Un Luther al României

Nu e nici o originalitate sa observi ca noile generatii, pretuiesc valorile dispretuite ieri si dispretuiesc, la rându-le, valorile prezente.”

                                                                   G.Calinescu

In filmul documentar DUMITRU CORNILESCU, pastorul evanghelic Petrica Hututui este vocea care ne poarta gândurile si pasii pe urmele marelui nostru carturar si teolog, traducatorul Bibliei in limba dulce a poporului român (1921), intr-o talmacire exceptionala, situata intre primele traduceri de marca din toate timpurile si din intreaga lume!.

Documentarul citeaza din opera monumentala Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu, publicata in 1981 de catre inginerul român Alexandru Maianu, Prefata lucrarii sintetizând cu maiestrie drumul parcurs de un alt mare Luther, român.

S-au împlinit de curând 60 de ani de când Dumnezeu a facut românilor din tara si de pretutindeni un mare dar – Biblia, într-o traducere româneasca autentica, în graiul limpede si melodios care nea înaripat mintea si inima citind pe Creanga, Eminescu, Cosbuc.

Traducatorul Bibliei, despre care este vorba, a facut pentru starea spirituala a poporului român, mai mult decât oricare altul dintre înaintasii lui. El a introdus în casele românilor Cuvântul lui Dumnezeu, hranindu-i cu hrana spirituala pe care nici un scriitor laic nu ne-o putea da. Si acest om, spre deosebire de scriitorii amintiti mai sus, a ramas toata viata un necunoscut publicului român, desi a trait pâna în zilele noastre, fiind activ de-a lungul primelor trei sferturi ale veacului nostru, în anul 1975, la vârsta de 85 de ani, a trecut în împaratia luminilor, cel care a propovaduit lumina lui Dumnezeu fara întrerupere o viata de octogenar, atât în româneste, cât si în principalele limbi moderne.

Desi a fost nevoit sa traiasca ultimii 50 de ani ai vietii între straini, departe de vatra stramoseasca, el nu a uitat niciodata România. Am avut privilegiul ca în ultimii ani ai vietii sale sa-mi scrie si sa-i aud glasul. Vorbea cea mai autentica limba româneasca, limba pe care a iubit-o si în care a gândit pâna în ultimul ceas al vietii sale, desi 50 de ani nu a vorbit-o nici macar în casa, sotia nestiind româneste.

Rândurile care urmeaza sunt un prinos foarte modest adus memoriei lui Dumitru Cornilescu, la scurt timp dupa ce ne-a parasit. Dar chiar daca el nu mai este printre noi, el a ramas cu noi si va fi cu noi atât timp cât se va vorbi româneste, prin cele 5 000 000 de Biblii, în traducerea sa, care s-au raspândit pâna în prezent în casele celor ce vorbesc româneste pe toate continentele. Si Biblia tradusa de el continua sa se raspândeasca în cel putin 100 000 de exemplare în fiecare an. Daca alte carti de valoare ale culturii si spiritualitatii românesti au fost înlocuite în timp cu altele mai noi, curând dupa aparitia lor, Biblia în traducerea lui Cornilescu este înca pentru cei ce vorbesc româneste, aceeasi ca si acum 60 de ani. Si aceasta pentru ca traducatorul ei foloseste cel mai autentic limbaj românesc, care se adreseaza atât carturarului si cercetatorului, cât si fiecaruia din popor, dintre care trebuie mentionata multimea celor care au învatat sa citeasca, folosind ca abecedar chiar Biblia tradusa de Cornilescu.

Fiind de o modestie impresionanta, caracteristica marilor personalitati, si ascunzând cu grija de urechile marelui public orice ar fi putut constitui un prilej de mândrie pentru el, se cunosc foarte putine amanunte despre viata lui intima. Luptele de mare intensitate spirituala pe care le-a dus cu sine însusi, cu Dumnezeu si cu lumea, ne vor ramâne necunoscute pentru totdeauna. Nu stim nimic în afara de ceea ce el însusi ne-a lasat scris, într-o forma foarte simpla, într-una din cele mai modeste (si în acelasi timp pline de putere) brosuri crestine care s-au publicat în limba româna: Cum m-am întors la Dumnezeu si cum am spus si altora. Am citit-o de mai multe ori: când eram doar un copil, mai târziu, ca si acum, când scriu aceste rânduri. De mai multe ori, citind-o, am avut de gând sa scriu câte ceva despre autorul ei, despre conceptia lui asupra crestinismului, asa cum i-a fost descoperit de Dumnezeu. Dar de fiecare data am abandonat intentia aceasta pâna acum. Am abandonat-o, convins fiind ca nu voi putea adauga nimic de fond la expunerea autorului însusi, mai mult decât clara, completa si revelatoare. Mi s-a parut ca as comite un sacrilegiu.

Dar acum, dupa ce am a vut ocazia sa comunic personal cu autorul prin scris, si apoi sa iau cunostinta personal cu mostenirea spirituala pe care a lasat-o în dar viitorimii, dupa ce m-am inspirat din atmosfera de har de pe meleagurile unde a trait, în casa în care a trecut la Domnul sau, îndraznesc sa rup valul care i-a acoperit viata si sa fac cunoscut românilor pe acela care a facut mai mult bine spiritual neamului sau decât multi altii. Caci prin el, si pentru noi românii, „Cuvântul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har si de adevar“.

Scriind aceste rânduri am încercat sa redau nu numai lucrarea lui, ci si simplitatea, modestia care l-a caracterizat pe Dumitru Cornilescu. Am încercat s-o fac pentru a continua iar nu a întrerupe, ceea ce a constituit pentru crestinii din tara noastra, din Elvetia, din America si din alte tari, o minune a vremurilor noastre: un om mare, într-un învelis fara stralucire; un mare lucrator al lui Dumnezeu, într-un trup de lut, plin de toate slabiciunile oamenilor, dar în acelasi timp întarit de harul lui Dumnezeu.

Dumitru Cornilescu a trecut de curând la Domnul sau, pe care L-a iubit, L-a înteles, L-a ascultat si L-a introdus în casele multora din poporul sau, în forma cea mai reala posibila, prin Cuvântul scris, în acest fel lucrarea lui a fost si continua sa fie o binecuvântare pentru toti cei ce citesc româneste si înseteaza dupa Cu vântul lui Dumnezeu. Ca si lucrarea sa, viata lui Dumitru Cornilescu a fost o binecuvântare pentru multi.

Cunoasterea vietii lui de catre cei care L-au descoperit pe Mântuitorul citind Biblia tradusa de el, ascultând predicile lui în direct si prin radio, sau citind cartile scrise de el, nu poate fi decât de un real folos. Rândurile care urmeaza sunt o marturie a puterii fizice, sufletesti si spirituale care l-a însufletit de-a lungul întregii sale calatorii pe acest pamânt. Fie ca ea sa dea un nou imbold vietii de credinta a celor rascumparati din felul desert de vietuire, prin citirea Bibliei. Iar pentru cei care nu au citit-o înca si nu au descoperit izvoarele de apa vie care curg din ea, fie ca marturia vietii si lucrarii lui Dumitru Cornilescu, cuprinse în rândurile care urmeaza, sa constituie un imbold pentru citirea ei, spre spiritualitate. Lucrarea de fata se adreseaza de asemenea preotilor ortodocsi români, în ea ei vor reîntâlni un remarcabil coleg de breasla, care, prin traducerea Bibliei si prin propovaduirea principiilor descoperite în ea, a adus o contributie deosebita la realizarea menirii de preot, care este luminarea oamenilor prin Evanghelie. Public aceste rânduri cu ocazia unei duble aniversari: 60 de ani de la tiparirea primei editii a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu si 90 de ani de la nasterea lui, la 4 aprilie 1891.”

Note

În urma unor puternice divergente doctrinare cu cercurile teologice ale vremii, Cornilescu este sfatuit de însusi Patriarhul Miron Cristea sa plece pentru o vreme din România, motiv pentru care s-a mutat în Elvetia, unde a si decedat în anul 1975.


Sibiu 2011

NICOLAE MOLDOVEANU

Cântarea, ca orice alta scriere, isi implineste rostul când te face pe tine consumator (cântaret, cititor, ascultator) sa repeti intr-un anumit fel experienta intelctuala si starea emotionala a autorului.

[pullquote] Am vazut, de-alungul anilor, lucrarea fratelui Niculita Moldoveanu ca si un izvor care astazi a juns un fluviu

dr. Puiu Caciora. [/pullquote]

Cântand cântarile lui N. Moldoveanu, experimentezi intr-o masura starea si duhul fratiei sale. Melodiile si poezia fratelui Niculita, trezesc uimirea in fata Harului, stimuleaza sfintirea, inobileaza simtirea, inaripeaza imaginatia, vindeca nadejdea, mângaie asteptarea. Lauda, la fratia sa, este necontenita, este nesfârsita si se “inalta din tot ce traiesc si sunt”. Dupa propria-i marturisire cântarea nu este o stare, este o slujba; o jertfa a buzelor dupa Invatatura Apostolilor.

Drumul poetilor si a compozitorilor spre emotiilor noastre este tocmai imaginatia noastra, stimulata atât de frumusetea imaginilor care le creeaza poezie cât si armonia sunetelor care exprima aceste imagini. Iata de ce cantatul mecanic, ca si ascultrea fara imaginatie este un exercitiu „desert” si o ofensa la adresa Autorului, si datatorului “oricarui dar bun”, al frumosului si al bucuriei.

Duminica la Sibiu cei prezenti, mai mult decât noi, care am privit pe “fereastra”, au trait o experienta unica. Am fost prima data in viata mea emotinat, ascultând fanfara in Adunare. Finetea executiei, dar mai ales armonizarea si prelucraea instrumentala a fost pentru mine ceva surprinzator de nou si emotionant.

Corul de la Bucuresti a excelat prin seninatatea si simtirea cu care a cântat. Corurile din Sibiu si orchestra, grupurile fratilor penticostali trebuiesc felicitati impreuna cu toti solistii si participantii pentru acest omagiu adus Apostolului Cântarii Crestine Romanesti dar mai ales pentru Slujba Duhovniceasca care au facut-o cântand „HARUL”, caruia Nicolita Moldoveanu i-a slujit si L-a cântat in limba mostenirii nostre, uneori cu dorul si duiosia doinei si alteori in exuberanta cântului de joc, care trimite la, Imparatul Psalmist, inaintea Chivotului Domnului.

Grupul ProDeum, este poate, tot ce avem mai bun in materie de interpretare , desigur multimea profesionistilor trage greu in balanta. Dorel Bacu m-a ridicat in picioare , interpretarea nu a fost doar a unui virtuos, dar a unui creator de imagini si nuante ale cântarii. Grupul de la Sega (Arad) cu Florin Iovin si ceilalti nu-l comentez, intrucât sunt prea partiniror. La cântarea “fiului ne-risipitor” (solo Gheorghe Nicoara), am simtit durerea Tatalui la duhul de judecata “a fratelui prea-neprihanit” fata de “fratele vames”. Maestrul Caciora a “filosofat in armonii” dincolo de intelegerea mea de plugar.

Acum 40 de ani cântarea lui Nicolita Moldovean nu putea fi cântata in chiar orice adunare – “ nu este din imnologia noastra….. „, cântarile “din carnetele” trezeau suspiciunea multora. Cu toate acestea la Sibiu, N. Moldoveanu continua sa Cânte “ Slava Domnului” , “ in zori, l-amiaz si seara la culcare” , iar izvorul curgând a crescut mereu “ca raul ce creste si da peste mal”, un rezervor de inspiratie pentru geneatiile care vor veni .

Am avut Harul sa fiu si eu in grupul seganilor care il vizitau adesea, pe fratele Moldoveanu in acei ani la Sibiu, o favoare care ne era inlesnita de fostii “colegi de universitate” ai fratiei sale. Erau adevarate pelerinaje.

Florian Guler

Watch live streaming video from studiognosis at livestream.com

NOTE

Nicolae Moldoveanu (n. 3 februarie 1922 – d. 12 iulie 2007) a fost un bine cunoscut compozitor, poet si scriitor crestin român.

 Prestatia sa artistica s-a confirmat într-o perioada istorica extrem de potrivnica, perioada comunista, datorita careia Nicolae Moldoveanu a suferit mult, fiind închis pentru 5 ani.

 Sa fie integrat într-o denominatiune numai pentru ca asa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civila, este foarte dificil pentru ca, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor crestinilor.

 Crescut în biserica ortodoxa, format în iuresul miscarii Oastea Domnului, încheind, mai apoi un legamant prin botezul neoprotestant intr-o biserica baptista si prieten al oricarui crestin, Nicolae Moldoveanu si-a deschis casa ca o biserica pentru fratii iesiti din toate confesiunile crestine. A mai lasat în urma 8000 de cântari si o multime mare de ucenici…

Alexandru Zub: Amintiri de dupa gratiile comuniste

Vorbind si despre Richard Wurmbrand

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

Direct, nu am avut nicicând ocazia de a-l cunoaste. Am stat însa în „camere“ vecine la închisoarea din Gherla, unde reputatia de rezistent a pastorului Wurmbrand îi asigura un interes real din partea noilor veniti. El se afla, dupa cei opt ani din prima condamnare, într-o noua faza, printre „greii“ recluziunii politice, amestecati din când în când, dupa criterii nestiute, cu masa cenusie a „contrarevolutionarilor“, cei pe dosarul carora de însotire prin Gulag scria CR.

Personal, ajunsesem acolo dupa un ocol prin Iasi, Jilava, Insula Brailei, în al patrulea an din zece alocati de Tribunalul Militar din Iasi. Auzisem câte ceva despre Wurmbrand, elemente de biografie aporetica, dominate însa de impresia unanima ca era o figura aparte, de militant crestin, care nu ezita sa-si proclame crezul si între zidurile închisorii.

[pullquote]Poate ca, spiritual, lucrul cel mai de seama din experienta recluziunii este tocmai acest impuls confratern, pe care unii l-au pierdut în timp, însa caruia pastorul Wurmbrand i-a ramas fidel pâna la capat. Demersurile pastorale, ca si scrierile sale, constituie dovezi ineluctabile cu privire la aceasta atitudine, iar pentru posteritate o sursa de inspiratie si un îndemn. Singur s-a definit, prin opera, ca un mesianic spiritualist, al carui discurs se întemeia pe jertfa cristica, pe mesajul evanghelic. A propovaduit mereu, cu o tarie ce venea parca de „dincolo“, acel mesaj, inima lui fiind, cum si spune undeva, „inundata de dragoste si bucurie“. Suferinta îndurata, sub multiple dictaturi, i-a fost o sursa continua de tarie, aparenta anihilare sociala era în fond o biruinta a spiritului sau ardent.

Alexandru Zub[/pullquote]

Noua faza carcerala a început pentru rebarbativul pastor la 15 ianuarie 1959, pe când eu ma aflam la Jilava, închis de aproape un an si în cautare de echilibru launtric, dupa lunile de ancheta, mascarada procesului si o toamna apasatoare la penitenciarul din Iasi. A doua toamna mi-a fost harazita în „fortul nr. 13“, cum era cunoscuta de lume faimoasa închisoare de lânga Capitala.

A treia am petrecut-o în lagarul de munca de la Salcia, iar a patra la Gherla, unde faima de rezistent a pastorului Wurmbrand se instalase deja, raspândindu-se prin oameni si prin sistemele specifice de comunicare între spatiile abil izolate ale închisorii. Faptul ca în acelasi timp fusesera închisi preoti, predicatori, „ostasi ai Domnului“, simpli enoriasi implicati deschis în viata Bisericii a înlesnit, desigur, extensia faimei lui Wurmbrand.

