Elena Toma: „Noaptea nu va mai fi acolo” (Ed. Armonii Culturale, Adjud-2011) sau „Confesiunile unui înger – prizonier într-un infern uman”

Gheorghe A. Stroia

Peste sintoniile numelui – simplu intitulat – OM, constiincios declinat la toate cazurile vietii, se astern petalele albe, înflorite în cuvinte, de multe ori ridicate din pleava mintii noastre, plina de o generoasa uitare. Suntem – din nefericire – atât de efemeri în comparatie cu multele clipe de nefericire ce încap în viata unui om! Realizam (din când în când) ca n-ar fi suficienta doar o viata, pentru a putea trai ceea ce altii au trait doar în fractiunile de secunda ale durerilor ce i-au încercat si le-au marcat existenta.

 Am descoperit, de foarte curând un regat. Un regat tandru (intitulat Ad-hoc), plin de muzica si poezie, în care – pe parcursul a doua ceasuri – de doua ori pe saptamâna, oamenii îsi dedica poeme, lectureaza din titani ai literaturii, discuta despre noutati culturale. Si se asculta multa, foarte multa muzica buna. Un regat virtual, care nu are granite si patrunde adânc, pâna în cele mai profunde locuri de pe pamânt – sufletele oamenilor. Un regat fabulos, în care oamenii se întâlnesc doar pentru a-si (re)descoperi nobletea sufletului, pentru a se simti bine si a rosti (într-un glas) versurile imnului intitulat: „Bieti lampagii”.

 Toti cetatenii acestui regat sunt oameni de o certa valoare culturala, care dovedesc în fiecare clipa ca românul este (asa cum e normal sa fie) inteligent, erudit, posesor al unei laturi profund spirituale si generos. Într-un cuvânt: GENIAL! Doamna acestui tarâm, profund spiritual, este Elena Toma, una dintre ex – Stelele fara Nume ale României.

 Pe Elena Toma am perceput-o (înca de la început) ca pe un om blând, cald, debordant de sincer dar si deosebit de diplomat. Un om care nu refuza pe nimeni, care crede în oricine, care acorda încredere oricui, fara sa astepte ori sa pretinda nimic în schimb. Un om care, din generozitate si iubire fata de oameni, a înfiintat un club intitulat XXL si al carui motto exprima propriul sau crez, propria sa personalitate: „Adevarata frumusete nu are vârsta, greutate, înaltime si nici avere sau rang. Ea este spirit ce dainuie ”. O Elena Toma despre care lumea a uitat sau nu vrea sa-si mai aduca aminte. Un om ce ne-a facut cinste de atâtea ori pe scenele artistice si expozitionale ale lumii sau în turneele în care a (în)cântat frumusetea sufletului. O Elena Toma – poeta, romanciera, publicista, pictorita, desi ne spune cu modestie ca : „Nu am spus niciodata ca ceea ce scriu se poate numi poezie. Eu scriu doar ceea ce simt, asa ca îmi place sa le numesc simple gânduri, stari – asternute pe hârtie!”

 Din palmaresul literar al Elenei Toma as aminti câteva titluri: „Echilibru Transparent sau gânduri dezbracate” (Bucuresti – 1999), „Anunt Matrimonial – vol. 1” (Rm. Vâlcea – 2001), „Când paralelele se mira” (Câmpulung Muscel – 2001), „Greseala de tipar” (Bucuresti – 2003), „Locuiesc într-o clipa” (Bucuresti – 2004), „Maimuta de matase” (Bucuresti – 2007), „Fiinte greu de fixat”(Bucuresti – 2007).

  Iata un om plurivalent, care dovedeste prin tot ceea ce face: echilibru, pragmatism, efervescenta creatoare, responsabilitate fata de actul artistic si – nu în ultimul rând – eruditie. O eruditie despre care doamna profesoara (ce a scolit sute de talente nationale ori internationale ale României) spune: „Eu sunt o simpla femeie de la sat, si, pentru ca multi sunt oameni simpli, ca mine, semidocti…” Iata argumente ale unui suflet mare care, desi primeste sute de mesaje în fiecare emisiune a sa (la Radio R România – un radio al platformei culturale Asii Români de la Nürnberg), nu citeste niciunul dintre cele în care este laudata si apreciata – si asta, doar din modestie. Acestia sunt oamenii care, cu frumoasa lor dementa, fac sa supravietuiasca arta, poezia, cultura valoroasa si autentica.

