SUFLET DE DECEMBRIE

Alina ARBAJTER

 

 

(POEM)

 

Am urmarit orice reactie,
am închis pâna si zgomotul acela
de nestapânit al inimii
si-am încercat sa patrund
în aceea lume de vis a fintei tale.
Am coborât imaginar treptele acelea
împaienjenite de bratele sufletului
încercând din rasputeri sa ma-nfirip
în camaruta pe jumatate luminata a inimi.
Mi-am scos pâna si pantofi acestia
plini de pietre stralucitoare,
fiindu-mi teama ca am sa te orbesc.
Mi-era teama ca voi redeschide
umbrele trecutului.
Mi-era frica de primi pasi desculti
pe coloana infinitului ce ti-a pecetluit soarta.

Am patruns sfioasa si tacuta
n intimitatea sufletului tau.
Am gasit pasiuni ravasite de viata,
obloane trase, culoare întunecoase,
anotimpuri târzii si iubiri ascunse.
De fiecare data când îmi întorc privirea
ma izbeste lumina ochilor tai,
mirosul toamnei târzii,
Fântâna izvorâta din picatura lacrimilor tale.

Intrând în acel lacas sfânt al sufletului tau
am încercat sa te cunosc mai bine,
am dat la o parte obloanele trase,
picurul lacrimilor si cutia pandorei.

O parte din mine îmi spunea „Opreste-te ”
dar cealalta îmi spunea „Continua”.
Am ales sa ma strecor cu sensibilitatea femei
în cufarul amintirilor
si sa ma aplec în genunchi în fata vieti tale.
Am vrut sa-ti deschid acele ramasite ale vieti
si sa restabilesc aceea parte
a tinereti care ti-a fost furata.
Am dat la o parte voalul anilor
si te-am regasit într-o iarna cu priviri de nea.
Erai acel om care cerea iertarea anilor pierduti,
erai tineretea uitata din vremuri de demult.
Speriata am trântit acel cufar cu amintiri
si m-am ascuns pentru o clipa
în spatele acelor coloane de frunze moarte.

As si putut sa urc si mai sus în casa mortii
sa desprind de pe fundalul nopti
panza aceea de nenoroc, dar…
cuvintele, vorbele, lacrimile erau de prisos.

M-am prins cu îndârjire de coloanele vieti
si în genunchi m-am rugat la îngerul iubiri
sa îti dea puterea sa depasesti ceea ce
nici macar nu ai început sa traiesti.
Am privit în urma cum picaturile vieti
se închid odata cu retragerea pasilor mei
din lacasul sufletului tau
si reînviind am realizat ca viata este atât de frumoasa,
ca primii fulgi de nea mi-au acoperit sufletul pribeag
acum la început de DECEMBRIE.
Un suflet ratacit în palma vieti tale!

Alina ARBAJTER
29 noiembrie 2011

Nu izgoniti poetii

 

 

 

 

 

 

Vavila POPOVICI, Raleigh NC

 

Nu izgoniti poetii

 

 

Mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii, fiinte dominate de nelinisti,

patrund cu-ardoare ascunzisuri,

va scriu poeme, cântari, blesteme.

Nefericiti si uneori nici chiar prea buni,

mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii sunt fluturi asezati pentru o clipa

pe floarea vietii.

Nu izgoniti poetii din cetate,

Platon a dat mâna cu Homer!

 

 

 

Portretul poetului

 

 

Orfeu – poetul trac,

magul versului si-al cântului,

îmblânzitorul animalelor din paduri,

coborât în Infern,

acceptând drumul mortii,

pentru salvarea Euridicei,

sau pentru initiere în orfice mistere?

Din capriciu,

din lipsa de ratiune, din vanitate,

sau din prea multa dragoste si generozitate?

Poetul – întotdeauna neînteles,

preaplin în simtaminte si idei…

Ucis de nebune femei,

capul si lira i-au fost purtate

îndelung pe ape…

Astazi, lira e ridicata la cer,

Constelatia – salonul în care Îngerii,

Heruvimii, Serafimii

asculta muzica si poezia inimii.

 

Din volumul “SCRISORI DE DEPARTE” – Vavila Popovici

 

 

O moarte printre noi dansa

 

Se facuse târziu,

venise chiar noaptea.

Ne aflam undeva în inima padurii,

cu o sticla de bere si-alune pe masa.

O tigara tremura între degetele tale

si fumul urca spre ochii-nlacrimati.

Vântul începea sa miste padurea,

     Vavila POPOVICI,  Raleigh NC               luna printre stele aluneca grabita.

                                                                                           Ti-am vorbit despre lumina si întuneric,

                                                                                           despre lumina care poate alerga

                                                                                           doar în spatii binecuvântate…

                                                                                           Nu stiu cât si ce ai înteles din toate!

                                                                                           Se facuse târziu,

                                                                                           noi ne aflam undeva în inima padurii…

                                                                                           Caleasca îndraznelii rotile-si pierdea

                                                                                           si o moarte printre noi dansa!

(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Mai pot spera?

 

Stiai ca asteptarea doare?