Nu l-am întâlnit, personal, însa un timp am stat, cum spuneam, în camere vecine, iar un coleg de suferinta, mai abil, îsi asumase riscul de a comunica prin zid cu ceilalti, inclusiv cu pastorul Wurmbrand, pomenit adesea de baptisti, crestini dupa Evanghelie, penticostali, dupa cum se întâmplase a-i întretaia pasii la un moment dat. Cel mai insistent si cu reala simpatie îl evoca un erudit coreligionar din partile Aradului, Vasile Moisescu, ale carui comentarii „ezoterice“ pe seama Bibliei stârneau destule controverse peste tot.

A venit o data si sa ma vada la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, unde functionam de la un timp ca bibliograf, ocazie de a evoca fulgurant si amintirea pastorului, ajuns deja în „lumea libera“, unde militantismul sau religios se manifesta acum în voie. Uneori l-am ascultat eu însumi, facând comentarii la un post de radio, în alte dati s-au transmis, pe aceeasi cale, stiri despre initiativele lui pastorale si mai cu seama despre unele carti publicate, traduse, raspândite peste tot.

Detin de la regretatul profesor Traian Gheorghiu, dramaturg si memorialist, care mi-a fost coleg de birou la amintita biblioteca, unele amanunte despre Wurmbrand, cu care fusese în penitenciarul-spital din Târgu-Ocna. Ele întaresc impresia ca acolo, în acel amestec schimbator de bolnavi suferind de tuberculoza si presati cu toate astea sa-si abjure credintele (politice, religioase, morale etc.), s-a ajuns la un moment de armonie multiconfesionala si ideologica, de adevarata comuniune.Nici un alt mediu nu e poate mai prielnic ecumenismului decât închisoarea, ne asigura pastorul însusi, alaturi de alti analisti marturisitori, între care Sergiu Grossu, N. Steinhardt, Nicole Valéry se cuvin amintiti numaidecât. „Nu de la straini vin, ci de la ai mei din închisoare la ai mei de acasa“, exclama undeva memorialistul, abia întors de acolo, aruncând o punte inefabila între mediile respective, aparent fara legatura.

Cu atât mai mult se justifica apropierea confesionala, ajunsa uneori destul de departe, în spiritul invocat pe atunci (1963) si de suveranul Pontif, pe linia unei reconcilieri a „fratilor dezbinati“. Poate ca, spiritual, lucrul cel mai de seama din experienta recluziunii este tocmai acest impuls confratern, pe care unii l-au pierdut în timp, însa caruia pastorul Wurmbrand i-a ramas fidel pâna la capat. Demersurile pastorale, ca si scrierile sale, constituie dovezi ineluctabile cu privire la aceasta atitudine, iar pentru posteritate o sursa de inspiratie si un îndemn. Singur s-a definit, prin opera, ca un mesianic spiritualist, al carui discurs se întemeia pe jertfa cristica, pe mesajul evanghelic. A propovaduit mereu, cu o tarie ce venea parca de „dincolo“, acel mesaj, inima lui fiind, cum si spune undeva, „inundata de dragoste si bucurie“. Suferinta îndurata, sub multiple dictaturi, i-a fost o sursa continua de tarie, aparenta anihilare sociala era în fond o biruinta a spiritului sau ardent.

Cartile publicate de-a lungul anilor, pline de râvna crestina, constituie o marturie dintre cele mai tulburatoare, de o consecventa fara cusur, o exegeza biblica în care autorul pune în valoare, subtil, propria experienta, deslusita în spirit evanghelic. Convins ca „observatorul face parte din realitatea observata“ si ca „frumusetea se afla în ochii celui care priveste“, el a stiut sa faca din propria viata o pilda pentru cei din jur, una ale carei ecouri se pot identifica peste tot, oriunde l-au purtat pasii, într-o existenta plina de vicisitudini.

Cu Dumnezeu în subterana, cartea de memorii în care îsi evoca biografia dinaintea exilului, defineste un tip de angajament spiritual, analog celui pe care cunoscatorii îl atribuie crestinismului eroic, cel trait în catacombe, capabil de jertfa suprema, prin identificarea cu marele model. Timpul de recluziune silnica, lung si penibil, l-a facut sa descopere bucuria în suferinta, fericirea posibila – la acest nivel – si dupa gratii. Se poate întelege de ce, parasind închisoarea, avea sentimentul „unui om care coboara de pe vârful muntelui, de unde cuprinsese pâna departe cu privirea pacea si frumusetea unui întreg tinut, ca sa revina în câmpie“.

Precum se vede, scrisul sau atesta si calitati literare la fel de pregnante, facând din memorialist un scriitor demn de stima, unul caruia istoria domeniului îi va gasi, poate, un loc onorabil. Oricum, memorialistica recluziunii silnice si aceea a misionarismului crestin nu s-ar putea lipsi de textele sale fara a se priva de achizitii importante.

Cartile neobositului militant vorbesc anume de suferinta si bucurie, ca elemente solidare, pledând pentru asumarea suferintei în spirit crestin, dar seria Analele patimirii, scoasa dupa schimbarea de regim, a pus-o clar sub semnul memoriei active, al transfigurarii suferintei în bucurie fara umbra.

Alexandru Zub

Obiectivul Ashaver

Wurmbrand a devenit „Obiectivul Ashaver“

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

 

Wurmbrand a parasit România la vârsta de 57 de ani. Toata viata lui, convertirea, închisorile, fratii de suferinta erau aici, în tara subjugata.

În adâncul inimii mele – marturisea pastorul –, mi-ar placea sa cultiv frumusetea propriei mele vieti si sa nu ma implic într-un razboi urias ca acesta. Mi-ar placea atât de mult sa ma retrag undeva în liniste si sa ma odihnesc. Dar nu este posibil.

Comunismul e la usa. Eu trebuie sa duc acest razboi, desi este foarte periculos pentru mine, personal.

Dupa marturia din Senatul American, Securitatea (Directia de Informatii Externe) îi deschide în 1967 un nou dosar de urmarire informativa, sub numele de Ashaver. Dosarul contine 9 volume cu 2.232 de file si era destinat contracararii activitatii sale dusmanoase.

De altfel, din tara, Richard Wurmbrand si sotia sa, Sabina, fusesera urmariti informativ, sub diferite nume, fie obiectivul Valter, Vâlcu sau Olteanu, în functie de ce Directie a Securitatii se ocupa de el, fie Sabina, obiectivul Lutherana.

Erau supravegheati operativ, corespondenta le era interceptata, nenumarati agenti erau dirijati pe lânga ei pentru a le stabili legaturile în cadrul dizidentei baptiste si penticostale, la domiciliu aveau instalate I.C.O. cu scopul de a adânci informatiile.

Nume cunoscute azi din sistemul represiv, ca loc. col. Nicolae Plesita sau col. Emil Macri, semneaza aceste masuri si, într-o nota din 30 noiembrie 1964 (la putin timp dupa eliberare), era dispusa arestarea lor prin prindere în flagrant delict, actiune aprobata de catre Ministerul Afacerilor Interne – generalul col. Alexandru Draghici.

Înainte de a pleca din tara, chemat de Securitate, lui Wurmbrand i se pusese în vedere: „Mergi în Vest si predica-L pe Hristos cât de mult vrei. Dar nu te atinge de noi. Sa nu care cumva sa spui un cuvânt împotriva noastra“.

Timp de 3 decenii, Wurmbrand strabate planeta, în turnee misionare, sub deviza: „Aduceti-va aminte de cei ce sunt în lanturi, ca si cum ati fi si voi legati cu ei!“. Este o voce marturisitoare ca a lui Aleksandr Soljenitîn. În Europa, în Columbia, în Peru, în Bolivia, în India, în Noua Zeelanda, în Australia si în Africa, în tarile nordice, peste tot în lume, prezenta lui pare astazi imposibil de realizat în dimensiunea ei, de-a dreptul halucinanta.

Si totusi, Richard si Sabina duc mesajul lor în marile si micile comunitati crestine. Securitatea, prin UM 0920 – sediul central al DIE – fabrica materiale compromitatoare. Împotriva lor se pregatesc atentate.

În Dosarul Ashaver regasim nenumarate telegrame fulger, agenti pregatiti contrainformativ, zboruri Tarom organizate doar cu scopul de a combate, a compromite, a demasca public misiunea si influenta lui Wurmbrand.

Întreg itinerariul strabatut de pastor este urmarit de mii de agenti ai Securitatii.

Ca sa poti întelege limbajul codificat al documentelor de arhiva ar trebui sa stii ca fiecare tara sau localitate aveau un nume conspirat. Spre exemplu: SUA se numea Galaxia, Africa – Chirnogi, Franta – Ghimes, Santiago de Chile –Sendreni.

Sediile centrale ale DIE erau botezate universitati, ofiterii – cercetatori, ambasadele române – tipografii, iar rezidentele – lectorate.

Într-o telegrama strict secreta – de importanta deosebita – din 28 martie 1977, se mentioneaza: „Consiliul Pastoral din Sendreni, care grupeaza elementele cele mai reactionare din sânul bisericii, a invitat pe R. Wurmbrand sa tina o serie de conferinte despre torturile suferite în perioada cât a fost detinut în Româ­nia (…). În cazul în care exista un plan de demascare a acestuia, rugam sa ne comunicati unele date compromitatoare care ar putea fi facute cunoscute unor relatii din rândul ziaristilor locali“.

Ceea ce m-a ajutat sa supravietuiesc în închisorile comuniste, unde atâtia mureau în jurul meu, a fost speranta de a fi într-o zi liber, pentru a putea avertiza tarile vestice de pericolul amenintator al comunismului. Acest lucru am încercat sa-l fac în contactele mele cu reprezentanti ai bisericilor vestice. Ceea ce am întâlnit însa au fost dusmanie si indiferenta, chiar complicitate cu comunistii.

Avertizarile lui Wurmbrand au fost ignorate. A fost privit ca un „tulburator al pacii“. Dar el se simtea dator milioanelor de captivi din închisorile comuniste, din lagarele de munca fortata si din statele comuniste unde atmosfera era înca apasatoare. Se simtea dator sa vorbeasca.

 

Filme documentare despre pastorul Richard Wurmbrand

RICHARD WURMBRAND

 

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

 

Pastorul si Sa învingi prin iubire sunt titlurile a doua DVD-uri care contin documentare despre Richard Wurmbrand, aparute sub egida Forumului Civic Crestin. Realizate de Lucia Hossu Longin, documentarele acopera atât latura biografica a omului Richard Wurmbrand, cât si misiunea sa spirituala.

Pastorul este axat pe prezentarea fascinantei biografii a lui Richard Wurmbrand, începând cu copilaria si tineretea furtunoasa, cu perioada de comunism militant si dezamagirea crunta în privinta idealurilor politice, urmata de îmbratisarea credintei si a caii pastorale.

Arestarea si anii grei de temnita ocupa cea mai mare parte a filmului. Prin imagini de arhiva si declaratii ale camarazilor de suferinta (Gheorghe Calciu Dumitreasa, Tertulian Langa s.a.) este prezentat calvarul concentrationar pe care pastorul Richard Wurmbrand l-a înfruntat cu demnitate si credinta. Deosebit de emotionante sunt cadrele în care supravietuitorii închisorilor comuniste viziteaza Fortul Jilava si Memorialul de la Sighet. Interviurile cu membrii familiei (sotia Sabina, la rândul ei arestata de autoritatile comuniste, si fiul Mihai) si evocarea realizata de profesorul Ioan Panican vin sa întregeasca portretul lui Richard Wurmbrand.

Sa învingi prin iubire prezinta istoria si activitatea Vocii Martirilor, organizatia initiata în America de familia Wurmbrand pentru a-i ajuta pe crestinii persecutati de regimurile comuniste. Documentarul cuprinde un dialog cu Mihai Wurmbrand, care povesteste episoade din viata tatalui sau, începând cu arestarea si confiscarea averii si trecând prin avertismentele FBI, conform carora comunistii intentionau sa-l omoare în exil. De asemenea, este intervievat si Tom White, actualul lider al Vocii Martirilor, care vorbeste despre exemplul pe care l-a dat Richard Wurmbrand în rândul celor dornici sa-i sprijine pe credinciosii din tarile comuniste din întreaga lume, fiind supranumit „omul care a reusit sa strapunga Cortina de Fier cu Evanghelia“. (R.B.)

 

Nota: In fotografie este Richard Wurmbrand in Ierusalim, 1973

Pastorul german Hans Martin Braun despre Richard Wurmbrand

Pastorul Richard Wurmbrand

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

Marturia lui a fost marcanta si autentica, venea din inima lui si toti ascultatorii de buna credinta l-au crezut. Erau însa si unii care nu voiau sa stie nimic despre aceste lucruri si nu voiau sa-si modifice modul de a gândi. Ei mergeau cu spiritul vremii si credeau despre comunism ca ar fi ceva bun, ca nu ar avea numai parti rele. Ei admiteau ca exista si unele laturi mai putin bune, dar credeau ca totusi comunismul duce la ceva bun. Ei nu credeau ca, în realitate, lupta sa distruga crestinismul.

În tezele lor, Marx si Engels spun foarte clar ca, în societatea comunista, crestinismul nu trebuie încurajat, ci, dimpotriva, distrus, anihilat.

Prin literatura lui, Richard Wurmbrand a luptat tocmai împotriva acestui fapt si l-a împiedicat.

Richard Wurmbrand a fost consecvent în lupta sa împotriva comunismului. Aceasta a fost tema pe care Richard Wurmbrand a urmarit-o consecvent în scrierile sale: comunism si crestinism. Le-a pus fata în fata si tot ce a scris merge în aceasta directie.
A scris si literatura pentru zidire sufleteasca, pentru zidirea si întarirea sufletelor crestinesti. El cunostea o sumedenie de întâmplari pe care le-a povestit în cartile sale, întâmplari prin care i-a convins pe cititori.

Literatura lui Richard Wurmbrand a jucat un rol hotarâtor în lumea crestina pe întreg pamântul.“

Adevarul despre pastorul Richard Wurmbrand

Scrisoarea lui Mihai Wurmbrand, fiul pastorului luteran R.WURMBRAND

– 30.01.2009 -Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/


Unul dintre subiectele fierbinti legate de persoana pastorului Richard Wurmbrand este acela legat de zvonul prezentat drept “certitudine” în anumite medii, cum ca spre sfârsitul vietii acesta s-ar fi convertit la ortodoxie.

Acest zvon a aparut imediat dupa clasarea lui pe locul cinci în cadrul concursului MARI ROMANI, situatie care imediat a trezit se pare dorinta multora de a si-l revendica pe surprinzatorul evreu crestin.

Am primit din partea domnului MIHAI WURMBRAND un material prin care acesta aduce lumina asupra multor “mituri” false referitoare la tatal sau, raspândite de altii cu buna stiinta.

Va prezentam mai jos acest material, nu fara a-i multumi domnului Mihai Wurmbrand pentru eforturile domniei sale in cunoasterea adevarului de catre români.

(1) In poza de sus, alaturi de familia Regala (Regele Mihai si regina Ana), e Richard  Wurmbrand

(2) In poza de mai jos e Mihai Wurmbrand, fiul celebrului pastor R.W.

 

Despre o presupusa convertire la ortodoxie a Pastorului Luteran Richard Wurmbrand

Fiind singurul fiu al lui Richard Wurmbrand si, ajungând prin bunavointa Providentei la vârsta de 70 de ani, desi parintii mei si cu mine am trecut prin multe peripetii unice, ramân totusi înca uimit de zvonurile despre o presupusa convertire sau trecere la ortodoxie a lui Richard Wurmbrand, care înca apar pe tot felul de publicatii din Romania, dupa alegerea sa printre primele zece personalitati ale istoriei României, în cadrul concursului Mari Români din 2006. Exista persoane în România care nu se pot împaca cu gândul ca un evreu-crestin, nascut în România, a putut deveni o personalitate marcanta a acestei tari.

Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10+ ani ai vietii în casa mea proprietate personala si a zacut la pat sub îngrijirea mea si a unor ajutoare 24 de ore din 24 în ultimii patru ani din viata. Motivul pentru care i-am pus casa la dispozitie si m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca sa fiu cu parintii mei o buna parte din zi, casa oferind nu numai conditii pentru multii vizitatori pe care parintii mei îi primeau înainte de a cadea bolnavi dar si facilitati de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatal meu în aceeasi organizatie, numita în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) initiata de familia noastra, fara întrerupere de la venirea sa în America si pâna la îmbolnavirea care l-a rapus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profunda întelegere si dragoste crestina interconfesionala, nici în acesti ani si nici înainte nu s-a declarat vreodata interesat sa devina ortodox. El a fost initial hirotonisit în confesiunea Anglicana si mai târziu în confesiunea Luterana, ramânând un pastor luteran pâna la sfârsitul vietii.

[pullquote]

Exista în Biblie, în Cartea Geneza, o povestire despre Avraam, stramosul poporului evreu, aducând un sacrificiu lui Dumnezeu si petrecându-si o zi întreaga, alungând pasarile rapitoare care doreau sa se înfrupte din carnea jertfita. Chiar si acest om primitiv a înteles ca sacrificiul facut a fost pentru Dumnezeu si nu de dragul unor pasari, ce gaseau oportun sa se hraneasca cu ce era la îndemâna pe altar. Acesta este felul în care simte cineva care a trait alaturi de o personalitate care s-a sacrificat nu numai pe el dar si întreaga sa familie. Acest sacrificiu, un exemplu demn de urmat, a fost facut pentru Dumnezeu si nu pentru a servi o cauza oportunista, politica sau culturala.

Mihai Wurmbrand

[/pullquote]

Zvonul despre o presupusa convertire la ortodoxie, petrecându-si ultimile zile într-o manastire ortodoxa din America, a aparut mai întâi întrun forum al publicatiei Formula AS. În ultimii 6 ani de viata, tatal meu nu a calatorit nicaieri în alta parte decât cu ambulanta la un spital din apropiere. Când am dovedit imposibilitatea acestei gogorite, iata ca o alta publicatie notorie, anume Academia Catavencu, a schimbat circumstantele si a “plasat” convertirea la închisoarea Târgu Ocna prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc.

Am raspuns publicatiei Academia Catavencu precum urmeaza:

În Rezistenta din Minti, A.C., nr. 822, ziaristul Alexandru Cautis face afirmatii, obtinute din auzite, eronate sau nedocumentate judicios despre pastorul luteran Richard Wurmbrand, un evreu-crestin închis timp de 14 ani în închisorile comuniste române si decedat în anul 2001. Neavând dreptul la replica, fiind singurul sau fiu, am cumparat acest spatiu limitat. Conform autorului, Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la concursul “Mari Români.” E o alta eroare. De fapt s-a clasat pe locul 5! Autorul descrie ca ar fi iesit din închisorile comuniste “crestin ortodox” cerând, pe când se afla într-o celula din închisoarea comunista Târgu Ocna, conform unui “martor” înca în viata, doctorul Lefa, care era închis ca legionar, sa fie botezat, “dupa religia ortodoxa.” Ortodoxia nu este o religie ci numai o confesiune din cadrul religiei crestine.

Richard Wurmbrand, o persoana publica în România pre-comunista, dupa ce a ajuns în Vest în 1965 si pâna la moartea sa, timp de 36 de ani, a predicat Evanghelia, fiind o personalitate cunoscuta pe 5 continente, publicând carti care au fost traduse în 85 de limbi.

Multi “colegi” de puscarie au publicat în strainatate sau chiar în România amanunte despre el.

Înaintea acestui concurs din 2006 nu a aparut nimic în scris despre o asemenea presupusa convertire si botez la ortodoxie.

Lamuriri vis a vis de dr.Aristide Lefa

Cea mai buna dovada totusi de cât de neverosimila este aceasta “noutate” provenita conform autorului de la dr.Lefa, este chiar cartea autobiografica a dr.Aristide Lefa, tiparita în 1998: Fericiti Cei Ce Plâng, aparuta la Editura Eminescu, unde îsi descrie activitatea ca doctor-puscarias la Târgu Ocna. Desi Richard Wurmbrand este mentionat pe larg si nu necesar pozitiv, absolut nimic despre o presupusa convertire la ortodoxie. Mihai Wurmbrand

Din pacate Academia Catavencu a refuzat sa-mi permita cumpararea unui spatiu sa public acest raspuns. De aceea, textul de mai sus l-am publicat într-un spatiu publicitar din Evenimentul Zilei. Nu-l învinuiesc pe dr.Lefa pentru primitivismul din frageda tinerete când credea în gogoritele miscarii legionare, cea care urma sa faca România “precum soarele sfânt de pe cer” prin eliminarea “jidanilor.” Îmi pare bine ca în mod consecvent si curajos a supravietuit torturilor comuniste si ca este sanatos. Dar iata ca are 84 de ani si scrie articole pe web din care reproduc mai jos.

Iata doar câteva afirmatii ale dr.Aristide Lefa, preluate de pe pagina de internet http://www.miscarea.net/1-cine-au-fost-victimele.htm:

Citându-l pe Mota: “Declaram în fata lui Dumnezeu si a Istoriei ca violentele noastre au fost totdeauna de aparare si legitim raspuns împotriva ilegalitatilor si a violentelor ce revin în întregime inamicilor nostri”

Iar la http://pages.prodigy.net/nnita/permanente.html gasim:

Cea mai mare parte a evreilor de astazi nu au sânge semit, cu exceptia evreilor sefarzi, foarte redusi numeric. Restul sunt chazarii aschenazi, un trib turco-mongol din regiunea dintre Marea Neagra si Marea Caspica.”

Nationalismul autentic în România a fost cel al Miscarii Legionare. Înca de la aparitia ei în anul 1927, s-a pus de bunavoie sub ascultarea si trairea credintei în Iisus Hristos si sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail, conducatorul ostilor ceresti si învingatorul asupra lui Lucifer. Doctrina legionara si-a propus sa creeze un nou tip de om care sa traiasca în spiritul crestin si sa jertfeasca pentru neamul sau tot ce are mai de pret.”

La vârsta de 84 de ani dr.Lefa a ramas la aceleasi convingeri ca atunci când era un pusti, fara cel mai mic simt critic în fata criminalitatii dovedita de istorie a acestei doctrine si miscari antisemite. Las cititorul sa judece logic daca este cazul sa dea crezare cuiva care crede în originea turco-mongola a evreilor si în relatia sa directa cu Arhanghelul Mihail, înger despre care scrie Biblia, spre nefericirea tuturor antisemitilor, s-a aratat evreului Daniel.

În plus, eu nu am fost si nu sunt ortodox, ci timp de 40 de ani locuind în America, am fost membru în diverse biserici luterane. Sotia sau copii mei nu au fost si nu sunt ortodocsi. Pe preotul Calciu l-am cunoscut bine, am corespondat si am fost prezent la fiecare vizita facuta tatalui meu. Preotul Calciu, în timpul vietii sale, nu a facut niciodata vreo afirmatie despre o posibila convertire a tatalui meu.

Lamuriri vis a vis de legionarul Gafencu si streptomicina

O alta anecdota falsa despre tatal meu, aparuta prin presa româna, are ca subiect o presupusa daruire de streptomicina, în închisoarea din Târgu Ocna, din partea legionarului Gafencu catre tatal meu, cadou care i-ar fi salvat viata. Adevarul îl cunosc înedeaproape si este exact contrariu, cele scrise mai jos fiind probate gratie documentelor din fosta securitate comunista, recent facute publice.

Asa se întâmpla ca în mod neasteptat cunosc din prima mâna si foarte personal circumstantele primirii de catre tatal meu a 4-5 flacoane de streptomicina, dar nicidecum din partea lui Gafencu sau oricarei alte persoane dinlauntrul închisorii Târgu Ocna. Acest medicament tatal meu l-a primit direct de la mine. Iata cum stau faptele: În anul 1951 pe când mama mea era închisa la canal iar tatal meu la Târgu Ocna eu aveam 12 ani. Locuiam în casa care înca nu fusese confiscata si câteva persoane se organizasera si aveau oarecum grija de mine în timp ce eram la o scoala elementara. Aceste persoane erau fosti colaboratori intimi ai parintilor mei în lucrarea misionara facuta cu sprijin din Norvegia si Elvetia între 1945-1947. În foametea din 1946, de exemplu, tatal meu organizase o cantina unde primeau macar o masa pe zi un numar de 1000 de persoane. Doua dintre aceste persoane din jurul meu ramasesera pastori în biserica luterana fondata de tatal meu pe strada Olteni, în prezent strada este aproape în întregime demolata. De la doi detinuti care au fost cu el într-o duba cu care fusese luat la proces în 1950 stiam ca este în ultimul stadiu de tuberculoza si nu va avea mult de trait. Persoanele din jurul meu, bineînteles în numele meu au facut cerere catre Ministerul de Interne ca sa-i pot trimite tatalui meu medicamente precum streptomicina si Pas.

Neasteptat, prin iarna, la sfârsitul lui 1953 sau începutul lui 1954, tatalui meu i s-a permis singurul vorbitor pe care l-a avut în 14 ani de puscarie comunista. Aceste vorbitoare, am aflat mai târziu, au fost permise se pare numai pentru ca sotia fostului presedinte Roosevelt a vizitat România. Ea era o socialista activa în cauza drepturilor omului din închisori si cine stie ce le-o fi spus autoritatilor. Tatal meu a avut permisiunea sa scrie o carte postala de 10 rânduri familiei, în care, profitând de anafalbetismul gardienilor a semnat “Richard Wurmbrand Acrostih.” Noi, adica si eu, dar si persoanele mature din jurul meu, când am primit cartea postala ne-am prins ca în acrostih se putea citi “medicament.”

Mama mea, având domiciliu obligatoriu în Bucuresti dupa ce fusese închisa la Canal, nu avea cum sa mearga ea, asa ca eu am calatorit noaptea, cred ca prin gara Adjud, pâna la Târgu Ocna, împreuna cu o prietena de-a mamei mele, aducând câteva sticlute cu streptomicina, poate si cu pilule Pas, obtinute cu greu sacrificiu prin cunostinte, cât si un pachet cu marmelada, unt, pâine. Am intrat singur în incinta închisorii, o curte cu un caldarâm cu pietre mari, între doua porti enorme, precum la un castel medieval, unde erau cam 10 gardieni-militieni. Între aceste doua porti si doua rânduri de mese, de la distanta am vazut capul tatei prin vizeta. Tata a întrebat unde este mama, cum de n-a venit? Înainte de a putea da vreun raspuns, gardianul a strigat, “n-ai voie sa întrebi de familie!” Chiar daca as fi putut raspunde fusesem instruit bineînteles sa nu spun ca mama a fost arestata sau ca are domiciliu obligatoriu. Am îngânat ca mama te iubeste sau asa ceva. Tata m-a întrebat daca stiu daca a fost condamnat si la cât? Din nou gardianul a strigat, “nu poti întreba despre caz!” Tatal meu a început sa-mi spuna, “sa stii Mihai ca avem în cer un Dumnezeu care ne iubeste, sa crezi în El” la care din nou gardianul a strigat: “n-ai voie sa vorbesti religie aici” si a închis vizeta. Tot “vorbitorul” a durat mai putin de 2-3 minute. Bineînteles, eu fiind un copil prost îmbracat, fiind si iarna, dârdâiam incontrolabil. Apoi au luat tot continutul pachetului si l-au varsat într-o hârtie de ambalaj, au amestecat marmelada, untul, pâinea, brânza, nucile, sticlutele de streptomicina, pilulele de Pas sau aspirina si au facut un fel de terci si l-au luat. Streptomicina a ajuns la tatal meu dar nu a folosit-o,  ci, asa cum am aflat ulterior (nu dela tatal meu ci mai întâi dela un legionar care ne-a vizitat dupa eliberare, al carui nume daca-mi amintesc corect era Samoila), a dat-o altora. Nu lui Gafencu ci unui tânar legionar. În aceeasi zi am luat trenul si m-am întors la Bucuresti. Deci aceasta streptomicina eu personal am dus-o la Târgu Ocna, eu am fost sursa imediata a acestui medicament, considerat pe vremea aceea un medicament miraculos, bun la orisice.

Pâna de curând pentru povestea de mai sus în afara de mine a mai existat o alta persoana martora care a descris oarecum aceste întâmplari. Doamna care m-a însotit la Târgu Ocna, dupa ce a plecat din România a scris o carte în Franta în care, putin înainte de moartea ei prin 1979, descrie într-o pagina eforturile depuse de catre prietenii parintilor mei de a obtine aceasta streptomicina. Ceilalti care au participat la aceasta sunt decedati. Totusi mirabile mirabilis, datorita kilometrilor de dosare ale fostei securitati care au fost mai mult sau mai putin deschise, fara ca eu sa cer macar, am obtinut copia unui document pe care l-am primit dela cineva care a studiat dosarele din Ministerul Afacerilor Interne care arata cum în 1951, oamenii din jurul meu, bineînteles în numele meu, într-adevar facusera cerere sa parvina medicamentul acesta tatalui meu.

Exista o alta poveste despre un cadou din partea lui Gafencu catre tatal meu, constând în doua cuburi de zahar, povestire care apare în cartea tatalui meu, Cu Dumnezeu in Subterana, o carte pe care a scris-o si publicat-o în Anglia, în primul an dupa ce a iesit din România. Nu este vorba de nici o streptomicina.

Apelez la logica cititorilor. Majoritatea legionarilor erau în puscarii înca dinainte de 1941. Când au venit comunistii în 1948 au mai arestat toate rudele lor pâna la al treilea grad.

Tatal meu datorita activitatii sale, cunoasterii atâtor limbi straine, a avut incredibil de multe conectii solide în tara si strainatate, conectii care au rezistat la toate intemperiile sociale pâna la moartea sa si aceasta dovedeste ca nu a dezamagit oamenii cu schimbari bruste de caracter sau reprezentari neadevarate. Cei din jurul sau chiar si dupa câtiva ani de comunism înca aveau conectii cu crestini din tarile scandinave mai ales, cât si acces la surse de bani. De unde ar fi avut bietul Gafencu sau vreun alt legionar pe careva sa-i poarte înca de grija? Din povestile mamei mele stiu ca a stat închisa la canal cu o doamna Gafencu dar nu stiu daca si ce fel de rude erau. Deci este extrem de îndoielnic ca legionarul Gafencu sa fi avut o sursa independenta de streptomicina.

Lamuriri vis a vis de legionarul Ianolide

Un alt legionar, Ianolide, în scrieri care au aparut postmortem de origine nedocumentabila, de asemeni publicate de un grup cu un program ultranationalist, dupa concursul Mari Români, descrie pe larg presupuse discutii teologice între Gafencu si tatal meu, discutii care l-ar fi facut pe Richard Wurmbrand sa recunoasca superioritatea doctrinei ortodoxe si mai mult chiar sa se dezica de originea sa evreiasca. Din nou las cititorul sa judece logic asupra posibilitatii ca un tânar legionar, ajuns în puscarie la o vârsta frageda, fara sa fi avut acces la vreo educatie teologica, sa mentina o discutie pe teme doctrinare cu pastorul Richard Wurmbrand, cunoscator fluent al unui numar de 14 limbi straine, cu cunostinte teologice recunoscute ca fiind uimitoare de catre multi autori care l-au descris in multe carti.

Fiind de mic copil si ramânând de-a lungul vietii, volens nolens o persoana publica, adresa mea nu este un secret, PO Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA pentru orisicine are nevoie de informatii serioase si credibile despre tatal meu, pastorul decedat Richard Wurmbrand.

Pe internet exista multe pagini dedicate personalitatii Pastorului Richard Wurmbrand. Aproape fara exceptie mai niciuna nu m-a contactat înainte de a publica diverse materiale chiar în numele meu.