 Am primit cartea „Noaptea nu va mai fi acolo” si am îndraznit a-i scrie o prefata. Am crezut ca va fi un lucru simplu. Am crezut ca, având deja experienta mai multor prefete, ar trebui sa nu fie chiar atât de greu. Ma obisnuisem cu ideea ca oamenii au nevoie doar de încurajarea celorlalti, în sprijinirea demersului lor cultural. Am scris despre carti de poezie sau de proza, în care autorii împartaseau simtirile proprii, fara a avea un substrat atât de realist. În schimb, cartea de fata nu este doar o simpla lectura, ci un memorial al unei dureri care, desi trecuta, a lasat rani profunde, ce înca mai dor nespus de tare. Motiv suficient sa constant ca nu-mi va fi simplu deloc, pentru a-mi duce îndrazneala pâna la capat. „Noaptea nu va mai fi acolo” nu este dedicata unei vieti, ori unui destin, ci este cartea unui cosmar care înca mai bântuie simtirea si o umple de lacrimi amare. Este o carte în care veti întâlni o alta Elena Toma. O Elena Toma aflata la limita suferintei umane, trecând prin episoade ce depasesc imaginatia noastra, desi sunt atât de reale si le veti simti atât de febrile.

 Titlul cartii este unul emblematic. Desi un titlu romantic, incumbând lirism, el mascheaza starea de profunda suferinta. Ca într-o paradigma, în care sentimentele ar mai avea nevoie de înca o masca! Noaptea, care aduce de obicei pace, se converteste în noaptea care bântuie, reaminteste si rasuceste cutitul în rana. Devine o noapte în care domneste bezna, prin care nu se zareste niciun licar. O noapte hadesiana, în care Elena cauta disperata o cale de evadare, spre a ajunge din nou la lumina. În lumina catre care tânjeste, cu disperare.

Daca nu as sti ca este vorba despre o carte autobiografica, as fi tentat sa cred ca este o nuvela fantastica. As fi tentat sa cred ca are o constructie realist-magica, fara a sti unde este granita dintre realitate si fictiune. Cartea, prin structura ei, însumeaza notele de jurnal personal, în care transpare lupta crâncena între euri : fiintial versus existential, biografic versus auctorial, spiritual versus fizic, convingere versus scepticism. Mai mult decât atât: „Noaptea nu va mai fi acolo” este lungul drum al unui pelerin ratacit, întors catre Dumnezeu, pentru regasirea statusului spiritual firesc, ce ne împlineste si ne desavârseste ca oameni. Fara a exagera cu nimic, as putea spune ca zicala biblica : „Întoarce si celalalt obraz” s-ar interpreta – aici – cam asa : „Iar daca vrei sa dovedesti ca esti om, cu adevarat, trebuie sa ai puterea sa întorci si al treilea obraz”. Acest lucru îl savârseste Elena Toma prin prezentarea întâmplarilor din carte. Întoarce obrazul, pentru a fi palmuita, fie si pentru a treia oara. Doar aici vei vedea durerea, turnata ca balsam peste o alta durere. Doar aici vei gasi lacrimi care nu spala ci, ca într-un antic blestem, se transforma în apa de sânge. Pentru ca apoi sa aiba puterea de a se transforma – din nou – în apa aducatoare de viata si lumina. Un ciclu complet, sisific, extenuant.

 Cine este Elena Toma – de fapt – si ce doreste sa ne transmita prin aceasta carte? Extrapolând, descriem un înger, prizonier al infernului uman, ce gaseste în suferintele sale purificatoare – calea de evadare spre lumina. Nu neaparat licar celest, poate doar apriga dorinta de telurica lumina, de „viata” pamântului – ca acceptare a firii noastre profund umane. Ni se aminteste – aici – ce înseamna sa fim Oameni. Ce înseamna sa suferi – fara sa stii de ce – si sa-ti accepti suferinta ca pe o a doua natura! Ce înseamna sa ai, ca ultim refugiu, speranta ta în speranta celor din jurul tau! Ce înseamna sa cazi, fara sa mai crezi ca te-ai putea ridica, vreodata.

