DAN ISACESCU: Visul francez sub glasul rotilor de tren!

Odiseea lui Dan Isacescu si aventura lui franceza este imposibil sa nu te captiveze, mai ales, daca relatarea o face Mitica Sinu. Povestea lui nu este una obisnuita. Modul în care reuseste sa paraseasca România este unul iesit din tiparele acelor timpuri: Dan Isacescu trece granita între rotile unui tren de marfa!
   Isacescu va respira aerul libertatii într-o lume noua  în care continua aventura începuta pe un vechi peron de gara si traieste din plin fiecare clipa a vietii sale, ca si cum ar fi ultima.
   Compartiment de lux spre Occident – curaj si inventivitate!   
  Anul de gratie 1948 se evidentiaza, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiati spre Occident, care se manifesta ca un adevarat curent, pe care nea Mitica îl numise pasoptismul secolului XX. Prigoana comunista nu avea limite si parasirea României parea singura cale de supravietuire pentru multi dintre ei. Pretul pe care unii au fost nevoiti sa-l plateasca nu poate fi echivalat în bani, niciodata. Si-au riscat propria viata pentru a se bucura de gustul libertatii, dar uzând de inteligenta si mult curaj. Cazul lui Dan Isacescu, românul care a ajuns în Franta sub un tren, a fost mediatizat multa vreme si s-a aflat pe prima pagina a gazetelor din Paris. 
   Speriat de ceea ce se întâmpla în tara, tânar, inteligent, cu o minte inventiva si ispitit mereu de lumea libera, occidentala, lui Dan Isacescu i-a venit o idee: ce-ar fi sa vada daca trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea parasi tara?  A studiat cu atentie potentialul  mijloc de fuga, si ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai buna pentru a-i servi drept compartiment. „Daca cutia se afla tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamna ca nu verifica nimeni sub tren, asa ca pot sa stau acolo, în conditii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul facut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care si-a confectionat-o pâna în cele mai mici detalii, cu mare atentie, Dan Isacescu reuseste sa ajunga la Paris.
   „Eu am venit din Franta, dar sa nu spui la nimeni!”
   Nea Mitica l-a întâlnit pe Dan Isacescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franta, unde ajunsese ilegal, pentru ca auzise el ca la Torino era un grup de români, într-o tabara de refugiati. Intentiona sa se întoarca din nou în Franta, dar pe cale legala. Si cum de-abia se învatase cu compartimentul sau atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.
   Câti ani ai?– au fost cuvintele pe care Isacescu i le-a adresat lui Mitica la prima lor întâlnire – Tu îi cunosti pe astia pe toti?  Si-a studiat atent partenerul de dialog. Parca ceva din interiorul sau îi soptea sa-i acorde încredere lui Mitica, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franta dar sa nu spui la nimeni! Le voi spune eu odata la toti, sa auda direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care stia sa se apropie de ceilalti si sa se faca placut, dar numai dupa ce-l studia atent, pe fiecare.
   Paris – orasul luminilor si-al libertatii!
   La scurta vreme, pâna si refugiatii de alte nationalitati au aflat ca printre ei se afla un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toti lagaristii se interesau despre viata si posibilitatile din Franta. Pentru multi, urma sa fie destinatia finala. 
 Isacescu îsi depusese cerere de azil politic ca si refugiat român, cu optiunea Franta. Italienii au fost expeditivi, asa ca, în scurta vreme, grupul largit de prieteni ai lui nea Mitica s-a reînchegat la Paris, orasul luminilor.
 Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceza, care prin ineditul si farmecul ei a unit sufletele românilor aflati la Paris. Greutatile au fost mai usor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim. 
   De la closar – la inginer!
   Începuturile vietii în Occident n-au fost usoare, pentru niciunul dintre refugiatii români. Conditia emigrantului într-o societate occidentala era limitata, iar barierele ce trebuiau trecute pâna la a ajunge la integrare nu erau simplu de depasit. Intelectual sau pauper, emigrantul, si nu numai, trecea prin furcile caudine pâna la desavârsirea lui în calitate de cetatean al unei tari din Vest.
   „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii strazii, closarii traiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitica – însa spre deosebire de homeless, closarii detineau un fel de permis de sedere pe malul Senei. Apartineau tuturor categoriilor sociale, dar multi erau din rândul intelectualilor. Dan Isacescu statea pe cheiul Senei, împreuna cu closarii. Stive de carti tronau printre locasurile improprii, construite dupa priceperea si posibilitatile lor. Dan citea foarte mult, îi placea sa învete, îsi dorea foarte tare sa ajunga inginer”.
   Nu de putine ori, când nea Mitica ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citisera majoritatea celor cu care vorbea.
   „Tu citesti mult, mai Dane, dar n-ai facut nimic în viata!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isacescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitica repetase aceasta fraza pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidential: Mai, tu zici ca eu n-am facut nimic! Du-te la Grenoble si vei vedea ca apar si eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris ca sunt inginer, desi nu am o diploma în mâna!
  Trei curtezani, un curier… si-o domnisoara greu de cucerit!
   Una dintre cele mai interesante întâmplari legate de Dan Isacescu, petrecute la Paris, de care nea Mitica si-a amintit cu lux de amanunte, a fost cea legata de o tânara frantuzoaica de origine româna, pe nume Nadine.
   Aceasta tânara lucra împreuna cu mama ei la un hotel si locuiau tot acolo.  Nadine era o fata frumoasa si era privita cu admiratie de catre românii emigranti din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea si nea Mitica, existau trei pretendenti care îi faceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la casatorie: capitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea si doctorul Aerichide – un grec nascut în România.
   Însa tânara Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru ca se pare ca niciunul nu-i era pe plac, asa ca acestia au gasit o modalitate ingenioasa de a-i transmite mesajele lor. Stiind ca Dan Isacescu e un tip descurcaret si deschide cu usurinta orice usa, au convenit sa-l foloseasca curier, urmând ca el sa le duca scrisorile si sa le predea tinerei Nadine. Dar n-o facea pe gratis, bineînteles, întrucât cei  trei feti-frumosi îl plateau chiar bine, pentru serviciul prestat. 
              „Hercule- Savinien” – varianta româneasca!
   Când Dan îi ducea corespondenta Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul urmator: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunta Isacescu calm. Pai deschide-o si citeste-o! – spunea fata zâmbind strengareste. Esti neserioasa, riposta el, cum sa citesc eu corespondenta ta? Era un smecheras înnascut si mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.
   Uneori, când curierul neoficial intra la ea în camera, Nadine se afla în pat, într-o tinuta lejera… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poti sa stai asa în fata unui barbat?  Stilul acesta confident a început sa-i placa Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile si tonul lui era ferm, dar totodata cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânara se îndragosteste de cel care-i citea scrisorile…
   Încet, încet, domnisoara Nadine se îndragosteste de vocea lui Dan, bataile inimii i se accelereaza tot mai mult în prezenta lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamagirea mamei sale care ar fi dorit sa o marite cu un intelectual, Nadine se casatoreste într-o buna zi cu Dan Isacescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu closarii pe malul Senei, ajunge sa aiba o familie!
   Tatal Nadinei era român – capitan de vas -, iar mama ei era frantuzoaica. Fata vorbea bine româneste; desi era nascuta în Franta; locuise pentru o perioada în România. Dupa ce si-a adunat niste bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizita în România sa o cunoasca  si mama lui. 
                      Familia ca o aventura
    Însurat cu o femeie deosebita, frumoasa si serioasa si cu care avea doi copii, Dan Isacescu nu a putut renunta însa la stilul de aventurier în care se obisnuise sa traiasca si care i se potrivea ca o manusa. Si astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neîntelegerile tinându-se lant în familia lor, dupa o perioada de încercari de reconciliere, cuplul s-a destramat. Nadine a intentat divortul si s-au despartit, fiecare dintre ei urmându-si calea. Nadine, totusi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste ca Dan s-a mutat aproape de granita dintre Franta si Elvetia, s-a mutat si ea într-o zona adiacenta; dorea ca Dani sa fie mereu aproape de ea, caci îl iubise enorm…
Viata întreaga a lui Dan Isacescu a fost o continua aventura. N-avea astâmpar, era fascinat de nou si-i placea riscul, era mereu pe fuga, mereu grabit, de parca s-ar fi nascut cu un dor de duca, la fel de nestavilit precum cel al rotilor de tren…

Octavian Curpas

OMUL DE LEGATURA

Jianu Liviu-Florian

A fost odata un om cinstit care traia intr-o tara de hoti. Povestea se opreste aici. Pentru ca un om cinstit nu are nicio sansa sa traiasca intr-o tara de hoti.

Seamana un câmp, i se fura recolta. Planteaza o livada, i se fura roadele ei. Isi sadeste sufletul in pamântul tarii lui, i-l fura tehnologia. Invata si este sef de promotie, nu gaseste un loc de munca care sa nu fie ocupat prin relatii, sau mita, sau in alta limba.

Imi aduc aminte de nenea Mihai. Ce legatura sa fie intre nenea Mihai – un om la saptezeci si ceva de ani, acum zece ani si mai bine, care avea o casa inchiriata intr-o zona linistita a Craiovei, fapt pentru care se mutase la tara – si mine, acum 35 de ani si mai bine, pe cand, pionier fiind, dadeam mâna cu presedintele tarii, Nicolae Ceausescu, pe aeroportul din Craiova?

Nenea Mihai se retrasese la tara. In oras, nu mai avea unde sa stea. Este drept, mai trecea când si când pe acolo, pentru ca tot el era si administrator al propriei case inchiriate unui om de afaceri care facuse in ea un restaurant. Nu unul oarecare, ci unul in circuit inchis. Pentru domnii judecatori si procurori, indeosebi, al caror tribunal se afla la mica distanta de casa. Nenea Mihai ajunsese sa ii cunoasca pe toti cei care luau masa la el, in locuinta.

La tara, nenea Mihai nu era prea gospodar. Mai dadea cateodata cu sapa prin curte, mai citea un ziar, mai fuma un pachet de KENT, sau mai bea un pahar de whiskey – avea casa inchiriata, putea sa isi permita.

Una dintre pasiunile lui nenea Mihai era jocul de carti. Poker. Juca la oras. Cu cunostintele. Oameni cu bani.

