Category: Memories

Cântec de Sfântul Ilie

On By nelursIn Memories, TraditionLeave a comment

                   Jianu Liviu-Florian

In amintirea parintelui Cleopa Ilie, zis si parintele comunistilor

De o viata, viata-i cruda:
Tu mi-esti Iuda, eu ti-s Iuda –

Si-n noi toti, atata bate:
Doar sictir si strainatate!

De o viata, viata-i crunta:
Om cu frate se infrunta –

Om cu frate concureaza
Spre perfecta metastaza –

De o viata, viata-i chin:
Ia-ncercati pe un crestin,

Sa-i cantati si impotriva:
Sa va scrie-n gand misiva

De blesteme si coliva –

De o viata, toti stiu bine
Totul ce li se cuvine –

Dar nu stiu si de rusine –

L-am gasit si pe Hristos
Zugravit ca ranchiunos,

Pedepsind un biet fartat,
Pe furis, ca a mancat –

Nu a-ntors Hristos, obrazul,
La dusman, n-a dat si prazul,

Ci-a vrut, sangele, gramada,
Din flamanda lui plamada –

De o viata, viata-i cruda:
Tu mi-esti Iuda, eu ti-s Iuda –

Eu, de te sarut, vicleanul,
Tu, prin spate, da-mi pumnalul –

Si-amandoi, aceeasi Iuda,
Sa ne vindem – Viata-i cruda !

20 iulie 2011

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA? (CAZUL HAGI CURDA)

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Victor Roncea

Protest fata de încalcarea de catre Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a presei, în cazul jurnalistilor romani Valentin Tigau si Simona Lazar. Mai are România vreo voce în Europa?


Domnule Presedinte al României, Traian Basescu,

Ne adresam Dvs ca sef al diplomatiei României si presedinte al tuturor romanilor, garant si aparator al drepturilor lor.

Sâmbata, 16 iulie a.c., în cursul diminetii, doi ziaristi profesionisti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfintirea primei biserici romanesti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de catre URSS, cu crimele, deportarile si distrugerile odioase care au urmat, si pâna astazi. La granita cu statul vecin, punctul de frontiera Reni, Valentin Tigau, realizator la Radio România Actualitati si sotia sa, Simona Lazar, redactor la Jurnalul National, au fost încunostiintati ca sunt declarati indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi gasite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este ca, desi aceasta interdictie dateaza înca din 2009, pâna acum nu a fost adusa la cunostinta autoritatilor romanesti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomatiei.

Asociatia Civic Media, membra a Organizatiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazata la Viena, care este afilitata la Institutul International de Presa (IPI) cu sediul la New York, protesteaza fata de acest abuz grosolan al autoritatilor ucrainene, care constituie o încalcare grava a drepturilor omului, asa cum sunt ele stipulate în Declaratia Universala a ONU, ratificata si de Kiev, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a libertatii presei, consfintite si de catre Consiliul Europei, unde Ucraina este membra, cât si un afront la adresa relatiilor bilaterale de buna vecinatate si a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei tari de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui raspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi si a ministerului Afacerilor Externe – care, pâna la aceasta ora, a treia zi dupa incident, nu au binevoit nici sa solicite scuze din partea Ucrainei si nici macar sa-i contacteze pe cei doi ziaristi profesionisti – va solicitam Dvs sa reparati demnitatea nationala stirbita si sa aparati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani si, în acelasi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre rasaritene, la fel ca si tratamentul la care este supusa numeroasa minoritate româneasca de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internationale în privinta Deltei Dunarii, dovedesc ca aceasta tara este înca profund ancorata în mentalitatea sistemului bolsevic si ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale carui practici si metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Va aducem aminte ca, în urma cu sase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura si Literatura Româna din Bucovina va transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problema – se afirma în Memoriu – este reprezentata de interdictiile de intrare în Ucraina impuse de autoritatile ucrainene fara nici o explicatie. Lista celor care au primit interdictie de intrare în Ucraina este lunga: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, seful sectiei de stiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepresedinte SCLRB, Ion Beldeanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepresedinte al Societatii pentru Cultura Româneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti, s.a”.

Faptul ca, dupa sase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei fata de România, de etnicii, cetatenii si presa ei, în ciuda faptului ca suntem membri cu drepturi depline ai NATO si UE, arata ca avem o problema perena, nerezolvata, ceea ce demonstreaza si ca diplomatia romana, cel putin pe aceasta relatie, este la pamânt.

În acelasi Memoriu se atragea atentia si asupra unei alte probleme, si anume „cea a faptului ca localitatile romanesti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, pastrându-se denumirile impuse în perioada sovietica”. Am fost profund dezamagiti sa constatam ca, din Comunicatul oficial al MAE privind situatia celorlalti romani, în numar de 130, retinuti temporar la granita cu Ucraina în aceleasi împrejurari, lipseste cu desavârsire mentionarea numelui romanesc al localitatii în care se sfintea biserica Mitropoliei Basarabiei, si anume Hagi Curda, fie si numai în paranteza, dupa numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîsovca. Aceasta practica mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care elibereaza vize Schengen folosind pentru Chisinau denumirea ruseasca, de Kisinyov. Este o rusine pentru noi, ca romani, în secolul 21, sa ne resovietizam numele numai ca sa fim pe placul unui stat agresor si perpetuu agresiv fata de conationalii nostri vitregiti de soarta, în timp ce în propria noastra tara nu mai stim cum si unde se la suflam reprezentantilor extermisti ai ungurilor, ca sa se simta mai bine.

Nu mai putin întristator este sa constatam faptul ca diverse cluburi si organizatii care se pretind „active” pentru drepturile ziaristilor au zacut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice si de grup. Dezarmant este si faptul ca o institutie publica, cum este Radioul National, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apararea propriului ziarist, angajat al RRA, ale carui drepturi au fost încalcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudatenii sunt, din nefericire, dovada ca anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile si informatiile “avizatilor” si pâna la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleasi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, presedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” si a diplomatiei ridicate cam pe la acelasi nivel, a „genunchiului broastei”, care însa, în conditiile celei de azi, pare totusi o perspectiva a unei “înaltimi ametitoare”:

„În dorinta ca acest caz sa nu devina un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori sa „pedepseasca” abuziv libertatea presei, afectând astfel si alte institutii media romanesti, va solicitam luarea unei pozitii oficiale”.

Cum MAE si RRA nu au avut timp sa le faca publica pozitia ziaristilor „vinovati”, o reproducem aici asa cum a fost ea publicata, cu o solidaritate singulara, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalisti profesionisti, n-as miza, în totalitate, pe senzationalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe tari est-europene cu deficit de democratie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opozitie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am astepta ca alt ziarist sa însemne mai mult decât înca un individ periculos? În definitiv, aici se afla raspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin si prieten?». Am publicat, în urma cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Scoala, limba româna, biserica, constiinta de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrama si asupra carora ne aplecam de mai multa vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat si n-am exagerat nimic. În general, s-a scris putin despre Basarabia de Sud, si acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevar. Dar, cum stiti, în anumite situatii, adevarul doare mai mult ca o rana de glont. Revedeti aceste articole, pentru a întelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastra nu e noua. Sute si mii de alti jurnalisti au suferit pentru ca au spus adevarul. Unii au platit cu viata, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplari, jurnalistii n-au încetat sa caute adevarul pentru a-l spune oamenilor, având speranta ca ar putea schimba lumea în care traim. E ceea ce am facut si noi. Credem ca nu am gresit“, ne-au declarat colegii nostri Valentin Tigau si Simona Lazar.

