George ROCA – "EMINESCU"

On January 16, 2010 By nelursIn literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

Într-o dimineata,
Dumnezeu
s-a sculat vesel si binedispus!

A închis vântul în camara,
a alungat norii,
a scos din priza fulgerele,
a oprit cutremurele si valurile
si a stins focul sub cazanele vulcanilor!
În ziua aceea nu se faceau razboinici,
nici teroristi, nici mercenari…

Dumnezeu avea nevoie de
liniste si pace!
Venise vremea sa împarta
meseriile la români!

Pe Brâncusi l-a facut pietrar,
pe Tiriac, jucator de tenis,
pe Vlaicu, zburator,
pe Grigorescu, zugrav,
pe Enescu, muzicant,
pe Hagi, fotbalist.

N-a uitat-o nici pe doamna Aslan,
nici pe domnisoara Comaneci…
N-a uitat pe nimeni!
A tot lucrat pân’ la sfârsitul zilei,
ca sa-i multumeasca pe toti!

Spre seara,
la lumina luceferilor,
pentru a-si desavârsi lucrarea,
a creat poetul,
pe Eminescu!

George ROCA
15 ianuarie 2010

Literatura si arta româneasca la Espacio Niram din Madrid

On January 16, 2010 By nelursIn Europe, News, poetryLeave a comment

Comunicat de presa:

Saptamâna trecuta a avut loc, la Espacio Niram din Madrid, întâlnirea inter-culturala dedicata literaturii române care a avut ca tema “Cartea româneasca în Spania”. La eveniment, au participat scriitorii români Gabriela Adamesteanu, Dan Lungu, Petru Cimpoesu si Victor Ivanovici, scriitorul spaniol Martin Cid, autorul cartii “Eminescu si cele 7 pacate”, artistii plastici Romeo Niram si Bogdan Ater, jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art, traducatori, artisti si alti invitati spanioli.
Evenimentul a fost prezidat de Horia Barna, directorul ICR Madrid. Au fost prezentate ultimele aparitii de carte româneasca în limba spaniola si s-au dezbatut problemele traducerilor atât din limba româna în limba spaniola cât si invers, asemanarile si deosebirile dintre literatura spaniola si cea româna si au fost împartasite experiente legate de viata de scriitor. Cartile prezentate la Espacio Niram s-au numarat printre numeroasele titluri care au alcatuit oferta de carte româneasca a Standului României, organizat de Institutul Cultural Român din Madrid, la Târgul International de Carte, desfasurat în perioada 7-9 Octombrie 2009, în capitala Spaniei.
Sfârsitul de saptamâna a adus o noua expozitie de arta româneasca la Espacio Niram, având loc inaugurarea expozitiei de pictura “Povesti cu zâne” a artistului plastic Tudor Serbanescu, prezentata de promotorul cultural Antonio Calderon de Jesus si de Martin Cid, directorul revistei de arta Yareah din Spania. Seria este compusa din 18 lucrari, în care artistul a pictat teme legate de legendele românesti si iberice.

Mai multe informatii si fotografii:
http://revistaniramart.wordpress.com/2009/10/11/intalnire-cu-scriitorii-romani-la-espacio-niram-din-madrid/

http://revistaniramart.wordpress.com/2009/10/11/inaugurarea-expozitiei-de-pictura-%E2%80%9Cpovesti-cu-zane%E2%80%9D-a-artistului-plastic-tudor-serbanescu/

Rodica Elena LUPU-EMINESCU

On January 16, 2010 By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

TE SALUT MICA ROMA…

Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a învatat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedica si de literatura Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumatate a secolului 19, aparuta sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numarul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimba si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literara sau politica, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacra ca talent original, deosebit de sensibil si profund.

Îmbolnavindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boala, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus pâna la sfârsitul vietii o existenta tragica, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tiparit si a aparut în timpul vietii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mica parte din creatia poetica eminesciana. Caietele manuscrise în care au fost pastrate numeroasele sale poeme, editate postum, vadesc aria larga a preocuparilor tematice ale „Luceafarului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogata, înalta sa constiinta si scrupulozitate artistica.

Profund nationala prin izvoarele ei folclorice si prin strânsa legatura cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprima la un înalt nivel de sinteza artistica bogatia sufleteasca a poporului român. Poetul s-a format si a trait într-o epoca de adânci framântari sociale, politice si ideologice, în conditiile procesului de desavârsire a statului national român, astfel ca, opera lui, adânc patriotica, releva o constiinta framântata de problemele veacului sau, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentata de aceasta situatie si explica oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revolutionar însufletit de idealurile patriotice pentru care militasera revolutionarii pasoptisti.

Însetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevarata monografie lirica a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanenta si irezistibila chemare a codrului, a apelor, a decorului strajuit de lumina ametitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natura o comuniune tainica si inalterabila, similara aceleia existente în folclor. În creatia poetica eminesciana un loc aparte îl ocupa poemul filozofic „Luceafarul”, capodopera a poeziei noastre, în care tema este tratata în spirit romantic, Eminescu recomandând ca solutie a conflictului reîntoarcerea definitiva a geniului în lumea lui ideala: „iar eu în lumea mea ma simt, nemuritor si rece”.

Poezia este o ipostaza a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastra a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se expliciteaza în analiza structurala a unui esantion eminescian, poemul „Rugaciune”, harazit cu o tonalitate sacrala modulata succesiv, grav luminos si solemn:„Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor,/ Din valul ce ne bântuie / Înalta-ne, ne mântuie, / Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara,/ Marie!”

Problema centrala cuprinsa în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantica, caracterizeaza si proza sa. Poetul este dator sa slujeasca cu devotament si credinta neprecupetite cauza poporului, a carui viata trebuie sa constituie principala sursa de inspiratie a oricarui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populara, considera el. Opera de mare originalitate creata de Eminescu cuprinde într-o viziune unica experienta înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în forma noua limba veche si-nteleapta”, asociindu-i cu maiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forta de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continua sa exercite o influenta covârsitoare asupra dezvoltarii poeziei românesti, a fost tradusa în peste treizeci de limbi si comentata în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciana a ajuns sa fie cunoscuta pe toate continentele.

Nedreptatit în timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si noua de ani, si neînteles de oficialitatea contemporana lui, Eminescu este cinstit astazi ca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai culturii poporului român. Academia Româna l-a ales membru post-mortem. „A fost o data ca-n povesti, /A fost ca niciodata…”. Dar „El n-a plecat din parte-n alta parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda sa ne aduca vesti/ Si piatra la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Paunescu, în versurile sale adresate Luceafarului poeziei românesti.

Anul 2000, nu numai pentru ca s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru ca ne-am obisnuit sa-l purtam cu noi în toate împrejurarile de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este nascut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecarui an se încalzesc sub respiratia geniului sau, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de racoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastra solara. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arata mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl cauta poetii si îl iubesc îndragostitii de pretutindeni, natura freamata „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapara”, copiii se copilaresc si batrânii se înteleptesc.