Unde sa te mai caut?

Doar în visele mele te mai gasesc.

Opreste-te din a ta goana,

sparge odata tacerea

fa-o tandari si las-o sa se împrastie!

Revino!  Adânceste-ti privirea în ochii mei, atât adevar vei gasi în ei!

       Vavila POPOVICI        Mi-e dor de zâmbetul tau – raza de soare,

             Raleigh, NC                de râsul tau – fluviu curgând în cascada,

                                                         de lumina ochilor tai

                                                         venita din înstelate ceruri.

                                                          Despartirile dor si uneori,

                                                          parca as vrea  s-ajung în vârf de munte,

                                                          de-acolo sa-mi strig iubirea…

                                                          Poate într-o zi ma vei auzi!?

                                                         
(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Cuvintele tale

.

Cuvintele pe care tu

mi le repetai în fiecare zi…

Sacre cuvinte!

Leit motivul care suna

ca o apasare

pe clapele unui pian

cu timbrul unic…

       Vavila POPOVICI         Sacru leit motiv!

             Raleigh, NC                 Zâmbetul tau care-aduna

                                                          precum cosul cu flori,

                                                          vesele colori ale inimii…

                                                          Sacru zâmbet!

                                                          Cum de s-a pierdut totul?

                                                           Astazi,

                                                          doar tacerea din jur îmi vorbeste.


(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Încrederea


Am crezut în tine,

în vorbele, gândurile tale!

Încrederea a fost câstigul vietii

cel mai valoros

si m-am considerat un om norocos.

Nu stiam pe atunci

ca trebuia sa-mi fie teama

   Vavila POPOVICI           de prea multul noroc,

            Raleigh, NC                 nu stiam ca el mi-a fost dat cu împrumut,

                                                         pentru doar clipe de viata.

                                                         Ce voi face de-acum

                                                         cu întrebarile mele toate?

                                                         Cui i le voi pune

                                                         si-n raspunsurile cui  voi mai crede?


(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Gustul fericirii

Cele trei fericiri:

Creatia, procreatia si casa.

Restul sunt doar bucurii.”

                                        C.Noica

Ai visat sa fii iubita, sa devii sotie,

sa nasti copii,

sa ridici o casa din temelie…

Si ai fost iubita si ai devenit sotie

si ai nascut copii si ai ridicat o casa

aproape de malul unui râu,

la poalele unui munte.

În ritmul inegal al inimii ai muncit,

din caramida, lemn si piatra casa ti-ai zidit

si-ai simtit “pamântul tau” sub picioare.

Deschideau usi, ferestre,

inima-ti deschideai,

sa patrunda aerul curat si rece,

mirosul rasinii de brad

si lumina razelor aurii ale soarelui

ivit peste deal.

Te simteai sotie, mama, stapâna…

Ascultai râsul râului de dincolo de sosea

si-i priveai stralucirea;

colindai padurile fara stapâni,

izvoarele miraculoase.

Apa cristalina colora pietrele

în culorile curcubeului,

paseai pe poteci,

liane-ti înfasurau gleznele,

te legau de pamânt,

ochii penetrau cu sfintenie

albastrele pete-ale cerului…

Te-ntorceai acasa plina de lumina.

Vâlsanul glasuia,

o moara de vânt zdrentuita de timp,

te-avertiza:

Vei pierde totul, vei pleca,

vei rataci ca Don Quijote,

cu mori de vânt te vei lupta,

trista-n singuratatea ta vei ramânea!

 

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)

Poemele întunecarii…

Adrian BOTEZ

SÂNGELE CRIMEI SI RIMA

ar trebui sa blestem întreaga lume
ar trebui sa iert întreaga lume
ar trebui sa ma blestem pe mine
ar trebui sa ma iert pe mine

nu sunt în stare sa navighez prin oceanul de sânge
nu sunt în stare sa recunosc ca ma trag din
samânta crimei

este atât de târziu – pâna si pentru a blestema
este atât de târziu – pâna si pentru a ierta
mai ales – este cu totul târziu – pentru
a recunoaste

va veni judecata – vor veni devalmasii de
nori înflacarati – va veni  – deasupra de nori – judecatorul – cu
toate judecatile atârnându-i din
palme: toate judecatile judecatorului vor
curge peste noi – ca un nou sânge – proaspat! – toate
nerecunoasterile noastre ne vor reboteza cu
un nou sânge

blestem si iertare si recunoastere si viata si
moarte si a vorbi si las ori
neputincios – a tacea  – a cântari si
a falsifica jalnic cântarul si  – natâng enervant
cabotin – a te cumpli si a te
trage din samânta
crimei – toate sunt legate de aventura
corabiei scufundate a sângelui – toate sunt din pricina
în lumea asta – a crâncenei lipse a
rimei

luati radacinile crimei – si ardeti-le cu
focul cel viu al
rimei: sângele se va stinge – si
peste toata lumea si firea – din nou si
desavârsit – va
ninge
***

SEMNE DE COBORÂRE
e frig
curând va tabarî pe-aici si
iarna – iar eu cutreier strazi – pustiite si arse de
febre – vinovat de prea multe