Cautam o casa la tara, pe acea vreme. Cu gradina. Sa sadesc pomi, sa cultiv legume, sa trag in piept miros de fân, si trifoi, sa ud si sa am grija de flori. Bani nu aveam sa cumpar un teren. Cu atât mai putin sa ridic pe el o casa. Nu stiu cum am ajuns la nenea Mihai. Nu l-am cunoscut in Craiova. Am aterizat intr-o buna zi in gospodaria lui de la tara. Gradina mare. Pe perimetrul ei, plantati pomi. Lânga casa cu hol, bucatarie, si doua camere, un grajd cu capre, si un hambar.

Nenea Mihai avea vorba amestecata. Pornea de la una, si ajungea la alta. Vorbea in fraze scurte, ca si cum stiai deja ce voia sa iti spuna. El mai puncta, doar, inca odata, cu intreruperi intre cuvinte, ideile.

Intr-o buna zi, era cu paharul in mâna. Fuma un KENT. Si imi spunea: mi-au pus pistolul in mâna. Cine, nenea Mihai? Aia de la putere. In piata era miting. Unde, nenea Mihai? In piata prefecturii. Si? Si mi-au spus: trage in ala. Cine era ala? Aia erau comunistii. Aveau miting in piata. Si am tras. Nenea Mihai a mai tras câteva fumuri. A murit ala. Dupa aia, a continuat nenea Mihai, au venit la putere ailalti. Cine, nenea Mihai? Comunistii. Mi-au spus: noi stim ca ai omorat omul nostru. Mâine e miting in piata. Cine avea miting, nenea Mihai? Ceilalti. Aia care mi-au pus pistolul in mâna sa omor comunistul. Si? Si mi-au spus comunistii: trage in ala. Liderul lor. Si am tras. Ce puteam sa fac? Râse intunecat nenea Mihai. Eram tânar. Nu voiam sa mor. Si a murit ala.

L-am ascultat pe nenea Mihai, si cuvintele lui mi-au trecut pe la urechi fara sa lase urme. Povesti vechi. De pe vremea capitalistilor, partidelor istorice, si comunistilor. Dar stiu ca s-au impuscat, nu gluma. Apoi, pe nenea Mihai nu aveam timp sa il iau prea in serios. Aveam de sapat ceapa. De udat florile. De imprastiat balegarul.

Intr-alta zi, a venit vorba despre lumea care migra de la oras, la tara, ramasa fara loc de munca. Ce sa faca?

– Asa ceva nu se intampla pe vremea lui Ceausescu, am spus.

Nenea Mihai tragea absent din KENT.

– Stii, nenea Mihai, eu am dat mâna cu Ceausescu! Cum? Pai, eram elev bun. Pionier. Si am fost ales sa il intâmpin, alaturi de altii, pe Ceausescu, la aeroport. Venea cu elicopterul. Trebuia sa vina la Craiova. Sa viziteze uzinele Electroputere. Cu o ora inante de a veni, au inceput sa misune militarii, prin aeroport, cu detectoarele de mine. Apoi, a aparut un civil mare, imbracat intr-un sacou bej, cu picatele mici, maro. Era doi metri pe doi metri. Capitanul Secu ni s-a spus ca il cheama. Garda personala a lui Nicolae Ceausescu. Avea fata maslinie, de arab, si ochii ca doua fante orizontale. A venit Ceausescu. L-a intâmpinat un batrân, cu pâine si sare. Apoi a venit pâna in fata mea. Si i-am intins mâna. Era atât de mic. Ca un bibelou de portelan. Si avea toata fata pigmentata. Parca era un chinez de portelan. Si mai era ceva, nenea Mihai! Ce? Ii era teama. Simteam ca ii era teama. Ma privea cu teama. M-am si intrebat. Cum poate sa-i fie frica unui sef de stat de un pionier?

– Mai baiete, pe Ceausescu eu l-am chemat atunci la Craiova. Eram contabil sef la Electroputere. Nu in vizita a venit. A venit pentru ca din Electroputere s-a furat. Mult de tot. Nu din cei mici. Din cei mari. Directori. Si lui Ceausescu ii era frica. Pentru ca nu stia cât de mare este amploarea. Si cum vor reactiona cei care erau implicati. Daca nu cumva este mai mult decât un furt. Daca nu este ceva organizat. Ceva indreptat impotriva lui. De aceea era speriat. A venit, si a pus hotii la punct.

Nenea Mihai a murit demult. Si eu voi muri demult. Asa cum au murit demult si cei impuscati de nenea Mihai. Cu pistolul pus in mâna ba de capitalisti, ba de comunisti. Pe ce lume traim azi, nenea Mihai? Tot pe lumi de furat?

A fost odata un om cinstit care traia intr-o tara de hoti. Povestea se opreste aici. Pentru ca un om cinstit nu are nicio sansa sa traiasca intr-o tara de hoti.

Seamana un câmp, i se fura recolta. Planteaza o livada, i se fura roadele. Isi sadeste sufletul in pamântul tarii lui, i-l fura tehnologia. Invata si este sef de promotie, nu gaseste un loc de munca care sa nu fie ocupat prin relatii, sau mita, sau in alta limba.Are tara resurse , marile puteri si marii hoti iau ori tot, ori 98 la suta. Mai ramâne si pentru patrihoti.

Astimp, ni se pune pistolul supravieturii in mâna. Munceste! Ca sa traiesti tu, si sa moara un compatriot… Nu mai sunt tânar. Si tot nu vreau sa mor. Si trag…. Povesti noi. De pe vremea stie Dumnezeu cum se mai numesc, si cum se vor mai numi. Dar stiu ca ne impuscam, nu gluma!

Imi aduc aminte de nenea Mihai. Asta era legatura…

Când dragostea la prima vedere dureaza o viata de om

  „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urma, amintirile lor sunt înca vii. Sa ne întoarcem deci, în timp si sa le aflam povestea.
 „Tu vei fi sotia mea!”
    La începutul anilor ’60, când relatiile interumane functionau, când oamenii traiau printre alti oameni si nu închisi în camerele lor în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate împrejurari. Oamenii se întâlneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relatiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante doua cuvinte – Va multumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…
   Într-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, nea Mitica a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit la acest magazin sa-si cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica a intrat în vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte în limba franceza, i-a spus: „Tu vei fi sotia mea”. Oamenii care stateau si ei la rând, au considerat ca Mitica are chef de glume, au început sa vocifereze, pentru ca abuza de timpul lor, tinând-o ocupata pe casierita, cu snoavele lui. Dar nea Mitica s-a întors spre ei si le-a spus hotarât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati!”
   El – 37, ea – 19
   Discutia din supermarket fusese totusi atât de serioasa, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt împreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele învinge orice obstacol si traieste vesnic.
   Desi a fost scurt, drumul celor doi pâna la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Întelegând ca relatia celor doi tineri este cât se poate de serioasa, parintii fetei au început sa ridice diverse obiectii. Prima a fost legata de diferenta de vârsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.
  „ Tu esti curata ca lacrima!”
  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majoritatii francezilor, avea radacini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria între doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai exigenti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.
   Pentru Nicole, care era o fata tânara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Obisnuia sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Într-o zi, parintele i-a spus: Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc în fiecare zi. Tu esti curata ca lacrima.
Preotul spune ca baiatul acesta este un om de caracter
    A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole, ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.
   Dar nea Mitica, român hotarât si descurcaret, gasise în acel moment, solutia salvatoare pentru a obtine mâna alesei lui. A discutat cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica româna din Montreal, un om educat si manierat care vorbea fluent limba franceza si l-a rugat sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul a stat la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitica.
   Parintii lui Nicole au fost placut impresionati  de ceea ce au auzit. „Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, înseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntând sa se mai împotriveasca în vreun fel, casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui, precum si mâna de ajutor, întinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum spectaculos în doi – el, alaturi de domnisoara Nicole. 
   Trei luni mai târziu   
   Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident ca parintii miresei au dorit si au încercat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, încercând sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescând si sa plece de acasa cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.
   Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nici o exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i s-au adresat din nou parintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasa în traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera în supermarket.
   Dispensa papala
   Adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a însurat cu domnisoara Nicole, în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un soc puternic pentru ea. În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca, Nicole era deprimata si plângea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o împace si cum sa îi intre în voie.
   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensa papala pentru casatorii între catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei între un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
   Dupa aceasta reconciliere între cele doua biserici – catolica si ortodoxa -, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tânara familie ca îi poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunându-i: „Crezi ca îti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit când am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea târziu”.
   Cum sa înveti româneste în sase luni  
   Cu toate ca existau multe diferente culturale între ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculând calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate înnascuta si era avida de informatii noi. Mitica citise mult si discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase si despre cartile pe care le citise, a reusit cu timpul sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Dându-si seama de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a început sa-i vorbeasca despre România, iar Nicole îl asculta vrajita, si-l ruga sa-i traduca tot timpul câte ceva din limba româna. În tot acest timp, Mitica era curios sa vada daca sotia sa va reusi sau nu, sa învete limba româna.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i ca va fi o minune daca va putea s-o învete vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea româneste.
   Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenta si talent. Asa ca românii au început sa bârfeasca si sa faca supozitii. Credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învata româneste atât de repede, sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini românesti, pentru ca prea a învatat ea repede si binisor limba româna.
   Surpriza fusese mare, dar Nicole învatase româneste din dorinta de a cunoaste aceasta limba vorbita de omul de care-si legase viata. A învatat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu românii si îi întreba pe toti ceea ce nu întelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a învatat sa spuna nici «Noapte buna».
   În însusirea unor cunostinte conteaza probabil vointa, dragostea si putinta!
    „Drum bun!” si „Somn usor!”  
   Mitica îsi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte buna! Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa spunea în multe seri, iar dimineata, când sotul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn usor! El zâmbea. Era ceva inedit si amuzant, Mitica considerând a fi un joc de cuvinte. Îsi dadea seama ca ea confunda sensul celor doua urari, dar  n-o corecta, pentru ca îi placea sa o auda cum  rosteste o propozitie în locul celeilalte. Pâna într-o zi, când Mitica, întorcându-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el. „Ce ai de esti asa suparata?” a întrebat Mitica nedumerit. Lasa-ma în pace! Saptamâni întregi sa nu-mi spui ce înseamna «drum bun» si sa ma lasi sa le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îsi daduse si ea seama ca nu e usor sa înveti o limba straina atât de repede. Totusi Nicole a învatat rapid, fiind ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai încrezatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cât de descurcareti si inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucataria româneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica româneasca i s-a lipit de suflet imediat.
   „Ma duc dupa bani”  
Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, în primul rând pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o învatase chiar acolo, în Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica.
   Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc împreuna atâtia ani. Câteodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta,  el si-a gasit de lucru. Uneori se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, multi se plângeau ca stau degeaba, dar Mitica se descurca. Ei nu-si gaseau  de munca, pe când el avea mereu unde sa lucreze.
   Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Îsi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l întrebe pe tatal sau: „Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa, îsi cauta de lucru. Si tatal raspundea: Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani. 
   Generatia urmatoare 
   Lui Mitica i-au placut copiii. Si-ar fi dorit sa aiba cât de multi. El n-a avut preferinte când a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica, imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Este casatorita, locuieste în Franta si are doi copii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut în Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca, Nicolae este o fire mai interiorizata,  mostenind-o mai mult pe mama sa.
   A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca în prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 Octavian Curpas

