MIHAI RADOI – „LUCEFERI CU BUZE ROSII” (Editura „Semne” – 2011)

        Prof.dr.Nicoleta Milea

Providenta a asezat în mine dorinta de a ma darui cuvintelor. Învat, înca învat din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor sa vada dincolo de poemele ce pot sa-l încarce cu lumina, cu bucurie, cu iubire.

Mihai Radoi, caci despre poezia Domniei Sale scriem astazi, un om cu totul special, îmbina perfect activitatea de „bancher cu acte în regula” la Londra, cu cea de poet.

A debutat în 1995 cu A JUICIER WAY – Romanian poems, Forest Books, Londra.

A mai publicat: IMPOSIBILA ÎNTOARCERE (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2002), DUPA MASA DE SEARA (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc” Craiova ( 2003), PAGINI DIN ISTORIA BANILOR LUMII – (culegere de articole si traduceri), 2 volume, Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2005), AL OPTULEA PACAT (versuri), Editura „Sitech”, Craiova (2009).

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROSII (versuri), aparuta la Editura „Semne”, Bucuresti (2011), este prefatata cu acribia creatorului care înnobileaza metafora, poetul Theodor Rapan, care marturiseste: „Mi-e drag sa-l stiu pe Mihai Radoi poet al suferintei înaripate, bancher care vorbeste cu sine prin carti, pe ploi si pe stele… […] Insensibil la reactia „galeriei” literare (si bine face, caci el nu scrie din vanitate, ci pur si simplu pentru bucuria de a-si ferici inima proprie si prietenii apropiati), Mihai Radoi îsi filigraneaza „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingasia bijutierului elvetian, cu talent si rafinament, cu ochiul lacom nutrit de calatorii si lecturi profunde, mult fermecatoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trairii, deci, ca un ecou al vietii sufletesti.

Desi suntem diferiti, îi apreciez curajul abordarii poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va ramâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de aceasta sansa, caci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui si îi dau urmare!”

Ilustratiile îi apartin Lilianei Nastas Bratescu, o graficiana si pictorita talentata, din Iasi.

Din partea autorului aflam cui se adreseaza: „Si cum nu se obisnuieste de obicei, am sa dedic cuvintele din aceasta carte celor ce au uitat sa fie curiosi, celor ce nu stiu ca nu stiu, celor care nu vor cu îndaratnicie sa vada invizibilul, celor prigoniti si nevinovati în fata gloantelor cinice ale societatii de consum, condamnatilor la moarte nevinovati si fara avocati, batrânilor morti demult, înca de când erau copii, copiilor îmbatrâniti de drogurile globalizarii, oamenilor de rând pacaliti de conspiratia aerului pe care-l respira, crezând ca e datator de viata, celor care ma iubesc si celor care au uitat ca îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROSII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesionala cu putere de ordine) este aventura lirica într-un topos ce depaseste inhibitia, prin trairi, vise, întrebari, este o confesiune a cautarii de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de nastere si moarte, de fericire si durere, de clipa si eternitate, de pasiune si slabiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurata pe trei parti, cartea se ofera cititorului în conditii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PACAT (92 de poeme) si Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROSII (43 de poeme), care da si titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Radoi si întelegând foarte limpede ca îsi cauta desavârsirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA SI OCCIDENTUL – „ce s-ar face literatura fara iubire?” Poetul îi lasa cititorului sansa de a-si alege, dupa dorinta, iubirea –provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonica (sugerata), iubirea – iluzie etc.

Ca o invitatie la lectura va citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: „Pacea serilor de mai/ ma înfasoara în lacrimi caldute,/ zeul tap cânta din nai prelung…/ Fetele se ascund dupa gâtul iubitilor;/ pe bancile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte asteapta Feti-Frumosi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafar – vesnic Lucifer,/ jumatate om, jumatate spuma de mare,/ care sa le învete ce înseamna „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ lesinul coapselor fierbinti,/ durerea muschilor stomacali,/ transpiratia discreta a sânilor/ si privirea vulgara a dansului de 10 centi…”

Iubirea, ca dimensiune complexa, se defineste prin relatia dintre individ si un „eu” al cunoasterii si al întelegerii resorturilor umane: „Faceam amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispareau imperii arse-n foc/ de migratoare revolutii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ si pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-si patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Si iarasi revenim în pat asim/ sub patura cazona ce ne frige,/ zbatându-ne ca pestii în cârlige,/ sperând ca poate dincolo de apa/ un solz de fericire sa gasim…”

Dragostea este starea totala a poeziei, rafinata, spirituala, erudita: „În loc sa-si tina ugerele la caldura,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarba uda/ îsi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de ursi hamesiti/ si de tunete, la timp de furtuna mare/ racesc repede daca vine toamna brusc/ si nu supara pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc suierând la abator/ si nu vad coltul de metal/ care le crapa capul…// Nu-l vad pentru ca vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trasnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerecheaza cu femei gigant/ si apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociaza întotdeauna suferintei, nehotarârii, zborului, visului, dezamagirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai crunta disperare, fiind „cea mai înalta culme a fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce trista e padurea sura,/ când se topeste-n noi lumina,/ întelepciunii lui Ibn-Sina/ si sângelui venit pe gura…// Ce cauta în noi padurea/ când se coseste proaspat fânul/ si guri flamânde cata fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Padurile la singular/ îsi joaca fosnetu-n zadar…”