…de multe sunt vinovat: nu si de
puhoiul de frunze – doborât pe trotuare – de
ghilotinele brumei: sunt vinovat de multe
necredinte: nu si de cerul mocnind a turbare – tremurându-si
isteric – dorinta de crima

inima-mi sta într-un picior – gata
sa-nceapa  – gratioasa – zâmbind ascutit si
pusa pe relele toate – baletul mortii

inima-mi a-nvatat – cu
milenii multe-nainte ca eu sa ma dezmeticesc – o
noua – salvatoare identitate: nu mi-o
spune nici moarta – si ma-mbie sa trec
pârleazuri ceresti catre
case înmarmuritoare – care-mi tintesc – clocotind
dusmanos – prin ferestre – îmi tintesc si-mi saluta prin
salve – orbia mea – melancolica
blânda orbie – dobândita în timp si
din ceata de lacrimi

…e frig si va-ncepe – curând – pe aici
valsul sinistru-al scheletelor iernii
nimic nu se poate salva – cuvintele deja s-au
asternut la pamânt – cu ochii închisi împacat – pregatite de
necrutatorul macel

nicaieri nu mai da semne ori zbor
ea – enigmatica: Pasarea-Înger

…e atât de frig – încât nu mai poate fi vorba
nici de speranta – cât despre
iubire – pur si simplu a devenit
o butada pe care si-o spun între ele
spectrele: consemn si parola de
azi

…zgomotele se naruiesc peste mine
apocaliptic – precum barosul pe
mistica – vina ilaului: zgomote
desprinse de
orice le-a  germinat – de oricine si-orice caruia ele sa-i datoreze
monstruoasa – fiinta desfiintarii prin vuiet –  triumfala
lepadare – viscolind  – descarcând peste mine – tot
ce apasa – tot ce
coboara-n abis – obsedat furios – dementa în spume si
hohot de rune – fara
chin izbavitor al
întoarcerii la cosmarul pretios – pretentios – al
luminii
***

DRUMUL SPRE PARADIS

faci la dreapta – apoi la stânga – la
stânga si iar la dreapta – si
iata paradisul!
…nu simt nimic prin deget – n-am niciun
presentiment – când dau clic pe un fisier: se va
deschide – nu se va deschide… – …si peste ce voi
da – acolo – în deschiderea tainei – precum deschiderea
corolei neagre (cât si
bezna pacatelor toate – vrajit
învoalt-dezinvolta) – a unei flori rare
prinsa între mii si mii de
dosare…
…nu mai stiu ce înseamna afara – în aceasta continua
boala a mea de
înauntru: poate ca acolo – afara – sunt comori de
frunze si zei – poate ca oamenii
numai acolo se gasesc între ei… – …pur si simplu
mi-e sila de oameni – de zei – de gasire – de
iesire…: miezul raului – binelui – putorii si
miresmei – pentru mine – numai
înauntru se afla – acolo de unde bat clopotele  – cu-ndârjire – spre
nord – numai si surzind de tot
clopotarii: SPRE NORD!
…sunt precum toti – scriu precum toti – nu e deosebire de
discurs între mine si un
cimpanzeu: poate – nu stiu: numai ca niciun cimpanzeu nu se va
declara vreodata complet translucid – isteric de
translucid – fiind gata sa ucida pe primul care-i va încalca
imperiul transluciditatii!
…de ce sa mai scrii – când toti
scriu? – …de ce? – pentru ca Hristos m-a întrebat ceva – si
nu e politicos sa nu-i dau raspuns… – …dar raspunsurile seamana
între ele! – …poate – dar nu seamana între ele nici
întrebarile Lui – nici durerile – nici
obrazniciile si nici rugaciunile stoarse – precum puroiul
din ranile sufletului meu – infectat de-atâta asteptare
cumplita – lipsita de
rost – sadica umilitoare razvratitoare: nicio razvratire nu
seamana cu alta – pentru ca – mereu – scapa de sub controlul
oricui – având în vedere gradul perfect aleatoriu de
înnebunire a hoardelor de
dureri cu totul inexplicabile – din imperiul
de crin hialin al
fistulelor…
…a – era sa uit: nici stelele nu seamana una cu
alta – …chiar mai putin (brutal – agresiv mai
putin) seamana – decât
scriitorii de
scrisori  – raspunzând catre
Hrist…! – …daca nu crezi – acusi îti dau cu o supernova în
dovleacul tau teribil de friabil – pe care ti-l
crezi impermeabil!
…faci la dreapta – apoi la stânga – la
stânga mereu si iar la dreapta – per
total – te-ai învârtit în loc… – în jurul propriei
cozi… – …dar
n-ai pierdut nimic din
paradis – nicio clipa: fii
linistit – daca nu – avem pentru tine
noi – tranchilizante! – …abia atunci sa vezi tu ce
paradis îti dam pe
cocoasa!
***

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

…Poet profund, prozator dur, analitic si amar, dramaturg de idei si existentialist, eseist problematizant si introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj si sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forta de convingere!) – cronicar (al lumii si al sinelui) pe blogul sau…

…Toate aceste însiruiri si enunturi sunt prea conventionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreaga viata sa, sa fie total neconventionala/rebela, dar a esuat în a fi …teribil de profunda…! Si, când devii profund, lumea de azi te ocoleste, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu stiu cum se face, ca nici nu i se acorda, în literatura româna, decât premii… – dar nu si NORMALITATEA LOCULUI SAU! DE FRUNTE, EVIDENT!

