periplu printre termeni din traditia noastra, se poate enumera si macrameul, la care mama a fost priceputa inca din scoala primara. Reinvierea traditiei nu inseamna doar portul popular, ci ar insemna sa invatam semnificatia fiecarui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile sa se mandreasca si cu zestrea familiei, aceea de a sti sa coasa si chiar sa pastreze un obiect al copilariei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi radacini; vor fi doar niste flori taiate intr-o vaza de cristal, cand ar putea fi o floare din gradina tarii care in final, rodeste si lasa in urma ei, semintele trecutului.

„Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii”

– „Cred in Eminescu. Traiesc dorul lui de tara binecuvantata de Dumnezeu.”, spui in eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, in care te referi la poezia „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”. Are sens sa mai fim optimisti atunci cand ne gandim la viitorul Romaniei, ca tara binecuvantata de Dumnezeu?

– Cred in viitorul tarii si implicit, al intregului Glob Pamantesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere – „ca de pe un pod, sa cobor prin intuneric si noroi; am sovait si atunci, am descoperit ca de pe pod se poate trece usor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit ca trebuie sa caut increderea in lumina si nu tenebrele pline de pesimism; solutia a fost eseul „Fara frica spre lumina”. Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, si credinta va avea o conotatie fireasca, fara frica si fara sa mai fie folosita ca un troc: „Ma rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie sa-mi dea ceva in schimbul efortului facut”. Am inteles ca in viata este mai valoroasa ideea de a face bine (iar daca nu poti, nu face rau) decat a-mi etala credinta in manifestari publice si tot timpul sa cer ceva. Eu cred ca Dumnezeu stie mai bine decat mine care ne este calea; de aceea eu doar multumesc si ii sfatuiesc si pe altii sa spuna :”Faca-se Voia Ta!”

Asta insemna ca in sufletul lor sa fie mai multa dorinta de cunoastere, decat de imbogatire. Amintiti-va de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori in ceruri. Calea este alegerea noastra; daca dorim sa invatam sa fim buni si sa traim in armonie cu natura si cu Dumnezeu, calea va fi usoara si fara suferinte mari.

„Oare noua epoca este antiromaneasa?”

– „Stefan cel Mare si Sfant e in noi”, se intituleaza un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit sa vorbim despre ideea de unitate si armonie nationala. Mai pun pret romanii azi, pe asa ceva?

– In contexul actual, in care sentimentul pozitiv fata de locul si poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de tara devine o taina a inimilor noastre, unde judecatorii neamului nu pot ajunge. Glia stramoseasca este plina de sangele inaintasilor nostri. In Braila, este o vorba – „cine bea apa din Dunare nu mai pleaca”. Plecarea nu se leaga de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Braila, dar spiritual, niciodata. Altfel spus, „sangele apa nu se face” si cred ca despre acest lucru pot vorbi mai bine, romanii din diaspora; unii din ei au trait situatia cand un copil, desi nascut departe de tara, este atras de glia stramoseasca. Chiar daca aparent nu se manifesta, acel concept legat de umbra stramosilor din „Musatin si codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi sa crezi in viitor, oricat de dezamagit ai fi, atunci cand auzi de exemplu, ca un copil a afirmat ca „parca n-am facut agricultura pana in sec. VI, daca „plug” provine din slava”, iar altul alege istoria la capacitate, spunand ca-i mai importanta decat geografia, pe care o invata cu aceeasi placere, din proprie initiativa. Barbatii adevarati exista; ei sunt cei obisnuiti de mii de ani sa apere fruntaliile tarii (atunci erau persii, azi sunt cei stapaniti de lacomie si setea de putere). Sentimentul unitatii se afla in inimile tuturor, chiar daca aparent, nu se manifesta; el a fost scris cu sangele stramosilor.

–Cum crezi ca s-ar putea educa la tanara generatie patriotismul si dragostea pentru valorile nationale?