Acesti psalmi ai românilor pe care îi gasim în poezia sa credincioasa si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însotesc pâna în ultima noastra clipa. Un român poarta toata viata în celulele trupului sau spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tânar; desi s-a nascut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasa si datatoare de vesnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, ramânând una dintre putinele certitudini si frumuseti.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au ramas la inima „În cele mai grele împrejurari ale vietii noastre, sa luam lumina de la niciodata pieritorul poet al românilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cânta mai bine decât mine./Cu-atât mai bine tarii si lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinta care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri ramâne-va pe pamânt…”si nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat ea! aceasta, „doamna a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapa, pentr-un rasarit de luna” – fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca în viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus ca Veronica s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina în sufletul ei framântat. Cred ca ea a comunicat în ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa întrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase în dorul adevarat de Eminescu, pentru ca el nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Eu cred ca Veronica, acea fata frumoasa, acea ardeleanca nascuta la Nasaud, s-a stins, ca în poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Asa cred ca a murit Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergând prin padurile Varatecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, traind în preajma muntilor, – mai cu seama în Ardeal si Moldova de sus – sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arata pentru încercarile de smulgere a lor din pamântul strabun lungi radacini firoase, asemeni acelora ce apele curgatoare descopera în malurile cu copaci batrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodata de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetarii, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpreteaza însa individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generatiilor care se succeda ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se nascuse îi dadea din cetatile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfatisari seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epoca limpede va domina o minte înalta, având curajul de a ramâne sus pe pisc orice ape învalmasite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fara Eminescu nu putem întelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în altii, largind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumina nobila, numai spiritelor alese le este permis sa iasa din propriul lor orizont, un mare om se naste în doua rânduri: prima oara ca om, a doua oara ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu baga de seama acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.

Avem o tara, o istorie deosebita, suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata! e sfânta. În tara ta nu esti sclavul nimanui. Iata de ce de fiecare data când am plecat departe m-am întors aici unde m-am nascut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume, nu ma lasa, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru ca satele în care noi ne-am nascut sunt despartite doar de câtiva kilometri si de Mures – care este un interpret de seama al cântecului nostru românesc ce-ti merge la inima ascultându-l.
Ore în sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care sa vorbesc despre aceste plaiuri mioritice manoase, acest templu sfânt, Muntii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am vazut lumina zilei.

***

VISÂND LA LUCEAFARUL NEMURITOR…

Sunt o sufletista, mi-au ramas în minte atâtea amintiri minunate. În manastirile pe care le-am vazut, când treceam pe sub portaluri, ma rugam sa-mi dea bunul Dumnezeu înca multa sanatate ca sa pot sa astern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în calatoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si paduri, admirabil descrise în versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, în aceasta zona au mai vazut lumina zilei si alte personalitati de prim rang ale culturii românesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a nascut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sarbatoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curiosi sa afle ce mai e nou prin capitala, bucurosi ca nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, nascut la 15 ianuarie 1950. Colt de legenda care a vegheat primii pasi în lume si poate primele stihuri, ale baietului care colinda padurile visând la Luceafarul nemuritor. Prin toate încaperile prin care am trecut ne-a însotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alaturi de parinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parca ar fi locuite si acum. Pe masa calimara asteapta ca Mihai sa puna cerneala în ea si sa aprinda lampa de alaturi. Am scris un vers de-al poetului si am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri în sfintenia cuvântului.

În bisericuta Ipotestilor chipul lui Eminescu apare zugravit printre mucenicii cu aura cernita alaturi de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se afla în fata casei muzeu.

Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri întru marturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelasi timp si un excelent, unic în felul sau, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, traim senzatia unei calatorii într-o lume în care frumusetea capata când contururi de vis, când de realitate, un tarâm în care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars pâna la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu ramâne pentru totdeauna unul din mesterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trairile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al caror ecou strabate atât în versuri cât si în „Geniu pustiu”, – nuvela romantica cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale – i-au afectat grav starea sanatatii. La 15 iunie 1889, dupa o grea suferinta, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Toate popoarele îsi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Românii îi deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fata lumii întregi, fiindca ei însisi au dobândit în opera lui constiinta însufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat încrederea deplina în puterea lor de a îmbogati, prin creatie originala, cultura universala…

***

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC…

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Marturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnanta si mai în relief decât orice film documentar s-ar fi facut, daca ar fi existat film sau se va face despre Stefan cel Mare, chiar si atunci când arta filmului din viitor se va perfectiona într-atât încât sa se poata filma trecutul arhaic. Mult mai usor ni-l putem imagina ca faptura pe Balcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în miscarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poarta pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este sa ne imaginam faptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prabusindu-se strabatut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simtim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastra; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastra sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfatisare, în câte feluri sunt ca înfatisare cei care-i înteleg opera, cei care-i adauga moneda cu propria lor moneda. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafar, chipul lui de pe urma, cel transfigurat de existenta, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugereaza aproape nimica. Dovada este ca nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre înzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingator ca si fiinta. El nu putea fi nici înalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru ca partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si ramase noua. Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresala daca ma repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lânga plopii fara sot ai marelui poet si îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stanescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatura – despre vocea lui Eminescu: „Si totusi, stiu ceva cu precizie despre faptura biologica a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitatile ei, cu timpul ei. Nu pe o banda de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conserva mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conserva sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservarii, sintaxa reprezinta puterea cea mai materiala a partii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integranta din trup. Ele nu pot fi despartite de trup. Ele au rolul de a pune în legatura trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om sa fi vorbit cu plantele nu stiu sa fi fost. Om sa fi vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu sa fi fost. Si daca ce e mai concret, osul, se mai pastreaza, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere – devine cea mai durabila parte a trupului nostru. Cuvântul trage dupa sine si gândirea celui care-l spune. El pastreaza însa si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlauntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitându-l, respectându-i sintaxa si dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-l supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava.

În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, închisa. Trebuie vorbit pe soptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe încercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste…

Ma numesc unul din oamenii în viata, care l-au vazut pe Eminescu în carne si oase. Eram copil de noua ani. L-am zarit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu, si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas în ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gândi, atunci, ca dupa cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca într-o pagina de tipar ceea ce începea sa fie, înca de pe atunci, o amintire…”
Alte marturii despre Eminescu ne fac sa-l pastram mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seara frumoasa de primavara, pe când pomii prind sa înfloreasca, se raspândise în Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a întors de la manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos. Fiecare se grabea sa-l vada. L-am vazut si eu pentru întâia oara într-un colt de strada, strângând cu multa caldura mâna lui Scipione Badescu. Era voinic si vioi. Fara burta, fara mustati, parea foarte tânar si parca nu-mi venea sa cred, ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atâta. Raspundea zâmbind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta îmbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald – în cap o palarie înalta, neagra si veche. Poetul râdea! era sanatos, vesel, multumit. Câte odata se plimba pe strada întovarasit de biata lui sora, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în fata unei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau. Dânsa era ca si el de nalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adânca suferinta, cautau trist, dar dulce – era dulce si privirea si zâmbetul ei…

Uneori îl stapânea o adânca melancolie. Calca încet si rar, capul mereu lasat în jos. Îi placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-l însoteasca nimeni. Se furisa în singuratatea aleilor din gradina Vârnav. Se oprea în loc si asculta cântecul pasarilor… apoi se pleca de culegea carabusi, îi punea în palma si statea cu mâna întinsa, pâna ce ei îsi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, si cadeau molcom peste dânsul, cadeau lacrimile primaverii…

Într-o zi ploioasa de toamna, poetul – îmbracat într-un palton terfelit si cu aceeasi palarie în cap, cu care venise de la manastirea Neamtului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre înlauntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat sa intre… De câteva ori s-a întors de la usa… Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai întors…”

„Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi Vineri dupa dorinta domnului Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brâncovenesc si s-a constatat între altele ca creierul lui Eminescu cu toate ca se gasea în stare de înmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbata dupa amiaza corpul raposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavârsire schimbata. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lânga sfesnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în numar destul de mare. Au fost de fata domnii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti când a cântat poezia raposatului „Mai am un singur dor”. Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facând elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus într-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, îmbracat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în miscare luând drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunta un discurs.”

Un tei sta la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îsi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si îl va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Calinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineata, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo doua sofale si niscaiva carti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui sora, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, graiau lumii de saracia, de mizeria în care au trait cei care le-au avut…” A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a ramas cel mai mare poet al neamului românesc.