Doina Rusti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind sa-l faca, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

Dupa opinia mea (care, poate, intra în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – daca a scris Poemul animal (crepuscular). Si l-a scris, fara posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmodernistii sunt niste impotenti spiritual. Prin însasi definirea data lor de Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ei/postmodernistii neaga (si se si falesc cu aceasta!) potenta demiurgica a Poetului. Cum sta, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru ca motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibitionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamna, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINTEI: „Vrând sa scapam de napasta constiintei, ne vom întoarce lânga ANIMALE, lânga plante si lucruri si la acea stupiditate primordiala, din care nu ne-a mai ramas, din vina istoriei, nici macar amintirea”. Si, totusi, Cioran, ca si LIS, nu dispera defel, ci reinventeaza si primordialitatea, si amintirea!

…Majoritatea poetilor (sa le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creatia Lui Dumnezeu – si ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispa, dimineata, printre ierburile-n roua… – si, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUTENIA… – CÂRTESTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integranta din Viata – tot asa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integranta din sinele sau: este modul sau, stoician, de a inventa/reinventa Viata/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om si Poet, precum parola „monetara” (cu chip de om pe ea!) data lui Charon: acea parola este izotopica semantic cu sarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelasi lucru, dupa cum ne învata Miorita: Esti/Existi, în masura în care constientizezi Maretia Si Pretutindenarul Cosmic al Nefiintei. Acel celebru si (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – înseamna, de fapt: „Învatati, oameni, ca existati infinit mai pretutindenar si teribil de convingator – murind, adica, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENTIALA <<EU-TU>>!

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

Cosuletul plin cu biscuiti, „uitat în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa, spalat, îmbracat pe/jumatate (…) când corbul îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul. Scapat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observati plasamentul „cosuletului plin cu biscuiti”: în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa”. Hrana mortului, asigurata de o intendenta transcendenta, sau hrana pentru viata noastra, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poarta dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenta, familiara tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasarea Focului Vietii (valabil, azi, doar la valahi si la druizii Irlandei!), „îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul”. Ouale. Romburile-Oua: Brâncusi si Coloana Infinitului succesivitatii Viata-Moarte – ca la o tombola a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ti place, ca tot Patronul Cosmic decide ce-ti lasa…la tine acasa!” Poate totul, poate nimic. Iata ca Dumnezeu, si nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un pacat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat si înfulecat-învatat, de Om – „din zbor” de Corb!

…Trebuie sa înveti Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrata, precum apa la inundatii, pâna în cele mai umile colturi ale lumii – pe care le transfigureaza în Templele Lui. Marelui Anonim. Citesti Lumea Lui Dumnezeu – doar daca îti curg zece rânduri de sudori intelectuale. Daca nu, ramâi Orb-în-Bezna (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabetii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin rastignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Pasarii Focului care da sens Mortii si Mortului – este Camera Mortii – adica, Pregatirea Ritualica a Trecerii prin Oglinzi. Învatatura Poetica este nu doar o scoala oarecare – ci (distilând si filtrând esentele Fiintei de Duh!) – ALCHIMIA. STIINTA REGALA. Sa înveti ca nimic nu se arata ochiului asa cum este, ci te pacaleste si te linguseste cu ceea ce TU vrei sa fie…cu Nestiinta Lucrului în sine, adica! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” da, un „cosulet” (plin de biscuitii Mortii care hraneste Viata!) este Uterul Cosmic. Pentru a naste „certitudini”, în dreapta si-n stânga: în Viata si-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOASTERE. Bezna Închisorii Vietii Netraite Regal, adica Viata cu Coroana de Taine Cosmice a Mortii.

…”Baba intelectuala” este Fata de Mister a Bibliotecii Lui DumnezeuCreatorul CARTII! – vezi poemul Binecuvântare sa primesti.

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiintei Metafizice si al celei Fizice – tot continuând Poetul sa bombaneasca, pe firava carare dintre Viata si Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfatisarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – marturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domina o încordare, în carte: sa nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieste, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoastere/CEA MAI ÎNALTA STIINTA – este cel mai bun pretext de a cunoaste dedesubturile miraculoase ale Vietii Totale! Viata Totala începe cu perceptia Mortii – dar se condamna orice neglijenta a Verbului si Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

Îsi cerceteaza mâinile, vârfurile degetelor i se par subtiri: „stai linistita, nu e decât un exercitiu de pregatire (…) neglijenta, învaluita în ceata si nouri. Ca e o adevarata / magie la mijloc. Atâta / stie, ca <<a fost scufundata>>: dar/unde? În raport cu masa de pornire în rotatie”…

…Atâta bataie de cap ne dau lucrurile învatate inutil, ca pseudo-stiinte trufase, gaunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVARATA STIINTA, cea înca Intuita, înca posibil de învatat, prin Scoala Sublima a Mortii!