Domnule Presedinte, aratati-le si aratati-ne ca nu am gresit!

Victor RONCEA

Presedinte-fondator Asociatia Civic Media

18 Iulie 2011

 http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Cititi si:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

AMINTIRI DE LA LICEUL „ION CREANGA” DIN BALTI

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Ovidiu CREANGA

 

Am ajuns la Liceul „Ion Creanga” din Balti când eram în clasa a patra, primele trei le facusem la Liceul „Bogdan Petriceicu Hajdeu” din Chisinau, si la „Bogdan Hajdeu” din Buzau. Liceul Ion Creanga era singurul liceu teoretic de baieti din Balti. Mai era Liceul Comercial si o Scoala de Meserii. Fetele aveau Liceul de Fete „Domnita Ileana”, care era tot liceu teoretic.

Judetul Balti era un judet mare si bogat, cu populatie de tarani plugari, numai români/moldoveni. În oras erau foarte multi evrei, negustori si industriasi. Rusi sau alte natii puteai sa-i numeri pe degete. Balti-ul avea o fabrica mare de ulei din floarea soarelui a lui Volman, care avea fabrici si în Europa. Uzina electrica era a lui Rozentuler, apoi erau multe fabricute si ateliere precum si o fabrica de zahar. Populatia româneasca era formata din functionari, militari, clerici. Mi-aduc aminte de mitropolitul Visarion Puiu, care era un barbat impunator si frumos cu o barba artistica, ciupita cu putin argint, de erau cocoanele topite dupa el.

Profesorii de la „Ion Creanga” erau unii ramasi de pe timpul rusilor care vorbeau româneste ca vai de lume cu accent rusesc. Director era Marc Valuta, fost profesor de istorie, dar nu mai preda. „Papasa”, cum îi spuneam noi, era trecut de 50 de ani, avea un cioculet a la Take Ionescu, era un om de treaba, care nu da pedepse si nu baga spaima în noi. Baieti spuneau ca Papasa avea o fata frumoasa, dar pe care eu nu am vazut-o niciodata, pesemne învata în alt oras.

Când am aterizat în „Ion Creanga” în clasa a IV-a B, cursurile începusera de vre-o câteva saptamâni, asa ca m-au asezat în banca întâia, rândul din dreapta, (erau trei rânduri de banci) celelalte banci fiind ocupate. Stateam singur în toata banca neavând coleg de banca, ceilalti baieti se uitau curiosi si neprietenosi la mine. Cazusem ca musca în lapte, trageam din când în când cu ochiul în spate si vedeam numai fete dusmanoase. Le era ciuda ca ma cheama cu numele liceului si ca veneam din „Vechiul Regat”. Era recreatia a treia, Recreatia Mare de 15 minute. Tocmai sunase, dar nu intrase profesorul.

– Cum îti zâsi  mai?

– Ovidiu ma cheama…

– Ha!, Ha!, Ha!, Povidlâ!

– Nu ma cheama Povidlâ, ci Ovidiu!

Dar nu apuc sa termin si ma trezesc cu un galos murdar în cap. Galosul apoi aterizeaza pe banca în fata mea. O furie neputincioasa a pus stapânire pe mine. Însfac galosul si-l arunc cu toata puterea înapoi, am dat la nimereala caci nu stiam cine a aruncat cu galosul în mine. Dar ghinionul, ghinioanelor, chiar atunci deschide usa si intra pedagogul sa ne spuna ca profesorul mai întârzie putin si galosul l-a pleznit drept în fata. Rusu de furie, striga:

– Cine e magarul care a  aruncat galosul?

– Ista nou, ista nou, au strigat toti într-un glas. Eu era sa-mi dau duhul. M-am ridicat în picioare dar nu am reusit sa articulez nici un cuvânt. Pedagogul, al carui nume nu-l mai tin minte, vine glont la mine si începe sa-mi care palme unde nimerea.

– Adica de astea-mi esti puslama, astfel de pramatie esti tu, lasa ca-ti pun eu pielea pe bat nu ai griji! Si zboara la cancelarie si spune ce pramatie este cel ce poarta numele liceului. Ani de zile întâmplarea asta nefericita a umbrit prezenta mea la liceu. Cu baietii m-am împrietenit si m-au acceptat în gasca lor, dar unii profesori s-au uitat banuitor la mine multa vreme. Pedagogul, însa, nu m-a înghitit niciodata si mi-a bagat strâmbe la profesori cât a putut.

Dimineata o începeam cu o rugaciune lunga pe care o recita un elev, pe când noi stam toate clasele adunate într-un coridor mare unde încapeam toti. Apoi ne împrastiam la clasele noastre si începea ziua de lucru. Stiu rugaciunea si acum, începea cu: „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pre Tine Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria…”

Poate si din cauza „primirii triumfale” de care avusesem parte, dar eu cred ca fiindca eram puturos, la început învatam foarte prost. Fugeam de la lectii de predilectie pe un deal unde soldatii faceau tragere si gloantele se opreau într-un dâmb. Gloantele erau facute dintr-o camasa de tabla de fier în care era turnat plumb. Eu si cu alti chiulangii scoteam gloantele din pamânt, apoi topeam plumbul din camasa lui de tabla la foc într-o oala de tuci, si botul de plumb îl vindeam la o baba care facea farmece cu plumb topit. Ne alegeam si noi cu câtiva lei, care pentru noi erau mari, cât roata carului. Cu banii cumparam tutun la pachet. Tutunul era de proasta calitate, era plin de gateje. În loc de foita ceilalti chiulangii foloseau hârtie de gazeta, pe care o rupeau la anumita dimensiune, puneau câteva firicele de tutun, apoi le rasucea cu maiestrie si le lipea cu scuipat de pe limba. Eu nu fumam, fiindca nu puteam, ca tuseam de-mi ieseau ochii din cap daca trageam un fum. Asta se întâmpla din cauza ca la patru ani am tras tare în piept dintr-o tigara „Plugar”, era sa mor, apoi am varsat numai fiere verzuie câteva zile, dar de atunci nu am mai fumat nici pâna în ziua de azi.

Profesorul, care ma ura în mod constant din toata inima, era Socoliuc de la franceza. Nu ma scotea din patru si din corigente. Odata, la o teza, am avut inspiratie ca ne va da „La Normandie” si am învatat bucata pe de rost. Ne-a dat „La Normandie” si eu am scris fara nici o greseala. El a spus ca am copiat si mi-a dat doi. Am început sa urlu si sa ma jur ca nu am copiat. Atunci Socoliuc m-a pus sa stau la catedra si sa scriu teza din nou. M-a pus la catedra ca sa ma controleze mai bine ca nu cumva sa copiez. Am scris din nou fara nici o greseala; mi-a pus sase minus. Ei, de atunci nu am mai pus mâna pe franceza si am început sa fug sistematic de la lectia lui Socoliuc.