– Afara de componenta interioara, un rol important il joaca educatia din familie si vocatia dascalilor; din pacate, ceea ce am observat in ultimii douazeci de ani, ma intristeaza. Promovarea Halloween-ului in scoli de catre profesori, chiar obligandu-i pe copii sa participe si ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formarii natiunii romane), mi se pare grava. Profesorii romani ar trebui sa invete din grija plina de responsabilitate a dascalilor maghiari pentru instruirea copiilor si modul cum ii incurajeaza pe elevi sa pastreze traditia: de la mandria purtarii costumului popular, pana la deprinderi practice, specifice traditiei lor. Este dureros sa vezi in aceeasi scoala, copii care invata sa-si pastreze traditia si invatatoare romance care se rezuma doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comunistilor, invatatoarea mea ne-a cerut sa coasem, sa tesem, a organizat recitari succesive de versuri in ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a invatat cantece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epoca este antiromaneasa? Dascalii de azi nu au avut modele, s-au nascut orfani?… Dar si orfanii gasesc exemple de urmat, in colegi si vecini. Eu inca mai cred in valorile familiei si in implicarea dascalilor si sper ca vor apare in societatea noastra oameni plini de vocatie, care vor constientiza ca Dumnezeu ne-a daruit o tara minunata, pe care noi trebuie sa o pretuim si sa o lasam urmasilor nostri plina de ganduri si fapte pozitive, sa cladim o imagine frumoasa, asa cum facem atunci cand ne construim/aranjam caminul/cuibul nostru. Si poate cel mai important lucru ar fi ca unii romani sa devina crestini cu adevarat, adica sa renunte la invidie. Bunastarea materiala nu este un pacat; ea trebuie incurajata si laudata cand este obtinuta cinstit, si cei care o poseda manifesta decenta. Nu in ultimul rand, sa ne gandim ca Eminescu, prin versurile si scrierile sale, este o dovada vie de iubitor de neam si tara.

„Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor”

– Ai primit si critici pentru ceea ce sustii, ai intampinat rezistenta?

– Am primit critici pentru un eseu publicat in martie 2003, iar raspunsul meu a fost un alt eseu – „E din ce in ce mai bine” – in care afirmam: „Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu sa credem ca si altii, chiar de alte confesiuni si din alte religii sunt animati de dorinta de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, atragand vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras si mai mult pe cei care cred in neamul nostru si care spera in refacerea si inaltarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai putin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost intelese si eu sper ca intr-o zi, vor aparea adevarati lingvisti, care vor reusi sa demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generand noi ipoteze.

„Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc”

– Stiu ca ti-ai dorit foarte mult sa ii cunosti pe romanii din Diaspora. In ce s-a concretizat acest vis al tau?

– Inca din anii ‘90, afirmatiile domnului dr. Napoleon Savescu mi-au trezit dorinta de a contribui cu explicatii legate de limba si civilizatia dezvoltata in spatiul carpato-dunarean.

In 2004, am ajuns la Congresul International de Dacologie. Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc (prin limba, indiferent de etnie). Mi s-a oferit sansa de a putea comunica virtual si fizic cu romanii din diaspora. La inceput, au fost cei din Consiliul Mondial Roman, in 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine in fata discursului plin de venin si dezbinator a unei persoane din Basarabia, incercand sa readuc la armonie si unitate – actiune sustinuta apoi de domnul general Mircea Chelaru si de senatorul Vladut Nisipeanu, presedintele Ligii Internationale a Romanilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie si ulterior, prin eseurile publicate, limba romana a devenit calea de comunicare cu romani din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie si ne uneste; cu gandul putem fi mereu in Romania, chiar daca fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informatii din ceea ce scriu sa ajunga prin intermediul romanilor din diaspora la prietenii/cetatenii din tarile in care acestia traiesc. Sunt convinsa de exemplu, ca anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care traditia si limba lor se apropie ca vechime de a noastra (si de scrierea de la Tartaria Prin asemanare, prin ceea ce ne leaga – limba indoeuropeana sau altfel spus, prin spatiul eurasiatic in care vietuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu mot decat altii, ci alaturi de altii. Am fost si mai suntem niste privilegiati, traind intr-o zona cu temperaturi moderate si cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu si sa nu uitam sa pastram, chiar sa refacem ecosistemul afectat si, uneori, distrus de defrisari, exploatari miniere de suprafata, etc. Daca nu invatam nimic din greselile facute, atunci ne condamnam viitorul neamului, iar romanii din diaspora nu vor mai putea spune ca „ acolo sunt radacinile mele.”

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

– Ce planuri de viitor ai?

– Sa invat sa inteleg cat mai mult, iar din cand in cand, sa pot darui din ce am adunat.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Imi place sa urc, vara, pe crestele muntilor. Am fost in Retezat, Fagaras, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucas, Caliman si mi-as dori sa pot sa ajung in Alpi. In rest, timpul liber il petrec printre ganduri si carti.

– Ce hobby-uri ai?

– Iubesc florile si imi place sa le inmultesc, sa vad cum dintr-o frunza se formeaza o planta care infloreste.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– As indrazni sa va rog sa aveti incredere in voi, iar cand aveti probleme, va sugerez sa cititi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; daca reusesti sa te concentrezi asupra a ceea ce citesti, timpul fuge usor, sufletul incet-incet, se vindeca si ochii se lumineaza. Iubiti florile; sunt atat de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Ganditi constructiv, alegeti armonia si astfel ajutati tara, oriunde ati trai – prin ganduri pozitive si prin voi insiva. Fiti buni si incercati sa aveti o viata normala/armonioasa.