 Veti observa în carte, ca într-o intensa stare de rugaciune, împletirea starilor de nadejde cu cele de deznadejde, prin glasul omului care striga catre cer, precum evanghelistul: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” Însusi motoul cartii este o reproducere fidela a unui fragment dintr-un psalm biblic, ce exprima nadejdea si deznadejdea creaturii pusa ( de multe ori ) fata în fata, cu Însusi Creatorul. O acceptare tacita, silentioasa si dureroasa a deznadejdii, dar si o cale catre aflarea încrederii. Apar în carte personaje înalte din sfera bisericii, care-i inspira autoarei cuvinte pline de mângâiere. Iata ce spune Prea Sfintitul Calinic, arhiepiscop al Argesului si Muscelului: „Doamna Elena, faceti foarte bine ca va certati cu Tatal. Asa afla si El ce durere aveti în suflet. Daca pruncul tace, nu spune nimic, parintele… cum sa stie ca e nemultumit ?” De fapt, acesta este fondul firesc al vietii duse de catre autoare: o lupta continua din care iese (a)deseori înfrânta, dar care-si gaseste curajul de a o lua de la capat. Cu speranta câstigarii macar a unei batalii. De fapt, prin purtarea acestor interminabile ostili-tati, Elena Toma se dovedeste a fi o învingatoare. Si apoi, cine mai are privilegiul de a sta la masa cu Dumnezeu, de a-I adresa întrebari si de a capata raspunsuri?

„Noaptea nu va mai fi acolo” este tânguirea unui suflet care musca din nestinsa durere ce-l mortifica. E o harta a unui naufragiat, într-o tara necunoscuta lui pâna atunci: Tara Durerii si Tara Viselor Spulberate. Este un strigat de ajutor, catre o societate care te arunca fara mila, atunci când neputinta ta devine obisnuinta celorlalti. A indiferentei oamenilor cu stare materiala, în contrast cu devotamentul si nobletea omului simplu. Indiferent daca acesta este un biet profesor de religie – taximetrist sau un om al strazii. Iata ce-si aminteste autoarea despre un om simplu, din timpul sederii sale fortate în Israel: „Elena, uite, am gasit sacul acesta, la poarta unei case înstarite. Stii cum fac evreii, din obisnuinta, arunca obiecte, îmbracaminte, lucruri pe care nu le mai folosesc, atunci când îsi cumpara altele. Sacul era plin-ochi, cu fel si fel de lucruri, haine, pantofi. Probeaza si tu ceva, poate se potriveste. Sa ai si tu alte haine, de Paste. Eu am ales pentru mine si sotia mea, si m-am gândit sa te uiti prin ce a mai ramas, poate îti place ceva.”

 Prin relatarea unor astfel de întâmplari, mesajul pe care doreste sa ni-l transmita Elena este unul mult mai subtil si cu atât mai valoros. Acela ca vina degradarii morale si spirituale a unei natiuni (a decaderii ei) nu trebuie cautata în straturile ei profunde, în „spectrul” tainic, ce-si pastreaza valorile morale si spirituale intacte. Nu la nivelul omului simplu, care cultiva – înca – în sânul familiei sale, respectul pentru sine si pentru ceilalti. Ci în alte sfere de influenta, mult mai largi si mult mai „înalte”.

 M-a impresionat profund experienta trista avuta de autoare în Israel, despre care povesteste: „Uitasem ca, înainte de accident, reprezentasem Televiziunea Româna, în contractele cu strainatatea. Uitasem ca fusesem un artist foarte apreciat, cu un palmares artistic demn de invidiat si un repertoriu de peste 600 de cântece, capabila sa le cânt în noua limbi straine. Traiam acolo, chinuita, ostatic al justitiei israeliene, care îmi interzisese iesirea din Israel, pentru ca aveam de plata peste 4800 de sekeli Spitalului Ihilov, la care ajunsesem la trei saptamâni, dupa accident, pentru o infectie la rinichi.”. O experienta uluitoare, sinistra si înaltatoare în acelasi timp, experienta ce-i furnizeaza autoarei puterea de a-l regasi pe Dumnezeu.

 Si cu toate acestea, Elena Toma se întreaba: „Doamne, existi ? Nu esti himera, iluzie, vis ? Coboara – Te, Doamne, si în inima mea. Te cauta, te vrea !”. Asa dupa cum spuneam, cartea împleteste în ea stari antagonice într-un univers dual: speranta-deznadejde, credinta – îndoiala, putere-neputinta, luciditate – amnezie, prezent-trecut. Autoarea are un stil propriu si personal. Trecerea brusca dintr-o stare în alta, migrarea prin universurile duale, cu viteza unei comete, îti creeaza impresia unui bughi mambo rag, ori a unui jurnal scris în momente de luciditate, cu teama momentelor de amnezie. Minutiozitatea detaliilor, insistenta asupra unor aspecte pe care doar un ochi avizat le poate vedea, conexiunile subtile pe care Elena le poate face, iata câteva dintre valentele unui veritabil reporter de investigatii, ce-si afla propria poveste investigând (de fapt) povestile altora.