Aveam la Matematica pe Dembski, care era fost ofiter al armatei ruse din Extremul Orient. Lectiile lui erau o placere sa le asculti, ca nu facea Matematica deloc, ci povestea jumate stâlcit româneste, jumate ruseste, din aventurile lui din Extremul Orient, si noi cascam gura la el, hipnotizati. Mai fusese si în Legiunea Straina, asa ca era o sursa inepuizabila de povestiri fantastice. Stia franceza mai bine ca Socoliuc. Dembski, care facea parte din aristocratia Tarului, ma iubea foarte mult, spre deosebire de Socoliuc, care odata mi-a proorocit: „Creanga, tu vei ajunge în viata în cel mai fericit caz cizmar, dar si acela de foarte proasta calitate, poate un cârpaci sa pui numai petice”. Pe Socoliuc îl urasc sincer si din rasputeri si azi.

himia mi-a placut de când ma stiu, citeam tot ce-mi cadea în mâna despre chimie, de aceia stiam „dumnezeieste” la chimie. Îmi încropisem laborator acasa si colectam chimicale cum puteam. Neagoe de la Chimie era un tip haios, de fapt era profesor de fizica, îl pusese si la chimie ca nu aveau titular. „Ba Creanga, tu stii chimie mai bine ca mine!”. Si el ne spunea în clasa tot felul de întâmplari din viata lui. Neagoe înfiintase un laborator de chimie al scolii, si pe mine ma luase laborant ca ajutor al lui. Din laboratorul meu lipsea acidul formic, si în laboratorul lui Neagoe era o sticla mare de 5 litri. Gasesc o sticluta mica cu dop slefuit de sticla si sterpelesc si eu vre-o suta de grame. În loc sa-i cer lui Neagoe care mi-ar fi dat în mod sigur, bag sticluta în buzunar la pantaloni. Dopul, fiind de sticla nu se tinea fest, si câteva picaturi de acid formic au iesit si mi-au udat buzunarul pe dinauntru, apoi a trecut prin chiloti si a ajuns la piele. A început sa ma usture teribil, dar taceam mâlc ca sa nu ma dau de gol. Sufeream ca Mucius Scevola, dar de atunci nu am mai furat nimic în viata mea. Noroc ca era ultima ora. Când am ajuns acasa aveam o pata mare rosie pe picior care durea îngrozitor. Apoi s-a facut o rana care abia a trecut. Nu m-am dus la Dispensar, caci m-ar fi întrebat cum s-a întâmplat. Neagoe era oltean si toata viata a fost burlac. Dupa zeci de ani l-am întâlnit la Bucuresti, locuia într-o chichineata care avea o singura camera, era tot neînsurat si-mi spunea ca are un succes grozav la femei. Era slab ca un ogar, se vedea ca manânca pe sponci.

– Ba Creanga, la toate le spun ca am 47 de ani.

– Da de ce, dom’ profesor, 47?

– 47 de razboaie a avut Stefan cel Mare, dupa fiecare razboi construia o biserica sau manastire si cifra asta o tin minte.

La istorie îl aveam pe Polianski care vorbea româneste ca vai de lume. Mi-aduc aminte ca odata adusese tezele si comenta rezultatul: „Chezele în general sunt foarche slabe, numai Boris Cazacu a achins putin si pe gheparche pe Maria Terezia”. La Gimnastica îl aveam pe Erhan, un tip tânar, sportiv, cu corp atletic, toti eram lesinati dupa el. El ne iubea si ne lua apararea în cancelarie când aveam probleme. Eu eram un tip voinic si în front stateam în fruntea coloanei deoarece eram mai înalt, la recrutare am avut 1 metru opt zeci, care pentru atunci era mult, caci baietii nu erau asa de înalti ca acum. Faceam cu Erhan mult sport, volei si baschet si saream capra. Câte odata jucam si oina care era un sport specific românesc. An de an clasa noastra a luat campionatul scolii la baschet si eram trecuti pe un panou de onoare. Eu jucam fundas, dar câte odata fugeam si bagam si eu mingea în cosul adversarilor.

În clasele superioare era profesor la matematica Costrov, un rus dat naibii de rau ce era, si noi eram clei cum scapasem din povestirile lui Dembschi cel simpatic. Eu cred ca eram cel mai tamâie. Metoda mea de a fugi de la matematica: bagam o frunza de coada soricelului în nas si frecam nara cu putere. Dupa câteva minute izbucnea sângele. Ridicam mâna dreapta sau stânga deasupra capului, depinde pe ce nara curgea sângele si dadeam ochii peste cap. Vecinul meu se ridica si spunea cu voce tremurânda: „Dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut rau”. El venea si se uita câinos la mine: „Scoate magaru’ si du-l la Infirmerie!” Colegul atât astepta, ca astfel scapa si el, apoi fugi la plumbi. Când n-aveam încotro si trebuia sa ma duca la infirmerie, aveam alta metoda. Primul lucru îti punea termometrul la subtioara. Atunci ma apropiam tiptil de soba, împingeam termometrul mai la spate si-l lipeam de soba. Odata nu am fost atent si când l-a luat infirmiera aveam 41.5. A chemat urgent doctorul care, când a venit, „îmi revenisem”, avem 36.8, si toata lumea a fost fericita ca nu am murit la ei. Daca era vara si nu ardea focul, frecam termometrul de camasa pâna se ridica temperatura  cât vroiam sa fie. Mai era o metoda, sa manânci creta pisata, dar era gretoasa si nu „lucra” totdeauna. Odata „fugeam” de la matematica si chiar fugeam de-mi scaparau calcâiele, si când dau coltul îl iau pe Costrov în brate care venea tacticos de pe strada cealalta.

– Creanga, erai sa ma dai jos, ce e cu tine?

– Fug la infirmerie, dom’ Profesor, ca sunt foarte bolnav. Si-l repun iarasi pe picioarele lui pe Costrov si fug din nou.

Ajuns în clasa, baietii sar cu gura:

– Vai dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut atât de rau ca ne era frica sa nu moara.

– Saracu, stiu ca era sa ma  dea jos din fuga! Cere condica si scrie: „Pe Creanga l-am vazut fugind de la lectie, era sanatos, voinic si bine dispus”. Desigur ca foaia aia a disparut din condica, cu toate ca filele condicii erau numerotate.