Viata se constituie, astfel, într-o permanenta si chinuitoare cautare a jumatatii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparatie ontologica: ,, Încep sa devin invizibil,/ lumea pe strada se uita prin mine,/ nu ma mai vede/ si nu ma mai recunoaste nimeni…/ Oricum, nimeni tânar sau relativ tânar,/ poate vreun batrân sau vreo femeie singura/ sa se mai uite cu scârba la mine…”

Poetul Mihai Radoi stie ca la toate întrebarile si cautarile omului raspunsurile se afla, de fapt, în el însusi: „Când plec la drum lung/ pe drum desertic,/ cu gânduri goale si obsesii,/ cu respiratii si transpiratii fara egal,/ cu crime de iubire în piept/ ma închin pe malul opus/ si fac matanii la spartura din scoarta copacilor/ unde seva si lumina sunt mai aproape…”

Enuntând nuantele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Nota despre iubirea curteneasca, marturiseste: „În iubire colaboreaza fantezia, entuziasmul, senzualitatea, duiosia si multe alte substante simple ale chimiei intime. Doza în care intra fiecare si rangul ocupat în perspectiva totala decid aspectul pe care-l va înfatisa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Radoi, singuri veti descoperi în poezia sa spargerea prejudecatilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale si multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o alta perspectiva, poezia îi prilejuieste creatorului statutul din ineriorul caruia îi poate aduce în fata pe altii, permitându-si plasmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limba franceza si româna, Panait Istrati, nascut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stanescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Stefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Eltân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Nastase, Ceausescu, Beckenbauer si multe, multe alte nume ale unor personalitati ce ofera elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem sa alegem, ce vrem sa fim, pentru ca, în orice timp si în orice loc, a fost si este nevoie de modele.

Daca aflarea de sine este idealul, calea acestei cautari da masura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe Nichita,/ încerca din nou sa-mi ia iubita/ si s-o duca sus pe dupa stele,/ sa o curete de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lasat-o neglijent sa zboare/ cu dorinte pe mâini si pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va tine sfinte între gene/ poate si cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Radoi, va ofer spre lectura LIMBA ENGLEZA: ,,Pâna si Stefan cel Mare (si Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus ca Maica Tereza/ plângea în hohote înainte sa moara/ fiindca nu mai avea ocazia/ sa dea mâna cu Madonna si cu David Beckham…// E grea limba engleza,/ prea usoara aparent si prea comoda/ sa nu fie vorbita prost…// Poti trai perfect fara gramatica/ si fara Mozart,/ doar cu pâine si apa/ sau hamburgeri si Pepsi-Cola, dar nu fara mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplator m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rara finete lingvistica si care ne ajuta sa întelegem, în acelasi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o alta limba decât limba româna: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Calatoriile în spatiile reale si imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogatit cunoasterea, prelungirea patriei cuvintelor si într-un alt areal decât cel românesc, întâmplarile vietii dincolo de marile unui adevarat Don Quijote, iata, numai cateva dintre caile spre lumea artei prin care se rosteste poetul Mihai Radoi: ,,Spatiul dintre geniu si nebun, /e atât de-ngust si de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dati adormi carne de tun…// Doar de soare si oglinzi ti-e frica/ sa nu-ti spuna-n fata Adevarul,/ simbolul întelepciunii – marul,/ chiar si el de mucegai se strica…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeste doar femeia-fata,/ târfa angela si nepatata,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcam în poezia lui Mihai Radoi existenta unei diversitati de tendinte din punct de vedere structural si compozitional, care evidentiaza o sensibilitate artistica aparte, care transcende granitele reale, geografice si culturale, eliberând creatia de categoriile eticului si etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine si sensibilitate, care se hraneste din toate timpurile si spatiile culturale dar, care, spiritual, traieste numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROSII stapâneste, deopotriva, fondul si forma compozitiei, prin evidentierea dintre idee si mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR sustin motive lirice asupra imposibilitatii atingerii idealului, respectiv, asupra efemeritatii sentimentelor si a conditiei umane, antiteza între categoriile sacrului si profanului, ale aproapelui si departelui, paralelismul sintactic, limbajul metaforic, versificatia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucura, Mihai Radoi se remarca prin gravitatea expresiei, prin ideea si talentul re-formularii rostului si resortului liric. Cu îndrazneala, talent si simt artistic e convins ca nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alaturam prefatatorului cartii, distinsul poet Theodor Rapan, si va spunem: „Mult noroc, deci, în Parnasul Visului, Mihai Radoi, si nu uita ca sfintenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru ca deasupra Poeziei nu mai e nimic!”