ANIVERSARILE LUNII IANUARIE PENTRU ROMÂNI (CUZA SI EMINESCU)

On January 16, 2010 By nelursIn Europe, History, Inspirational, poetry, Romania1 Comment

by Gigi STANCIU
Profesoara de istorie
Colegiul National de Arte „Regina Maria”
Constanta, ianuarie 2010

Alexandru Ioan Cuza- ctitor al statului român modern

Mihai Eminescu-ctitor al limbii române moderne

Luna ianuarie reprezinta pentru români prilej de comemorare a doua mari personalitati ale acestui neam: Poetul nepereche, Mihai Eminescu, cel pe care Nicolae Iorga avea sa-l numeasca „expresia integrala a spiritului românesc”, creatorul limbii române moderne si omul de stat, reformatorul, creatorul statului modern român, Alexandru Ioan Cuza.

Ziua de 15 ianuarie este prilej de sarbatoare a limbii noastre, a poeziei, a publicisticii, a teatrului romantic, a gândirii politice si filosofice transpuse atât de maiestrit în cele 14 000 de pagini ale manuscriselor migalos redactate, e ziua de nastere a Luceafarului.

15 ianuarie 1850 este ziua de nastere a LIMBII ROMÂNE LITERARE.

Ziua de 24 ianuarie reprezinta ziua de nastere a unei noi natiuni, cea româna, atât de urgisita de istorie, dar daruita de Dumnezeu cu mari oameni de stat, Cuza fiind legiuitorul, omul moral al epocii sale si al veacurilor, omul de stat pe care poporul îl aseaza alaturi de Vlad Tepes ca pe un dusman al celor certati cu dreptatea, cinstea si curatenia sufleteasca.

24 ianuarie 1859 este ziua de nastere a NATIUNII ROMÂNE.

Pentru urmasi, cele doua personalitati, cea a Poetului si cea a Domnului, sunt niste SIMBOLURI, sunt niste OPERE, sunt niste REPERE VALORICE, ei au fost însa oameni care au viertuit într-un veac încarcat de trairi romantice, exuberante, fara de care nu era posibila schimbarea, REVOLUTIA, transformarea moderna a societatii românesti, adica acea stare de gratie demna de atins de orice societate consstienta de destinul sau istoric.

Când Cuza era ales domn, micul Mihai avea doar 9 ani si era elev la Cernauti în clasa a 4-a primara, obtinând la sfârsitul anului scolar locul al 5-lea din 82 de elevi.

Oare cele doua destine fabuloase s-au intersectat ele vreodata? Bineinteles ca da. Cuza reprezenta pentru tânarul Eminescu ceea ce este si astazi pentru noi. Poetul avea pentru domn, chiar si detronat, o admiratie profunda, fapt care l-a determinat sa îl viziteze în februarie 1870 în localitatea Doblin, în apropiere de Viena, pentru a demonstra astfel „solidaritatea, atasamentul ideologic si admiratia fata de fostul domnitor”.

Mihai Eminescu era atunci student (între 1869 si 1872 a urmat ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filosofie si Drept dar a audiat în paralel si cursurile altor facultati; în acea perioada a activat în rândul societatii studentesti si, printre altele, a participat la pregatirea unei serbari si a unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea manastirii de catre voievodul Stefan cel Mare, deasemenea tot atunci, în perioada studentiei, s-a împrietenit cu Ioan Slavici.

Alexandru Ioan Cuza era în 1870 în al patrulea sau an de exil, renegat de politicienii epocii, liberalii radicali si conservatorii, cei uniti în „monstruoasa coalitie”. În constiinta românilor, în filele carttilor de istorie, despre Cuza se scrie mai întâi ca a fost revolutionar pasoptist moldovean, ceea ce i-a conferit o mai mare valoare alegerii sale ca domn al Principatelor Unite. Domnia sa scurta a fost marcata de reformele care au dus la dezvoltarea învatamântului, a agriculturii, a armatei, a justitiei.

Pentru tânarul de douazeci de ani de la Viena, tânarul poet patriot care învatase mai întâi la Cernauti, figurile pasoptiste si actiunile lor erau înca vii, iar profetiile sale pentru dulcea Românie erau: „Viata în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tarie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fala si mândrie”.

POET si DOMN, DOMN si POET, DOUA DESTINE TRAGICE ale unor mari ROMÂNI. Sa îi cinstim asa cum se cuvine, punând simbolic o floare pe mormântul lor, citindu-i unuia opera cu piosenie, privindu-i altuia opera cu admiratie.

LA MULTI ANI LIMBII ROMÂNE!
LA MULTI ANI NATIUNII ROMÂNE!

TEOHAR MIHADAS: „L-AM PURTAT PE UMERI PE LUCIAN BLAGA“

On January 16, 2010 By nelursIn History, Inspirational, Interview, Life and Health, literature, poetryLeave a comment

Interviu realizat de I. OPRISAN

I. OPRISAN: Mult stimate domnule Mihadas, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu sa-mi indice cîteva dintre personalitatile clujene la care as putea apela spre a afla unele aspecte mai putin cunoscute despre ultima perioada a vietii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastra, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima data cînd numele dumneavoastra era asociat cu cel al filosofului. În ce relatii v-ati aflat, de fapt, cu poetul si în ce împrejurari l-ati cunoscut?

Teohar MIHADAS: Întîi si întîi multumesc, si pe aceasta cale lui D.R. Popescu pentru ca „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-ati rugat sa va indice cîteva personalitati care sa raspunda la întrebarile dumneavoastra despre Lucian Blaga.

Relatiile dintre mine si poet erau acelea dintre adorator catre adorat. Eu ma duceam înspre el cu toata fervoarea celui îndragostit de frumusetile poeziei si ale întelepciunii, iar el ma primea cu generozitatea proprie adevaratei poezii si filosofii. Erau adevarate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Traiam starea de fericire a unui neofit în fata înaltului initiat.

Prima data l-am vazut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a tine o conferinta1. Mi-a ramas întiparita în memorie doar fata alba, cu gulerul camasii alb, cu barbia îndaratnic rasucita-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Continutul conferintei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problema epistemologica2, tratata oarecum mistic si fara elocventa oratorului de catedra, ca, de pilda, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea si Mircea Florian. Îsi citea si prelegerile de la curs si pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburator atunci cînd se afla între oameni dragi si le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, nu se bucura de audienta. Unii zîmbeau superior si cu subîntelesuri contradictorii, altii – mai precis vorbind, unul3 –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonatie englezeasca, fara nici un gest, ca, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula. Ca poet, nu stiu, nu ma pricep, dar ca filosof este o valoare nula“. Observatia ma razvratea, drept care, la un seminar, m-am obraznicit din cale-afara tratîndu-l pe domnul conferentiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinta, despre niste îngeri care nu erau altceva decît niste categorii de cunoastere. Oamenii din sala ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – daca nu ma-nseala memoria –, de deasupra orasului Bistrita, unde poetul avea o casuta înconjurata de-o tabla de pamînt proprietate personala4. Acolo, pe prispa acelei case taranesti, serveam pîine alba cu telemea proaspata si rosii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermes, Sîn-Iacob, Lechinta, Iuda sau Viisoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încarcati de rod, sau, tîrziu, înspre seara, „în purpura asfintitului“, aidoma unor crai…

– Ce impresie v-a lasat întîlnirea cu poetul? Doriti sa schitati un portret al lui Blaga asa cum vi s-a întiparit în minte?