 Unele pasaje ale cartii sunt veritabile momente de poezie. Imaginile sunt create în culori pastelate, cu luminile sufletului aprinse. Furibunda cautare a lui Dumnezeu se aseamana – oarecum – cu o cautare de tip arghezian (Psalm). Practic, fiecare întrebare e o cheie care, în loc sa descuie simtirea, îi fereca mai abitir usile: “Uitându-ma spre înaltimea întunecata, pe care luna trona printre stelele aprinse, ca într-un spectacol pe marea scena a vietii, ma întrebam, retoric, de ce privesc în sus, de ce Îl caut pe Dumnezeu printre astre, când se poate ca El sa fie demult în inima mea si eu, oarba, surda, muta, nebuna, femeia fara nimeni, femeia fara nimic, sa nu – L pot vedea, auzi, simti? Cine sa-mi raspunda ? Numai timpul ar putea. Dar cât mai am de asteptat? Oare, voi mai apuca sa traiesc, pentru a primi, sau poate pentru a întelege raspunsul? Dar daca nu timpul îmi poate da raspunsul, atunci cine si cum?”

 M-a frapat la autoare modul în care-si aduce aminte de putinele ei momente de fericire: în permanent contrast cu interminabilele stari de dezamagire. Pasajul în care Elena vorbeste despre copilaria sa pare desprins dintr-un univers similar celui creat de Maxim Gorki (cu ale sale infinit-mari tristeti si infinit-mici bucurii). Chiar întâmplarile, cu substrat psihologic, împrumuta vagi accente dostoievskiene. În ciuda timbrului grav, aceste relatari ne vor surprinde cu doze subtile de umor, în care veti recunoaste fata optimista si firea de luptatoare a autoarei, dincolo de toate vicisitudinile vietii. Un om cu o putere incredibila de reabilitare desi, reabilitarea înseamna „doar” plata în monede-zâmbet si daruri-îmbratisari, „monedele-forte” ale unui trai la limita subzistentei. O fire voluntara, care le face pe toate, doar din dragoste fata de oameni. O fiinta aleasa, care desi traieste într-o modesta garsoniera din Pitesti (careia – cu umor – îi spune Palatul Culturii mele) a întemeiat un regat, unde se simte bine, stiindu-se înconjurata doar de Oameni adevarati.

 Trecând peste firul epic – în sine – vei descoperi valentele unei scrieri literare frumoase, cursive, inteligibile si placute, cu un mod de adresare direct: „Daca ai sti, draga cititorule…”. În succesiunea de evenimente care te vor înlantui ca într-un uragan, sa întelegem ca trei sunt personajele principale ale cartii: Elena (care relateaza), Dumnezeu (de la care se asteapta raspunsuri) si Tu (draga cititorule) – caruia i se confeseaza. Nu ai cum sa nu te implici emotional într-o astfel de poveste, ce are o aura speciala si te „atinge” pe corzile sufletului – facându-te sa vibrezi. O carte – din punctul meu de vedere – reusita, care îl va acapara pe cititor, prin sensibilitate si intensitate. Un crescendo epico – dramatic (cu valente lirico-meditative), prin care te vei putea ridica pâna la înaltimea sufletului unui om special, numit: Elena Toma! Ca marturii ale unui act de frumoasa dementa si de curaj, ce ne vor face sa regândim ori sa reinventam notiunile de Om si Umanitate.

 Cu simplitate si modestie, sa încercam sa vedem valoarea acolo unde se afla: undeva adânc înradacinata în sufletele oamenilor si nu în ranguri ori averi, ce nu ne vor putea da vreodata ceea ce ne lipseste cu adevarat: Omenia! Cu reverenta în fata durerilor carora noi nu le-am putea rezista, cu stima si pretuire pentru un nolens-volens act de cultura (un cvasi – restitutio in integrum), putem spune: Si unii dintre oameni au aripi, asemenea îngerilor. Dar, nici macar nu-si dau seama ca atunci când ne strâng în brate, ne învaluie – de fapt – cu aripile lor.

Gheorghe A. Stroia

Adjud