 

The Romanian Exile of the 20th Century

Written with a philological subtleness, “The Romanian Exile of the 20th Century” (author Octavian Curpas) transposes the readers into the lives and the vast array of emotions immigrants feel while being uprooted from their own sweet yard, whose smell of flowers and folk songs of youth will ever reverberate in their minds. The trip of self-discovery is sprinkled with ambitions, pitfalls, frustrations, despair and inner-struggle as well as with achievements and rewards. From Sibiu, my own native region to LA, my own adopted City of Angeles, Dumitru Sinu aka Mitica (Mike) has seen it all and has, through trials and tribulations, achieved the much desirable- American Dream. A story of love, hard work, and determination!

Aura Imbarus, PhD Los Angeles, California

Author of Pulitzer Prize memoir entry “Out of the Transylvania Night”.

Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…
„Parisul  e o boala!”
„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce se mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura  sau chiar ilustri presedinti de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facând referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, presedintele american fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului.
Franta a  fost  întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor  venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase.
În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau,  si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia
si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând  în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin!  Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica  i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc.
Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul…
„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp…
Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
   Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat!  Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
   Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi.
Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.
Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti.
Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.
Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra.  Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!”
Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai.
Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.
Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace.
Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga.
Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian Curpas

 

 

 

 

 

 

 

Trei instantanee cu copii, parinti si bunici din România, la început de secol XX

Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarât sa astept în fata receptiei, pâna la aparitia sa. În timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie în limba franceza, între un domn si o doamna prezentabila, amândoi mai în vârsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gândul sa le cer câteva informatii. Foarte amabil, barbatul a început sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atentie. Mike, asa îl chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain. Când l-am întrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din România”. „Ce mica e lumea”, mi-am  spus, si din acel moment, nea Mitica – asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa împreuna, ceea ce s-a si întâmplat dupa vreo doua ore.
Un prânz cu nea Mitica
La ora stabilita am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Asa a si fost! Din vorba în vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem înca de la început, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferând sa aduca în discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, îmi va vorbi, câte putin, si despre el.
Dupa ce locuise ani buni în Canada s-a decis sa vina în SUA. El si sotia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  si au doi copii:  Nicolae si Sandra. Pe Nicolae îl si întâlnisem, de altfel, la receptie, unde îmi spusese ca vorbeste putin româna. Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani în Franta. Aveam în fata mea un român, care vietuia de multi ani dincolo de granitele României, si caruia îi simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.
„Satul meu, gradina dulce”
Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Îi place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas în inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.
Gradina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pâna acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
     „Ce-i omul…”
Mai întâi, îsi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste îsi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani în America si s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamânturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a rândul, batrânele din sat. Au ramas în urma sa-l plânga, sotia si trei copii: Mitica (Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit si în duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitica
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si întâlneasca mama în ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica”…
Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas în grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat în seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a învatat sa faca tigla si caramida. Dupa aceea, si-a construit el însusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, înalt, însa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori  Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai îi treceau zilnic pragul, iar ea îi tinea în poala si le dadea de mâncare. „Bunica era ca o sfânta”, adauga el.
Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti îi spuneau nenea Niculita. El îsi lua în brate nepotii si le cânta. Nenea Niculita a stat lânga patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cât s-a zbatut înainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca îti moare mama, orice si oricâte ti se vor întâmpla în viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se întâmple mai rau de atât?” Apoi Mitica Sinu îsi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.
„O frumoasa floare vine”
Însa raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut în lumea dreptilor tânara, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La înmormântarea ei a fost si nea Mitica, care îsi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cântate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, când murea de tânar cineva din sat, fetele si baietii cântau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/ Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tânara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa înfloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
Dupa câteva luni, lui Ion Vulc îi moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îsi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, într-un accident, împuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci însarcinata. Când îi naste fiica, batrânul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici însa, doctorul îl întâmpina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastra. Timpul parca statuse în loc si eu nu ma mai saturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Si era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…

Octavian Curpas

BELEA CONSTANTIN

UN SAVANT CU GENIUL IN NORI, SI CU INIMA PE PAMANT

Primind doua fotografii din partea unui coleg, facute in 1985 la terminarea facultatii promotiei lui, il zaresc pe profesorul Belea, intr-o fotografie de grup, cu parul alb, asezat discret, intr-o extremitate. Era vara anului in care profesorul avea sa se desparta pentru totdeauna de studentii si facultatea lui.

Il caut repede pe profesorul Belea pe Internet. Sa imi aduc aminte câte ceva despre dânsul.

Surpriza! Nu figureaza in Wikipedia! Gasesc, totusi, un document de o singura pagina, la adresa:

http://www.aman.ro/files/digitale/personalitati…/belea%20constantin.pdf

Iat-o:

“BELEA, CONSTANTIN

Profesor universitar

N. 6 mart. 1929, Slanic, Prahova – m. 12 dec. 1985, Craiova. A studiat la Academia Tehnica Militara din Bucuresti; Doctor inginer.

A lucrat ca sef de laborator la Institutul Energetic al Academiei Române. A facut aspirantura la Institutul de Aviatie Jukovski, Moscova. A sustinut teza de doctorat si i s-a acordat direct titlul de doctor (echivalent la noi cu titlul de doctor docent) – exceptie în viata stiintifica. Lucrarea, cu calitati deosebite, a fost publicata în URSS: Nelinejnye kolebanga sistemandi avtomaticeskoyo regulirovanya i upravlenyo, Masghiz, Moscova, 1962. În 1966, a venit la Facultatea de Electrotehnica a Universitatii din Craiova, formând specialisti în domeniul automaticii si teoriei sistemelor. Având conducere de doctorat, a îndrumat multi specialisti. A fost seful Catedrei de automatica si prorector al Universitatii din Craiova. A dotat Universitatea cu aparatura performanta si tehnica de calcul. A luat premiul Traian Vuia al Academiei Române. A initiat Simpozionul National de Teoria Sistemelor, care se desfasoara cu regularitate la Craiova (din 1980). A publicat articole stiintifice în reviste de prestigiu din tara si strainatate.

Opera: Teoria sistemelor (Craiova, 1971); Introducere în teoria sistemelor (1971-1972); Teoria sistemelor (1982); Automatici neliniare: teorie, exemple si aplicatii (1983); Metode algebrice si algoritmi cu sinteza optimala a sistemelor dinamice (1985); Sisteme giroscopice si aplicatiile lor (în colab, Craiova, 1986).”

Asta este tot.

Caut si in fisele memoriei mele. Regasesc timpul primului examen de Teoria Sistemelor. Eram sef de an. Inaintea examenului, un grup de colegi ma inconjoara, si imi spun: voua, celor buni, nu va pasa. Stiti materia foarte bine. Va descurcati de minune in matematica. Dar noua ne e frica de examenul de Teoria Sistemelor. Uite, am adus ceva pentru profesorul Belea. Si imi intind o sticla invelita cu grija, si un buchet de flori. Spune-i sa fie mai ingaduitor cu noi. Mai, le spun. Va inteleg. Dar nu am curajul sa ma duc la profesor. Nu poti sa ne lasi. Raspund ei. Bine, raspund. Am sa ma duc la Tudoroiu. (Nicolae Tudoroiu era asistentul nostru la teoria Sistemelor, si al profesorului Belea). Cu el am curajul sa vorbesc despre asta. Si am mers la Nicolae Tudoroiu. Acesta, nici mai mult, nici mai putin, ma ia pe sus, imi spune ca trebuie sa-i spun chiar eu ce am sa-i spun profesorului, si ma introduce in biroul acestuia. Imi aduc aminte ca profesorul statea la birou. Mic, cu parul alb, si o privire de poet. Dusa, si in acelasi timp, extraordinar de atenta. Pe birou, era o plansa de hârtie imensa. Parea caroiata milimetric. Si pe ea, o mâna de o siguranta si frumusete de arhitect al universului desenase o bijuterie spatiala: traiectorii, ecuatii, calcule de stabilitate. Vazându-ma privind desenul, Tudoriu mi-a soptit: Omul acesta este un geniu.

Tudoroiu a facut prezentarile.Si m-a indemnat sa îi spun pasul. Domnule profesor, stiti, colegii mei va admira, am spus. Dar sunt in acelasi timp timorati in fata dv. Va rugam sa îi tratati cu blândete la examen. Si va ofer din partea noastra, a tuturor, acest mic dar. Profesorul a luat buchetul de flori cu o mâna, si sticla, cu cealalta.A intrebat: Ce sunt astea, flori cu dop? Apoi, profesorul a desfacut hârtia de pe sticla. Si aici este… coniac Unirea? a intrebat el, citind eticheta. Tudoroiule, scoate paharele! Hai sa ne unim!

Nu va mai spun cum asculta profesorul Belea la examen, si cum raspundea, in locul câte unui student pierdut, Tudoroiu. Toti au trecut examenul. Profesorul Belea era o legenda. Si legendele nu examineaza. Vegheaza.