– Impresia era aceea ca ma aflu în preajma unei fiinte cu o dotatie genetica neobisnuita. înalt, adus nitel din umeri si cu capul vesnic „aplecat asupra întrebarilor lumii“, cu niste ochi mari, cu o forta în orbitele lor si o tacere ca acelea ale noptii cu departari înstelate, pasind rar si agale, neaccelerînd niciodata mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajma-i, absent fata de ordinea imediata, dar minunîndu-se ca un copil în fata a ceea ce se afla dincolo, parea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietatile Daciei. Trecea pe strada fara a întoarce ochii catre nimeni… decît, cu fericita nostalgie, doar catre fecioarele cetatii. Vorbea aforistic si rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea…

Foarte susceptibil, se întuneca de suparare daca ziceai ceva rau despre opera sa; de asemenea, daca laudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal si musca veninos. Dar se însenina numaidecît si-si arata din nou, în lumina soarelui, înaltimile.

Daca Eminescu reprezinta dimensiunea anabazica, astrala a verbului românesc, Blaga o reprezinta pe cea catabazica, cea abisala. Primul este lumina înaltimilor, celalalt tacerea adîncurilor, iar între cele doua limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de gradini semiramidice, poezia româneasca, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-as ruga sa evocati întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevatie, si se întîmplau la Cluj, unde ma mutasem si eu, fara buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lazi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comerciala cu Ridicata etc.), fie pe strada, fie acasa la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei…

– Cum se simtea poetul în acei ani de întrerupere a contactului sau firesc cu publicul? Relatati-mi despre starea sa psihologica si zbuciumul sau sufletesc, ce trebuie sa se fi întrezarit dincolo de masca olimpiana5 pe care si-o confectionase.

– Parea un munte înzapezit, în adîncurile caruia întunericul plîngea cu ploi neauzite… Era trist, dar îsi purta cu demnitate tristetile; era serpuit de nelinisti, dar trecea calm si indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninatatea desavîrsita si o, demna de un întelept dublat de un poet si de un nobil caracter, încredere în viata si omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ti se risipeau negurile disperarilor si ale dezolarii.

Cît a putut fi de amarît (ca un copil caruia i s-au luat toate jucariile) atunci cînd Emil Cioran –, ma abtin sa-mi spun parerea despre eminenta-sa –, l-a apostrofat în felul stiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“6… Ne abtinem de la comentarii.

– Era, într-adevar, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare sa rezulte din numeroasele marturii tîrzii sau, dimpotriva, era ocolit, fiind frecventat numai de cîtiva?

– Fapt este ca oamenii se gîndeau cu respect si simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adica din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi vazuti împreuna cu el. Eu însa, ca muncitor liber si necalificat, îmi puteam permite sa ma afisez, chiar ostentativ, alaturi de superbul „Anonim“. Si-l mai vizita Monica Lazar, si înca vreo cîtiva tineri, mai îndrazneti.

– Ati vorbit despre vizitele pe care i le faceati la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfasurau ele? Va citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeati si dumneavoastra? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd ma vedea în usa. Statea singur într-o sala imensa. De doua ori m-am dus împreuna cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar7. Discutam si ne bucuram tinereste, parca am fi fost trei studenti. Ne citea voios versuri, si am citit si eu.

– Si daca i-ati citit din creatiile proprii, ce obervatii sau aprecieri v-a facut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagîna, placheta mea de debut (1941, Bucuresti), a zis: „Esti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o dupa-amiaza, acasa la domnia-sa, din versurile inedite, care au aparut în 1967 în placheta ?arina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterica“, si ca as fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar alta data, citindu-i o proza, a remarcat la mine un aparte simt al cruzimii, al ferocitatii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales fata de cei tineri, nesovaind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar niste angajati la unele ziare locale…

– Ce impresii, gînduri sau reflectii rostite de Blaga v-au ramas în amintire?

– Cele amintite mai sus precum si aceasta zicere aforistica despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) ca: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodata, cumva, L. Blaga si de proiecte de lucrari care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, si voi raspunde la aceasta întrebare în contextul celei ce urmeaza…

– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?

– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.

– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.

– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.

Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.

I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.

Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.

Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.

Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.

În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.

Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.

Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.

Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.

Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.

Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…

– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

– Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.

Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.

I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987

——————————-
1 În 1942, L. Blaga a tinut o singura conferinta în Bucuresti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre aceasta conferinta si precizarile privitoare la data si împrejurarile în care ea a fost tinuta, în convorbirea cu Vasile Netea si in comentariile ce-o însotesc. Prin epistola datata „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadas ne-a confirmat ca este vorba de conferinta de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinta tinuta la Ateneu, cu sala arhiplina, din 1942“.

2 L. Blaga a conferentiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea româneasca.

3 „Conferentiarul, sau, mai degraba, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucuresti, care afirma cu calm englezesc ca din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula, era domnul Alexandru Posescu, adept al definitiei pe care o dadea filosofiei seful catedrei – si mi se pare ca si tata-socru – P.P. Negulescu, anume ca «filosofia este analiza principiilor si sinteza rezultatelor stiintelor exacte»“ (Precizare facuta în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

4 Dupa marturisirile facute de Dorli Blaga, „gradina“ de la Bistrita a fost vîndutamediat dupa razboi, asa încît poetul nu mai avea ce cauta acolo. El a mai fost, ntr-adevar, în acea zona, doar în vizita la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept ca pe la sfîrsitul anului 1946, poetul vînduse gradina de la Schlferberg la Bistrita, dar se interesa mereu, staruitor si nostalgic, ca si cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui ’45 si ’46 si chiar si dupa ce nu mai era proprietar, caci reaparea acolo ca fantoma“.

5 Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

6 Curios e ca Emil Cioran a fost în tineretea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un raspuns ferm la atacul neasteptat al lui Emil Cioran a dat însusi filosoful în articolul (aparut dupa moartea sa): Farsa originalitatii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

7 Numele lui Al. Husar, mentionat în epistola din 12.III.1943, catre Domnita Gherghinescu, îi prilejuieste poetului o reflectie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci si o marturisire fundamentala asupra formatiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunosteam. Spune-i ca-i multumesc. Interesant. Totusi, fie vorba între noi, se remarca la tineretul de astazi tot mai mult o apucatura ciudata: tinerii încep sa faca teoria înotului stînd pe tarm, si nu sar în apa. Eu am sarit în apa si-am învatat sa înot acolo. E un simptom de sterilitate sa tot filosofezi cum trebuie sa filosofezi si sa nu te hotarasti la actul creatiei. De un alt aspect o sa ma ocup în numarul 2 al lui Saeculum, într-o nota despre asa-zisul «existentialism» care a devenit o scuza a neputintei de a crea“ (BAR 148423). Alta data, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiasi partenere de corespondenta sa „nu uite sa scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Sulutiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia aparitiei articolului Probleme si perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alatura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea si lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediata la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» si mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

8 Reproducem începutul cuvîntarii rostita de D.D. Rosea în fata catafalcului filosofului – ce nu a aparut la vremea respectiva în presa, în care sînt evocate, cu durerea despartirii, relatiile de prietenie dintre cele doua mari personalitati : „M-a legat – acum trei zile puteam spune înca: «ma leaga» – de Lucian Blaga o veche si credincioasa prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Brasov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd altii citesc doar romane si «poezii» usoare. Am fost colegi de an la liceul din Brasov si apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat sa fie acelasi pasionat cititor de filosofie si neobosit rascolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Brasov. De altfel, si ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci si rezultatul unei încordate si meticuloase munci de cîntarire a valorii cuvîntului“ (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

9 „La plecarea spre Lancram – îmi relata Teohar Mihadas în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de masina celor de la Tribuna si Steaua, ci de o masina la înmormîntare; la Lancram, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenti decît pe tribunistii Grigore Beuran, Radu Enescu si Miron Scorobete“.

10 „Statuia lui Blaga, din Piata Pacii – observa Teohar Mihadas în epistola anterior citata – se afla acum în fata Teatrului National, lînga a lui Eminescu, dupa ce a facut un stagiu si-n parc“.