-…Îti înfrânezi simtul intern, ti-e mila: „pe masa, busuioc si un vas cu/ apa,/pentru sfintit: în chioscul verde, în deriva, plina de mister, tu,/ surghiunita…//Surghiunita de propria / ta dorinta, cu tulburari de metabolism, pe malul râului care/arata drumul spre botez…Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMA, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioscul VERDE al Învierii, tu, care toata viata n-ai auzit decât despre „metabolism”, esti „surghiunit/-a” fata de „malul râului care/arata drumul spre botezul” Mântuirii, al Trecerii în Suprema (Con)Stiinta…

La început este nectarul, iar la sfârsit este ca otrava: „ O lumânare aprinsa. Fara nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat ca titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dubleaza în transcendent, ceea ce continutul poemului da marturie ca s-a pierdut în contingent!), ca o „Scara a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdata, sufocati de inutilitatile „învatului prost” al lumii acesteia, noi omitem si nu stim a traduce: NECTARUL va fi fost bautura zeilor – dar omul trebuie sa înceapa cu învatul „OTRAVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol si realitate a SUPREMEI STIINTE, cea care transcende „lumânarea aprinsa”, din obiect lipsit de prost învatatele senzatii terestro-vitale – în JERTFA DE LUMINA – iar initiatul/initiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSA. „Firicelul de fum”- Cale si Orientare a Caii, transcensa în SCARA-PUNTE MISTICA, spre cele ale Vesnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, dupa o istorie de neînvatare a Lumii – devin tot mai greu de marturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Rascolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrala a Misiunii sale…- vegheaza, de pururi spre pururi, la Întelegere, la Traducerea celor Infinit Saracite Rational, Împrastiate – în Adevaruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzatoare, Fierbinti precum Duhul Sfinteniei Lumii Ascunse în Taina Mortii …Vegheaza, dinspre pururi spre pururi, la Portile Supremei Stiinte, RESINTETIZATOARE ANDROGINICA A FIINTEI: „Cum pot sa va spun, sa întelegeti? Cu mintea împrastiata”…

…Da, Masa este ridicata de la pamânt (într-o teribila levitatie angelica!), de trei ori (de trei ori se da peste cap Fat Frumos, pentru a se elibera de Forma, pentru a scapa de întepenirea în formele înselatoare! – Sfânta Treime este indicatia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cânta vesnica pomenire…!

…Trebuie sa ne „dezbracam de putere”, pentru a capata Puterea Cerului Albastru. Trebuie sa „topaim”, daca vrem sa recapitulam, cu folos, Zborul spre Noi Însine! Trebuie sa ne situam între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, daca vrem sa ne Înaltam din mormântul propriilor prejudecati ale unei vieti prost traite, împrastiat, anapoda si inutil, DESEMANTIZAT traita! CÂNTARETUL DE O CLIPA este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITATII ORFICE! Trebuie sa trecem prin Zapezile lui Noiembrie (NOUA=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire si Natura a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie sa trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai buna de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUA, cel care, prin Nunta, ne abandoneaza, obosit ca orice Vâslas în VesnicieTRANSCENDERII!

…Da, doar asa ajungem la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizatii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om si al pamântului , pacurar” – …ca solii mioritici, PACURAR însemnând, aici: CALAUZA CEA BUNA, SPRE CELE VESNICE/ESENTIALE!

În vremea când faceam primii pasi pe lumea cealalta… – ”Taranii /vorbesc între ei, sa se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata. Unde/fiecare ar fi vrut sa desfaca lucrurile/facute.//Toba de acuzare, lumina a lor din interior, bate/în surdina”.

Taranii, ca si Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru ca „toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata” – dar, de încercat sa-si împlineasca „misia”, încearca…încearca sa desfaca lucrurile bramburite de istorie, pentru a scapa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intima-SACRA, a lucrurilor si lumii, re-integrând-o în ritmul „bataii în surdina” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – marturii).

…Exista MANUALUL HRISTIC al re-integrarii în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Stravechi…atât de incredibil si…”ne-modern de bun”! – …o carte a STRAFUNDULUI DE PESTERA BETHLEHEMICA, ANISTORICA, a Lumii:

A satura pe cei flamânzi;

A da de baut celor însetati;

A primi în casa pe cei straini;

A îngriji pe cei bolnavi;

A îngropa pe cei morti…(cf. Faptele).

…Câti mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câti nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câti, deci, au înselat vigilenta Paznicilor Laicei si Sinucigasei Orbiri? Putini. Doar POETII AUTENTICI, nicidecum postmodernistii, care nu se pot ajuta nici pe ei însisi (ei sunt morti, înainte de a sti ca-s morti – dar n-au sansa de a trai vreodata: „Fiecaruia, dupa credinta sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 si Zeul-Orfeu de la Portile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minuscula HALTA (plina de o tenebroasa si cetoasa, pentru cei cu ochii bolnavi si neîncercati de Otrava Adevarului! – TEHNICA SACRA!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Crestina, a Sinei Cosmice!