Vor spune unii ca profesorul Belea bea. Si nu acorda notele “political corect”.

La acea data, proefsorul Belea avea deja parul complet alb. Si doi ani pâna la moarte. Ori, parul alb are dreptul la ceea ce spunea Petre Tutea:

Nu pot evita neplacerile batrânetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pâna aproape la nouazeci de ani. Însa batrânii au o supapa foarte înteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Când ma gândesc la suferintele batrînetii, îmi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Intr-o buna zi, am organizat un spectacol in amfiteatrul facultatii. Un colaj despre dragoste. Repetitii, afise in facultate, anuntat conducerea UASCR a facultatii, al carui vicepresedinte cu probleme culturale eram, invitat foarte multi profesori. Multumit toti, promis sa vina.

La ora inceperii spectacolului, in sala era un singur spectator. Profesorul Belea. In fata, protagonistii, si un munte de aparatura: magnetofon, pick-up deck, preamplificator, statie, boxe, cabluri, cabluri, cabluri.

La terminarea spectacolului, profesorul s-a ridicat si a aplaudat. Am aplaudat si noi, de pe scena improvizata. Noi aplaudam. Profesorul aplauda. Nu se mai oprea. Incurcati, ne-am oprit, in cele din urma. Profesorul Belea continua sa aplaude. Aplauda rar, si ne zâmbea larg. Apoi, a urcat treptele amfiteatrului. In capul scarii, s-a intors din nou spre noi, ne-a zâmbit , si a iesit.

La sedintele de partid, profesorul Belea vorbea rar, si scurt. Avea un limbaj total diferit de festivismul si repetarea sau inflorirea sablonelor directivelor de partid. Profesorul trata de fapt, o singura tema:

Ce-i de facut. Ce avem noi de facut. Cu câte o gluma, doar, sau o vorba in doi peri, care insenina teribil atmosfera.

In 1986, primul calculator care conducea in timp real doua bucle de reglare in circuit inchis (putea conducea pâna la 8 bucle simultan), a functionat. Eu l-am programat. Pe genunchi. In cod masina. Fara cititor de banda. A luat premiul 1 la Cluj. La Sesiunea Nationala a Cercurilor Stiintifice studentesti. Dar profesorul Belea nu mai era. As fi dorit sa il vad, intrând in laboratorul de regulatoare, si sa ma bucur de bucuria micului om cu geniul in nori, si cu inima pe pamânt.

Privesc fotografia de la predarea cheii de an. Din fata facultatii. Promotia 1985. Sef de an: Dobra Marius.

Profesorul Belea IN FOTOGRAFIE. Mic. Cu parul alb. Asezat discret intr-o parte.

Omul acesta este un geniu, a spus Tudoroiu Nicolae.

Uite câte raman dupa un geniu: an dupa an, generatii de profesori si ingineri. Care isi predau cheia anului. O sticla de coniac Unirea, servita si gustata impreuna. Un spectacol studentesc, la care el a fost singurul spectator. O harta, pe biroul lui. Cu traiectorii de vieti. Cu traiectorii de sateliti. Trasate ireprosabil. Desenate perfect. Cu mâna lui. Libera. Si omenesc de goala.

4 octombrie 2011

Cu deosebit respect,

Jianu liviu-Florian

 

CANCER CU CIUPERCI…!

prof. dr. Adrian Botez

 

…Ma uit la mine, privesc în mine, adânc-adânc… – …ma uit la lume, la oamenii cei de curând nascuti – privesc în jur, cu tot mai multa oboseala si deziluzie: dupa noi, generatia asa-zis „ceausista”, care am trait în cultul muncii (dar si generatie care, tacit ori explicit, nu si-a uitat Dumnezeul, NICIO CLIPA!), ce fel de generatie va urma? Ce se va întâmpla cu o tara în care elevii, tinerii, au fost opriti, PREMEDITAT, de la studiul IDENTITATII LOR, adica de la studiul Istoriei!!! – …deci, nestiind ca se trag din Neamul Sfintilor/Luminatilor TRACI si din Neamul Împaratilor Asanesti si al Voievozilor Martiri… – ce respect, ce responsabilitate vor mai considera ei ca au fata de acest tarâm sacru: Gradina Maicii Domnului?! Probabil – NICIUNA…!

…Ce spiritualitate poate dezvolta o generatie care vede ca Hrana Gradinii noastre Sfinte se usuca si piere „cu zile”…poti sa vâri amândoi pumnii în crapaturile pamântului… – …din pricina ca sistemul de irigatii al diabolizatului Nicolae Ceausescu (cca 80% din suprafata arabila a României fusese „acoperita” de sistemul de irigatii, sistem faurit la decizia „demonului” Ceausescu, pentru a autonomiza, biologic si energetic, România, de „crizele” Antihristilor Lumii! – multe pacate grele va fi avut Ceausescu, Dumnezeu sa-l ierte, dar n-a fost tradator de tara si a fost un gospodar neobosit!!! – iar ce blasfemii se comit, azi, de catre cei de la TV, care, în loc sa-si faca „mea culpa” pentru ca au fost complicii unui asasinat oribil, CALOMNIAZA GRETOS MORTII, nelasându-i în pace nici macar în linistea mormântului…unde o fi fiind acela! – sa fie blestemul dumnezeiesc pe capul lor!!! ), înca din iarna lui 1990, sub pretextul „democratiei”, a fost distrus sau lasat paraginii, de catre prim-ministrul Petre Roman-Neulander (si, dupa el, de toti ceilalti responsabili cu România…presedinti, prim-ministri si ministri…azi, de catre târfa politica numita VALERIU TABARA!) – pentru a se realiza, treptat, cu o subtilitate cu adevarat draceasca, saracirea si înfometarea românilor, pentru ca, nu-i asa? – daca te gândesti, obsesiv, ca vaca, la ce smoc de iarba sau urzici sa mai gasesti, pentru „ogoirea” ghioraielilor pântecelui – nu mai ai timp si chef si vreme de meditat si, deci, de criticat pe conducatorii/”stapânii”/”jupânii” tarii si ai planetei Terra!!!

…Eu nu sunt unul dintr-aceia cuprinsi de „diareea frondei”, s-o fac pe nebunul, cu orice pret, si sa fiu, pururi, un „Gica Contra” – ci sunt un om obosit de cât a cautat Adevarul si a vorbit despre El si faptuit în numele Lui… – …degeaba, într-un pustiu de constiinte!

Nu sunt nici unul apucat de sinistrul delir al Apocalipsei! – desi, se pare (zic si scriu unii…) semne ar cam fi pentru apropierea „plinirii vremii” (numai cât de ticalosi, tradatori, egoisti si lasi am devenit, cu totii, si tot ar fi îndeajuns…”s-ar face de-o Apocalipsa”, cum zice un cinic amic de-al meu!). Gasesti, pe Internet, spre pilda, stiri de genul:

Cititi pe internet despre cometa ELENIN:se pare ca nu este o cometa ci o planeta in toata regula, de foarte mari dimensiuni, cu o orbita eliptica, ce o intersecteaza pe cea a Pamantului. S-au facut calcule matematice si s-a ajuns la concluzia ca la fiecare mare cutremur din Noua Zeelanda, Chile si Japonia, ELENIN s-a situat pe aceeasi axa cu PAMANTUL si SOARELE, ea fiind la distanta de aproximativ 600 mil km fata de pamant la primele doua cutremure si la aprox. 200 mil km fata de Pamant la cutremurul din Japonia. Pe 27 septembrie are loc o noua aliniere, insa de data aceasta ELENIN va fi la aproximativ 30 mil. km fata de Pamant, adica mai aproape decat Marte si se va interpune intre Pamant si Soare. Datorita dimensiunilor gigantice, ea va genera o eclipsa totala de soare tinand 3 zile calendaristice si se asteapta sa fie influente fara precedent din punct de vedere gravitational. Deja la noi se inregistreaza cutremure in fiecare zi, in toate zonele tarii, am primit azi de la stirile PROTV ca este la Marea Neagra un fenomen fara precedent, in sensul ca marea s-a retras cu 16 m, exact ca in cazul unei maree oceanice, insa problema este ca nu revine la loc, asa cum se intampla in cazul mareelor . Probabil vom auzi din ce in ce mai des despre tot felul de alte fenomene ciudate.

…Dar eu sunt unul dintre cei care vad CANCERUL ANTI-SPIRITUAL, care a cuprins România si Terra – dar nu foloseste, ca remediu, „mâncatul de ciuperci”…! (pentru cancerul „pur-si-simplu”, se administreaza, în România…ALGOCALMIN!!!). Prefer sa va ofer informatii foarte precise si reale, verificabile de toata lumea – pe care informatii, cei mai multi dintre voi, desi v-au trecut pe la urechi (sunt sigur!), nu le-ati auzit sau nu le-ati dat importanta si/sau greutatea cuvenite. Iata, spre exemplu, un grupaj de stiri, care par foarte diferite, prin continut, una de alta, dar care au un numitor comun: strategia Guvernului Mondial Iudeo-Masonic (realizabila doar prin cozile noastre de topor!) de a prapadi specia umana – atât fizic, cât, mai cu seama, la nivelul Duhului.

Iata urlete prezidentiale, din „Patria Democratiei Mondiale” (…si a Crimei Terestre, fireste!) – SUA (urlete care se aud cam peste tot în lume, în ciuda „ciupercilor” mâncate de… Traian Boc:

I – „27 Iulie 2011, 11:04, Simona Haiduc

Datoria SUA: Barack Obama cere ajutorul americanilor in conflictul cu republicanii

A mai ramas mai putin de o saptamana pana cand Trezoreria SUA nu va mai dispune de bani pentru achitarea facturilor curente. Este vorba de salarii, pensii si obligatiuni finan­ciare(s.mea). In total, aproape 84 mld. $. Altfel spus, SUA vor intra in incapacitate de plata, daca pana la 2 august nu vor fi convenite conditiile de ridicare a plafonului de indatorare a tarii, fixat la 14.300 mld. $. Absenta unui acord va arunca SUA in recesiune, cu efecte nefaste asupra lumii economice. Exper­tii vorbesc chiar despre o catastrofa mondiala (s.mea).