La Româna îl aveam pe Gheorghe Cârtu, o mutra de turlan cu un dovleac mare, prevazut cu o chelie bogata, care-i dadea un aer de bonom, de fapt ce si era. A pus în scena „Harap Alb”, era admiratorul lui Ion Creanga. Eu eram un boier ce aveam un caftan rosu, facut de mama din hârtie creponata. Nu aveam talent teatral, si când trebuia sa spun o poezie mi se punea un nod în gât si începea sa-mi bâtâie capul. Ca boier, nu aveam de spus nimic, apaream din culise, trebuia sa traversez scena si sa ies pe partea cealalta. Am facut, cred, vre-o 10 repetitii, dar când sa ies din culise si sa intru pe scena, începeau sa-mi tremure picioarele. Pâna la urma, am reusit sa traversez scena fara sa ma prabusesc. La spectacol, sala era plina de parinti ce stateau pironiti locului si nici nu suflau ca sa-si vada odoarele. Ne-am bucurat de un succes rasunator. Piesa, la cererea generala, s-a mai jucat de câteva ori. Dar la unul din spectacole, un alt „boier” m-a calcat pe pulpana hlamidei mele si m-a lasat cu fundul gol. Spectatorii au râs copios, si au spus ca asta a fost scena cea mai hazlie. La o teza, Cârtu ne-a dat sa facem analiza gramaticala la o fraza din „Amintiri din Copilarie” a lui Creanga: „Logofete brânza-n cui, lapte acru-n calimari, chiu si vai prin buzunari”. Nimeni nu a putut sa faca analiza, nici chiar Boris Cazacu, care era tocilarul clasei.

Dar cel mai pitoresc personagiu era profesorul de desen Râbalcu. Cred ca avea vre-o 50 de ani, fusese colonel în armata Tarului. Din timp în timp se faceau asa zise „concentrari”, când îi îmbraca si pe civili în haine militare si câte odata faceau si instructie. Odata i-au „concentrat” pe profesorii de la Ion Creanga si, sa vezi comedia naibii, Râbalcu era colonel, si Valuta directorul era sergent. Ceilalti erau de la maior în jos.

La prima lectie de desen de la „Ion Creanga” nu m-a prevenit nimeni, de aceia am fost foarte socat. Când a intrat Râbalcu, eu m-am ridicat în picioare cum se facea la toti profesorii, toti ceilalti au stat jos si au început sa strige cât îi tinea gura: „FROSA! FROSA! FROSA!” Am ramas cu gura cascata si ma uitam nedumerit. Un vecin de al meu mi-a strigat tare ca sa astupe zgomotul: „Striga si tu ma!”. Eu nu îndrazneam sa strig, atunci altii s-au rastit la mine, si am început sa strig si eu. Cu încetul am înteles. Râbalcu avea o familie numeroasa si de nevasta… o tata lalâe si mai mult lata de cât lunga, care venea si se plângea la baieti ca Râbalcu are o ibovnica Frosa si ca sta mai mult la ea decât acasa… si nu mai aduce leafa la familie „ca îi da lui sterva si curva aia”. Ea vorbea româneste mai bine ca el, pe semne ca era moldoveanca. „Strigati la el si faceti-l de râs, baieti” si baietii atât asteptau. La lectiile lui Râbalcu era un vacarm de nedescris, nimeni nu era atent, unii cântau „Traiasca Regele”, altii jucau leapsa pe ouate, altii bâza, el statea cu fata la tabla si desena. Ce desena? „Un vacuta mitica, o caluta frumusica”.

Odata ne-am vorbit si, când a venit Râbalcu în clasa, ne-am sculat toti odata în picioare, apoi era o liniste de se auzea musca. Râbalcu s-a fâstâcit rau, s-a asezat cu fata la tabla, conform obiceiului lui si a început sa deseneze. Se vedea ca nu era la locul lui si deodata explodeaza: „Da ce sunteti nebuni, ce aveti?” si atunci noi am început „FROSA! FROSA!” si el s-a linistit si si-a vazut de treaba.

Când eram în clasa a saptea o grupa de elevi mai inimosi, ca Vlad Bejan, Colea Dreab, Boris Cazacu si eu am, am reinviat Societatea Stiintifico-Literara „Bogdan Petrieicu Hajdeu” – al carei presedinte a fost ani de zile savantul de mai târziu Eugeniu Coseriu – si m-au ales pe mine presedinte, (probabil fiindca ma chema Creanga!). Vlad Bejan este acum doctor pensionar, fost director la un spital din Iasi si Boris Cazacu era pe timpuri doctor la Spitalul Studentesc din Bucuresti, ce-o fi cu altii, Dumnezeu stie. La sedinta de deschidere, cuvântul trebuia sa-l tin eu, nu aveam nici o experienta, nu stiam ce sa spun si m-am bâlbâit penibil. Cel putin, daca mi-as fi scris câteva fraze pe o hârtie, dar m-am facut de bacanie. M-a salvat Cazacu, care s-a bagat pe fir si a început sa vorbeasca el fara cusur. Am reeditat si revista „Crenguta”. Primul numar l-am tiparit la un tipograf, evreu rus, care abia îngaima câte ceva în româneste. El spunea: „Revistu lui Crengutî”. Am tiparit atunci 250 de exemplare, eu am învârtit de o roata care avea o manivela de mi-a venit rau, caci tiparnita nu avea motor electric. Al doilea numar l-am scos mai bine, la o tipografie cu motor electric si cu caractere frumoase, Tipografia Eparhiala Balti, din strada General Bethelot nr. 32, chiar si cu unele desene si figuri. Eu am pus un motto pe coperta revistei (care de fapt m-a condus toata viata): „Prin munca, spre ideal!”. Apoi au navalit hoardele barbare din stepele asiatice si totul s-a spulberat. Termin cu cuvintele lui Eminescu: „Cine-a îndragit strainii, mânca-i-ar inima câinii!”.

Toronto, Canada

 

„CÂND PE SUS SI CÂND PE JOS”

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Gheorghe A.M. CIOBANU


REGASIREA INSTRAINARII si PERIPLU PE BICICLETA de  MIHAI STRIBU

 

 

„Dar nu-ntr-una si… frumos’’. O alta zicala populara, care se potriveste de minune si la spatiul istorico-existential, generat de ultimele doua aparitii editoriale ale scriitorului Mihai Stirbu: „Regasirea înstrainarii” volumul I si „Periplu pe bicicleta”.

Autorul are o experienta îndelungata în arta condeiului, mânuind-o pe aceasta înca de pe când era si student si elev. Pixul în doua culori si bicicleta pe doua roti, îi sunt pe mai departe ca o a doua Patrie a sa.

 

Ramânând si noi pe coordonata timp, vom zabovi, la început la cea dintâi. O dezvoltare postuma a unor notari dureroase, retinute în fuga vietii de catre tatal autorului. Un moment tragic uman si absurd istoric, amândoua fiind, parca, un destin repetabil, tocmai apartenent unui neam a carei sorginte se pierde în urma, spre radacina geto-dacica a poporului nostru. Un „Va ordon’’ continuu, când „Pe aici nu treceti’’, când „Ce-i cu voi, afara” si tot asa de la un veac la altul, fara sa stii cui e de spus: „Stai” si cui un „Hai’’ pornit de la Focsani.