EVADARE DIN SPATIUL VIRTUAL

On January 13, 2010 By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Eugen DORCESCU
1 ianuarie 2010
Timisoara

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vietuieste în Australia – , volum ce da titlul acestui modest comentariu, aparut la Editura Anamarol, Bucuresti, în toamna anului trecut, aduce o experienta literar-existentiala foarte interesanta, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveste relatia scriitura virtuala – scriitura de factura traditionala. Cele doua versiuni se afla într-o relatie deopotriva de alternanta si de concomitenta, ba chiar de necesara complementaritate, una sprijinind-o si declansând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea si revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Doua par a fi motivele majore ce genereaza discursul – nostalgia (forma atenuata a dorului si a melancoliei; sa se vada Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) si reveria (modalitate imaginara de acces imediat la un loc si într-un spatiu îndepartate, greu tangibile): „Încercam cu totii sa supravietuim/ în secolul acesta al turbulentei/ creându-ne în imaginatie/ mici insule/ unde evadam atunci când/ nu mai putem face fata/ uraganelor si cutremurelor/ care ne înconjoara…”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineste, as zice esential, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieti, asupra semenilor, asupra mediului natural si social, asupra existentei în genere. Într-o vreme a enunturilor sumbre si dezamagite, a disperarilor postromantice, post expresioniste, post existentialiste, George Roca are curajul de a fi optimist. El priveste în jur si în sine cu încredere, cu seninatate, aratând ca ar putea exista, totusi, lirism si în afara tristetii (reale sau mimate), precum si în afara încrâncenarii: „În fiecare dimineata/ când ma trezesc, ma bucur/ ma bucur ca e soare/ ma bucur ca e înnorat/ ma bucur ca traiesc…” (Ma bucur). Pe de alta parte, într-un timp al experimentelor prozastico-poetice, autorul are temeritatea de a ramâne limpede, inteligibil, colocvial. Are îndrazneala de a fi, pe cât de modern (ca un expert al deplasarilor în spatiul virtual), pe atât de cald si de reverentios în raport cu traditia: „Un fulg e Eminescu,/ altul Alecsandri,/ Cosbuc, Blaga si Labis/ si câti oare-or mai fi/” (Poezia iernii).

Ragazul, îndeletnicirea scrisului cu condeiul pe hârtie (poezia ca «evadare», cum însusi o numeste) îl vindeca, pare-se, de excesul plutirii în virtual, dupa cum, invers, dupa un rastimp de lentoare a gândului si a cuvântului, adâncite în ele însele si autoreflectate cu migala, este reintegrata, decis, conditia de internaut, asa cum sugereaza, pare-se, chiar un «dialog poetic» la mare distanta: „(MrG)/ Ce mai faci,/ ce mai zici ?// (Lady Di)/ Nu mai zic,/ nu mai fac nimic de la o vreme…/ mut lumina de la soare la umbra/ sa nu se ofileasca…” (Dialog cu Lady Di). Sau o sagalnic-ironica (auto)ironie cu iz parodic: „Iubito, ti-as trimite-n dar/ Toti ghioceii care-apar/ ?i florile de pe câmpii/ Dar unde esti, de ce nu vii?” (Ghiocei de’ntâi april – Unei poete pierdute în spatiul virtual al internetului).

Dar visul, visarea, amintirea, dorul dainuie, calme si rabdatoare, cerându-si, din când în când, dreptul la expresie. ?i, o data cu ele, dainuie, rezista diverselor ispite ale modelor, aspiratia spre valorile perene ale poeziei, ale acelui tip de poezie ce-si propune, în primul rând, daca nu exclusiv, sa cânte, sa descrie, sa încânte. Un text frumos, unul din cele emblematice pentru acest volum, ni se pare a fi Îmbratisare: „daca te-as întâlni/ ti-as spune/ sa te prefaci într-un avion// tu,/ pentru a-mi face pe plac,/ ti-ai desface bratele/ si-ai plana lin spre mine// eu/ m-as preface în pasare/si apropiindu-ma de tine/ ne-am împleti aripile/ într-o îmbratisare de suflet si trup/ mângâindu-ne tandru/ pâna când am simti/ simbioza iubirii noastre…”

Este de-a dreptul frapanta aceasta irumpere în modernitate a unui tipar mult frecventat cândva, cvasi-vetust, este surprinzatoare si demna de interes orientarea unui temperament, racordat la sistemele de comunicare de ultima ora, spre linistea, spre contemplativitatea si rostirea melodios cumpanite ale poeticitatii clasicizante.

Volumul este prefatat, cu caldura si competenta, de doamna Maria Diana Popescu si postfatat, în acelasi fel, de Constantin Malinas. Conceptia si realizarea copertei apartin autorului.

INTERVIU CU SCRIITORUL ROMÂNO-AUSTRALIAN GEORGE ROCA, JURNALIST SI PROMOTOR CULTURAL

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, Interview, literature, Media, poetry, RomaniaLeave a comment

By Prof. Dr. Adrian BOTEZ
noiembrie 2009

Adrian BOTEZ: Draga George, sa spunem, de la început, de ce folosim calda persoana a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoastere indirecta, Internet si telefoane – dar fiintele noastre sunt dovada vie ca si prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperita, de suflet, ideatica, aspirationala… Apoi, nu toti avem stofa de martiri – eu sunt primul care o marturisesc asta! Stiu ca ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog sa ne dai câteva date biografice, mai amanuntite si mai relevante, din existenta si evolutia ta de om de cultura si de atitudine civica.

George ROCA: Distinse domn, îti multumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar daca nu ne-am vazut fizic niciodata, virtual ne-am împrietenit dupa ani buni de colaborare si de întelegere. Îmi place cum gândesti si cum scrii, chiar daca esti (mai) „radical” câteodata. Dorind sa afli câteceva despre mine, ce pot sa spun…? Ma cunoaste lumea chiar daca stau aici la capatul pamântului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totusi am sa îti relatez câte ceva… Am copilarit în Oradea, un oras frumos situat în vestul tarii, unde cultura se îmbina cu traditia, acolo unde întâlnesti pe strada români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, si chiar si zarzavagii bulgari, traind cu totii în perfecta armonie si respect. Desigur ca îsi mai bagau politicienii si dracul coada si ne mai dezbinau câteodata.

Totusi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitala. Dupa terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înteles atunci ca locurile „erau date” celor cu pile. Ca sa nu ma ia în armata am intrat la fiologie. Nu prea mi-a placut, dar mi-a prins bine! Asa ca pentru câtiva ani am fost ocupat cu studiul limbii si literaturii române. Prin sai’sapte am ajuns în Bucuresti, chiar daca, mai apoi, am avut o perioada serviciul permanent la Ploiesti. M-am descurcat, facând naveta. Facusem dupa filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploiesti… si iata-ma angajat al unei institutii unde era director marele Tomita Caragiu. Ca actor nu prea am facut multi purici, deoarece eram mediocru, doream, dupa cum am spus mai sus, sa devin regizor de film, dar n-a fost sa fie… asa ca prin 1971 mi-am schimbat munca de scena cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai banoasa. Cunoscând câteva limbi straine am lucrat verile pe litoral, la Brasov si apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucuresti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut sa avansez. Mi s-au pus diferite piedici, pâna când prin ’79 m-am suparat pe „aia rosii” si mi-am depus actele sa plec. Unde? La capatul lumii… în Australia!

Adrian BOTEZ: Da ai plecat într-o perioada fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele si umilitoare în ?ara Valahilor… (nu ca nu fusesera asa si pâna atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel putin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinauntru” temnitele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).

George ROCA: Chiar daca nu ramasesem sa manânc cu voi salam su soia, sa nu crezi ca viata în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sarat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie sa pornesti de la zero! Sa te nasti din nou… Esti o antonomaza fara identitate, un emigrant fara rude, fara trecut. Doar amintiri! Trebuie sa îti reconstruesti imaginea. Cu timpul, daca esti si ramâi sanatos la cap, poti sa îti evoci trecutul si sa-l împletesti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!