…E usor de citit si de înteles LIS? Tot atât de usor…cât sunt si Tainele (gâfâite de novici…) ale Creatiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obtinuta” de cuplul protoparintilor Pacatului!): 1-Creatia Înaltarii Sublime si 2-(De)Creatia Caderii Penibile, în Istorie – si, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adica, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori doua…dupa „moda” si „gust”! – mai curând decât dupa ardenta CREDINTA!, în aceasta lume profana si profanata, clipa de clipa, de rasuflarile noastre, cele puturoase de pacat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, dupa aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul carându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Taranii si Poetii mai sunt, cât de cât, alfabetizati, adica mai stiu (infim, fata de Maretia si complexitatea ei semantico-demiurgica, mereu sporinda !) – CARTEA!!!

***

Duminica dimineata eu cautam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat si proaspat premiat (dupa câte stiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Româneasca, 2010. Stiam ca mi-l daruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când si cum… – …si tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauza (pentru ca nu se face sa vorbesti despre cartile cuiva, aparute cu 10 ani în urma – si sa nu zici, macar doua vorbe, desprea cea de pe care înca nu s-a uscat bine cerneala tiparnitei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl stiu de o viata, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeasi dupa-amiaza!

Si, citind cartea, am înteles de ce n-o gaseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund crestina (zalmoxian-crestina, mioritic-crestina!) dintre toate cartile scrise de LIS! Deci, diavolul, constiincios, cum îl stim… – pusese coada peste ea!

…Înca din titlu (Pe prag) , ne situam între lumi, cu fata spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spatiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL si nu DEAL-VALE? Pentru ca e firesc ca omul, întâi, sa îndure suferintele tuturor iluziilor si înselarilor si tradarilor, în Valea Lumii Simturilor CINCI, spre a-si merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii…! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL –  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRADINA PARADISIACA!!!

Lumea prezenta în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizata, dar nu irecuperabila, nu fara Nadejdea Mistica: este o lume care face eforturi colosale sa-si re-aminteasca de sacralitate, este un Mort care transpira incredibil, de efortul de a-si aminti cum e sa fii Viu!

…Întâi, deci: „Bati la portile celor cinci” (p. 9): „azi te simti bine, îti esti exterior, esti fericit, /parca nu esti tu”. Da, simturile nu pot sa-ti ofere harta sinelui tau de Duh – iar fericirea este una falsa, dez-identitara: „parca nu esti tu”.

Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca si a fi viu, de fapt: cine pleaca din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologica!

Ai premonitia mortii?/esti întrebat. Esti lasat/ sa intri. În acelasi timp, când tu /intri, pe aceeasi poarta, CEL CE TE IUBESTE IESE”. Moartea este Suprema si cea mai crâncena iluzie. O accepti, CEL CE NU TE IUBESTE – te pacaleste: se preface ca-ti da drumul, iarasi, între simturi. NU: CEL CE TE IUBESTE nu-i acolo, ci…dincolo de ceea ce tu ai învatat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeste iese” – pentru a-ti sugera sa te lasi calauzit dincolo de orice porti.

…Altfel, ramânem sub semnul „mastii” si al „oalei de pamânt”: „plina cu apa, carbuni aprinsi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o masca noua, verde: carbuni sfârâind în apa,/sfarâmându-se…” – O sopârla, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFARÂMAREA”…Constiinta îmbatrânirii este izotopica semantic cu „sfarâmarea” – iar Vinul si Troia ramân doar mituri teoretice, dionnu si crezute – în anistoria divina, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, iesit din timp, dar nu si izbavit din masuratorile si cântaririle celui ce în nimic nu crede, ci îsi pastreaza morfo-reptilianismul/sopârlismul ludico-derizoriu, întru „caderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis – …nu izbavit de rarire-saracire-impurificare-scufundare în borborosul materiei – ci doar SIMBOL, nu si REALITATE METAFIZICA, lipsit de Tarie a împlinirii desavârsite a hierogamiei: „stii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corabii încarcate cu vin/spre tabara grecilor/din fata Troiei asediate (n.mea: Fiinta asediata de iluzii)…”Tarm al/vârstei a doua, rarit azi, plin de vin vechi, îngrosat/si murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbatati un pic, vârâm/mâna într-o gaura si tragem de coada/sopârla anului/2012, lunga de circa un metru” – O sopârla, p. 10.