In acest context si dupa mai multe tentative esuate de a gasi o rezolvare a conflictului dintre Casa Alba si repu­blicani, presedintele Barack Obama (foto) a iesit la rampa luni seara. Un discurs scurt, de numai 15 minute, adresat insa americanilor, nu pietelor financiare. Obiectivul presedintelui a fost de a-i convinge pe concetateni ca partidul republican este vinovat de impasul la care s-a ajuns. In ajun, Fondul Monetar International (FMI) evocase pericolul „unui soc grav” pentru econo­mia SUA  fara o solutie la datoria statului. Prin urmare, FMI a cerut republicanilor si democratilor sa ajunga rapid la un acord. Continuand ideea, Obama a declarat ca o eventuala „criza economica va fi provocata in intregime de disfunctionalitatea politica de la Washington”.

Doua planuri, doua abordari

Planul republicanilor prevede redu­cerea deficitului bugetar cu 3.000 mld. $ in urmatorii 10 ani, ridicarea imediata a pragului de indatorare cu 1.000 mld. $ si cu 1.600 mld. $ intr-o etapa ulterioara. Planul democratilor, aprobat de Obama, include reducerea cheltuielilor bugetare cu 2.700 mld. $, cu o majorare de 2.400 mld. $ a plafonului, ceea ce ar insemna ca Trezoreria va avea bani si pentru 2012, an electoral. Pe acest fundal, pietele bursiere au continuat ieri sa scada, aurul s-a indepartat de recordul absolut stabilit luni, cand a urcat la 1.624 $/uncie, iar petrolul a evoluat pe o nota incerta, osciland la New York in jurul valorii de 99 $/baril, iar la Londra de 118 $/baril. – cf. fin.ro

…Apoi, sa ne întoarcem, iar, la noi:

II – a-„Un bebelus de opt luni din Iasi a ajuns la spital pentru ca matusa care-l îngrijea l-a hranit doar cu ceai, compot si ciuperci. Bebelusul mai are patru frati si toti traiesc de pe o zi pe alta, pentru ca rudele lor sunt foarte sarace” – cf. realitatea.net. Sau:

b-“Gimnastele de 10 ani, din lotul national, se pare ca sunt motivate, la Ploiesti, sa se antreneze mai cu spor, atunci când asculta manele, astfel ca antrenorii le îndeplinesc dorinta(s.mea). Melodia aleasa nu este întâmplatoare, ba din contra, este menita sa le “spele” creierele micutelor care trebuie sa se claseze numai pe locul întâi.

Locul unu, numai unu/ Sunt mereu pe locul unu/ Nu dau un pas înapoi si nu cad pe locul doi… Am fumat smecheri ca voi/ Ciocu’ mic ca fac razboi sunt versurile repeat,te la infinit, de manelist.

La un moment dat, crainica Salii Asesoft din Ploiesti, acolo unde se întâmpla “actiunea” din acest video, anunta ca fetele din lotul care se pregatesc pentru Campionatul Mondial mai au patru minute de ascultat manele. La finalul reprezentatiei manelistice a lui Nicolae Guta în sala de sport se aude muzica Shakirei”– cf. cancan.ro

I-…În legatura cu Obama…sa se descurce! Evreii de la Lehman Brothers au dat semnalul „crizei” artificiale a lumii, comandata de Guvernul Mondial Iudeo-Masonic (care, prin catastrofa financiara, pritocita, în Grecia, ameninta, prin toti mercenarii posturilor TV, nici mai mult, nici mai putin decât…UN AL TREILEA RAZBOI MONDIAL!…Date fiind afirmatiile masonilor-sefi, despre stocurile uriase de armament care mucegaiesc…nimic n-ar trebui sa ne mire!!!) – tot ei sa-si rezolve treburile, „în familie”!

II…Cât despre necajitii de noi, aici, da, as avea de comentat asupra unui…comentariu! Si, apoi, o subliniere, absolut necesara…

Pe data de 27 septembrie 2011, la Antena 3, un avocat afirma/pledatcomenta, în legatura cu „bebelusul de opt luni din Iasi, care a ajuns la spital pentru ca matusa care-l îngrijea l-a hranit doar cu ceai, compot si ciuperci”: “Trebuie ca matusa sa fie decazuta din drepturile de tutore (!), la fel si parintii (?), iar copilul sa fie luat spre crestere de stat!”

Mai, latraule – în primul rând ca matusii i-a cazut copilul…”din pom!” I l-au lasat parintii copilului – “plocon”, sa se spele pe cap cu el – deci, n-a existat nicio legiferare a “tutelei”! N-ar fi mai sfânt sa nu …“ieniceriti” copilul, dându-l la stat – sa-l lasati în câta biata familie mai are! – …si sa-i ajutam noi, comunitatea/Statul– ÎNTREAGA LUI FAMILIE? Ca, daca-l iei pe ala micul de la matusa, mai ramân patru copii sortiti mortii prin înfometare: “Bebelusul mai are patru frati si toti traiesc de pe o zi pe alta, pentru ca rudele lor sunt foarte sarace”. NU TOT DISTRUGETI LEGATURILE SFINTE, DE AFECTIUNE SI DUH, DIN FAMILIE – SI MAI RESPONSABILIZATI SI COMUNITATEA!!!

Si acum, sublinierea promisa:

Pe vremea mea, la sat, nu murea nimeni de foame (nu vorbesc, aici, de seceta, ca Mânie a Lui Dumnezeu, din 1946!), NICI NU CERSEA VREUN ROMÂN DE LA SAT (ar fi fost rusine mare pentru satul acela si pentru conducatorii lui!!!): batrânii satului, în Bucovina mea, erau mult mai întelepti decât “politicienii” de azi (dâmboviteni…), astia cu învataturi masonice (în cap si-n surogatul lor de suflet!), porniti pe distrugerea Sfintei Familii – …iar satenii aceia, “de ieri”, aveau o mult mai buna calitate de oameni, decât orasenii de azi…

Monica din Arad, cea moarta prin autoînfometare si care avea nevoie de dragostea mamei sale, nu de banii acesteia! – a fost înmormântata…CU DRICUL PENSIONARILOR! De cap sa va fie, românilor dezumanizati/dez-româniti/dez-dumnezeiti!

O mama saraca, de copil sarac si flamând, zice, la televizor: „Când n-ai ce mânca, pui capul jos si dormi…!” Unde ne-ati adus, nemernicilor: LA…”AUTO-MORFINA”, APLICATA CANCERULUI SARACIEI SI FOAMEI!!!

Dar chestiunea “reducerii populatiei prin alimentatie” este destul de veche si destul de bine pusa la punct, în România – … ca si, în general, pe întreaga planeta Terra (cu mici exceptii de popoare care se trezesc, în ceasul al… 23-lea!):

13 January, 2010 15:05 PM

Experimentul “Codex Alimentarius” incepe cu Romania. De la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat sa inceapa implementarea “Codexului”, alaturi de alte 165 de state semnatare (95% din populatia planetei). “Codex Alimentarius” este un pachet de norme dupa care se vor alimenta populatiile tarilor semnatare. Acesta porneste de la principiul ca Terra nu mai poate hrani pe toata lumea natural, ca atare se va trece la hrana artificiala, din produse chimice, cea modificata genetic etc. Adeptii Teoriei Conspiratiei sustin ca masura nu este altceva decat una de exterminare, care va reduce populatia globului la cca doua miliarde, o masa mult mai usor de hranit si de controlat de fortele oculte.

Nu a trecut o luna si iata ca apare stirea ca Romania este prima tara din lume care va folosi in agricultura un compus chimic pe baza de initium, un ingredient activ din noua clasa a substantelor chimice impuse de“Codex Alimentarius”. Produsele vor fi furnizate de compania germana BASF si vor fi folosite pentru culturile de struguri, cartofi, rosii, castraveti si ceapa. Pentru publicul larg se spune ca “beneficiile pe care le-ar aduce aceasta substanta sunt legate in primul rand de combaterea daunatorilor, dar, totodata ea micsoreaza si durata in care se obtine recolta.” Dupa ce acest produs va fi experimentat in Romania, urmeaza sa fie omologata utilizarea lui si in Olanda, Germania, Franta, SUA, Canada si Marea Britanie. Neoficial, conform cercetatorilor care combat “Codex Alimentarius”, folosirea produselor cu initium sporeste cu pana la 65% rata riscului de cancer de colon, substanta, care intra rapid in combinatii chimice, devenind reziduala in organism. De pilda 1 mg de initium intrat in organism o singura data se elimina in aproape un an. Or, daca acest produs este folosit zilnic, practic el nu mai este eliminat din organism. Apoi, asa cum initium ajuta la cresterea rapida a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce la marirea tumorilor maligne”(S.L.) – cf. senator Urban Iulian, Presedintele Asociatiei de asistenta pentru Consumatori – si un comentariu, pe blog: “Si totusi, România este premiera mondiala? De ce? Sud-americanii s-au razgândit? De ce? CE ANUME i-a facut sa se razgândeasca? Si acolo foamea de spagi în rândul guvernantilor si parlamentarilor este cel putin tot atât de mare ca si în Europa Centrala si de Est. Asadar, tarile din America de Sud AU REFUZATsa îsi transforme cetatenii în cobai, si unde în lumea asta mare se pot gasi niste fraieri ? In Românica !” – cf. www.urbaniulian.ro.

Iata si un document politico-militar, care îi incrimineaza pe conducatorii tradatori de azi, ai României – multi dintre ei, alogeni, care au adus (prin ei însisi, sau prin parintii lor – bolsevismul comunist în România!) – dar, din pacate, si multi fiind, vorba lui Codreanu, “jidoviti”, dedulciti la tradare, din lacomie, ticalosie congenitala si lipsa de suflet si Duh:

La începutul lunii decembrie 1989, presedintele României socialiste, Nicolae Ceausescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discutiile din Malta dintre celor doua mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite si URSS. Raportul vorbeste despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenta”. Documentul a fost facut public si nu insistam asupra lui. Ceea ce nu se stie este faptul ca, alaturi de informatiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operatiunea “ Malta ” au mai adus si o harta.

Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui sef de Mare Stat Major al Armatei Române si o catastrofa aeronautica: cea de la Balotesti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce continea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale sa se produca. Va prezentam o reproducere a documentului, care se afla la Biblioteca din Bucuresti a Miscarii Legionare.Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armata Mircea Chelaru, la vremea respectiva sef al Marelui Stat Major al Armatei, a anuntat o Conferinta de Presa ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistentei, ca structuri de tip mafiot încearca sa destabilizeze România si sa enclavizeze sudul Olteniei. Adica sa constituie o veritabila “Republica a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replica, a venit raspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Muresan, care a spus ca “se poate vorbi de elemente de crima organizata, generate de nivelul scazut de trai, de saracie. Este vorba despre recuperatori, traficanti de droguri si de cei implicati în fenomenul prostitutiei. Daca nu tinem sub control fenomenul, în timp, e posibil sa devina un pericol”. ( Gen. Chelaru incerca sa demaste clica care a pus stapanire prin proxy peste Romania , cu ajutorul bandelor infractionale civile gen “zona” si “garda” – veti afla lucruri putin cunoscute in ambele articole )A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru si-a dat demisia din functia de sef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-sef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dadea publicitatii o harta cu noile granite ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de dupa caderea blocului comunist.

Adica întelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza ca: Scotia devine independenta; o parte a Irlandei de Nord se uneste cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franta; Tara Bascilor si Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord si zona de sud; Belgia se divide în Flandra si Wallonia; Cehoslovacia se rupe în doua; Kaliningrad va fi o zona autonoma în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeste Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judete Dolj, Caras-Severin si Timis se desprind de România si devin o tara a tiganilor; partea vestica a Basarabiei revine României; partea estica a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonoma “Dniester” în cadrul Ucrainei. Publicatia franceza “L’evenement de Jeudi” arata harta mai sus mentionata, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Tigani”. Un asemenea document primise Ceausescu si despre el vorbea si generalul Chelaru.

 Ce spune harta si ce s-a întîmplat

Iata paralele dintre datele hartii mai sus amintite si evenimentele de pe batrînul continent, din 1990 pîna astazi:

– În 1993 Cehoslovacia a disparut de pe harta lumii si au aparut Cehia si Slovacia. Pasnic.

– Divizarea Iugoslaviei, asa cum vorbea documentul, a fost efectul unui sir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaste prima independenta Sloveniei si Croatiei. În 1991 începe razboiul dintre sîrbi si croati, iar în 1992 cel dintre sîrbi si bosniaci.

– În 1996 mafia albaneza preia controlul traficului de droguri din Balcani.

– În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia .

– În februarie 2008 Kosovo îsi declara independenta fata de Serbia , cu recunoasterea UE si SUA. Este foarte posibil sa se uneasca cu Albania în urmatoarea perioada.

– În noiembrie 2007, premierul regional scotian Alex Salmond, seful Partidului National Scotian (SNP), a vorbit pentru prima oara despre un calendar de separare de Marea Britanie si a prezis ca Scotia va fi independenta peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independentei Scotiei înainte de alegerile regionale din 2011.

– În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindarii – deputatii flamanzi au votat o lege care vizeaza reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oara de la independenta Belgiei, în 1830.

– În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul si nordul Italiei.

– “Eliberarea” bretonilor, considerati urmasi ai celtilor veniti din insulele britanice, de sub “opresiunea franceza”, este sustinuta de Armata Revolutionara Bretona, care si-a început activitatea înca de la începutul anilor 1970. Nascuta ca o copie fidela a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizatia bretona apartine aripii extremiste a miscarii nationaliste Emgann, miscare al carei obiectiv este independenta Bretaniei fata de Franta.

– În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenta acestei regiuni fata de Guvernul de la Madrid.

– “Situatia din Craiova a scapat de sub control si cred ca nu mai poate fi stapînita. Nu mai ai curaj sa iesi seara pe strada”. Afirmatia apartinea presedintelui Consiliului Judetean Dolj, Ion Preoteasa, si era legata de escaladarea luptelor de strada între clanurile mafiote din Banie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 si 2009, cînd razboaiele dintre clanurile de tigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul orasului, lînga Tribunalul Judetean, în plina zi.

 Chelaru: ” Oltenia urma sa se desprinda de România în decembrie 2000?

Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectiva (octombrie 2000) aveam informatii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, si nu numai, de comunitati compacte de tigani, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potentiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinta de Presa, pentru a descuraja, pentru a atrage atentia acelor structuri ca se stie despre ele si ca exista modalitati de anihilare a lor. Demisia mea a fost legata de acea declaratie. Regret ca am avut dreptate. Fenomenul enclavizarii e real. Oltenia urma sa se desprinda oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma sa devina capitala enclavei. Din cîte stiu, nu s-a renuntat înca la acest plan. În România s-au facut si se fac greseli politice ce intra în categoria erorilor istorice, care, tare ma tem, nu se vor putea spala decît cu sînge”. Generalul Mircea Chelaru, nascut în 1949, este doctor în stiinte militare si a absolvit – pe lînga Scoala Superioara de Ofiteri si Academia Militara din România – Colegiul de Studii Strategice si Economice de Aparare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum si cursuri internationale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informatii. A fost seful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezerva.

 De ce a disparut Dosarul Balotesti?

Din informatiile pe care le detinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad si, prin acesta, lui Ceusescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautica de la Balotesti. Citam declaratia unei persoane care cunoaste detalii din interiorul sistemului: “Omul care a adus informatiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prabusit la Balotesti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o executie, era vizata chiar persoana care era implicata în actiunea româneasca de spionaj de la Malta ”. O aeronava cu destinatia Bruxelles s-a prabusit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului International Bucuresti – Otopeni, dupa aproximativ doua minute de la decolare. În accident si-au pierdut viata toti membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucuresti, dar si functionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricata în 1987, apartinea Companiei TAROM si efectua zboruri regulate pe ruta Bucuresti – Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut ca în România am putea asista la o asemenea desfasurare complexa de forte, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: “Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Balotesti, este de negasit. Consiliul Superior al Magistraturii încearca sa afle cum au disparut documentele, înainte ca procurorii sa se pronunte asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatica”. Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului si Curtii de Apel Bucuresti, dar si cele ale Parchetului Curtii Supreme. Verificarile au dus la concluzia ca dosarul accidentului aviatic nu a fost solutionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unitati de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigatiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii sa reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum sa le reconstituie…România a scapat, deocamdata, de liniile noii ordini europene trasate pe aceasta harta blestemata. Reamintim, însa, o idee aristotelica, conform careia o comunitate în care dispare Justitia este pe cale de disolutie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeana, iar nivelul de trai este în prabusire.

 De ce ne urasc fiii celor care au bolsevizat România?

Imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au aparut voci care au început sa ne rastalmaceasca istoria, minimalizînd si denaturînd faptele de glorie ale înaintasilor, sa ne defaimeze personalitatile devenite simboluri si valori ale spiritualitatii românesti si, în general, sa-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fara cultura, fara demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astazi, ele sa devina un fapt obisnuit, de care nu se mai simt deranjati nici macar cei direct vizati, adica românii. Constrînsi sa se îngrijeasca de propria existenta, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activistii neoliberalismului postdecembrist, multi dintre ei nu si-au mai dat seama ca în România se instaura, cu ficare actiune politica sau asa-zisa reforma administrativa, economica, culturala etc., un regim de ocupatie. N-au sesizat, desi s-au straduit unii sa le deschida ochii, ca atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai sa înlesneasca realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolati stîlpii de rezistenta ai unitatii si coeziunii poporului, ai credintei sale stramosesti, ai dorintei sale de a trai într-o tara libera si independenta, în care sa se simta stapîn pe munca si bogatiile sale, valori pentru care si-au dat viata generatii întregi de înaintasi. Multi au fost dusi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar sa creada ca trecutul istoric al poporului român, în spiritul caruia au fost educate atîtea si atîtea generatii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunista. Campania furibunda de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al actiunilor de demolare a structurilor institutionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefica si pentru propaganda denigratoare îndreptata împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc. A trebuit, însa, sa treaca 20 de ani, sa vedem tara prabusita, cu economia devastata, cu bogatiile ei în mîna a tot felul de aventurieri straini, cu valorile noastre spirituale defaimate, cu învatamîntul, cultura, sanatatea si chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca sa ne dam seama ca tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proportii, care continua si în prezent si care nu are alt scop decît sa ne piarda ca neam, pentru ca aceste teritorii si cine or mai ramîne pe ele sa ajunga pentru totdeauna sub stapînire straina. Daca mai sînt unii care se îndoiesc de aceasta perspectiva si nu înteleg ca tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor actiuni premeditate, le supun atentiei, ca un argument suplimentar, o scurta analiza asupra unora dintre cei mai aprigi detractori si defaimatori ai neamului românesc. În primul rînd, cred ca nu-i o simpla coincidenta ca, în marea lor majoritate, acestia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru tara, respectiv spre sfîrsitul celui de-al II-lea razboi mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stapînire straina, facîndu-se cunoscuti prin zelul lor nemasurat fata de ocupantul sovietic. Activisti ai bolsevizarii tarii si dusmani ai poporului român, acestia ne-au ramas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmarit anihilarea fizica a intelectualitatii, considerata, pe buna dreptate, stîlpul rezistentei nationale. A se constata ca analizele si rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevaratii vinovati. Au fost supusi, însa, oprobriului public tot românii, care, din ignoranta, au devenit victime ale manipularii si au fost folositi în asemenea actiuni barbare. Adevaratii criminali de atunci si-au dus traiul tihnit pîna la adînci batrînete si si-au lasat urmasi de nadejde, care le continua “opera” si în vremurile noastre. Iata, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismaneanu, nascut Leonid Tisminetki, Walter Roman, nascut Neuländer, Dionis Patapievici, nascut Denys Patapiewicz, si Mihai Oisteanu, nascut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul ca toti sînt evrei, proveniti din teritoriile unde sovieticii si-au pregatit actiunile împotriva României, toti, dupa 1964, si-au românizat numele pentru a-si ascunde originea, dar, mai ales, crimele savîrsite în perioada de bolsevizare a României, toti au ajuns, cu sprijinul Moscovei si al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toti si-au lasat cel putin cîte un urmas carora le-a transmis atitudinea lor ostila fata de români si misiunea de a continua sa-i dusmaneasca.