Exista în Biblie, în Cartea Geneza, o povestire despre Avraam, stramosul poporului evreu, aducând un sacrificiu lui Dumnezeu si petrecându-si o zi întreaga, alungând pasarile rapitoare care doreau sa se înfrupte din carnea jertfita. Chiar si acest om primitiv a înteles ca sacrificiul facut a fost pentru Dumnezeu si nu de dragul unor pasari, ce gaseau oportun sa se hraneasca cu ce era la îndemâna pe altar. Acesta este felul în care simte cineva care a trait alaturi de o personalitate care s-a sacrificat nu numai pe el dar si întreaga sa familie. Acest sacrificiu, un exemplu demn de urmat, a fost facut pentru Dumnezeu si nu pentru a servi o cauza oportunista, politica sau culturala.

Mihai Wurmbrand

Mihai Ciuca deschide seria articolelor "WURMBRAND"

                         RICHARD WURMBRAND

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

Mihai Ciuca este din Braila. Cocheteaza cu jurnalismul chiar de dupa revolutie, publicând sporadic sau consecvent în diverse publicatii, unele dintre ele doar cu aparitie electronica. Este membru fondator al organizatiei BIG Impact si intiator al proiectului Mersul Vremurilor

(In poza de mai jos este Mihai Ciuca, autorul articolului)

La 24 martie 1909 s-a nascut la Bucuresti, într-o familie de evrei, cel care mai târziu a fost gratulat cu titlul de “Apostolul Pavel al Cortinei de Fier”. Personalitate marcanta a secolului XX, un lider crestin atipic care nu poate fi asociat unei denominatiuni sau vreunui curent doctrinar, un evreu mesianic ajuns la Hristos dupa ce i-a fost ucenic lui Marx, un om torturat pentru credinta care a avut numai cuvinte de mila si dragoste fata de tortionarii sai, un luptator neînfricat pentru drepturile bisericii prigonite de pretutindeni, fondator al unei organizatii respectate – Vocea Martirilor, un predicator extrem de apreciat, poliglot, dar si un scriitor prolific ale carui carti au fost traduse si multiplicate mai mult decât cele ale oricarui alt român, un om care alaturi de Alexandr Soljenitîn a jucat un rol crucial în atragerea atentiei opiniei publice internationale asupra ororilor din spatele Cortinei de Fier – acestea sunt doar câteva fatete ale personalitatii sale complexe care au cucerit pe cei care au avut sansa sa vina în contact cu el.

Impactul sau a fost atât de mare ca i-a speriat pe organizatorii concursului “Mari Români”, ajungând la un moment dat în fruntea ierarhiei, situându-se în final, dupa obisnuitele jocuri de culise balcanice, pe un extrem de onorant loc cinci, devansând multe personalitati galonate ale neamului românesc.

La initiativa sitului Libertate Religioasa, crestinii români îl celebreaza de-a lungul întregului an 2009, an declarat “Anul Wurmbrand”, în semn de omagiu la comemorarea centenarului nasterii sale.

Acest site îi este dedicat în întregime si este dezvoltat cu scopul de a recupera cât mai mult din bogatiile mostenirii sale spirituale. Datorita contextului în care a trait, Richard Wurmbrand este mult mai bine cunoscut în afara granitelor decât de compatriotii sai, asa ca noi consideram ca un gest de reparatie morala acest demers care doreste sa ajute pe conationalii nostri sa-l descopere pe acest titan al credintei crestine.

Facem totodata apel la toti cei care detin documente scrise, audio, video, fotografii precum si orice informatii autentice legate de viata si activitatea lui Richard Wurmbrand, în mod special cei care l-au cunoscut si i-au fost colaboratori, sa ia legatura cu realizatorii acestui site, folosind pagina de contact, pentru a explora modalitati de împartasire a acestora prin intermediul acestui site.

Ne dorim prin intermediul acestui demers sa-l aducem pe Richard Wurmbrand mai aproape de tânara generatie, cea care are atâta nevoie de modele de traire autentica împreuna cu Hristos.

03.12.2008

ACTORUL SI REGIZORUL CRESTIN DAN PURIC – ÎNTRE CURAJUL DE A APARA SI DEMNITATEA DE A MARTURISI

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat sâmbata 19.03.2011, orele 19,00 la Ateneul Român la cea de-a cincea conferinta organizata aici de catre Fundatia “Art Production”, avându-l ca protagonist si conferentiar pe maestrul, apologetul si marturisitorul crestin Dan Puric – care a vorbit, pret de doua ore, în stilul sau specific si foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seama cele românesti.
 
Pentru a intra direct în tema si subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca si sustine ca reperele doctrinare comuniste demonstreaza ca acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura si modul de functionare foarte asemanatoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate si marturisite de catre Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotatii negative daca le raportam la o viziune crestina. Modul de implementare a fost bazat pe doua coordonate: – mistificare; – teroare. Cu radacini în miscarile socialiste si anarhiste, comunismul a aparut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului si bunastarii generalizate dar purtând în substratul discursului sau elemente cu evidente conotatii malefice. Evolutia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat si opereaza în istorie.
 
Dupa discursurile triumfaliste si dupa schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vadit mai degraba o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteste de ereziile dualiste: -existând o lupta maniheica ce se da între proletariat (Binele, Mesia) si burghezie (Raul), – în urma acestei înclestari violente si sângeroase se naste o noua era, paradisiaca, din care Raul (burgezia) a fost abolit, – iar cetateanul noului paradis a fost omul nou, comunist.
 
În implementarea pe care ideologia comunista a cunoscut-o în URSS au existat doua mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna si violenta, cu multiplele lor forme de manifestare. Exista o evidenta schimbare de optica între comunismul marxist si comunismul bolsevic, desi amândoua îsi declara aceleasi finalitati si au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenta este aceea ca Marx vedea nasterea revolutiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evolutiile tehnologice, astfel ca implicarea factorului politic era oarecum secundara, pe când în viziunea leninista revolutia politica este elementul declansator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metafora pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitura de stat, comunismul în URSS se instaureaza sub auspiciile lui Lenin si evolueaza sub cizma necrutatoare a lui Stalin.
 
Desi vizeaza nasterea unui om nou, comunismul depersonalizeaza si deznationalizeaza, astfel substanta umana îsi pierde consistenta ramânând doar învelisul corporal. Constiinta, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate si se naste homo sovieticus, un humanoid ce are o grila morala conform careia orice este bun si sfânt daca slujeste la victoria revolutiei. Prezenta demonului este demonstrata poate cel mai bine prin aceasta obstinatie cu care masinaria comunista vizeaza depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.
 
Se opereaza falsificarea tuturor valorilor, a istoriei si în consecinta a existentei însesi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuti în istoria URSS ca anii terorii când executiile se faceau zilnic de ordinul sutelor. Exista o evidenta violenta verbala la nivelul discursului oficial si se opereaza mutatii de baza în limbaj care si el îsi pierde consistenta nascându-se acel monstru lingvistic numit „limba (sau) limbaj de lemn”.
 
Liderii comunisti, atât cei sovietici cât si ceilalti, supusii lor mai mici, dar si cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalitatii. Ceea ce va duce la manifestatii si frazeologii monstruoase dar si la ivirea unui panteon comunist ale carui personaje au ca trasaturi definitorii cruzimea si infinita admiratie de sine, un hybris nestapânit care îi va incita mereu sa-si devore supusii.
 
În România Mare miscarea comunista nu figura printre fortele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalista care va semna afilierea la a III-a Internationala (Comintern), în anul 1921, luând astfel nastere PCR. Modul cum aceasta grupare politica functioneaza atât înainte, cât si în timpul celui de al II-lea Razboi mondial demonstreaza ca se supunea fara cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în tara în cea mai deplina conspirativitate, astfel ca mai mult decât o grupare politica PCR sau PCdR era o agentie de spionaj. Constientizându-se adevarata natura a miscarii comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmata cât si liderii sunt în continuare numiti de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranta si privirea plina de admiratie a comunistilor români. Înca de pe acum partidul era macinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodata.
 
Razboiul gaseste România din punct de vedere politic într-o situatie nu tocmai buna, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o solutie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, tinutul Herta, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedeaza tronul fiului sau Mihai iar la cârma tarii se afla generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România adera la Pactul Tripartit intrând în razboi alaturi de fortele Axei. Desi în anul 1941 tinuturile din estul tarii sunt eliberate, generalul Antonescu întelege sa continue razboiul alaturi de armata germana pe teritoriul URSS, astfel ca fortele politice din tara încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din razboi. Prin actul de la 23 august maresalul Antonescu este înlaturat de la conducerea tarii si se instaureaza un guvern format din PNt, PNL, PSD si PCdR. Desi România se desprinsese de Germania si se alaturase fortelor aliate, armata rosie se comporta pe teritoriul românesc ca o armata cuceritoare, astfel ca în România se instaureaza un val de teroare care va dura multi ani.
 
Dupa doua guverne (Sanatescu si Radescu) în care comunistii erau minoritari, sovieticii vor forta mâna regelui si prin guvernul Groza îsi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care înca mai ramân în coalitie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp caci vor fi devorati de acesta. Prin manipulari propagandistice grosolane, prin teroare generalizata la nivelul întregii populatii, în România se instaureaza un regim comunist care purta evident amprenta morbida a lui I. V. Stalin, masca din spatele careia raul actiona asupra întregului est al Europei. Era evident ca acest regim venea în totala contradictie cu spiritul crestin. O putere atee, în care abundenta materiala raspândita egalitar era vazuta ca generatoare de fericire si parca, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crima, motivata ca necesara în lupta pentru instaurarea lumii noi.
 
Într-o perioada neasteptat de scurta, în România singura forta politica ce avea un cuvânt de spus în ce priveste destinele tarii este minusculul partid comunist care nu va înceta sa urmeze partitura Kremlinului. Cu o noua lege electorala, permisiva la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe înca din timpul campaniei electorale, care, pe lânga faptul ca, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasa si virulenta în acuzatiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de razboi), cunoaste o violenta propriu-zisa, inimaginabila. Candidatii PNt si PNL sunt adesea agresati, le este respinsa candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel masluirea voturilor este facuta în fel si chip. Dupa expresie stalinista: nu era important cine voteaza sau cu cine se voteaza ci, important era cine numara voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamna pentru tara un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea si subreda) noului regim instituit. În noile conditii era clar ca forma de guvernamânt va fi schimbata si în urma unui santaj regele este nevoit sa abdice si sa paraseasca tara. Reteta sovietica este aplicata României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vietii sociale, politice, economice, culturale, etc.
 
Din punct de vedere economic, si nu numai tara noastra era o colonie sovietica. Nu doar ca tot ceea ce se producea pleca spre rasarit dar sunt copiate „strategiile” de nationalizare si colectivizare bolsevice. Nationalizarea industriei se face într-o noapte, bancile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importanta rentabilitatea ci fidelitatea fata de modelul adoptat. Se lanseaza, ca si în URSS proiecte uriase gen Canalul Dunare-Marea Neagra, se planifica întreaga economie iar planurile sunt invariabil depasite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ caci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizarii excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.
 
Rasturnarea valorilor pe toate planurile este evidenta, în plus separarea puterilor în stat a fost anulata. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Nationala era obedient partidului, ca si guvernul, astfel ca avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simpla formalitate în conditiile în care opozitia reprezentata de partidele traditionale PNt si PNL fusese nimicita. La acea ora în opozitie erau doar formatiuni minuscule, fractiuni ale vechilor partide.
 
Ulterior se vor declansa epurarile, adica eliminarea pe criterii de clasa si apartenenta politica a celor considerati inoportuni. În institutiile administrative, în învatamânt, armata, justitie indiferent de competenta avuta oamenii vechi au fost înlocuiti cu altii noi, fideli noii puteri. Incultura si mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuti. Rezultatul, dupa cum era de asteptat, a fost dezastruos, o degringolada în toate domeniile astfel ca tara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va mentine pâna în decembrie anul 1989.
 
Dar dincolo de scaderea vertiginoasa a nivelului de trai, în sânul populatiei va fi inoculanta frica paralizanta si dezumanizanta, principalul instrument de manipulare, menit sa distruga relatiile interumane, sa duca la disperare si neîncredere.
 
Totul este politizat si cu precadere învatamântul, pe aceasta directie se nasc noi institutii si scoli, asa numitele scoli de partid si Academii politice.
 
Colectivizarea agriculturii va fi si ea o etapa obligatorie si nespus de întunecata în procesul de sovietizare la care a fost supusa România.
 
si pentru ca nimic sa nu fie omis, relatiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat tara devenea un ghetou sovietizat si înfricosat.
 
Cea mai spectaculoasa „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspaimântatoare, un malaxor de vieti omenesti, implacabil si necrutator cu ajutorul caruia comunismul a reusit sa se mentina ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâtire a interioritatii nationale si personale ce se dovedeste greu de remediat. Instaurata dupa model sovietic si de catre cadre sovietice Securitatea, bratul înarmat al partidului va fi dublata de Militie, o alta institutie represiva care la nivelul comunelor si satelor va prelua prerogativele Securitatii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniti de la periferia vietii sociale, ajutati de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea scolite la Moscova. Daca în anii ’45-’60 tortura si bataia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea si delatiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai putin eficiente. Pe masura scurgerii timpului, desi puterea devenea din ce în ce mai sigura pe pozitia ocupata, aparatul Securitatii devenea si el din ce în ce mai stufos, semn ca, paradoxal, frica regimului de propria populatie crestea si ea.
 
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securitatii si regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca sa se realizeze o serie de anchete în aceasta privinta fara însa sa existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru ca raul nu era în neglijenta sau în excesul de zel al unor angajati ci la radacinile aparatului, Securitatea fiind o institutie criminala si represiva ce lupta împotriva propriei populatii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rau se producea fragmentarea constiintei si personalitatii omului, el putea fi tata bun acasa dar tortionar neîntrecut la servici.
 
Cea mai mare forta a Securitatii si totodata cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privita din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumarati ochi si nenumarate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill facea o declaratie prin care recunostea intrarea sub sfera de influenta sovietica a estului Europei, declaratia a fost considerata ca începutul razboiului rece. Dar occidentul fusese constient înca din anul ’44 ca Stalin nu va întârzia sa colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse sa se desfasoare sub ochii lor nu putusera decât sporadic si firav sa lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonsalanta. Dar sirul nesfârsit de crime si atrocitati care au inundat aceste tari nu pot fi privite de o constiinta morala occidentala ca straine. Vinovatia nu se opreste în puncte cardinale sau la granitele statelor ci în functie de implicarea în crima ea exista în mai mica sau mai mare masura. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu ramâne inocent, inocenta este cea care moare odata cu prima victima cunoscuta. Într-un astfel de scenariu în care insidios si apoi extrem de violent în fruntea tarii se instaureaza o putere dominata de rau, care poate fi partitura pe care omul poate sa se salveze? Este evident ca pentru omul crestin, comunismul se constituie într-o provocare. Fata-n fata cu comunismul crestinul este pus fata-n fata cu o forta demonica ce se manifesta în istorie într-o forma fara precedent.
 
Dupa faza înselaciunii, dar fara sa o paraseasca definitiv el aplica cu voluptate morbida faza terorii. stie ca pentru a stapâni trebuie sa înfricosezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potentialii concurenti si anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate si prin denigrarea facuta de presa partidele democrate de pe scena politica a României vor fi suprimate. Invective precum „fascisti” si „criminali de razboi”, „tradatori” sunt termenii în care presa controlata în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populatia înca mai vedea o speranta pentru redresarea tarii si iesirea de sub teroarea rosie.
 