Desi deloc germanici, spre-a repeta Walkiric doar „Jawohl”!, eroul nostru – tatal, se strecoara din linistea serala a „unei ultime nopti de dragoste pentru viata” spre-a fi pe undeva, pe unde-i bezna celei „dintâi nopti belicoase, coplesita de lehamite”. Cronica dureroasa a începutului de la origini ca un crud razboi, amplificata în aceste pagini, nu motiveaza sau prefigureaza, nici „da’’-uri si nici „nu”-uri, nici „Ave” si nici „Vae”, ci doar surprinde cu un ocular neutru, ce se petrece, azi din nou, cu „Sapientia” lui Homo. Deocamdata „autorii” ne pregatesc pentru „eroisme’’, deoarece acel „putergai din Danemarca” nu mai poate fiinta.

De la „senile”’ sa trecem pe „roti” la bicicleta zilelor noastre, careia autorul i se daruieste cu pasiune. E un mijloc de locomotie, ce foloseste o a ceeasi energie nativa ca pe timpul „Razboiului cu Troia” si nu pe aceasta din import, prin „Cernobâl” sau „toluen-nitro”.

Acum, la orizont, orizontul, iar sub bolta cereasca ozonul. Sunt notari spontane din drumetiile autorului, nu în conditii de confort ci doar pendulari. Pentru autor, „bicicleta’’ simpla îi este în viata ca o „sora’’ cu care împarte si restul de pâine si oboseala lui „nu opri” ca si bucuria, uneori postuma, de a se gasi, nu pe o „pseudo-terra’’, ci într-o matura suta la suta.

Volumul cuprinde, eterogen, trei „popasuri” editoriale: un poem, alteori amar, adus celor doua „cercuri alaturate si sincrone” constituind „galaxia bicicletei”, apoi „primi pasi’’ ca evadari adolescentine, spre obiective, turistice sau „foto” prin împrejurimi si în ultima plecare, manevra superlativa, buna pentru o Olimpiada, „zborul biciclistic’’ al sau, pe „pârtia” Transfagarasanului, la care admiram nu ca l-a „atacat”, ci, mai ales e faptul ca a coborât dincolo, nu cu un Aro sau Volskwagen, ci cu un fluturas fragil, cu aripioare din filet. Parcurgerea acestui „zid chinezesc” carpat ramâne pentru oricine si oricare, un act temerar, o performanta. Si autorul Stirbu a fost un „suisgeneris’’ olimpic temerar.

Doua volume cu doi temerari, ce au luptat si au înfruntat din plin, o inertie cosmico-terestra care, ori e sublima ori e demonism, confirma si prin pana autorului de-acum, ca totul misuna pe lume, nu pentru faptul ca orice se misca, ci ca miscarea duce spre altceva”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

iunie 2011

—————————————————–

STIRBU Mihai, scriitor, jurnalist, cineast, inginer, profesor. Nascut la 15 aprilie 1957, în localitatea Cârligi, judetul Bacau. Membru al Ligii Scriitorilor din România, Filala Iasi – Moldova. Absolvent al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi (Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi Iasi) 1977-1982. Secretar de redactie si fotoreporter la revista ,,Opinia studenteasca”. Profesor la Liceul „Roman-Voda’” din orasul Roman 1983-1987. A coordonat activitatea unui fotocineclub, obtinând trei premii întâi la nivel judetean. Premiul Editurii Panteon la Concursul National I. Creanga Iasi, 1985.

 

Carti publicate:

Povestea nemuritorului (Piatra Neamt, 1995, Editura Panteon);

Comoara verii (Iasi, 1998, Editura Junimea);

Regasirea înstrainarii (Iasi, 2010, Editura PIM);

Periplu pe bicicleta (Editura PIM, 2010).

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

On By nelursIn Memories1 Comment

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

„Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

CHIPUL OMENESC IN PICTURA

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

lui Liviu LAZARESCU

 

de Dr. DOREL SCHOR

 

Portretul este subiectul unui paradox. Pe de o parte, este un gen dificil care solicita pricepere, timp, concentrare, rabdare…Pe de alta parte, mai toti pictorii isi incearca penelul in intentia de a surprinde nu numai asemanarea fizica, ci si personalitatea subiectului. Este o arta foarte veche, traditionala, ajunsa firesc in contemporaneitate. La inceput destinat sa imortalizeze celebritati, regi si imparati, trecut si prin rigorile cultului personalitatii, dar avind si cinstea de a imortaliza oamenii care au avut o contributie semnificativa in istorie, portretul si-a cistigat un loc de prestigiu.

Reprezentarea artistica a unei persoane, in care fata si expresia ei este predominanta -cam aceasta ar fi definitia portretului. Celebre sunt portetele (dar si autoportretele) semnate de faimosi, precum Rembrand, Durer, daVinci, Van Gogh, Kahlo, Picasso… Evident, am putea continua… Si tocmai multiplele exemple din pictura actuala subliniaza cit de importanta este indepartarea de impostura de kitsch, de fatarnicie.

Liviu Lazarescu picteaza cu distictie si demnitate. Capabil sa surprinda cu maiestrie asemanarea fizica, el vede insa dupa aparente, patrunde in sufletul si gindul omului, descifrindu-i psihologia. Modelul lui este uneori o personalitate, un om de cultura, dar poate fi si barbatul anonim sau femeia mama, chipul unei necunoscute. Galeria de potrete pictate de Liviu Lazarescu respinge poza, expresia superficiala…Pictorul cauta atitudinea fireasca ,sugereaza mobilitate, expresivitate. Nu poti reda adevarata personalitate a celui pictat daca nu surprinzi bogatia vietii lui interioare si valorile sale morale. Pictorul se ataseaza modelului, se identifica cu personalitatea acestuia, uneori cu biografia acestuia sau cu idealurile sale, cu sentimentele sale cele mai intime.

Portretele maestrului Lazarescu sunt interiorizate, surprinse cu un dramatism retinut, expresia lor e usor enigmatica. Linia este supla si decisiva, supraplanurile figurii aluzive. Ramine loc pentru privitor sa completeze in gind tabloul cu propria impresie. Uneori lucrarea aminteste de icoane, alteori include un discret simbol sau o aluzie expresionista… Dar mai ales chipurile pictate sint dominate de un anumit lirism benefic. Pictorul s-a straduit sa fixeze partea frumoasa si luminoasa a personajelor sau, poate, si-a ales prototipurile mai ales din categoria celor care binemeritau.

 

 

Sfânta zi de Duminica

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

“Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

“Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…”

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!”

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: “Si el e nepotul meu!”

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara “musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

VAI! CE-AI FACUT ÎN CHIPIUL DOMNULUI DABIJA?!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Ovidiu CREANGA

Domnul Dabija era poate cel mai important personagiu din regiune, fiind seful postului de jandarmi din satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna cu capitala Chisinau. Tata, avea o slujba la Serviciul Judetean de Poduri si Sosele si era toata ziulica mai mult pe drumuri. Tata era prieten la toarta cu Domnul Dabija, amicitie ce se bizuia pe faptul ca amândoi erau puternic înzestrati cu darul „suptului”.