Adrian BOTEZ: Acum, daca treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci fata de tarâmurile fascinante de altadata – si fata de oamenii „de altadata”, cei care mai supravietuiesc necrutatoarei treceri a timpului? Dar feciorasul tau, atât de înzestrat pentru a scrie si a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatalui sau? Simte el, prin verbul tatalui sau (si prin limba româna „în sine”!), fiorii mistici ai apartenentei (departate spatial, e drept, dar si spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul caruia traieste acum – cel australian?

George ROCA: Ma reîntorc cu drag „acasa” (caci tot asa îi zic si dupa 30 de ani de îndepartare…), sa vad locurile natale, oamenii, „sa aud iarba cum creste si o vorba-n româneste!” (dupa cum spuneam intr-o poezie de-a mea), sa vad schimbarile, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Si ma mir, ma bucur, ma revolt câteodata… precum voi toti cei de-acolo.

Feciorasu’? Feciorasul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult povesti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept si politica internationala. „Fiorii mistici ai apartenentei” cum îi numesti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar daca s-a nascut la Sydney… Parca copilul de chinez, sau de grec, nascut aici, declara ca e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei ramâne pâna moare, mai ales daca ambii parinti au aceeasi origine. Si mai stii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturala e un lucru democratic sa te declari român nascut în Australia. Astfel iubesti ambele tari, creezi punti de legatura si de întelegere între ele si nu îti developezi apartenete artificiale. Ei, desigur mai sunt si multi fanatici…

Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale constiintei se razbea în lumea scriitorilor/artistilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord sa le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Stiu ca, acum, dupa aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tau de poeme „Evadarea din spatiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Ofera, te rog, cititorilor tai români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut interventii si alocutiuni, cum scriu ziarele, cel putin doua personalitati ale culturii europeano-spaniole. Si, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansari de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revista virtuala ca acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid si scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de arta si literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).

George ROCA: Cu toate ca lucrez foarte mult sa-i editez, public si promovez pe altii, nu prea am timp de „George Roca”! Stii matale parabola cu „cizmarul care are gauri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupti în fund”! La presiunile facute de o ilustra editoare-prietena, m-am mobilizat si am scos de curând o carticica de versuri. Asta asa, sa nu ma fac de râs, ca nu mai ies pe piata cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a ma întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de litere si de arta, cu prieteni raspâditi prin tara si prin Europa. Si uite asa am ajuns sa îmi lansez cartea „Evadare din spatiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a carei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasa lansare la Biblioteca Municipala din Piata Amzei. Apoi a urmat lansarile de la Madrid, Timisoara, Oradea si Baia Mare.

Pe cei de la Madrid îi cunosc de câtiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revista „Niram Art”. De fapt, acolo exita un grup de români, artisti, scriitori, jurnalisti, intelectuali, polarizati în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima tarii noastre pâna în saloanele curtii regale spaniole, unde pictura sa sta pe perete alaturi de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – dupa cum am afirmat mai sus – de mai multi ani, înca de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi „Fenomenul Niram”. Fara a face cultul personalitatii nimanui declar cu mâna pe inima ca acesti oamenii merita aplauze si recunoastere pentru promovarea culturii si a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghita, Rares Barbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Catalin Ghita, Lora si Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban s.a. au fost cei cu care am intretinut legaturi strânse de colaborare, trimitându-mi deseori materiale spre publicare la revistele unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncusi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram si conceptia lui plastica despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toata stima pentru ei! Nu numai ca scriu bine dar duc glorios flacara culturii românesti în afara perimetrului national, cu toate ca unii componenti ai „Grupului Niram” nu sunt de nationalitate româna ci doar simpatizanti sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Sa-i întâlnesc! Si i-am întâlnit. Nu chiar pe toti, precum as fi dorit, dar pe multi dintre ei.

Am ramas uimit câta efervescenta culturala exista la „Espacio Niram”, o cafenea literara, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere si arta originari din România, ci si de alte natii, predominat spanioli, interesati de literatura româna. Asa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germana Kerstin Ahlers si altii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat doua seri culturale. Prima seara a fost dedicata lansarii cartii mele, a doua – o masa rotunda – a fost o întâlnire de discutii cu câtiva scriitori si redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregatit! Au confectionat afise, au creat un cadru festiv, au adus invitati de soi, public… M-au facut sa ma simt important si onorat, fapt pentru care le multumesc! Deci înca odata afirm, nu stiu ca de importanta este carte mea – sa lasam critici sa-si spuna cuvântul – motivul „lansarii volumului” a fost dorinta de a ma întâlni cu prietenii mei virtuali. Ma bucur din toata inima ca am facut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!

Adrian BOTEZ: Articolele tale de atitudine, presarate în multe din revistele de limba româna din lume (online si „pe hârtie”), vadesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, muntilor, oceanelor si granitelor vor fi fiind: te-a durut si continua sa-ti sângereze condeiul pentru cauza basarabeana, pentru toti emigrantii români, pentru toti necajitii Neamului nostru… Ce anume te face sa nu te poti „debransa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al ranilor românesti?

George ROCA: Desigur implicându-ma în jurnalistica româneasca nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conatinalilor nostri, din tara sau din Basarabia. Am cautat sa nu fiu nici tendentios, nici prea sentimental, ci sa caut sa descopar si sa prezint adevarul. Cel mai de pret lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primaria Chisinaului, cu domnul Dorin Chirtoaca, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmpla „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am atasat imagini concludente si le-am raspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar si la românii din Nigeria si Noua Zeelanda. Si sunt convins ca au fost citite cu interes. Multi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin li atasament fata de fratii de peste Prut. Trebuie sa ne ajutam daca vrem sa supravietuim ca natie!

Adrian BOTEZ: As dori mult (consultându-ti, evident, si „memoriile” tale, dar si mai proaspetele amintiri ale fiului tau!) sa încerci a schita, pentru români, sistemul de educatie si de învatamânt australian. Difera mult de cel englez? Prin ce anume difera de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – si, daca da, de ce socotesti tu ca da? Vezi bine ca suntem dornici de a învata, mereu comparând…

George ROCA: Nu stiu în ce masura putem compara învatamântul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trait” eu. Desigur ca sunt tendentios si nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înteles, de confuzie, de decadenta, de neglijenta, de iresponsabilitate. Elevii nu înteleg ce fac la scoala si ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac asa… de „dragu’ lelii” ca asa „trebe sa mergi la scoala când esti mic”. Apoi au disparut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” si accesorii de parada modei pentru cei ai caror parinti sunt cu dare de mâna.

Aici scolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective si particulare. Toate sunt organizate dupa sistemul traditional englezesc. Scolile normale de stat sunt gratuite si pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai de copiii dotati intelectual. Se intra pe baza de teste, examene, si prin selectie. Si acestea sunt gratuite! Cele particulare costa! Sunt pentru cei cu dare de mâna! Dar, au în schimb educatori de elita. Se face si carte „buna”, dar costa. Cât? Între 8.000 si 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, dupa bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul scolilor, în functie de notele luate de elevi la examene. Predomina scolile selective! Am fost norocos sa am baiatul la o asemenea scoala! „Thanks to God!” vorba australianului. Si as mai vrea sa îti spun ceva important: mai toate scolile au uniforme! Si elevii sunt mândri de ele si le respecta! Si astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilas îngâmfat ca taticul lui este milionar care cumpara haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!