 (…)Unii au mai apucat momentul razbunarii din decembrie 1989, asa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, altii au lasat pe seama urmasilor dusmania împotriva românilor si, din cîte se constata, acestia se dovedesc extrem de zelosi în a-si executa aceste obligatii testamentare. Îi recunoastem, prin ostilitatea ce o manifesta fata de români, prin înversunarea cu care încearca sa ne înstraineze de valorile nationale si, în general, prin raul imens facut tarii în acesti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismaneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oisteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalitatilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria si ne-au ridicat spiritualitatea nationala ce ne da identitate, legitimitate si ne plaseaza în rîndul natiunilor civilizate etc.

Si ei, ca si bolsevicii din care, biologic, se trag, tot de pe functii de autoritate îi dusmanesc pe români. Puterea ce le-o confera aceste functii le permit sa actioneze cu mai multa eficienta si, totodata, sa beneficieze de privilegii si sa duca un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Daca parintii lor i-au dusmanit pe români în numele comunismului, iata ca ei o fac de pe pozitie de anticomunisti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a ramas însa acelasi, adica sa-i mentina pe români într-o stare de înapoiere culturala pentru a-i putea domina. Pentru români se pun, însa, niste întrebari: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit si reinvestit în functia de presedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui sa ne promoveze cultura si valorile în lume si de care el, de fapt, se foloseste pentru a ne batjocori si a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o alta odrasla de bolsevic, în speta Tismaneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de aceasta ocazie, autoritate si, bineînteles, fonduri substantiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce si celelalte odrasle de bolsevici se situeaza bine în zona privilegiatilor postdecembristi, nimeni nu-i deranjeaza cu nimic, ocupa functii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continua sa-i umileasca cu abjectiile lor anticomuniste? Sunt întrebari la care ar trebui sa raspunda cel care le-a încredintat aceste functii si continua sa-i încurajeze în actiunile lor, desi acestea oripileaza tot mai multa lume. Sînt, desigur, întrebari retorice pentru ca si individul numit Basescu Traian, prin tot ceea ce face, se pozitioneaza împotriva intereselor poporului român. În aceste conditii ar trebui sa-i întrebam pe cei care l-au votat pe acest individ daca nu cumva prestatia lui începe sa-i dezamageasca, daca nu cumva încearca un sentiment de culpabilitate fata de raul ce s-a abatut asupra tarii?

 ***

Pretioasa contributie lui Sörös la marele haos financiar mondial

(…) în realitate, Sörös are vederi de stânga aproape extremiste, fiind în Statele Unite un sustinator zelos al democratilor, întemeiat pe un tip de discurs foarte apropiat de tezele leniniste.
În cartile sale se declara adeptul unui organism supranational care sa limiteze drepturile statelor nationale în materie de libertati democratice, viziune internationalista tipica în care, desigur, ca orice personaj cu ambitii tiranice mondialiste, Sörös se vede pe sine plasat la butoane. Tot în cartile sale, Sörös afirma fara sfiala ca fostul imperiu sovietic se numeste acum Imperiul Sörös si se proclama pe sine un om de stat fara de stat.
Cadrele “pepinierei Sörös” – asa-zisii “bursieri” – au reusit în tarile est-europene, inclusiv în România, sa controleze societatea civila si spatiul politic, coordonarea si controlul Fundatiilor sale fiind plasate în mâinile unor fosti securisti, atât în România, cât si în alte tari din spatiul ex-sovietic. Fostul presedinte american George Bush, atacat sistematic de catre Reteua Sörös, declara ca scopul malefic al lui Sörös este sa creeze un pol mondial de putere, paralel, parazitând societatea civila din principalele state ale lumii si intervenind din underground în sistemul politic.
Sub masca generozitatii si a activitatilor filantropice, a promovarii “valorilor democratice, ale societatii deschise”, George Sörös a actionat sistematic în cadrele gândirii sale de tip leninist, în scopul delegitimarii si anihilarii fortei partidelor politice si a statelor nationale, parazitând prin membrii retelei sale institutiile statului, interferând în maniera oculta tipic securistica sistemul politic al statelor-tinta. În interiorul fundatiilor si organizatiilor înfiintate sau finantate de Sörös a existat o adevarata “coloana a cincea” alcatuita din fosti agenti ai serviciilor secrete.
Pe acest tipar, la noi, exemplar este modelul oferit de Alin Teodorescu, deconspirat ca agent a nu mai putin de doua servicii secrete comuniste, primul sef al retelei Sörös, în perioada de formare si recrutare a “pepinierei”.
Profil de “asasin economic”
George Sörös (Schartz, pe numele sau original) s-a nascut la Budapesta, pe 12 august 1930, într-o familie de evrei unguri. În timpul razboiului, ca adolescent, Sörös a participat la schimburi valutare ilegale, dovedind de timpuriu un adevarat talent si o mare pasiune pentru speculatiile financiare. În 1944, când nazistii au preluat conducerea Ungariei horthyste, spre deosebire de alte familii evreiesti, care au fost deportate de germani, familia Sörös s-a capatuit chiar de pe urma dramei propriilor co-sângeni, deoarece bunicul lui George Sörös prinsese o functie oficiala în stat, respectiv era chiar cel care supraveghea confiscarea proprietatilor evreiesti.
Tânarul George Sörös s-a uns si el cu o slujbulita buna, pentru nazisti, lucrând pentru Judenrat – consiliul evreiesc înfiintat de nazisti pentru a le face treburile murdare. În loc ca nazistii sa îi strânga în fiecare zi pe evrei pentru îmbarcarea pe trenuri, ei delegau aceasta sarcina criminala acelor evrei care erau gata sa o faca, precum “filantropul” George Sörös.
Odata cu ocupatia sovietica a Budapestei, care a urmat celei germane, situatia familiei s-a albastrit putin, deoarece multi evrei unguri si-au adus aminte ca bunicul lui George Sörös era cel care supervizase confiscarea averilor acestora. Nepotelu’ Sörös a stat bine mersi la Budapesta pâna s-a hotarât sa plece, în 1947, în Anglia, unde este educat de Karl Popper, teoretician stângist al “societatii deschise”, apoi din 1956 Sörös se stabileste la New York, pe Wall Street, unde inventeaza formula “fondurilor anonime”, despre care scrie entuziasmat ca: “Aceste fonduri secrete imense, scoase în localitati , pot produce câstiguri astronomice”.
Prin scheme secrete – ce ascundeau adevaratii investitori din spatele lui Sörös si speculatii financiare, companiile acestuia încep sa controleze proprietati din Argentina, Brazilia, Mexic, precum si banci din Venezuela (al cincilea producator mondial de petrol) etc.
Conform biografului sau, William Engdahl, George Sörös a fost identificat ca fiind “omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschildzilor. “Relatiile lui Sörös cu cercurile internationale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relatii bancare întâmplatoare sau obisnuite, iar succesele extraodinare al lui Sörös ca speculant pe nisipurile miscatoare ale pietelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul sau talent si instinct de pradator. Sörös are acces la informatiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informatii private din lume”.
Rolul lui Sörös, rezervat lui de Rothschildzi ca reprezentanti ai unei oculte organizatii mondiale, este acela de agent de influenta la nivel planetar pentru promovarea unei asa-zise “economii de piata”, ce urmareste de fapt sa capteze si sa disperseze proprietatea unor state. Legaturile dintre Rothschildzi si Sörös se tin prin oameni-cheie, cum ar fi R. Katz, care face parte atât din comitetul director al concernului lui Sörös (Quantum Fund), dar, în acelasi timp, este director al Rothschild Italia SPA din Milano si în N.M. Rothschild & Sons).
În 1965, George Sörös pune bazele “Open Society Institute”, sustinut financiar de “Sörös Fund Mana – gement” – organizatie prin care patrunde în Africa de Sud, Europa Centrala si de Est (statele comuniste), în fosta URSS, precum si în multe state din Africa, Asia, America Latina.
Reteaua sovietica de jaf organizat.
George Sörös si-a axat activitatea asupra Uniunii Sovietice înca din perioada Gorbaciov, adica din anii ’80 (dupa ce invadase cu agentii sai Cehoslovacia, Ungaria si Polonia), având timp sa creeze o întreaga retea “rusa” de organizatii si sa sustina un mare grup de colaboratori care calatoreau în afara Rusiei sovietice.
În 1997, Sörös a distrus, prin schemele sale financiare, economia Thailandei. Un bancher thailandez a declarat atunci: “Îl privim pe George Sörös ca pe un soi de Dracula. Efectiv, suge sângele oamenilor”. Acelasi scenariu avea sa functioneze si în Malaezia. La rândul lor, chinezii aveau sa-l porecleasca pe Sörös “crocodilul”, datorita insatiabilei sale pofte de câstiguri financiare, obtinute prin “schemele” speculative.
Pentru a se infiltra în zona de influenta a familiei Bush, George Sörös a fost cel care l-a salvat de la faliment, în 1987, pe viitorul presedinte George W. Bush, devenit mai apoi inamic personal, când nu i-a mai fost util, achizitionând de la acesta compania de explorari petroliere “Harken Energy Corporation”, aproape falimentara. Bush a încasat, cu acea ocazie, un miliard de dolari, iar George Sörös a declarat apoi ca facuse târgul numai pentru a câstiga influenta politica prin tatal acestuia, pe atunci vicepresedintele SUA.
Conform investigatiilor cercetatorilor americani si europeni (Stefan Lemieszewski, William Engdahl, Mark Burdman, Elisabeth Hellenbroich, Paolo Raimondi, Scott Thompson si altii), cercul lui Sörös include familia lui Jacob Rothschild, pe Marc Rich, ca si pe traficantul de arme israelian Shaul Eisenberg si pe “Dirty Rafi” Eytan, ambii conexati laturii financiare a Mossadului. (Dupa ce a fost introdus Sörös în spatiul ex-sovietic, Shaul Eisenberg a fost acuzat în Uzbekistan de o uriasa frauda si coruptie, trebuind sa dispara.) În lucrarea “Nasul Kremlinului”, Paul Klebnikov (editor al revistei “Forbes”) dezvaluia ca, pâna la caderea URSS-ului, Mark Rich a fost asociat cu persoane importante din partidul comunist si din KGB, facînd afaceri cu directorii companiilor de stat, celor care îl ajutau livrându-le comisioanele în conturi din Elvetia, “centru important de spalare a fondurilor rusesti”.
Conform investigatiilor lui Klebnikov, Rich însusi a fost cel care “i-a învatat pe oligarhii rusi sa ocoleasca legile prin suveici internationale de companii off-shore si conturi anonime elvetiene”. Majoritatea firmelor anonime ale acestor “magnati rusi” au fost înfiintate în cantonul elvetian Zug, unde îsi are Marc Rich resedinta. Tot în Zug sunt înregistrate si companiile-paravan prin care “oligarhii rusi” controlati de Rich si îndrumati de familia lui. Iacob Rothschild si ai sai au preluat o felie din economia României, si tot aici sunt înregistrate firmele intermediare ce livreaza României gazul metan rusesc.
Majoritatea miliardarilor moscoviti au fost creati de Marc Rich, de la “oligarhii” Igor Ziuzin si Vitali Machitski pâna la Oleg Deripaska si Mihai Cernoi, un ruso-israelian locotenent al “mafiei ruse”, cu totii prezenti în afaceri pe pamânt românesc, scormonit pâna la epuizarea tuturor resurselor. Tot Mark Rich a contribuit si la educatia actualului sef al SIE, Mihai Razvan Ungureanu, beneficiar cu ani în urma al unei burse Rich, dupa ce a fost lansat în politica de reteaua Sörös, via Andrei Plesu, actualul “creier” al “capului de crima organizata” Dinu Patriciu (conform Rechizitoriului Rompetrol). De altfel, si Patriciu tot pe retea ruseasca a prosperat, transferând Rompetrolul unui stat-anexa al Imperiului moscovit, Kazahstanul, fondator al CSI.
Muntii nostri care “aur poarta”, în timp ce noi “cersim din poarta în poarta”, sunt deja pe mâna “investitorilor” rusi, iar Sörös este direct implicat, ca actionar la “Newmont Mining Corporation” în proiectul Rosia Montana, respectiv “proiectul” de golire a rezervelor de aur ale României, resursa extrem de pretioasa mai ales acum,adrian când lumea revine la aur dupa prabusirea fondurilor speculative lansate tot de catre cei ca Sörös & comp. –
de George Roncea
Marinel BRINCAU • Postfach 830119 • 81701 MÜNCHEN / GERMANY
Mobil: +49 (0)175 – 370 86 12
E-Mail:
marinel.brincau@gmail.com
www.brincau.com