Când îti era lumea mai draga, numai ce auzeai pe Domnul Dabija ca bate cu bocancul cât ce poate în poarta si striga mieros la mama: „Coana Pompilico, Coana Pompilicooo, e acasa Domnul Vasilica (adicatelea tata), ca avem sa mergem de îndata pâna în satul megies la alde Pandele ca avem cu el o tarasenie”. Domnul Dabija, avea sareta cum avea numai primarele. Mai avea si o pusca cu o singura teava, nu cu doua ca a lui tata, dar era lustruita de stralucea luna. Si… mai avea si un chipiu aratos, pe care-l purta pe o ureche. Ce mai atâta vorba, Domnul Dabija era grozav! Si îl lua pe tata, si când îl aducea înapoi cu sareta, tata abia mai nimerea sa intre în casa si asa îmbracat se arunca în pat, de se chinuia mama sa-l dezbrace ca pe un prunc, în timp ce-l blagoslovea cum îi venea la gura. Ei, din asta pricina, mama îl ura din toata inima pe Domnul Dabija, si eu ca sa-i tin isonul mamei, nu îl aveam deloc la pipota. Dar sa vedeti în ce mod parsiv m-am razbunat pe el.

Într-o buna zi, vine Domnul Dabija, cred ca era vreo sarbatoare, ca mama l-a poftit în casa. Domnul Dabija i-a pupat galant mâna mamei, si-a spânzurat chipiul într-un cui din antreu si a intrat respectos dupa mama în odaia cea mare, unde tata era gata asezat la masa, lucru pe care l-a facut de îndata si Domnul Dabija. Mama trebaluia prin bucatarie, dar pâna una alta le-a dus niste cafele (numai de cafele nu le ardea lor). Eu, sa fi avut vre-o patru ani, si eram tare cuminte… când dormeam!

Chiar atunci mama ma lauda la Domnul Dabija ce destept si cuminte sunt. Dupa ce m-au torturat cu „Pasarica alba-n cioc”, performanta ce a stârnit adevarate tunete de aplauze, nu-mi gaseam astâmparul si Nichipercea nu are de lucru ma îndeamna sa ies în antreu unde se odihnea  chipiul lui Domul Dabija. Am târât cum am putut un taburet din bucatarie, m-am catarat de am smuls chipiul din cui si l-am pus pe taburet cu gura în sus ca pe un tucal. Apoi fara sa stau mult pe gânduri, deoarece de mult ma  taia un pipi de abia ma mai puteam tine, l-am slobozit satisfacut în faimosul chipiu al lu’ domnu’ Dabija. Dupa ce m-am usurat, am lasat chipiul pe scaun, am intrat voios în odaia cea mare si adresându-ma surâzator Domnului Dabija care ma privea cu caldura, i-am zis cu multa mândrie:

– Stii teva Domnu’ Dabiza?

– Ce puisor scump?

– Da n-ai sa te supeli pe mine?

– Vai puisor cum sa ma supar.

– Am facut pipilica în chipiul tau.

 

O atmosfera grea, prevestitoare de furtuna s-a asternut de îndata în camera cea mare.

– Hai nu glumi strengarule, zise Domnul Dabija cu jumatate de gura…

– Zau nu glumesc Domnu’ Dabiza!

Mama a sarit ca arsa drept în antreu de unde a venit cu chipiul în chip de tucal, din care începuse sa picure pic-pic o licoare tulbure caci se amestecase cu sudoarea lui Domnul Dabija. Cu o mâna tinea chipiul cu alta m-a însfacat de subtiori, chipurile sa ma duca sa ma bata în alta parte, a iesit afara în ograda unde a rasturnat „tucalul”, si în loc sa ma bata, m-a pupat tare pe amândoi obrajii.

– Nu mai intra în casa pâna nu pleaca Domnul Dabija, ascunde-te în sarai si stai acolo, si nu face galagie! zise mama catre mine cu multa dragoste în glas.

Nu stiu ce o mai fi fost, ceace îmi aduc aminte este ca am adormit în paie, de unde m-a luat mama seara în brate de m-a dus direct în patutul meu. Tata se duse-se cu Domnul Dabija „la vre-o tarasenie”. Asa m-am razbunat eu (si mama), pe „Domnu’  Dabiza”. Ce i-a trebuit, aia a capatat.

——————————————

Din voumul „Din sacul lui Mos Bodrânga”

 

Ovidiu CREANGA

Toronto,Canada

ANAMNESIS

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Mihaela CRISTESCU

 

Sotului meu, Constantin

 

As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.

[pullquote]

„Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur

[/pullquote]

Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[pullquote]

„Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[/pullquote]

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”

 

Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur

 

Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

 

Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.

 

Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”

[pullquote]

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

[/pullquote]

Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.

 


Sydney, Australia

30 mai 2011

STUDIO 6 IN GALERIE

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

ATELIER EMBLEMATIC

de Dr. DOREL SCHOR

 

In urma cu niste ani, doua pictorite entuziaste din Natania, Liana Gross si Dita Liron, au infiintat un studio de lucru la care au mai invitat citiva artisti. Probabil pentru ca se afla pe o strada la numarul 6 si din cauza ca acesta era si numarul initial al pictorilor care si-au impartit spatiul atelierului, numele a ramas “Studio 6”. Cei care s-au perindat prin aceasta “cooperativa artistica” au participat la expozitii individuale sau comune, in tara si peste hotare, au editat cataloage si albume sau carti de arta…

 

 


 

Dar nucleul solid si permanent l-au alcatuit patru pictori, la cele doua initiatoare adaugindu-se Eduard Grossman si Rozi Shaham. Intimplarea face ca studioul , oaza de creatie originala, sa devina emblematic pentru ceea ce este Israelul. Pentru ca Liana Gross , nascuta la Dubrovnik, in Croatia, a ajuns la virsta tinara, Rosalind (Rozi) Shaham a venit din Canada, Eduard Grossman a imigrat de prin Uralii Rusiei, iar Dita Liron e sabra, nascuta adica in tara. Acest aspect interesant se adauga caracterului pluralist al echipei, conceptelor variate, al fiecaruia, experientei profesionale individuale.

 

 

 

Bogatia mijloacelor de exprimare permite artistilor dezvoltarea personalitatii fiecaruia in contextual unei colaborari rodnice.

Eduard Grossman creaza o lume fascinanta in care magia culorilor este predominanta. La formatia sa clasica, suplimenteaza lumina mediteraniana si bogatia cromatica a postimpresionismului. El renunta la dogme si canoane, permitind abstractului interpretari asociative, metafore plastice, o imbinare creativa a realului si imaginarului.

Liana Gross picteaza cu sensibilitate si lirism, notiuni care se impletesc surprinzator dar armonios, cu energia unor tuse curajoase, cu senzatii intense si dinamice. Putem descifra uneori in lucrarile ei drame neconsumate sau simboluri temporale, paradoxuri si aluzii la problemele acute ale lumii contemporane.

 

Dita Liron si-a gasit, fara indoiala, un stil personal… Ea picteaza peisajele cu un unic concept al spatiului, desfiintind limitele si continuindu-l catre infinit. Isi gasesc loc, in pinzele ei, intr-o atractiva simbioza, realismul si abstractul, culorile calde, emotiile, simbolurile, lumina, corpul uman,ciclurile naturii, infinitul…

 

 

 

Rozi Shaham e si ea o impatimita a naturii, careia ii subliniaza simplitatea dar si unicitatea, prin culori vibrante.