La scoala australiana se învata multe. Copii sunt indrumati de la început pe drumul care vor sa-l urmeze… Si astfel unii se specializeaza sa devina directori, macelari, zidari, balerini, manageri, cântareti, vidanjori sau vânzatori la piata. Desigur, se face si mult sport. Sport traditional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar si înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfectionare pentru toti în cadrul scolii, de la cea primara, pâna la generala, sau liceu. Si TO?I înteleg ca orice meserie este necesara societatii. Si ca munca omului se plateste… la adevarata ei valoare. Iar cu banii poti duce o viata decenta! Îmi spunea odata un plumber (instalator de apa-canal) cotrobaind prin toaleta mea înfundata, ca nu si-ar schimba meseria cu o alta mai curata, deoarece câstiga mai bine decât un ministru. Asa o fi! Trebuie sa îti iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al carui baiat este zugrav! Ei si! Când apar la o petrecere nu îti dai seama care e bogatul… Amândoi, însa, sunt oameni de calitate. Respectati si placuti! Iar seniorului nu-i zice nimeni „sefu” ca sa se puna bine cu el… ca doar-doar o „pica ceva”… Si culmea, milionaru’ – fara stea în frunte – bea acelasi „brand” de bere pe care îl beau si zugravii!

Adrian BOTEZ: care ar fi specificul culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spatiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? Dupa opinia ta, ar exista punti mistice, macar la nivel mitologic, între poporul român si cel australian? Si daca da, care ar fi acestea?

George ROCA: Stimate domnule profesor AB, ma cam treci prin toate sectoare vietii australiene de la A la Z. Iar eu ma simt ca un elev „scos la tabla”… dar îti raspund cu placere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine daca nu esti anglo-saxon, sau daca nu stii o boaba englezeste! (mai sunt si de acestia: parinti stabiliti la copii, sau noii refugiati!). Omul, natia, obiceiul de-acasa este bine venit daca nu produce „harm” (necazuri si probleme) celui de lânga tine. Poti vorbi cât de tare pe strada în limba româna ca nu o sa vina nimeni sa te traga de mâneca si sa îti zica „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea si comportamentul tau în societatea multiculturala australiana trebuie sa fie corect, decent si sa nu supere sau sa jigneasca pe nimeni! Cât despre spatiul cultural britanic, pot spune ca „s-a acomodat” si a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor sa spuna despre natia lor! Desigur principiile, limba oficiala, organizarea statala si legile sunt traditional britanice. Sa nu uitam ca Australia este o monarhie constitutionala, iar sefa statului australian este înca Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Si culmea… nu prea multi „aussies” (diminutiv dat australienilor) au de gând sa voteze o viitoare republica. Au fost câteva referendumuri pe aceasta tema si vesnic au câstigat monarhistii! Australienilor le place traditia!

Despre punti mistice si asemanari între români si australieni o sa vorbim cu alta ocazie. Subiectul este destul de vast… Si aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), povesti patriotice, Baricada Eureka, si chiar un legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine româna, Edward Teodorescu-Granville, supranumit si „Red Ted”.

Adrian BOTEZ: Îsi multumesc mult, în numele atât al românilor din România, cât si al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fara de sfârsit si fara de vina – mai ales al celor locuind, cel putin cu trupul, la… „antipozi”!

PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE – GEORGE ROCA

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, poetryLeave a comment

by Carmen CATUNESCU

Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este si de unde a pornit…

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltura unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastra tintind la mari departari, de parca ar apartine popoarelor nordice, încapatânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Si are foarte, foarte, foarte multi prieteni. Fiind gata oricând sa capteze altii, si altii, si altii. Fara sa fie dezamagit de cei care îl dezamagesc, plictisit fata de cei care îl plictisesc, arogant fata de cei care insista. Gasindu-le motivatii, atunci când ele nu exista, întelegându-i, când acestia fac gesturi de neînteles, acceptând putin, chiar daca merita totul. Este si ramâne un bun crestin, împacat cu Dumnezeu, cu sine si cu semenii.

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capat, sa trimita noi si noi articole, sa comenteze, sa dialogheze, sa socializeze. Filolog de formatie, el manifesta pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea si atâtea reviste, ziare, publicatii on-line, fiind redactor-sef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidentiindu-se, stralucind fara a epata, a exagera, afisa orgolii desarte. Numai daca vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor facând parte din colegiul de redactie: „Arcada” (Bucuresti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Româna” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” si „Viata Parohiala” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Miorita” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp sa le cuprinda pe toate… Este genul de jurnalist care asediaza revistele cu materialele sale si ale prietenilor sai literati pe care îi reprezinta, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-întelegator. Afirm aceasta în ideea ca s-ar vaita unii sau altii de tumultul, ori cascada, ori avalansa de materiale realizate de simpaticul om de litere si promotor cultural. Ca ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confratii sai… Poate are o sinceritate brutala si e nemultumit uneori în frustrarile ce le acumuleaza în confruntarile cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreste sa se impuna cu orice pret… El spune lucrurilor pe nume si se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoana… Spre deosebire de alti confrati care se infiltreaza, care insinueaza, facând parada modestiei, declarând ca nu vor nimic, nu cer o iota, obtinând în final totul si vrând si mai mult. El este decent si transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o interventie speciala.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calitati actoricesti, dar si de regizor, si de scenarist, proteic, plin de posibilitati, poznas, gata oricând sa interpreteze un rol, sa-si valorifice pasiunile, înclinatia spre ludic… De altfel, a jucat pe scena câtiva ani buni, având chiar si un rol de compozitie într-un film. El e artistul pasionat si de alte arte, cum ar fi cea fotografica, design-ul – grafica digitala, calitati pe care le valorifica în revistele sale sau unde colaboreaza. Imaginatie, fantezie debordanta, simt al culorii, al luminii – iata câteva trasaturi definitorii. El se dovedeste neobosit si în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsita de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amanuntul nud, învalmaseala de fapte, câstigând prospetimea trairilor, veridicitatea senzatiilor, verosimilitatea starilor interioare. Fiecare vers împartaseste o mare seninatate, luminozitate, multumire sufleteasca, aceea de a exista, de a respira, de a simti palpitul vietii. Temperamental, coleric, poetul sufera de sentimentalism si când afirm acest lucru nu ma gândesc la întelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stari, perceptii si simtaminte.

Acesta este cel care poarta numele de George Roca.

CARTEA LA RAFT: „IONUT CARAGEA SI GURU AMNEZIC”

On January 13, 2010 By nelursIn literature, Media, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Melania CUC
5 ianuarie 2010
Aparuta la finele anului 2009, cartea semnata de Ionut Caragea si intitulata, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare sa fi intrat deja în constiinta cititorilor de poezie contemporana.

Cu o coperta superba, care se potriveste cu textul, grafica realizata de Vlad Turburea, cartea de fata detine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizarile pentru un premiu international de poezie. Constantin Miu, în prefata, si Agela Furtuna, în postfata, gireaza prin prezentarile facute o carte care are deja viitor.

Într-o maniera eleganta, prin nota lirica modernista dar fara vulgaritati si ricoseuri care sa deranjeze bunul simt, Ionut Caragea ne demonstreaza si în cea de-a 13–a carte a sa, ca lumea în care traim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrata, poate fi catalogata, dar mai ales poate si trebuie sa fie iubita.

Teme dintre cele mai tulburatoare din saga vietii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectiva, toate sunt detalii care vin si se prind în poem pentru a ne evidentia o Lume. Viata musteste printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acuratete aproape stiintifica, ca trasate din rigla.

Poetul nu doar priveste lumea reala, o traieste pe viu ca pe o experienta personala si care îi da dreptul sa traga concluzii. Nu o face la modul didactic, sfatos si declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasa pentru care Nasterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Exista cuvântul în fata caruia oamenii mor/ fara sa plânga/ fara sa-i doara…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieste magia care face dintr-un om obisnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forta care poate sta dinaintea Mortii cu capul sus, senina si chiar victorioasa.