În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat si sunt efectuate executiile, iar dupa aceasta data încep sa fie descoperite si trâmbitate în presa o serie întreaga de „comploturi” în care protagonistii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanseaza o serie de arestari între membrii PNt si PNL, efectuate în maniera stalinista, adica în timpul noptii, fara mandat de arestare, fara ca celui arestat sa i se comunice motivul.
 
În vara anului 1947 are loc operatiunea Tamadau, când conducerea PNt este arestata cu exceptia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat si el a doua zi, dupa acest eveniment. Arestarile erau precedate în presa de articole atât de incitante si violente încât oricine îsi dadea seama ca procesele celor arestati erau deja consumate înainte chiar de a începe. Pozitia puterii fusese exprimata si acesta era singurul criteriu de judecata în România acelei vremi. Pe de alta parte aceeasi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formatiuni politice, încercând atomizarea lor si folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel nastere o serie de formatiuni minuscule ce puteau fi foarte usor controlate de PCR si cu care acesta se coaliza constient fiind ca anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasa.
 
Printr-o tactica similara sunt înlaturati liderii PNL si PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tatarescu. Liderii politici vor fi concentrati la penitenciarul Sighet si supusi unui regim de izolare si înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere si acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica si cultura noastra. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatica de o probitate morala incontestabila sfârseste nestiut de nimeni în conditii de mizerie inimaginabile, într-o celula din Sighet, mâncat de viermi si singuratate.
 
PCR-ul nu-si va uita adversarii sai ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestarile operate în sânul Garzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supusi cunosc o duritate extrema. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o eticheta într-atât de stigmatizanta încât cel catalogat astfel nu si-o va putea sterge niciodata. Partidul era necrutator nu doar cu adversarii declarati dar chiar cu proprii membri. Procesul si executia lui Lucretiu Patrascanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat ca regimurile comuniste, în genere nu agreaza prea mult intelectualii si de cele mai multe ori când ei se ratacesc prin esaloanele de conducere sunt înlaturati. Acesta a fost cazul si lui Lucretiu Patrascanu, procesul lui fiind unul desfasurat dupa reteta stalinista, cu acuzatii fantasmagorice de tradare si complot. Fara mila sau remuscari puterea comunista îsi jertfea proprii fii, modelul era acelasi cu cel sovietic, unde cei mai apropiati colaboratori ai lui Stalin si cei mai cunoscuti doctrinari ai partidului cazusera rând pe rând.
 
Teama de intelectualitate se va manifesta si prin metamorfozarea nefericita a uneia dintre principalele institutii de cultura românesti, Academia, se produc epurari masive între membrii ei si multi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziaristi, academicieni, poeti, oameni de stiinta, în masura în care nu au înteles sa încheie pact cu puterea politica criminala, au intrat în moara represiunii, platind cu viata sau cu anii tineretii lor verticalitatea morala pe care si-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a ramas de la început si pâna în ultimele zile ale regimului comunist partea societatii care nu a încetat sa ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altadata mai firave, dar niciodata nu a existat docilitate absoluta si de aici poate si încrâncenarea si neîncrederea pe care liderii comunisti au manifestat-o mereu fata de aceasta categorie sociala.
 
Pentru a reusi sa implice în procese politice de tradare nationala pe toti participantii la guvernarile anterioare se vor constitui loturi de inculpati care adesea nici nu se cunosteau între ei si se brodeaza scenarii lipsite de sens din care probabil ca nici macar judecatorii nu întelegeau mare lucru. Noua institutie a acuzatorilor publici, preluata dupa patent sovietic, îsi facea din plin datoria, acuzarile curgeau vertiginos si în loc de fapte concrete salile tribunalelor poporului rasunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalitati stiintifice si economice care erau simpli tehnicieni ce încercasera într-o perioada crunta ca cel de al II-lea Razboi mondial sa nu lase tara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenta politica însa PCR-ul considera tradator pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlaturate ci pur si simplu suprimate. Nici armata nu este crutata, criteriul politic functioneaza si în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armata a României fiind distrusa, generali si strategi de marca putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca si în celelalte sectoare, vor fi trimisi consilieri sovietici care, nu de putine ori vor intra în conflict cu ofiterii români. Epurarile efectuate în armata, urmate adesea de arestari produc degringolada si în acest sector care îsi demonstrase eficienta pe parcursul razboiului.
 
Un numar destul de mare dintre ofiterii trecuti astfel în rezerva vor lua calea codrilor si alaturi de alti români disperati de apasarea bolsevica vor reitera oarecum vechile miscari haiducesti, ceea ce va ramâne în istorie sub numele de – rezistenta în munti. Miscarea de rezistenta pe teritoriul României, desi nu a cunoscut o organizare unitara, centralizata, fapt care a si dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerala. Este oarecum surprinzator ca, fara a fi generata de un centru, nu a existat zona muntoasa a României care sa nu adaposteasca grupuri de partizani cu arma în mâna ce sperau la o rasturnare a situatiei.
 
Se observa ca din punct de vedere politic, social, de vârsta, etc. exista o eterogenitate la nivelul componentei grupurilor de rezistenta, ceea ce se explica prin faptul ca regimul comunist a fost simtit de întreaga populatie, fara diferentiere de clasa (cum pretindeau comunistii) ca fiind strain de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiratiile si credintele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: – 1 cea specifica militarilor de cariera, care prefera ofensiva si lupta imediata; – 2 cea de retragere în expectativa în speranta izbucnirii unui conflict international; – 3 cea mai realista si mai dramatica atitudine a fost a celor care erau constienti de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau aceasta atitudine de fronda spre a-l infirma si a-i demonstra ilegitimitatea.
 
Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzatoare având în vedere ca pentru anihilarea lor fortele de armata si securitate desfasurau divizii întregi. Explicatia ar putea fi vointa extraordinara a acestor oameni de a-si pastra libertatea si credinta neclintita în justetea cauzei lor. În plus desi numarul de membri nu depasea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele si comunele învecinate un mare numar de oameni care îi ajutau cu alimente, gazduire, informatii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securitatii si care adesea din aceasta cauza, vor spori rândurile partizanilor.
 
Desi logistica grupurilor de rezistenta era mult inferioara fata de cea a fortelor oficiale, ca si efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o tradare. Uzând de retele de informatori, de santaje si de tehnica operativa (adica de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reusit destul de greu sa înfrânga haiducii care mai sperau într-o Românie crestina, democrata si libera.
 
Chiar daca fenomenul rezistentei în muntii si codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masa el a avut o extraordinara aderenta la mase, în munti nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste miscari, si deasemenea multi aveau ascunsa câte o arma în speranta venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Exista un aspect care nu trebuie scapat din vedere atunci când se discuta despre acest fenomen, si anume componenta crestina manifestata în cazul tuturor acestor grupari. Fiecare partizan în ranita în care îsi purta arma avea Sfânta Scriptura sau cartea de rugaciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în marturiile celor ce si-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau si posteau. Multe dintre grupuri se formeaza si activeaza cu binecuvântarea si ajutorul material si spiritual al unui preot din satul apropiat. si este evident ca permanent ei au constiinta ca se împotrivesc unei puteri care este contrara lui Dumnezeu. si în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearca sa adopte o atitudine morala crestina, evita uciderea iar atunci când dusmanul le cade în mâna prefera doar sa îl persifleze fara a-l rani grav.
 
Daca discursul oficial îi stigmatiza pe „banditii” din munti, glorificându-i pe soldatii sau securistii care îi prindeau sau erau raniti în confruntarile directe, populatia rurala din zonele unde grupurile de rezistenta activau îi proiectau într-o lumina eroica, fantastica. În povestirile care circulau apareau înzestrati cu puteri supranaturale si cu toate conotatiile eroului pozitiv fara pata si fara prihana. Ceea ce ilustreaza modul în care atitudinea acestor oameni era vazuta de catre majoritate desi propaganda oficiala îi numea tradatori, banditi, criminali.
 
Rezistenta acerba împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzata de dramaticul proces al colectivizarii. Împartind marea masa a celor 12.000.000 de tarani în diferite categorii si operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactica subversiva, stiind ca astfel va atomiza populatia rurala si aceasta nu va actiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat daca exproprierea se producea în bloc.
 
Aderarea la proprietatea colectiva – cum eufemistic era numita oficial exproprierea – se spunea ca se va face de buna voie, dar aceasta în conditiile în care puterea uza de doua pârghii constrângatoare si anume sistemul cotelor si al impozitelor care la un moment dat devenisera într-atât de apasatoare încât taranii erau nevoiti sa cumpere produse pentru a-si achita cotele altfel erau arestati ca sabotori ai economiei nationale. În numeroase judete din toate colturile tarii au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, fortele de armata sau securitate tragând în plin în taranii disperati.
 
Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în functie de atitudinea represiva a puterii dar cifrele care arata numarul taranilor încarcerati pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfasurat aceasta actiune. Deposedarea de pamânt a taranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în vesnicie. Din perspectiva traditionala a taranului român, pamântul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vietii trupesti dar si duhovnicesti, caci din holdele ce se leganau în bataia vântului se cocea pâinea alba ca fata Domnului din care, la vreme rânduita, în Sfânta Biserica, la ceas de sarbatoare, taranul se împartasea. Dezradacinat, deposedat, depersonalizat, omul intra, dintr-o dimensiune spatio-temporara a sacrului, într-una a absurdului, brusc si fara posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat sa mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.
 
Se observa ca treptat noua putere instituie ca lege suprema – teroarea. Populatia gulagului românesc sporeste mereu pentru ca regimul sa se simta stapân deplin. Reteaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagare de munca si gropi comune este înfiorator de densa si ea vorbeste despre cotele la care s-a desfasurat represiunea comunista, numarul celor ucisi si încarcerati ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Pitesti, Canal, Balta Brailei si multe alte locuri ale suferintei românesti, la care se adauga închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni constituie o geografie care pe de-o parte arata dimensiunile pe care crima comunista le-a avut în spatiul românesc, iar pe de alta parte vorbeste de disperarea cu care natiunea româna nascuta crestina s-a împotrivit unui regim ateu si alogen.
 
O problema spinoasa pentru puterea comunista o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxa într-o relatie cordiala se explica prin faptul ca liderii comunisti stiau ca aceasta institutie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Desi proprietatile eclesiale sunt luate si învatamântul religios distrus, Biserica fiinteaza în continuare; aparatul politic încercând prin împuternicitii de stat pentru culte, prin reteaua de informatori care reuseste sa si-o construiasca în interiorul personalului clerical sa o discrediteze si sa-i submineze autoritatea în ochii credinciosilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei si clerului ortodox din acea vreme nu trebuie sa piarda din vedere contextul în care acesti oameni cu grele responsabilitati au trebuit sa actioneze. Exista trei atitudini care au putut fi adoptate de catre clericii BOR în acea vreme: – 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatica, în care slujitorul bisericii încerca sa se plieze pe cerintele puterii politice fara a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristica dificila care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morala totala), – 2 atitudinea de o moralitate impecabila, când orice concesie a fost respinsa, cei care au adoptat-o fiind convinsi ca au de luptat cu certitudine cu o putere diabolica, – 3 cea mai nefasta pozitie a fost a acelor clerici care de frica sau din oportunism au abdicat în fata puterii. Desi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesara pentru ca revigorarea morala postcomunista nu doar a reprezentantilor Bisericii ci si a întregului neam românesc sa se poata produce.
 
Arestarile care s-au operat în rândul clericilor ortodocsi, înca din primele zile ale instaurarii regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totala contradictie cu noua dogma comunista. Desi eticheta care li s-a aplicat celor închisi pentru credinta a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul ca suferinta lor nu este cauzata de o apartenenta politica, ci e raspunsul pe care trebuia sa-l dea comunismului. Figurile de clerici si monahi închisi, multi dintre ei pentru ca au dat o coaja de pâine sau un pahar cu apa se desprind din marturisirile fostilor detinuti ca niste modele de moralitate si camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gamalau, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Muresan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au stiut sa dea marturia cea buna.
 
si în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au facut concesii puterii comuniste si chiar daca nu întâlnim mentionate figuri de arhierei încarcerati, ei au fost retrasi din scaun si mutati cu domiciliu fortat la manastiri, unde erau supravegheati îndeaproape (Irineu Mihalcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinatia cu care comunismul a înteles sa se împotriveasca Bisericii se vadeste si prin masurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de manastiri vor fi închise si multi monahi obligati sa reintre în viata civila. Asumându-si toate scaderile si compromisurile, dar neuitând sa priveasca cu evlavie spre lungul sir de marturisitori pe care i-a dat, Biserica Ortodoxa Româna se vede iesita din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi cladita pe piatra cea tare pe care fortele iadului nu o vor darâma. Prin clericii închisi care si-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxa a fost prezenta în deplinatatea ei harica în închisoarea din marea închisoare care devenise tara noastra în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulenta, legatura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au facut ca duritatea regimului fata de ele sa nu cunoasca flexibilitate.
 
Cu o doctrina care viza doua puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinta si neamul), Miscarea legionara a fost formatiunea politica ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunista. Educati în spirit cazon si ascetic totodata, legionarii au cunoscut prigoane numeroase si sângeroase înca înainte de perioada comunista. Dictatura carlista, apoi cea antonesciana au însemnat pentru acesta miscare ce avea adepti cu precadere din rândurile tineretului, închisori si executii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunista. Instaurarea regimului comunist gasea deja în închisori un numar mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora întelesesera ca temnita poate fi receptata si ca spatiu al nevointei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând aceasta perspectiva ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel ca vor ajunge la trairi mistice demne de filele unui pateric. Personalitati ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvolta pe aceasta directie constituind asa numitul „grup al misticilor”, o adevarata scoala monahala isihasta care practica rugaciunea neîncetata si fapta crestina.
 
Legionarii si nu numai, arestati dupa anul 1946 vor gasi la intrarea în detentie aceste exemple care îi vor face sa înteleaga ca spatiul carceral nu este sfârsitul vietii si absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Asa cum marturiseau cei intervievati (parintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reteta” celor mai vechi si s-au dezmeticit întelegând ca „nu exista suferinta fara rost (…), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabau, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personala a autorului). Încercând sa depaseasca imediatul cenusiu si disperant ei descopera cu surprindere ca : „…e pacat sa ne pierdem vremea la închisoare si sa nu iesim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personala a autorului).
 
În mod deosebit la detinutii cu afinitati legionare este subliniata aceasta viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curatit si s-a fortificat Ei nu doar ca nu regreta sacrificiul, ci îl considera un privilegiu si din aceasta viziune încarcata de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morala si adesea chiar fizica. Plecând de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practica la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocitati inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea în cazul lui criterii obisnuite de evaluare morala a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind sa gasesca între studentii arestati un grup de indivizi dispusi sa încerce un astfel de experiment si alegând Pitestiul ca prim loc de desfasurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care dupa batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fara obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirma ca Pitestiul a fost iadul pe pamânt. Fiecare metoda aplicata, de la bataile de o cruzime înfioratoare, pâna la scenele blasfemiatoare sau „statul în pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate în care detinutul povestea o serie de scabrozitati referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sângele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea turcanu celor intrati în moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia sa-l bati pe cel mai bun prieten ca sa demonstrezi ca te-ai transformat, ca, dupa expresia lui turcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragica a interioritatii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstreaza monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit sa îsi revina ca oameni. Pe de alta parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odata bataile încetate, dupa chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai sa se recupereze, dar sa iasa mai buni decât înainte, cu o tarie morala de neînfrânt si cu o sensibilitate spirituala unica. Toti marturisitorii spun ca singura lor salvare atât în timpul cât si dupa perioada de reeducare a fost credinta în Dumnezeu. Asa cum concluzioneaza si alti analisti ai fenomenului, daca experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranta acesta este unul mistic.
 