Tablourile ei sint compozitii libere in care se regaseste realitatea inconjuratoare. Lumea ei este subiectiva, dar pictorita o comunica privitorului ca pe o invitatie la meditatie si iubirea frumosului.

 

 

 

 

 

 

 

FARMECUL UNEI VÂRSTE NEMURITOARE

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Octavian LUPU

 

„Who wants to live forever” – Cine vrea sa traiasca vesnic – este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodata de catre regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreuna cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Craciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toti cei care erau adolescenti sau tineri la acea data. În mod surprinzator, ori de câte ori am avut ocazia sa audiez din nou aceste melodii, involuntar am trait un sentiment de parere de rau pentru anii care au trecut fara sa materializeze asteptarile unei vârste la care crezi ca orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de vointa sau perseverenta pentru a ajunge la împlinirea lui.

Într-un anumit sens, nimic nu se compara cu perioada adolescentei, cu acea treapta intermediara dintre copilarie si maturitate, acea interferenta stranie, dulce si amara deopotriva, dintre nazuinta de a deveni ceva cu totul deosebit si imaginea unei realitati potrivnice pe care crezi ca o poti învinge eroic la fiecare pas. Si de aceea, nu pot decât sa ma opresc la marginea timpului acelei perioade si sa strig din adâncul fiintei mele dorinta de a putea retrait farmecul unei vârste nemuritoare.

În ce ma priveste, amintirile din acea perioada se amesteca naucitor cu impresiile cele mai neobisnuite generate de experienta trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzatia ca toti acei ani, nu mai multi, dar nici mai putini de patru, au fost în mod brutal înlocuiti de instructie militara, plantoane, smotru de tot felul, precum si de urletele comandantilor strigând la mine ca nu ma supun disciplinei militare. Aceste senzatii profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasa sau de ani, care nu de putine ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.

Adevarul este ca nu as fi putut sa îmi închipui ca ranile emotionale produse la acea vârsta aveau sa fie atât de profunde încât sa continue sa ma urmareasca zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din bratele copilariei, am avut senzatia ca m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuti la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioara avea sa fie ravasita de o experienta pentru care nu aveam cum sa fiu pregatit mai dinainte. În mijlocul anilor dementi ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârsta nepotrivita de rautatea naturii umane dezlantuite asupra unor tineri abia intrati în anii adolescentei.

Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârsitele adunari pe platou, la fel de inutile ca marimea numarului lor, de jignirile continue la care eram supusi zi si noapte, precum si de duritatea relatiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurenta acerba în dobândirea de note cât mai mari fata de ceilalti sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârsta, în genul obtinerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experienta obligatorie în genul efectuarii stagiului militar, trecerea printr-o astfel de “unitate de învatamânt” avea un aspect de zece ori mai frustrant si mai dureros.

Cu toate acestea, în acei ani am învatat prin chiar obstacolele ce au fost puse în fata mea, ca dincolo de experienta nefericita a prezentului, exista mereu un spatiu, un orizont intangibil al libertatii interioare ce se constituie ca o proiectie continua a ideii de nemurire. Reusind sa depasesc momentele de cumpana ale compatimirii de sine si în sens contrar dorintelor celor ce ne “educau” prin brutalitate si exercitarea fortei, am ajuns sa am acel simt cu totul rar al transcendentului, ce m-a calauzit ulterior spre Dumnezeu si spre Scriptura.

De îndata ce acest simt a prins contur în adâncul fiintei mele, am fost convins ca nimic si nimeni nu aveau sa mi-l mai smulga vreodata din suflet si astfel am descoperit ca poti bloca trecerea timpului în inima ta, ca poti face un “stop-cadru” interior asupra acelor impresii si trairi pe care ai ales sa ti le întiparesti pentru totdeauna în structura de nesters a constiintei tale. Iar o astfel de descoperire poarta amprenta si gustul nemuririi.

Un astfel de stop-cadru s-a petrecut si cu mine, iar acea perioada netraita a adolescentei avea sa îmi stabileasca reperul interior al fiintei mele la o vârsta cuprinsa între saisprezece si saptesprezece ani. As putea spune ca am ramas de atunci un vesnic adolescent în ce priveste valorile si perspectiva vietii, mereu la granita dintre copilarie si maturitate, având continuu în fata dorinta devenirii în a fi altfel decât “toata lumea”, în a ma minuna de fiecare data în fata miracolului existentei clipei prezente si în revolta suprema împotriva oricarei forme de compromis.

De aceea, ori de câte ori am ocazia sa ascult melodiile anilor ’80, senzatia plina de prospetime a vârstei adolescentei pune din nou stapânire pe mine, amintindu-mi ca desi au trecut atât de multi ani, sufletul meu a ramas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaste moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu stiu exact parerea ta, dar în ceea ce ma priveste nu pot sa spun decât un simplu: Da.

“Ferice de cei ce plâng, caci ei vor fi mângâiati.

Ferice de cei blânzi, caci ei vor mosteni pamântul.

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

„Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.”

 

Mai 2011, Bucuresti

 

 

Privind prin ochii copilariei

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011



Amintiri de refugiat: Intre Panciova si Montreal

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Nea Mitica isi continua povestea. Cuvintele lui sunt incarcate de amintiri. Il privesc in timp ce vorbeste si imi dau seama ca trecutul l-a insotit mereu, ca n-a uitat nimic din ceea ce traise candva. Numele localitatilor pe care le mentioneaza au pentru el o incarcatura sentimentala: Covacita, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Il ascult cu atentie. Inteleg drama pe care a trait-o in urma cu niste ani buni, acest om.

Intre legionari si nazisti

Legionarii au fost cei care l-au trecut granita in Iugoslavia pe nea Mitica, desi el nu era legionar. Fusesera opt persoane in grupul lui. Au stat trei zile inchisi la Panciova,  resedinta districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), orasul unde Timisul se înfra?este cu Dunarea. La 15 kilometri distanta de Pancevo se poate trece Dunarea în „Orasul alb”, Belgrad, situat la confluenta râului Sava cu Dunarea. Acolo, in Pancevo era cea mai veche puscarie de pe timpul imperiului austro-ungar, care a durat cincizeci si unu de ani, din1867 si pana in1918; de abia in anul 1918, Serbia se unea cu Muntenegru, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, formand Regatul Iugoslav. In timpul celui de al II-lea razboi mondial, Serbia a fost un stat marioneta al Germaniei hitleriste; teritoriul sau includea Serbia Centrala de azi si partea vestica a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federatii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialista Federativa Iugoslavia, condusa de Iosip Broz Tito, pâna la moartea acestuia în 1980, imi relata cu usurinta, nea Mitica, toate aceste date istorice.
Apoi, grupul lui a fost mutat la Covacita, o localitate tot in  Banatul de Sud din Voivodina, (Serbia), unde au stat doua saptamani. De acolo i-au trimis la Banovici, in nord-estul Bosniei-Hertegovinei, unde au stat un an si cateva luni, el lucrand la o cantina.
I-au arestat din nou si i-au pus pe toti in baracile facute de nemti. Intrucat nemtilor li se terminase contractul, acestia, prizonieri de razboi fiind, au plecat inapoi in Germania.