Pentru un poet tânar, cum este Ionut Caragea, dar cu o experienta de viata vasta, cultura solida, si cu o vointa sisifica, poezia este aliajul pe care îl topeste în retorta sufletului, apoi îl toarna în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii.

Nu pentru sine însusi traieste extazul si agonia poemului, nu pentru persoana sa se lupta cu nimicnicia. ,,Sufar de foamea altora”, spune într-un context în care, pe strada, tot mai putini oameni se uita în ochii unui om care cerseste vise, nu pâine.

O balada frumos închegata este cartea aceasta, pe care, ca niste persoane care credem ca detinem la degetul mic informatia planetara, universul… trebuie sa o citim pe îndelete, sa revenim pe pagina, pentru a ne demonstra ca GURU AMNEZIC nu este doar o metafora.

Ionut Caragea stapâneste arta scrisului, are vocatia de poet în sânge, iar ceea ce rezulta din paginile cartii acesteia, sunt mostre de maturitate poetica certa.

BETEL

On January 13, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, literature, poetry, TheologyLeave a comment

by Corina Diamanta Lupu

E noapte tulbure, înalta, si-o piatra am drept capatâi –
Fugar sunt, iar sufletul mi-e plin de-o vie si adânca teama,
Caci am furat, si pentru dreptul de nascut întâi,
Geamanul meu îmi cere cu viata sa-i dau vama.

O casa-n urma, departe am lasat. Si ce m-asteapta,
Nu stiu – prea sus e cerul, prea tacut. Ma rog si-as vrea
Iehova mila sa-mi arate, nu judecata dreapta-
Pe veci, uitata-n harul Lui sa-mi fie fapta rea.

Pâna la El de as urca, I-as spune greul meu suspin,
L-as implora sa-ma-nsoteasca-n drum, sa-mi fie Tata.
Din inima, El de mi-ar lua al îndoielii spin,
S-ar lumina atunci, privirea mea îndurerata.

Ca aievea la Tine sa ajung, pe Nume sa Te chem,
Iar Tu sa ma îmbraci în haine noi si albe, fara de ocara,
Destrama, Doamne, aripile mele de blestem
Si fa-mi în noaptea asta, pâna la cer o scara.

VERONICA MICLE 22 aprilie 1850 – 6 august 1889

On January 13, 2010 By nelursIn literature, poetryLeave a comment

by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by George ROCA

Sydney, Australia

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultura. Scrie frumos. Fina, eleganta, ascultatoare, vesela, buna… Trista, bucuroasa, emotiva, spirituala, comunicativa… Nascuta pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondiala a aviatiei si cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar si primul zbor al navetei spatiale „Columbia”. Ziua în care s-a nascut si scriitorul Tom Clancy, cântareata americana Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântareata spaniola de opera Montserrat Caballé, si românii: Florin Zamfirescu –actor, Ileana Lazariuc – actrita, fiica Anastasiei Lazariuc si nora lui Ion ?iriac.

Am cunoscut-o la „Reteaua Literara”: http://reteaualiterara.ning.com! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a placut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de caprioara! Citindu-i scrierile am invitat-o sa publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a raspuns cu prudenta: „Sunt pregatita pentru orice fel de propunere privind o colaborare corecta si frumoasa”. Corect! „De acord!” i-am raspuns! Si mi-a trimis mai multe materiale – productii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americana Harmony Ioana Râsca, despre talentata actrita new-yorkeza Mihaela Mihut, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrisan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamt, altul despre o lansare de carte la Constanta! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanta si valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatura! Proza, eseuri, jurnalistica… Scrie e-mailuri placute si decente! Pacat ca nu avem timp sa stam mai mult la taclale. Scrie frumos si bine documentat. Migaloasa pâna la Dumnezeu si doi metri mai sus. Poeta? Da! Scrie si poezii! Cu talent!

I-am citit si publicat poeziile din ciclul „Viata ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redactie a revistei româno-americane „Curentul International” (http://curentul.net). Si nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiaza! Studenta la facultatea de Psihologie a Universitatii din Constanta! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educatie Fizica si Sport… Îi plac calatoriile, mai ales cele cu masinuta ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanta, mâine ma suna de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezesti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:
– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?
– Bine stimata doamna! Cum e la Pojorâta?
– Excelent! Bucovina e minunata, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitati scriitori si jurnalisti din toata tara. Am întâlnit-o si pe prietena noastra comuna Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe pe scriitorul Vasile Tarâteanu din Cernauti, pe…
– Gabrielle, nu vrei sa participi si la un eveniment cultural din vestul tarii? La Tinca, un orasel de lînga Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îsi sarbatoreste 10 ani de existenta. Sunt solicitat sa tin o prelegere acolo! Te invit…
– Vin!
Si a venit! A venit la Oradea – unde eu ma aflam în vacanta. A venit sa ma întâlneasca. Pe mine si pe Geta Resteman, o alta colega de pe „Reteaua Literara”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la aparitia ziarului american „Curentul international”. De ce festivitatile s-au tinut la Pojorâta? Pentru ca de-acolo era de loc directorul ziarului, Stefan Strajeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germana (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodata. Si s-a descurcat! Toti cei care au cunoscut-o acolo au îndragit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu masina încarcata! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Malinas…
– Pe mine ma luati pân’ la Oradea?
– Dar pe mine? Va rog…
– Nu e nicio problema! Urcati va rog!
-Muuuultumim!
Cu toate ca li se pusese la dispozitie un micorbuz, toti invitatii au vrut sa vina de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

Dupa ce ne-a readus teferi în orasul de pe Crisul Repede, si-a luat ramas bun si a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o asteptau alti prieteni buni. S-a dus sa se odiheasca câteva zile caci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanta ei draga! Traversase România în lung si-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucuresti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Doua’s’demii de kilometri pe cararile cerului pe care ma purta „spre casa” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanta ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurti, scriu despre ea… Si termometrul arata la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiana = iarna româneasca! Bata-le norocul de fuse orare, emisfere si de antipozi! Noroc cu internetul! Traiasca comunicarea…

Si pentru ca sa ma bucur si eu de putina atmosfera hibernala mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastra, afara-i pustiu
Iar noaptea se lasa asa cum o stiu
…rece, sticloasa, iluzie muta,
umbre pierdute în iarna cea sluta

Si ninge

Tânguie codrul, departe în zare
Viscolul spulbera alb pe carare
…rece, navalnic, patrunde-n fiinta
crivatul aspru al iernii cainta

Si ninge

Stele-nghetate sub frunte înfloresc
Iar degete albe pe geam amortesc
…rece, taioasa, îsi trage cojocul
iarna revarsa-n capricii tot jocul

Si ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie
Arunca duios si molcom vapaie
…rece, tenace, e iarna afara!
fluturi de gheata din ceruri coboara…

Tot ninge…

Sydney, Australia

TREI ANI SI JUMATATE

On January 2, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, literature, poetryLeave a comment

E seceta în Israel, e goala casa pâinii,
Din vase untedelemnul a secat,
Iar corbii lui Ilie tot mai zboara
Pe-un drum pustiu, de-atâta timp uitat.

Ferestre-n ceruri, Domnul nu mai face –
Nimeni nu crede astazi, în minuni;
Doar moartea fierbe stins în oala,
În timp ce adevarul apune în minciuni.

Flamânzi asteapta hrana pentru suflet
Ceice genunchiul nu si l-au plecat,
Când împaratul si întreg poporul
Nadejdea mântuirii sub cer au lepadat.

În linistea de fier, ecou se-aude stins –
Un susur blând, de-aducere aminte –
„Pe ape, pâinea ta în veci s-arunci!” –
Porunca sfanta e ori doar umila rugaminte?

Corina Diamanta Lupu
www.phoenixmission.org