Miscare elitista, Rugul Aprins s-a nascut la manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialitatii, intelectualitatea bucuresteana si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decât prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfasoara realizând un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, într-o singura noapte, dupa gratiile Securitatii. Acuzati ca „au vrut sa dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, în urma unui proces mascarada precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani munca silnica (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea data avea 74 de ani si caruia detentia îi va fi fatala.
 
Trezindu-se în spatiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins si-au dat seama ca li se oferea cadrul propice exercitiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relatia lui cu Dumnezeu în detentie, unul dintre membrii lotului marturisea: „…mai aproape de Dumnezeu am fost când astia ma bateau pâna ce cadeam în coma si atunci Dumnezeu ma readucea la viata si eu Îl simteam cel mai aproape, în inima.” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personala a autorului).
 
Aparatul represiv comunist nu a crutat nici femeile. Desi mai reduse numeric ca barbatii ele au cunoscut rigorile temnitei cel mai adesea datorita ajutorului sau legaturilor pe care le aveau cu rudele si cunostintele lor întemnitate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Miscarii legionare. În cazul acestora regimul a fost necrutator si adesea pe lânga pedeapsa primita la proces mai primeau si un supliment administrativ astfel ca cel mai adesea cumulul anilor de detentie depasea numarul de zece. Marturisirea Aspaziei Otel Petrescu referitoare la anii detentiei este facuta cu seninatate si, am putea spune cu bucurie, rugaciunile facute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogatit anii detentiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare si a iesit la 40, cele mai frumoase momente ale vietii ei. Ea, ca si celelalte camarade ale ei, intra în închisoare cu constiinta ca Iisus Hristos îi cere aceasta jertfa. Perioada de detentie o numeste „exercitiu de iubire” si fiecare noua restrictie care le era impusa însemna o potentare a acestui exercitiu. Relatarea cea mai tulburatoare pe care ne-o face si despre care va pomeni si o alta marturisitoare cu care am stat de vorba, Tanta Motei, este vindecarea de o boala grava, nediagnosticata, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugaciune pe care detinutele le-au facut pentru ea. Neîncetat, ziua si noaptea, în timpul inspectiilor si al perchezitiilor, fara oprire a curs suvoiul de rugaciune, iar în a 40-a zi bolnava s-a vindecat complet.
 
Dupa o marturisire plina de evenimente în care granita dintre imanent si transcendent este estompata, detinuta afirma: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masura plina de binecuvântare daca ajungi sa-i întelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt, arhiva personala a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea îngropata acolo au aceasta constanta a raportarii suferintei la jertfa hristica. Sprijinul si echilibrul lor se afla în lumea sacrului, cu cât stapânirea le împinge în suferinta si mizerie, cu atât nadejdea lor în Pronia divina devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolari ce puteau fi fatale, ele recita Sfânta liturghie sau cânta colinde în noaptea de Craciun.
 
Atunci când credinta nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detentie fortifiat ci ranit si ani în sir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestata doar la câteva luni de la nasterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul sa-i fie taiati sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o executa integral. Iar dupa detentie nu poate scapa de ispita urii, îsi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, – dovada evidenta ca singura posibilitate de salvare în înclestarea cu sistemul diabolic comunist este raspunsul crestin, altfel salvarea morala a persoanei intrate în acest conflict devine imposibila. Detinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temnita pentru ca nu si-au tradat sotii (Elisabeta Rizea) sau pentru ca nevrând sa-i tradeze au fugit cu ei în munti (Lucretia Jurj), privesc detentia ca si relatia lor cu noua putere dintr-o perspectiva specific traditionala, conform careia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului si vietii nu pot fi încalcate. Rabda închisoarea si torturile stiind ca altfel nu se poate, ca în contextul dat, asta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.
 
O serie întreaga de alte exemple marturisitoare de la personalitati exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, si pâna la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probeaza prin viata lor, în care detentia a însemnat un moment crucial ca, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentrationar ramâne solutia mistica a credintei. Rostind în ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Sa nu ne razbunati!”, profesorul Vulcanescu pe lânga faptul ca ne lasa de îndeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul în care întelesese el sa priveasca pe cei care se facusera uneltele crimei. Asumându-si dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut ca pentru a construi ceva nu se poate sa pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia sa ramâna jertfa lor, a celor ce în gropi comune si în cimitire fara cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grâu, când cade în pamânt, nu va muri, ramâne singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12: 24)
 
Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului românesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera în închistarea detinutilor într-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decât din morala crestina si astfel: „În celula, din ce în ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pâna la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor si mila crestina în temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta într-o celula subpamânteana îsi gasisera echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observându-i starea grava, Calciu îsi rupe cu dintii venele de la încheietura mâinii si scurge sângele în gamela, apoi îl lasa sa se decanteze încercând sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar în ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate câte i se cerusera.
 
Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele îndoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin îi este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau în instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca în ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scânteia de divinitate din fiecare si de a fost întunecata nu a putut fi ucisa.
 
Data fiind situatia cu totul particulara a închisorii Pitesti, în timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decât cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de încurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau în Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, în reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „În acele clipe, de mari framântari de constiinta, am avut lânga mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Într-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mâna as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El înca mai traia momentul când fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, întrebându-ma daca nu cumva voia sa ma încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea sa declare în fata întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).
 
Pe lânga rugaciune si faptele milei crestine închisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfânta Împartasanie, Sfânta Spovedanie si în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare închisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).
 
Închisoarea de la Râmnicul Sarat, destinata la un moment dat fostilor membri PNt, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse în teava caloriferului sau la tusitul morse, o practica ce nu este întâlnita decât la acest penitenciar. În astfel de conditii totusi detinutii au reusit sa se marturiseasca: „Printre putinele întâmplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipa din sirul zilelor la fel›› îmi amintesc ca, de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, în tot cazul, dupa revenirea mea a doua oara de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufleteasca. Considerând ca-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, sa acorde asistenta spirituala unor oameni napastuiti, desi si el se gasea în tagma napastuitilor ne-a propus sa ne spovedeasca, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam în gând pacatele, multe, putine, câte erau. Dupa aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor în conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar în atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).
 
În aceste împrejurari si conditii savârsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut în lagarele de munca decât în închisori, dar cu mari riscuri si în conditii precare s-a oficiat sfânta taina si în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.
 
– Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.
 
Au consacrat pâinea si un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zacea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivând ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).
 
În afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai releva cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuta Zoe, nou nascuta, acolo în închisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pâna la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a început sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mâncare, ne-am speriat si am hotarât sa o botezam. În taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne dupa paturi. Eu am tinut-o în brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
 
Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Împartasania multora dintre cei închisi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întarit pe cei care au urcat muntele suferintei în gulagul românesc, patrunzând acolo pe cai nebanuite: în reverul unei camasi, într-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminând tainic întunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor în spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti în Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe lânga munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea în suferinta este mai mare decât învierea din morti sau decât orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).
 
În continua si permanenta încercare a celor închisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Învierii Domnului erau considerate puncte esentiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sarbatorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, împreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrând ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului în ciuda eforturilor administratiei care îsi înmultea sicanele ramân pentru detinuti momente încarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii îsi amintesc cu placere. La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii închisorilor: „si în lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mâncare proasta, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însa în mina, în galeriile întunecate care ne devenisera prietene, toata mina a început sa rasune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creanga de brad, împodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor.
 
Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat în seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarâta de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închisi, sarbatoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotatie cu atât mai profunda cu cât închisoarea comunista semana mai mult decât orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a desertat temnitele iadului.
 
Parintele Dimitrie Bejan îsi aminteste Învierea dintr-un lagar de munca în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:
 
– A venit momentul când stiinta alunga tot mai departe întunecatul misticism, care a tinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele învataturi înapoiate, cu sectanti, închinatorii lui Iehova.
 
Care ati îmbâcsit capetele oamenilor pâna acum si daca vreti sa va întoarceti în societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.
 
Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului si subalternilor lui:
 
– Sa-i omorâti! Va dau ordin sa-i omorâti! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!
 
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare: – Hristos a înviat, fratilor!
 
– Care esti acela ma? întreaba comandantul, întors de pe coridor.
 
– Eu sunt.
 
– Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!… Când rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cântaretele ogoarelor, ciocârliile.
 
si era bine! si pace-n suflet!
 
Însemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe lânga sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu calda binecuvântare.
 
I-atâta pace-n carcera!
 
Dulce esti Doamne, în suferintele pe care ni le îngadui!
 
Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)
 
Marturisirea credintei în Învierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolva, lasând loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic în desavârsirea spirituala, refacând la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.
 
Intrând pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (întreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi înteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, în puscarie! Regret ca am iesit din închisoare! Tot timpul îmi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!…”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Hârlau, Iasi, 2002, p.156).
 
Din perspectiva traitorilor crestini ai închisorilor, singurii adevarati biruitori în fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, îti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; întreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; în locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, întelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri – devine generatoare de sfintenie.
 
Incapabil de creatie, comunismul a distrus fara sa poata pune nimic în schimb si, în urma acestei constatari a carei concretete e incontestabila, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl strabate în toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul îsi pastreaza constanta demonica în toate împrejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si întelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus în ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, într-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe în timpul istoric.
 
Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el îl imita pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber si îi cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul îl vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a încercarii de a-ti pastra umanitatea.
 
În cadrul celor intrati în temnitele comuniste, în functie de modul în care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel:
 
– cei care aveau o traire crestina intensa si înainte de a intra în detentie,
 
– cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducându-se la un anume formalism, însa, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie;
 
– mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totala necunostinta sau chiar în opozitie cu crestinismul, dar, întâlnind în temnita pe cei care îl practicau, sesizând seninatatea si împacarea cu care îsi petreceau detentia, au început si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile într-un asemenea spatiu;
 
– au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia închisorilor îsi racola informatorii. Tot din rândul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din închisoare socotindu-se învinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste.
 
Deci, cei mai multi au intrat în detentie având o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar în momentul în care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat în transcendent. si, în ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au câstigat libertatea si fericirea, realizând ceea ce parea imposibil – izbânda în fata comunismului.
 
În urma materialului consultat, a rezultat ca, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de înabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din închisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata în Iisus Hristos în toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luata în stapânire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a României si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta între Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o întelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atât fata de propria constiinta cât si fata de memoria celor ce s-au jertfit în aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricând, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul român, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini întunecate si triste de istorie româneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie în ce lume au trait parintii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va împovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.” Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.
 
Asadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decât prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra în legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, îndeosebi, celei din închisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al României comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunosterea experientei lor ar ramâne doar la nivel rational si atât. Este necesar sa ne-o asumam efectiv întelegând ca ancorarea în Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra în Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmatiilor facute si sustinute de catre actorul si regizorul crestin Dan Puric.
 
Prin urmare, Actorul, Regizorul si Artistul Dan Puric, ca om, ca persoana, este captivant si fermecator, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cât se poate de transant, însa nu radical dus la extrem. El însusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspira si nazuieste sa devenim toti, adica sa ne primenim, revenindu-ne din zapaceala si din dezorientarea care ne stapâneste si ne caracterizeaza în aceste vremuri si rastimpuri. Pe de alta parte, el este o constiinta vie si asumata, ori aceasta înseamna dedicare voluntara în spatiul acesta fara limite, însa fertil si fecund, al nelinistii, îngrijorarii si preocuparii. Prin ce face pe scena si prin ceea ce afirma în fata miilor de oameni si tineri ce îl aclama entuziasmati, si prin aceste doua carti deja, el nu face altceva decât sa destinda spiritul românesc, adica sa îl însenineze cu umorul sau profund, neaos si tandru, însa în acelasi timp, îl cheama la renastere, revenire, reînviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si în esenta, trimitând la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns sa curate poteca spre Biserica. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seama în si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasa si, totodata, foarte prioritara, asa încât ea poate fi considerata o stradanie arheologica si istorica încercata si reusita a etnicului românesc. Problema si ideea de identitate este abordata de catre el în mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dainuire si eternizare ori permanentizare si învesnicire, apoi exterminare si excludere versus taria si icluziunea credintei crestine. Natiunea si neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una si împreuna, sinergetice, fac o valoare suprema pentru noi, dar care poate fi, cum sugereaza el, fara orgoliu, o pilda pentru altii, demna de luat în seama.
 
Configurarea Omului frumos, invocat atâ de pregnant si convongator de catre artistul Dan Puric are implicit un urcus spre altitudinea stadiului moral si religios, presarat, nimbat si însotit de o smerenie si umilinta active, fiindca are de învins vrasmasi si dusmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, lasitatea, ipocrizia, slugarnicia, indiferenta, ignoranta, sfidarea valorilor autentice, aroganta, zeflemeaua, bascalia si, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu totii suntem chemati la reasezarea în locul acestora a virtutilor si aspiratiilor curate si sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme si curajoase, plina de responsabilitate si spirit de jertfa ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arata fata senina si frumoasa a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural si firesc, iar nu crispat ori prefacut, ca acum, care va vorbi limba curata româneasca si nu cea murdarita de mitocani, analfabeti, inculti si toape. Lui i se opun însa, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detesta, (si) intelectualii autoititulati, epigonii cu pretentii fara fundament, pe care, daca îi radiografiem si-i citim, în amonte, nu sunt decât urmasii scoliti si rafinati ai ideologiei brutale si perfide, comuniste, de care am crezut ca am scapat cu totul si definitiv. Aceasta probeaza înca o data forta si inertia prejudecatilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarma si sensul ori rostul discursului Marturisitorului Dan Puric…”
 
În încheiere, vreau sa subliniez ca marturisirea de fata reprezinta meritul de necontestat al conferentiarului, care demonstreaza permanent importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta în locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinta, apologia si marturisirea de fata ne reaminteste si ne resubliniaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atâtor generatii de oameni „din apa, Duh Sfânt si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a îmbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei”. Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta în domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la îndemâna tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!…
 
Material documentar realizat de catre Drd. Stelian Gombos

FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI

MARTURISITORI DACO-ROMANI IN TEMNITELE REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte)

Asez aceasta osteneala sub binecuvantarea
Sfintilor Trei Ierarhi-  Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)

FILOCALIA (Filokallosys in proto-daca) se defineste ca iubirea de frumusete desavarsita, sfanta, dumnezeiasca sau culegere ortodoxa, rasariteana de texte ascetice si mistice cuprinzand trairea marturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.

FILOCALIA este o vasta antologie de texte mistice cuprinzand scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugaciunii, a invataturii lor duhovnicesti, a unei trairi isihaste, a unei jertfiri absolute, pastrand incadrarea culturala si teologica, modele sigure in orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.

FILOCALIA MARTURISITORILOR, in adevaratul sens al cuvantului, consider ca se defineste ca iubire intru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste intru suferinta este de fapt Urcusul curatirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea infatisata de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desavarsirii. Atingerea acestei Cai, prin puterea lui Hristos Mantuitorul, devine piscul cel mai inalt al nobletei omenesti.

Marturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia este totodata o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristica a celor Alesi precum si devotiunea unei daruiri totale. Filocalia, aceasta impreuna lucrare divino-umana, promoveaza unirea oamenilor intre ei in Iisus Hristos, realizand acea unitate harica, acea comuniune a omului intru Hristos sau a lui Hristos in om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trairii: mistica, asceza si jertfa, impodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistica traieste credinta si nadejdea in lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trairea cu adevarat in Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistica, adica Viata in Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).

Dorinta divina si dorul omenesc se intalnesc in istorie si se implinesc in Iisus Hristos, ca Chip si Asemanare, cele doua fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Salasluirea luminii Cuvantului in sufletul credinciosului, atinge starea de indumnezeire a omului patruns de energiile dumnezeesti, numita Teosis. Participand la viata divina, “omul devine dupa har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. Dupa chipul Tainei Sfinte, a Painii si a Vinului, prin lucrarea Sfantului Duh- crestinul devine o particica din natura indumnezeita a Mantuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Impartasania, Taina a nemuririi si putere a Invierii, se uneste cu natura umana patrunsa si transfigurata de energiile dumnezeiesti. Experienta mistica este centrata asupra locuirii Cuvantului in suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibila a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).