…Navala istoriei nu distruge doar identitatea, ci si originile, sansele refacerii/re-împuternicirii identitatii – umileste, pur si simplu, Faptura, se joaca, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credintei) si cu dimensiunile ei: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu pe aici? Mama si/tata au murit, altii nu stiu, daca-i întreb,/chiar daca-mi sunt rude (…) Ar trebui sa-mi cer în/fiecare zi iertare fiindca încurc lumea? Sa cer /scuze fiindca deranjez cu prezenta /mea si atrag antipatii, enervez. (…) Izolarea/mea a crescut pâna pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a labartat urât (…) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuita cu gratii si cu starea de exil al fiintei/fiintarii, redusa la „DÂRE” – …în loc ca ritmul horei sa fecundeze cosmosul, el…”prinde muste”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placa ce mimeaza ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcaie, dând impresia unor batai de toba venite/dintr-un alt secol (…) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

…Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiintarii, frica sinelui de sine…sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiati de Raza Revelatiei se transfigureaza în derizoriul „oficial” al… „fatatului catelei”: „iar vizitatorii au fost anuntati/oficial ca a fatat cateaua” – p. 13. Dar daca „fatatul catelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdata, nu e cazul… – …pentru ca, sinele este înstrainat/însingurat (te porti ca strainul acela din mine” – p. 16; „apasatoare singuratate” – p. 17)), iar pe pereti, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru vaduvie si amnezie cosmico-antigenetica (…pâna si Poetul constata demonismul singuratatii, al iluziei si al inutilitatii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Initiatic si, deci, si a Cuvântului: „Am lasat scris ca trebuie /sa fiu cautat în alta parte, pus la încercare, în caz/ ca uit de mine – si? Nimanui nu-i pasa” – p. 15). Pâna si Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei fata de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradari de ordin nervos./ Femeia neagra, nemângâiata, îi pudreaza fata/palida: începe supliciul/plumbului topit în urechi, sa vada daca e mort./Poate e viu” – p. 14

…Începe cautarea, sistematica, a sinelui – înafara nu e: „Poate ca lumina/dinafara nu ajunge sa-mi arate adevarul!” – atunci, înauntru – unde, totusi, persista ambiguitatea fiintiala si axiologica: „Dar lumina /dinlauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicaieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe sa se reveleze ca fiind Starea de Fiintare – Înfiintatoare de Dincolo de aparentele si de datele materiale false, vizibile, ale Fiintei – …un fel de Ana a lui Manole, care cladeste verticala, prin functia ei cosmogenetica, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de unda din univers” – p- 17.

VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plamâni”, adica din zona exorcizatoare de ne-viata – spre zona Calauzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viata al Fluierelor Mioritice, Cai de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îsi scoate capul Vale-Deal/din plamâni – este gata sa scape de cel/viclean” – p. 18. Din infernul concentrationar mascat, al „cuiburilor de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se da în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-gasirii Androginice, de la Cina cea de Taina : „Da în lacrimi: ce e cu tine? Îsi/ învârte inelul din fildes pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

…Exista, fireste, riscul neîntelegerii celorlalti, fata de Re-sacralizarea Eului – si, deci, Cel Care se Re-Gaseste întru Androginica Îmbratisare este numit, de catre cei fara nume si fara soarta – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizantului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – banuite de …”paduchio-geneza”: „bolnavi scapati în strada, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din gradina de piersici/a spitalului de nebuni (…) trecatorii/ indignati, se smulg din îmbratisare unul câte unul,/bolnavii le transmit paduchele//verde al piersicului//(…) un/bolnav sare din masina, zbiara fara întrerupere,/fura o pusca si/trimite la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus pentru o clipa” – Astia-s nebuni, draga – p. 23.

…Trebuie sa-ti asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBAVIRII, invocata tot prin incantatia VALE-DEAL: „turla aia care iradiaza printre pomi, înverzita, pe/luna plina, îmi /provoaca noaptea cosmaruri erotice (…) dorinta /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde sa te iau” – trimitând, parca, la Miron si Frumoasa fara Corp… – cf. În noptile cu luna plina, p. 32.

…Mesajele, pentru Cautatorul Înversunat al Cararii si Puntii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea doua veverite”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Fauririi, în lupta cu 11, cifra SFIDARII-NEÎMPACARII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)… – si Capul-Calauza trebuie sa nunteasca, hierogamic, cu Plamânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza iesirea definitiva de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Vesnic, a temporalitatii – si intrarea în „Starea de AMETIRE”-DELIR SACRU! – …trebuie ca Omul sa re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Sarpelui Care-si Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa si Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemultumit/si neîmpacat, ba capul, ba plamânul (…) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (…) Si se reia totul în mine, pe banda rulanta (n. mea: imaginea Sarpelui Ouroboros, „în clar”!), ametitor: îmi /taie calea doua veverite…” – p. 34.

VALE-DEAL devine, deci, dupa ce CAPUL-RATIUNE, transfigurat în GOLGOTA/MUNTELE CAPATÂNII („batut în cap, l-a/ descântat cu o raza de lumina materiala”) – cedeaza locul Plamânului-Suflet – Începutul si Sfârsitul, ca „STREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit – …si devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a SASEA, Dumnezeu Cel Care Creeaza dupa un „Gând Ascuns”: „(…)ca el, unul, sigur e facut de Dumnezeu/din lut si pleava si balega, dupa un/gând ascuns” – p. 57.