La Trieste

La scurt timp, nea Mitica si grupul sau au plecat in Zrenianin, localitate situata mai la nord de Pancevo, la o distanta de 80  kilometri si aproape de frontiera cu Romania. De aici, sarbii i-au trimis acasa. Venea un sarb schiop si se uita cu lampa la ei. Sarbul acela schiop ii trimitea pe toti inapoi in tarile lor. Facuse el, dupa socotelile lui, un grup pe care l-a trimis spre apus, grupul lui nea Mitica fusese trimis aproape de orasul Trieste, situat la granita Italiei cu Slovenia, la o fabrica de caramida, la vreo 30 de km de Trieste. Au stat cu totii acolo cateva zile, pana a venit seful si le-a spus: “Dati niste bani si eu va duc pe frontiera” si astfel i-au trecut in Trieste. Italienii i-au asteptat cu un “Bun venit” ; existau acolo, pe langa italieni si englezi si americani.

Un prieten pianist

Italienii le-au facut acte de identitate. De la Trieste nea Mitica a plecat pe jos pana intr-un sat numit Santa Croce. Cauta de lucru. La poarta unei case erau caramizi, pietre si tot felul de materiale de constructie. Ce-a gandit ? “Omul acesta precis are nevoie de cineva sa le duca de aici, sus”. A batut la poarta si l-a intrebat in italiana daca are ceva de lucru. Proprietarul l-a intreabat ce limbi mai vorbeste, iar el i-a spus : «Limba franceza », asa ca s-au inteles.  Cei doi proprietari (sot si sotie) erau medici, amandoi de origine franceza.  I-au dat de lucru lui nea Mitica pentru 3 luni. In acest timp, el a primit vizita unui prieten, Anton Stefanescu, care era professor de pian. Cand a intrat in casa, Stefanescu a observat un pian. L-a intrebat pe proprietar daca poate sa cante putin. Proprietarul a fost de acord. Cand a inceput acesta sa cante, s-a facut liniste in casa. Elvetianul si sotia sa au fost impresionati. Mai tarziu, nea Mitica a primit un plic pentru “prietenul sau pianist”.
Cand i l-a inmanat, Nea Mitica, mai in gluma, mai in serios, i-a spus : « Eu am lucrat doua saptamani la carat piatra si caramizi, munca grea, nu gluma si uite cat mi-a dat…iar tie ti-a dat atatia bani pentru o ora de cantat. » Stefaneascu i-a spus povestea cu un pictor : « Cat timp ai lucrat la tablou? » « Trei ore ». « Si pentru trei  ore imi ceri atat de mult? » Si raspunsul a fost: “Da, am lucrat trei ore si toata viata.”

Cand o poarta deschide o alta poarta

Romanii incepusera sa-l vobeasca de rau pe nea Mitica. “De unde are asta bani?”  El le dadea bani de timbre si pentru alte mici cumparaturi. Presupuneau ca are contact cu comunistii. « Altfel nu ar avea bani ! », spuneau ei. Probabil ca erau informati ca in Trieste se tineau meetinguri si acolo vorbea seful partidului communist din Italia, pe nume Toleatti. Italienii erau peste 30% comunisti. Ei aveau o vorba : “O poarta deschide o alta poarta”, si de aici sa fi pornit banuiala. Atunci, nea Mitica l-a chemat pe Stefanescu si l-a dus vreo treisprezece kilometri, sa vada unde lucreaza.

Ursu

Pe Ursu, nea Mitica l-a cunoscut in Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care ii amuza pe ceilalti. Cand il intreba cineva ce a facut in Romania, el raspundea: “M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani ”. Cand il intrebau ce stie sa faca, el spunea ca are degete fine. « Cum adica? » “Deschid orice casa de bani”. Sau, cand ii reusea ceva, se exprima : “Mi-a iesit pasenta !” Povestea cum i-au adus case de bani elvetiene, germane, americane, etc.  “Nu-mi vine sa cred, am reusit la americani” – spunea el. Pe Ursu l-au imbracat in haine americanesti, i-au dat bani, l-au dus in America si nu a mai auzit nimeni de el. Posibil,  spune nea Mitica, sa-l fi folosit in cadrul serviciilor secrete pentru a deschise seifuri cu diverse documente.

De la Paris la Montreal

Din Trieste, grupul lui nea Mitica a fost transferat la Cinecitta, unde au stat doua luni, timp in care nea Mitica a lucrat la un gradinar. Au trimis apoi un lot si in vest, ca sa inchida gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis in Bulgaria ; s-a dat drept francez si l-au trimis la Paris. El era roman sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia sa scrie unde vor sa plece. Fiecare isi declara optinea pentru cate o tara. Nea Mitica s-a inscris pentru Australia. Cand a plecat insa trenul din Torino, s-a razgandit, a rupt biletul de vapor Neapolis si Nail si a luat trenul spre Franta. Ajuns in Franta, l-au dus in inchisoare unde a stat o zi. De pe timpul lui Napoleon era o lege: cine trece frontiera clandestina in Franta, trebuie sa stea cel putin o noapte in puscarie. Incepuse razboiul in Coreea. Erau multi comunisti in Franta. De fapt s-a dus la Paris pentru ca acolo erau toti prietenii lui.
Mai tarziu, canadienii i-au acordat viza si asa a ajuns la Montreal.

« Daca vii la studii, iti dam viza »

Te puteai inscrie in orice tara, in afara de America, pentru ca in America nu mai erau locuri, acolo plecasera 48.000 de evrei. Asa ca refugiatii de acolo au plecat in tari ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelanda, Franta, etc. Francezii conditionau viza de inscrierea pentru studii : « Daca vii la studii, iti dam viza ».
Inca din Iugoslavia facusera stampila din cartofi si cerneala  si cantau “O Tanenbaum, O Tanenbaum”, se spalau cu zapada, si cand ii vedeau sarbii, spuneau: “Neamtul e tot neamt”. Era o stratagema pentru a-i convinge pe sarbi ca sunt nemti.
A fost un inginer, Cernea, isi aminteste nea Mitica, venit de la Stalingrad, tot asa, cu stampila falsa.  Ca asa le era vorba : “Cand diavolul este in spate, trebuie sa faci orice ca sa reusesti”.

Nea Mitica se opreste din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Raman doar nostalgia, gandul la vremurile care s-au stins. I-a fost greu, i-a fost usor? Imi dau seama ca dincolo de aceasta intrebare exista certitudinea ca in fata mea se afla un om curajos, brav, stapan pe el, care a razbit si a depasit obstacolele din viata. Il privesc cu admiratie si ma gandesc deja la urmatoarea intalnire, cand imi va impartasi alte amintiri de demult.

Octavian Curpas