Asadar, Natura dumnezeiasca nu este participabila in Ea insasi, ci in energiile Sale, iar Cel care participa la energia divina devine el insusi, intr-un fel, lumina, afirma Sfantul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a vazut pacatul este mai mare decat cel care i-a vazut pe ingeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curatirea ascetica suie astfel, la Clipa sublima a unei totale daruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptiala dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc. In cadrul actului de traire mistica, intra si elementul efortului uman, care se straduieste spre o purificare permanenta, pregatindu-se astfel pentru intalnirea si logodna cu lumina Sfantului Duh, in vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine libera, deiforma, lucrand intru totul dupa vointa dumnezeieasca, nesubstituindu-se ei, ci asumandu-se prin asceza.

Cuvantul asceza isi are  originea in termenul proto-dac askytis, care inseamna frumusete, inteligenta, vointa, perfectiune cultica, cuget curat, profesiune de viata perfecta, desavarsire religioasa, sfintenie. Parintii bisericesti au imprumutat cuvantul in sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taina al Sfantului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Intaistatator al cetatii Sinope a Pontului.  Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodata, care perfectioneaza sufletul si-l pregateste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul in esenta lui este in acelasi timp un mod de viata, dar si o metoda de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).

Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, il inalta pe credincios la Clipa eterna a indumnezeirii. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate caile desavarsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, pana la suferinta totala a Crucii si pana la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurandu-se prin Jertfa, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Inviat, Arhetipul Crestinului desavarsit.

Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipa se prelungeste prin nevointa toata viata. Ascetii se includ in doua categorii: Ascetii unei obsti-monahale (Pustnicii) si Marturisitorii unei comunitati, care-si asuma permanent Crucea. Atat Ascetii, cat si Marturisitorii se nevoiesc fie in particular, fie in comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceza(post, rugaciune, contemplatie), dand nastere vietii schitice, din care mai tarziu a provenit monahismul de obste. Astfel inceputul vietii monahale isi are izvorul in Scytia (Dacia). Asadar, viata monahala crestina descende din monahismul dacic-precrestin. Intrucat, Crucea pelasga precede lumina fulgeratoare a Invierii, Crucea in trairea ortodoxa a devenit Slava lui Hristos Cel Rastignit. Crucea suita si vazuta in lumina Invierii, inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc, se izbavesc si se indumnezeiesc. (Preacuviosul Parinte-Martir Daniil de la Rarau, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).

Urcusul ascetic converteste patimile, facandu-le sa convearga in asteptarea Clipei, cand Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa.  Sufletul se gateste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odata intrat in lumina devine el insusi lumina. Urcand Piscul ascetic al Caii mistice, Adevarul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertatii, Viata insasi, asezata pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituala, orice dobandire a sufletului devine un nou inceput. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine in suflet, iar sufletul se stramuta in Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxa, in P.G. 94, col. 1089).

Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asuma in mod expres doar rigorismul ascetic, ci in mod categoric masura in toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei. Mistica, Ascetica si Jertfa implinesc in viata crestinului ortodox existenta crestinismului insusi.  Cunoasterea mistica, desavarsirea ascetica si daruirea prin jertfa si dragoste aduc omul pana la asemanarea harica a omului cu Dumnezeu, pana la indumnezeirea omului. Aceasta stransa legatura dintre asceza si har este trasatura caracteristica a misticii crestin-ortodoxe. Aceasta cunoastere deplina nu poate fi atinsa decat de o morala deosavarsita, adica sa capete un astfel de har, un dar al harului, ca sa se apropie de ingeri. Toata  aceasta nazuinta de cunoastere si de traire a Fiintei Absolutului este prezenta primordial in gena omului, dar realizarea ei este posibila numai acolo unde harul comunica si conlucreaza.

Vederea lui Dumnezeu este atinsa printr-o impletire de ruga si cantare, de lauda si daruire, o cutremurare de har si de jertfa. Apostolii traiau mistic pe Dumnezeu Insusi, in Logosul intrupat, dar inca nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decat dupa Inviere. Iar la Inaltare l-au vazut pe Dumnezeu in slava Sa. Teologia mistica a Apostolilor si a primilor ucenici era trairea crestina propriu-zisa. Aceasta traire mistica a devenit o pedagogie a insusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemanari cu ele si a unei uniri ipostatice dorita de Duhul Sfant, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si ruga se afunda intr-o cunoastere limpede si adanca a Adevarului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificata apoi pana la eroism, martiriu si sfintenie. Adunand elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne da o succincta definitie a misticii:

Unirea traita sau experimentata a fiintei omenesti cu Fiinta divina in virtutea unei asemanari harice intre ele. Aceasta unire este datorita initiativei Duhului Sfant, cerand efortul sfinteniei sau purificarii din partea omului. Harul Duhului Sfant care lucreaza unirea sau cunoasterea mistica, este un har special. Alaturi de harul special, in actul mistic, lucreaza si harurile Sfantului Duh, care lumineaza si indumnezeiesc facultatile sufletesti ale omului, facandu-le capabile sa sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea mistica este insotita uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este intotdeauna necesara. Aceasta traire supranaturala e si cunoastere si iubire totodata.
Efectele iubirii mistice constau intr-o intensificare considerabila a energiilor spirituale din om. Punctul culminant al trairii mistice, este anticiparea pamanteasca a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxa, Sibiu, 1996, p.43). Pentru a ajunge la aceasta forma de desavarsire oamenii au primit Vestea cea Buna a Nasterii Pruncului Sfant si Evanghelia Iubirii. Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat la aceasta vietuire atat pe Apostoli cat si pe toti cei care vor sa-L urmeze. Realizarea desavarsirii insa, a fost rezervata doar celor alesi: Fiti desavarsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este.

Sfanta Evanghelie este inzestrata cu intregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avandu-L ca subiect insusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poarta in sine caldura luminii Duhului Sfant, dragostea Cuvantului-creator, intrupat, toata stralucirea puterii Tatalui ceresc si maretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iata ce frumos surprinde poetic, Sfantul Grigorie de Nazianz maretia Creatiei si Atotstralucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de toate, /caci cum altfel mi-e ingaduit sa Te laud?/ Cum Te va canta cuvantul,/ caci nu Esti de grait cu nici un cuvant./ Cum Te va contempla mintea,/ caci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrait,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindca le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si cate graiesc si cate nu graiesc, Te cuvanta./ Toate si cate cugeta si cate nu cugeta, Te cinstesc./ Caci dorurile si durerile tuturor sunt in jurul Tau./ Tie ti se roaga toate, toate cele ce cugeta/  Alcatuirea Ta canta imn in tacere./ In Tine raman toate. La Tine alearga impreuna-n toate/ Si Esti sfarsitul a toate si Unul si toate si niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cereasca va patrunde valurile mai presus de nori?/ Fii indurator, o, Tu mai presus de toate,/ Caci cum altfel mi-e ingaduit sa te laud?” (Imn catre Dumnezeu, in Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).

Momentul mistic de la Buna Vestire arata alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit in Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mantuirea oamenilor. Maria este aleasa de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Sau, lucru care i se aduce la cunostiinta de catre Arhanghelul Gavriil: Bucura-Te, cea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei (Luca 1, 28). Cuvintele plina de har, arata credinta, smerenia, nadejdea, ascultarea, incununarea vietii ei ingeresti de pana atunci, dragostea, peste care se revarsa, darurile cele mai presus de daruri; pogorarea caldurii si stralucirea Sfantului Duh precum si Umbrirea Celui Preainalt. Prima care recunoaste Slava divina a Fecioarei Maria este verisoara primara, presbitera Elisabeta: Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Insasi Maria intareste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cantand imnul inspirat de lauda: Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a umblat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si Sfant este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de catre Duhul Sfant, izvorate dintr-un suflet dumnezeiesc, care traise minunea participarii la intruparea Fiului lui Dumnezeu in pantecele sau. Fecioara Maria inchina un imn de recunostiinta Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fata de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfantului Duh, Puterea Celui Preainalt- Fiul ia chipul lui Hristos in Fecioara. Prin expresia: Iata slujitoarea Domnului, isi exprima daruirea totala lui Dumnezeu, din toata inima sa, implinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).

Amanunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, gasim in Protoevanghelia lui Iacob, iar dupa, Faptele Apostolilor, in Epistolele Apostolice si in Apocalipsa:“ Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea “ (Galateni 4, 4-7). Sfantul Apostol Pavel reda primul imaginea teologica despre intruparea Mantuitorului, vorbind despre cele doua firi ale lui Hristos, dumnezeieasca si umana, precum si rolul Fecioarei in intruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Nascatoarei de Dumnezeu in istoria omenirii.

Rene Laurentin precizeaza patru idei in expresia Apostolului Pavel, structurandu-le doua cate doua: „nascut din Femeie/ ca sa dobandim infierea, Nascut sub Lege/ ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968). Prin nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobandesc infierea spirituala (daca si-o pastreaza), iar Legea este amintita doar pentru a arata chenoza Logosului. „Ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui popoarele lumii de pacatele lor.” (Matei 1, 20-21).

Foarte de timpuriu Sfintii Parinti si scriitorii Bisericii au inteles ca adevarata credinta si marturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu intrupat si inviat al Tatalui ceresc, o implica in mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, in care s-au implinit toate proorociile si asteptarile mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioara”) si  Theotokos (“Nascatoare de Dumnezeu”). Aceasta dubla calitate a Maicii Domnului era inteleasa drept o implicatie si o consecinta dogmatica indispensabila intelegerii unirii divinului si umanului in Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristica concentreaza esenta Evangheliei in dubla taina a inomenirii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului in Persoana divino-umana a lui Hristos si in persoanele cele infiate prin credinta si sfintele Taine in Trupul eclesial al Acestuia.

Daca, Taina inomenirii lui Dumnezeu este realizata in Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina indumnezeirii omului e realizata la modul absolut de Fecioara Maria Nascatoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regula pentru noi toti, cum spunea Sfantul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).

In Apocalipsa Sfantului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se lupta cu balaurul rosu. “ Si s-a aratat din cer un semn mare: o Femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea Femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand il va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).

Sfintii Parinti au vazut in Femeia din Apocalipsa, asemeni Sfantului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi nascut  pe Fiul lui Dumnezeu, il biruieste pe diavol. Fiul nascut din Femeie care pastoreste neamurile este Mantuitorul Iisus Hristos. El inaltandu-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile dupa Inviere.

Prigonirea Femeii nu se opreste aici: „Iar cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a prigonit pe Femeia care nascuse pruncul. Si Femeii  i s-a dat aripile marelui vultur, ca sa zboare in pustie, la locul ei, unde e hranita acolo o vreme si vremuri si jumatate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, dupa Femeie, apa ca un rau ca s-o ia apa. Si pamantul i-a venit Femeii intr- ajutor, caci pamantul si-a deschis gura sa si a inghitit raul pe care il aruncase balaurul din gura. Si balaurul s-a aprins de manie asupra Femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilalti din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” (Apocalipsa 12, 13-17).

In viziunea inspirata a Apostolului Ioan, Femeia este deopotriva Fecioara Maria si comunitatea crestina-Biserica lui Hristos, a carei Mama spirituala este Nascatoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutatile, defaimarile, prigonirile, persecutiile si jertfa regasindu-se permanent in istoria Bisericii, in teologia crestina. Sfantul Grigorie de Nazianz, identifica in notiunea de teologi pe Marturisitorii, care trebuiau sa filosofeze, cand si cat, inaintea oamenilor, “netezind calea” ca sa vina Lumina Cuvantului, Samanta Evangheliei. Prin Hristos, insusi lumea fizica si materiala a devenit capabila de indumnezeire, iar umanitatea inviata a lui Iisus e inceputul unei creatii noi indumnezeite. Faptul ca Dumnezeu Fiul S-a facut om in Iisus din Nazaret inseamna nu numai mantuirea din pacat si moarte, dar si participarea la insusi dumnezeirea Sa. Lumina paterna ca sa folosim expresia Sfantului Irineu, iradiind din trupul Sau indumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizata prin insusirea ei constienta ulterioara, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modeleaza virtutiile. Pe de o parte, lumina, stralucirea dumnezeirii, strabate intreaga viata a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul in general, iar pe de alta parte aceasta lume a lumii viitoare, continua Taina intruparii, a ispitirii, a vanzarii, a lepadarii, a prigonirii, a arestarii, a inscenarii unui proces samavolnic, a intemnitarii, a torturii, a defaimarii, a rastignirii dar si a biruintei prin Inviere. In Imnul 40 al Sfantului Simeon Noul Teolog, Mantuitorul Iisus Hristos spune: „Cei ce imita patimirile Mele se vor face partasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Imparatiei Mele”. (Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).

Intru inceput umanitatea a fost creata pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreata, indumnezeita. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Daca persoana umana nu mai este in comuniune cu Dumnezeu, isi pierde caracterul de persoana prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice fapta rea. Fara har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.

In virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desavirsit, Dumnezeu este prezent  prin har si deci vederea Sa este posibila. Aceasta asemanare sau inrudire consta in capacitatea umana de autodeterminare libera (autexousion). Hristos lasa calea deschisa fiecaruia spre a se imbraca din nou cu vesmantul slavei. Aceasta recreere implica insa o permanenta traire in asceza, sa ne alegem pe noi insine in Hristos, care ne-a recreat. Daca El S-a golit pe Sine Insusi de slava spre a se impartasi cu lutul nostru, noi la randu-ne suntem datori sa impartasim de buna voie moartea Sa rusinoasa, Crucea Sa. Insusirea mantuirii, calea indumnezeirii duce in mod inevitabil prin pocainta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastra proprie cazuta, dezbracarea patimilor, strapungerea inimii si plansul, precum si dobandirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca sa ne facem din nou pe deplin naturali, intrucat a implini poruncile lui Dumnezeu inseamna a ne angaja in opera propriu-zis harazita lui Adam.

“Viata pe acest pamant e de aceea data crestinului pentru asceza. E timpul in care, in Hristos si in conformitate cu Patima Sa, credinciosul isi poate descoperi sinea sa adevarata. Pe orice treapta e activ si prezent harul Duhului Sfant. Acest har e la inceput imperceptibil, dar pe masura ce insusirea mantuirii inainteaza in virtutea asemanarii produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine in stare sa cunoasca Arhetipul sau in el insusi”  (idem, C 17,12).Invierea lui Hristos ne-a introdus intr-o conditie noua a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Sau cel inviat insufletit de Duhul Sfant devine parga creatiei celei noi, caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).

In viata Bisericii Ortodoxe dogma, mistica, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru intelegerea crestina, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii. De aceea Mistica ortodoxa este hristo-teo-logica. Exista o coincidenta deplina intre obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentala si experienta subiectiva a persoanei care, incorporata in ea, isi asimileaza activ teologia acesteia prefacand-o in viata. Prin ruga si contemplatie, prin experienta mistica concretizata in asceza, prin daruire totala si jertfa crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti impreuna Marturisitori ai existentei.

Unind in sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pamantul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, intr-un cuvant Filocalia Ortodoxa Patimitoare, devine axa spirituala nevazuta ce sustine launtric Biserica, devine stalpul viu intemeietor al Crucii- Icoana a vietii in Hristos. In fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al pacatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxa e un raspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizand perspectiva canonizarii crestinului in Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate in Biserica lui Iisus Hristos.

Experienta tragismului soartei pamantesti ne este necesara, fiindca ne arata limitele, neputintele si talentele in izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, in locul sfarsitului fatal, in majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii.