BATRÂNII CULEGATORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingatori ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, catarati,/câte o privire plina de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Astia-s nebuni, draga – „trimitea la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipa, ci pentru Eternitatea Reidentificarii cu Duhul UMANO-COSMIC!

…De ce este nevoie, neaparat si legic, si logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Raspunsl nu-l dadea, ci-l sugera, întru Mistica Taina a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Pastor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adica, dupa cum explica si gnosticul Vasile Lovinescu – întâi sa cobori pâna la Capatul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, sa ai dreptul de a nazui spre Capatul Cel mai de Sus al Axei Creatiei Dumnezeiesti!

…Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: “Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagaa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita: “Cu o mare bucurie!” …”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost: “Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!
…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! …De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si evidente (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

LIVIU IOAN STOICIU dovedeste, pe lânga faptul ca este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor si cursurile studentilor ar trebui sa scrie, transcriind poemele cel putin ale ultimilor zece ani de povara si binecuvântare a scrisului stoician!) – si ca este un autentic POET RELIGIOS. Sau, macar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNESTI!!!

…Poezia Religioasa este singura care va ramâne, peste veac, pentru ca numai RUGACIUNEA E SCARA SPRE CERUL MÂNTUIRII – …iar nu toate lemnele din ograzi!

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011 prof. dr. Adrian Botez

Rugaciune

Jianu Liviu-Florian

 

Mai calculeaza-mi, Doamne, ca de atâtea dati,

In minimala pâine, balanta mea de plati –

Cât ar din ea, sub frunte, cât seman, in cei slabi,

Si cât iau pentru mine, nabab intre nababi –

 

Si scrie-mi, Doamne,-n frunte, cu mila, rezultatul,

Din trupul Tau de pâine, cât fur, cât dau la altul –

Si-ndupleca-ma, Doamne, din Raiul propriei guri

Sa rup si pentru fratii-ti, mai mici, firimituri…

 

Si dintre ei, imi scoate in fata, niste storsi,

Mai fara de speranta, si mai neputinciosi –

Si dintre ei, imi scoate, bolnavi si chinuiti,

Cu o firimitura sa-i fac mai fericiti…

ICOANE DE PAMÂNT

Maestrului Adrian Paunescu, la un an de la moarte

 

Mâine voi aprinde, Adriane,

Doar o lumânare tutelara,

Pentru toti românii din icoane

De pamânt. Pamântul lor din tara.

 

Unii, la Rovine, in câmpie,

Altii,  pe la Plevna, sau Oituz,

Din pamant, unde-au ajuns, se stie,

Ei ne au copiii in auz –

 

Multe vesti mai trec din floare-n floare,

Din cazuta frunza, in pamant,

Despre tineretea ce rasare,

Despre batrânetea din mormânt –

 

Se discuta, dar mai mult se lupta,

Fiecare cu ce are-n maini,

Pusca, poezia neintrerupta,

Sau povara  grea a unei paini –

 

E o Românie subterana,

De un an, asculti si tu, de jos,

Si te lupti cu fiecare rana,

Sa fii inca, tarii,  de folos –

 

Dumnezeu, e si el, tot in glie,

Ce sa faca-n ceruri prea slavit?

Cand  e vie-ntreaga Romanie,

Pe puterea celor ce-au murit?

 

Maine voi aprinde, Adriane,

Doar o lumanare tutelara,

Pentru toti romanii din icoane

De pamant.  Pamantul lor din tara.

 

Jianu Liviu-Florian

Alarma

Cârdei V. Mariana

 

Ursi, mistreti si alte animale
traiesc din ce în ce mai greu,
fiindca nu au de mâncare
si nici un leu în portmoneu.

În Racadau, pe înserat,
coboara ursii ca sa vada
cât suntem noi de omenosi
cu puii lor, în timp de iarna.

Padurea-i goala si pustie,
doar vântul trece hoinarind,
si de mâncare nicaieri
ursoaica nu a mai gasit.

Micutii nu mai sug demult,
ursoaica lapte n-are,
si cauta cu disperare,
mici resturi de mâncare.

Sunt hamesiti, n-au hibernat,
si nimeni nu gândeste
sa le ofere ajutor
când puii vor mai creste.

Ei se hranesc cu radacini
si resturi din gunoaie
si uneori, în miezul noptii,
dau iama în saivane.

O oaie, uneori o capra,
un porc sau un vitel
servesc ursilor drept hrana,
întremându-i putintel.

Ma-ntreb: de ce mai marii
zilei la ei nu se gândesc
si-i fac vedete negative
când se razvratesc?

Ca vânatoarea nesabuita
si defrisarea de paduri
constrâng bietele animale
ca sa cerseasca firimituri.

Pentru tine

Pentru tine furam stralucirea din stele,

sa pot da luciri vesnice

privirilor tale indragostite.

Pentru tine furam raze din soare

sa-ti incalzesc trupul,

sa-l invelesc in cuvinte de aur.

Pentru tine inventam un ceas

sa bata doar secundele bucuriilor noastre.

Gandurile inaltatoare ne erau,

sufletele in bratele iubirii se leganau…

Cat de departe pe atunci,

erau incercarile mortii!

 

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)