Cercetand Istoria crestina, constatam faptul ca omenirea in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca Vesnicul Om si inainte de toate ca Dumnezeu Adevarat, in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu. In ceea ce ne priveste pe noi, daco-romanii, viata mistica a fost si bogata si infloritoare de-a lungul intregii sale istorii. Schytia era o tara eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-Romania cu multitudinea lacasurilor, schiturilor si manastirilor rasarite peste tot. Miscarile de o profunda simtire religioasa si de elevatie mistica s-au perpetuat continuu de la cea a calugarilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combatut vehement arianismul, urcand in istorie pana la Miscarea paisiana, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica,  Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor intrezarit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului  sau alte grupari mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminand cu Miscarea Legionara, care a practicat un misticism viu, arzator, jertfitor, inaltator.

Atitudinea mistica la noi a atins deseori stari exceptionale, sofianice, conducand la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, ratacitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditatii ateismului, ori aberatiilor comuniste.

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
ianuarie 2011

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

PRIMARIA MUNICIPIULUI CHISINAU

COMUNICAT DE PRESA

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

17 noiembrie 2010
 
Primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca, a participat in seara zilei de ieri, 16 noiembrie a.c., la premiera filmului documentar „Golgota Basarabiei”, proiectat la Cinematograful „Odeon” din Chisinau. Filmul este realizat la Studioul „Moldova-film”, avandu-i ca scenaristi pe Victor Vasilache si Ion Chistruga, iar regia este a lui Ion Chistruga si Alina Ciutac si reprezinta drama neamului nostru in timpul regimului totalitar stalinist. Documentarul prezinta viata poporului basarabean de la 1940 incoace – popor care a trecut prin deportari, foame, lagare de concentrare, colectivizare etc.
 
In sala a fost prezenta si Ecaterina Garmandir, eroina a filmului si martora a deportarilor. „Eu azi sunt, maine nu-s. Dar cu ceilalti ce facem? Cine era vinovat in Moldova?”, a intrebat retoric doamna Garmandir. Batrana de 76 ani si acum, dupa decenii de la deportarile la care a fost supusa isi doreste ca oamenii sa cunoasca adevarul despre cele intamplate, iar conationalii nostri sa se simta liber pe pamantul stramosesc.
 
La randul sau, primarul general Dorin Chirtoaca a propus ca acest film sa fie vazut de cat mai multi oameni. In acest sens, la Primaria Chisinau se vor gasi copii ale acestui film, atatea cate vor fi necesare, pentru ca sa ajunga in casele oamenilor. „Imi doresc sa traim clipa cand spusele doamnei Garmandir sa devina realitate, sa ne simtim si noi liberi, cei care locuim pe acest pamant si avem si noi demnitatea noastra de oameni”, a declarat primarul Chisinaului. „Unde au fost aceste informatii si ce crime au comis acesti oameni, daca erau judecati de 3 militari in uniforma, cu stea rosie in frunte, fara nici un fel de avocat, procuror, dosar? Si pentru ce? Ca erau oameni la casa lor?”, a mai mentionat seful adiministratiei municipale. 
 
Pelicula aduce argumente suplimentare la informatiile pe care le cunoastem despre rusificarea si anexarea Basarabiei, de data aceasta prin imagini autentice, filmate la Chisinau si in sate. De asemenea, publicul descopera un adevar necunoscut pana acum, ca in secolul al XX-lea, in URSS, se aplica spanzurarea in public sau ca cei condamnati erau impusi sa-si sape singuri groapa si apoi erau impuscati in cap de KGB-isti sau NKVD-isti si li se mai dadea si cate un picior, daca nu nimereau groapa din prima.
 
Filmul documentar „Golgota Basarabiei” se bazeaza pe datele din dosarele secrete ale KGB-ului si pe argumentele martorilor oculari. Pelicula va fi proiectata zilnic pe parcursul lunii noiembrie, la ora 16.00, la cinematograful ODEON, astfel ca cat mai multi oameni sa-l poata vedea. Intrarea este libera.
 
17.11.2010
 
Directia Relatii Publice
Primaria mun. Chisinau
bd. Stefan cel Mare si Sfant, nr. 83
MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

In inchisoare din dragoste de Christos si de semeni

Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii în SUA

de CLAUDIU PADUREAN

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la crestinismul lutheran, a luptat deopotriva contra fascismului si comunismului. El a stat dupa gratii atât in România, cât si in SUA. La scurta vreme dupa arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.

Unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din viata pastorului lutheran Richard Wurmbrand este cel al detentiei sale americane. Este vorba despre o arestare scurta, pentru ca eroul, originar din România a „bruiat” o demonstratie procomunista din Philadelphia. Insa tocmai arestarea sa l-a adus, dintr-o data, in lumina reflectoarelor. Astfel, Richard Wurmbrand, care trecuse prin purgatoriul temnitelor bolsevice, a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuti luptatori impotriva comunismului, iar cartile sale, in care dezvaluia adevarata fata a „orânduirii socialiste” au devenit volume cumparate de zeci si sute de mii de oameni din Occident, care incepeau sa intrezareasca adevarata fata a Terorii Rosii.

Calea Apostolului Paul

Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevarate saga a secolului XX. Nascut intr-o familie evreiasca, in tinerete, el a aderat la miscarea comunista. In timp, insa, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucuresti, religia crestina, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi impotriva fascismului si a salvat numerosi tineri evrei de la deportare. Apoi, a inceput lupta impotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temnita. In cele din urma, eliberat din inchisoare, el a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizatie care ii sustine pe crestinii persecutati de pe toata planeta.

Richard Wurmbrand a avut satisfactia sa vada prabusirea celor doua regimuri dictatoriale, fascismul si comunismul. Pastorul lutheran a murit in anul 2001. Inca din timpul vietii, el fusese supranumit „Apostolul de dupa cortina de fier”, iar cei care l-au cunoscut au facut o paralela intre viata Apostolului Paul, care a devenit din persecutor al crestinilor un martir, si cea a lui Richard Wurmbrand, care a devenit din adept al comunismului una dintre victimele care au suferit in temnita, unde fusese aruncat de bolsevici pentru credinta sa. Potrivit site-ului CristiaNet.fr, Richard Wurmbrand a patimit si in tara libertatii, Statele Unite ale Americii, unde a indraznit sa ridice glasul celor care luau, in timpul Razboiului din Vietnam, apararea comunismului.

Dupa gratii, in SUA

Intâmplarea s-a petrecut in anul 1966, in orasul american Philadelphia. Aici era organizata o mare adunare populara de sustinere a Vietnamului. Numerosi americani cereau retragerea trupelor SUA din Asia de Sud-Est, unde ele luptau impotriva comunismului. In piata unde erau stânsa o multime impresionanta, a fost inaltata o tribuna, de la care diferite personalitati luau cuvântul pentru a denunta razboiul. Printre cei care vorbeau se numara un pastor prezbiterian. Dintr-o data, un om zvelt, carunt, a luat microfonul si le-a spus celor prezenti: „Voi nu stiti nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiti de partea victimelor si nu de cea a tortionarilor!”. Barbatul cu pricina era Richard Wurmbrand.

Dar ce inseamna doctor in comunism?“, a intrebat pastorul prezbiterian care vorbise inainte. „Iata dovezile mele!”, a raspuns Richard Wurmbrand, care si-a ridicat camasa si le-a aratat manifestantilor urmele torturilor suferite in beciurile Securitatii. Politia a intervenit si Richard Wurmbrand a fost arestat pentru tulbu­rarea ordinii publice. Insa tocmai acest eveniment, intens mediatizat, l-a dus pe pastorul lutheran in fata unei comisii a Senatului american, unde a depus marturie despre grozaviile din spatele Cortinei de Fier. Marturia sa a fost publicata intr-o brosura, care a devenit, timp de trei ani, cea mai bine vânduta publicatie dintre toate documentele Guvernului american. Apoi, Richard Wurmbrand a devenit unul dintre cei mai cunoscuti clerici din Statele Unite ale Americii. El a fondat organizatia „Vocea Martirilor”, care ia apararea crestinilor persecutati din toata lumea.

Vocea martirilor

Richard Wurmbrand si-a asumat, in SUA, rolul de a fi o voce a martirilor care nu puteau sa vorbeasca ei insisi lumii libere. Clericul lutheran s-a nascut in anul 1909 la Bucuresti. In tinerete, a aderat la miscarea comunista, iar intre 1927 si 1929 a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova. Pentru activitatea comunista, a fost inchis la Doftana. Insa s-a convertit la crestinism si a renuntat la ideologia bolsevica. Urmarit, impreuna cu sotia sa, Sabina, de autoritatile fasciste românesti, el a gasit resursele sa ii ajute pe zeci de evrei. Dupa anul 1945, Richard Wurmbrand a intrat in conflict cu autoritatile comuniste. In perioadele 1948 – 1956 si 1959 – 1964, a fost arestat de catre comunisti. In anul 1965, emigreaza din tara. In SUA, fondeaza organizatia Vocea Martirilor. Dupa anul 1989, s-a intors in România si a depus flori pe mormintele tortionarilor sai.

Nicolae Moldoveanu – A Saintly Hymn Writer Went to be with His Lord

Almost three years have passed since the Romanian Evangelical composer Nicolae Moldoveanu went to be with the Lord and I still feel like it is breaking news. His songs are so present within our worship that it is hard to imagine he is no longer with us.
The titles “composer” and “saint”, do not go together very well nowadays. However, this is precisely what I have been reading about and hearing on Romanian internet blogs, Christian radio and TV stations, ever since July 12, 2007. On that date, 85-year-old Nicolae Moldoveanu, prolific hymn writer, died in Sibiu, Romania. For more than 62 years, God enhanced our faith through his music, lyric and especially his uncompromised Christian testimony during Romania’s dark communist era of forty-five years.

Named “the Bach of Romania” (1), Moldoveanu wrote more than 6,000 songs, with 361 of them written while being persecuted for the faith in prison. Although while he was alive he rarely ventured out of his city, or even his personal residence for that matter, he was so present in the lives of at least one million Romanians that, “we could not believe he could ever die”, said M. Cruceru, VP of Emanuel University, Oradea.(2)

Born on February 3, 1922 to a very poor family, this extraordinary man lost his father by the age of three and a half and his only opportunity for education involved enlisting in the military program called the “Army’s Children” at the age of twelve. These destitute children lived in garrisons with soldiers, but due to his love for music, Moldveanu was enrolled in the military’s brass ensemble. There, a conductor recognized his talents and helped him develop his musical ability. Later, he would write, “I am now seeing God’s hand in everything that has happened in my life, good or bad”.

When he would come home for short vacations, Moldoveanu would accompany his mother to a newly-founded church belonging to “The Lord’s Army”, a reforming arm of the Greco-Orthodox Church that emphasized the need for repentance and of being born-again. Shortly, Moldoveanu met his Savior and also fell in love with the Lord’s Army’s musical tradition, putting its words and music to paper and publishing them, as well as his own original music, in “Village’s Light”, The Lord’s Army’s publication. Music also likely saved his life during World War II, as his ensemble was stationed far from the war-ravaged front lines. Still young, Moldoveanu wrote very mature music and spiritually-deep lyrics during this time of conflict. In order to buy his first Bible, he sold half of his bread ration and his entire milk ration for an entire month; he would eventually keep this very same Bible until his death. During this and the short post-war period of freedom, before the communist regime’s ascent to power, Moldoveanu was able to publish hundreds of songs. (3)

In 1948, the Communists declared the Lord’s Army illegal and threw its leaders in prison. Nicolae continued to worship in secret and in 1959, after refusing to stop attending Christian gatherings and writing songs, he was arrested and sentenced to 12 years in prison for “conspiring to overthrow the communist regime”, in spite of his right hand’s infirmity due to an accident. Still, he praised the Lord and in return God “gave” him the optimistic song: Clear Skies. On the day of his arrest, Moldoveanu was able to whisper to his wife. “Lena, look at the skies”. It was “the only thing we could share while separated”, he later said. The comment was to prove prophetic as after months spent in an underground section of the prison, Moldoveanu was finally allowed above ground. The new cell he had been moved to had a broken window, and although it was a bitterly-cold day, at least he could share the same sky as his wife.

In prison, he met Traian Dorz, a prolific Christian poet from Lord’s Army, and many well-known Christian brothers, including Tortured for Christ’s author and The Voice of the Martyr’s founder Richard Wurmbrand. Moldoveanu and Wurmbrand praised each other for their testimonies during persecution. Both considered it an honor and a grace to suffer for the Lord. “Moldoveanu was one of the two greatest saints I have met in my 15 years of prison”, Wurmbrand said in a sermon. “He came smiling from the torture room. His approach was that of a lamb. While I was protesting the guards’ abuses against others or me, he never protested” continued R.W. (4)

Amnestied five years later, though still under the secret police’s surveillance, he continued to meet with his small church house whenever possible. Warrant-less home searches, abuses and threats continued for decades, but Moldoveanu always thanked the Lord for them, and also prayed for persecutors. In a time when the communist regime kept a tight grip on any publication, even owing a typewriter could put you in prison for a couple of years. However, the spread of his songs could not be stopped. Memorized, copied by hand, and later recorded, Moldoveanu’s songs were used by the Lord to nurture our faith for more than six decades. Because of the surveillance, poverty, and poor health, he could not work or travel too far. But he was visited daily by Christians from all of Romania who were welcome in the small apartment he was renting. And a visit to him was quite an experience! In a country of religious divisions, Moldoveanu mended all fences and never asked visitors for anything other than their first names. He was even aware that some “Christians” might be police agents, but “they needed to hear the good news too”!

There was one exception to his presence though: after waking up, for at least two hours, he used to sing songs of praise to the Lord, alone and without any audience. Most of the songs he would write were granted to him during this intimate time. After that, he shared freely with anybody what God “gave” him, whether a song or a meditation. Even in more recent years, when recording artists sold CDs or DVDs with recordings and performances that included his songs, he never asked for copyright royalties. On the contrary, he encouraged musicians to arrange his songs for choirs or orchestras as he always looked upon his hymns as “God’s copyright”.

At times, his lyrics move one to feel spiritual immaturity; “This is a curse”, said Jan Staneschi, former Bucharest Baptist Seminary Principal, when he heard the song Break my Will, Even with Heavy Blows. “It is not a curse”, Moldoveanu would reply. “It is my commitment to God’s will, as was the Virgin Mary’s”, recounted him, at a ’99 symposium, as saying and adding: “and His will is good and perfect” (Rom. 12:2). (5)

It has been God’s infinite wisdom to choose a hymn writer and not a preacher to enhance our faith. In a country where translated Evangelicals’ music was considered a means to westernize Romanians, Moldoveanu’s folk style met no resistance. Although many of his songs are more sophisticated and require elevated vocal capability, most of Moldoveanu’s songs came naturally for Christians, whether alone or in church, and they went directly to our souls. It is my prayer that these humble words would bring some well-deserved recognition to this miracle of God, Nicolae Moldoveanu. “May the Lord be praised”, was the Lord’s Army’s old greeting. And the answer was, “For Ever and Ever, Amen”.

www.desculti.wordpress.com

Dorin Radu, domn100@hotmail.com
Dan Cure, Consultant
Warren, Michigan, August 2007

(1) Doina Catana, Director – Ioan Vidu National College of Arts, Timisoara – remarks on a special presentation of Moldoveanu in “Viata Spirituala”, a weekly series on Romanian public television, broadcast on July 22, 2007
(2). Marius Cruceru’s blog: “lapatratosu” , July 12, 2007
(3). All biographic details come from “Hope’s Hostages”, “Strigatul de la miezul Noptii” Book House, November 2002, Arad, Romania (A book, printed in Romanian, and dedicated to Christians who spent years in communist prisons for their faith).
(4). Richard Wurmbrand, Audio Recordings of Sermons 1987- 1996
(5).Moldoveanu Symposium, 1999 Maranatha Baptist Church, Arad, Romania, Video Recordings.