Între BOLSEVIZAREA (de atunci) si MANELIZAREA (neo-bolsevizarea, destructurarea catastrofala a Corpului României si a Duhului Românesc, de azi!) a României nu este nicio diferenta esentiala, în ce priveste efectele devastatoare de Duh!

Pâna si Germania se plânge de aceste efecte dezastruoase (ale unei “manelizari”, prin ocupatie militara si tentative extrem de agresive, de a destructura spiritual, de a “mediocriza”, jalnic si penibil, bravul popor german!) – efecte mascate sub forme ceva mai subtile, poate, decât la noi (dar ATÂT!):

Dupa reunificarea si recapatarea suveranitatii Germaniei – trupele rusesti s-au retras în 1991, cele anglo-saxone se retrag în 2020 – tabuul reeducarii dublat de un control? Politic corect? Strict a fost preluat de elita pregatita de ocupatii. Libertatea de expresie este garantata de Constitutie, dar când Sarrazin, membru în conducerea Bancii Centrale Germane si fost ministru social-democrat de finante, si-a permis sa publice o carte cu un titlu si un mesaj cât se poate de clar: „Germania se autolichideaza. Cum ne jucam cu soarta tarii? Si fara ocupantii”, a intervenit Presedintele… si a fost dat afara din serviciu. Si conducerea Partidului Social-democrat a vrut sa-l dea si ea afara, dar a renuntat, pentru ca un milion si jumate de cititori au cumparat cartea si populatia este la curent atât cu planul Morgenthau cât si cu cel al re-educarii, dar este înca timorata, nu vrea sa-si riste pozitia sociala si profesionala ca Sarazzin, care a riscat si e acum un autor multimilionar independent.

Modelul din perioada de ocupatie nu este cel natural, darwinist în sensul de supravietuire a celui mai competent, „Survival of the fittest”, ci cu un model cultural artificial de selectie si reeducare facut de oameni, cu scopul ca singura materie prima germana, inteligenta si pregatirea profesionala, sa fie diminuata în mod relativ si absolut. Sistemul scolar este de ani buni precar, universitatiile mediocre. Institutiile fundamentale germane: Familia, Armata si Biserica sunt din ce în ce mai subrede! Prima se destrama, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare. Natalitatea germanilor este în scadere, cea a imigrantilor,preponderent islamici, e în crestere. Ajutorul social de 700 Euro pe luna a creat o patura parazitara în crestere, interesata numai în perpetuarea privilegiilor, nu în munca si pregatire profesionala.

Nu este nimic spectaculos sau nou în ceea ce afirma Sarrazin! Nou este numai faptul ca cineva îsi pierde situatia daca nu-i …! Politic corect? Si ca… astfel de la Presedinte si Cancelar, dna fusese reeducata de rusi în RDG, (ea a recunoscut ca n-a citit cartea, dar este împotriva ei), pâna la omul de rând se recunoaste public, parafrazandu-l pe Hamlet, Ca ceva e putred în Germania!” – cf. Prof. Dr. Viorel ROMAN, Akademischer Rat a.D., Bremen, Germania, art. “Germania se autolichideaza”, în revista Armonia, din 3 septembrie 2011.

Despre România (si alte “colonii”), presedintele israelian afirma, înca de pe 10 octombrie 2007: “Pe 10 octombrie 2007, la trei luni dupa ce a devenit presedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmatie naucitoare, la Hotelul Hilton din Tel-Aviv, in fata a sute de reprezentanti ai cercurilor diplomatice evreiesti: “ISRAEL CUMPARA MANHATTAN, CUMPARA UNGARIA, CUMPARA ROMANIA, CUMPARA POLONIA… (…)”. In ceea ce priveste Romania, bancile sunt toate privatizate, cedate catre structuri conduse de oligarhia evreiasca, iar tara noastra are cea mai mare datorie catre FMI si Uniunea Europeana, ce se ridica la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza in urma ultimului acord stand-by. In sondajele de opinie, romanii se considera o natiune ce se afla in fata unei crize economice si politice fara iesire, cu o datorie ce ii va atinge pe durata a zeci de ani, majoritatea crezand ca ne-am intors in urma cu 20 de ani(…)PERSONAJE POLITICE AUTOHTONE AFLATE IN LINIA INTAI A DECIZIEI ECONOMICE SI POLITICE, INCEPAND CU ION ILIESCU, PETRE ROMAN, EMIL CONSTANTINESCU, ZOE PETRE, ADRIAN NASTASE, MIRCEA GEOANA, MUGUR ISARESCU, ADRIAN SEVERIN, VIOREL HREBENCIUC, S.A., AU MIZAT PE LOBBY-UL EVREIESC PENTRU A ACCEDE SI A SE MENTINE LA PUTERE.

Pentru acest fapt au facut orice compromis posibil, mergand de la culpabilizarea si desfiintarea Serviciilor Secrete romanesti, pana la vanzarea economiei nationale. Pe acest fond, CADRE SPECIALIZATE ALE SERVICIILOR SECRETE ISRAELIENE AU PENETRAT PUTERNIC DECIZIA ROMANEASCA, REUSIND SA PROMOVEZE INTERESELE EVREIESTI IN DETRIMENTUL CELOR ROMANESTI. “DATI-MI CONTROLUL ASUPRA UNEI MONEDE NATIONALE SI MI-E INDIFERENT CINE FACE LEGILE!”, SPUNEA PE LA 1800 INTEMEIETORUL CLANULUI ROTHSCHILD, AMSCHEL MAYER ROTHSCHILD. ESTE CAT SE POATE DE ADEVARAT, IAR CE SE PETRECE ASTAZI CU MONEDA NATIONALA A ROMANIEI DEMONSTREAZA ACEST FAPT.

Dorinta evreilor de a pune mana pe finantele lumii se regaseste in ambitia de a conduce finantele fiecarei tari in parte, astfel incat sa se constituie intr-o oligarhie dominanta, intr-o aristocratie a banului. Este un fapt cunoscut ca Banca Federala a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de banca de emisie a monedei nationale – dolarul american – este formata din banci evreiesti, precum Bancile Rothschild, din Londra si Paris. Respectiva banca, numita Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrala privata a S.U.A.), este legata la aparitia ei de omnipotentul bancher evreu J. P. Morgan, care si-a pus la dispozitie in acest scop, in 1913, proprietatea particulara din statul Georgia. Clanul bancherilor Morgan este implicat in tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterala si Council on Foreign Relations/C.F.R. (S.U.A.), ca si The Round Table. Acesta completeaza sau suplineste, dupa caz, activitatea mondiala a clanurilor evreiesti Rothschild si Rockefeller.

In acest context trebuie privita si aducerea lui Mugur Isarescu in fruntea Bancii Nationale a Romaniei, care nu a fost deloc intamplatoare si, mai ales, nu s-a datorat vreunei pregatiri sau experiente profesionale de exceptie, caci pana la momentul respectiv acesta nu avusese nimic in comun cu sistemul bancar. Din 1990, el a fost aproape fara intrerupere guvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Despre el s-a afirmat in mai multe randuri ca are legatura cu comenzile ocultei financiare internationale. Mugur Isarescu ar fi fost recrutat de catre Council on Foreign Relations (C.F.R.) in 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe cand Isarescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a recrutat un numar semnificativ de specialisti, potentiali inlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva in tarile est-europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, in functie de indicatiile specialistilor C.F.R. Pentru indeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens razboi mediatic de dezinformare, in toate misiunile economice subliniindu-se greseala facuta de Romania prin plata datoriei externe si exemplificandu-se prin tari care aveau mari imprumuturi, dar un nivel de trai mai crescut si sugerandu-se ca o tara se poate dezvolta doar prin imprumuturi inrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea C.F.R.(…) IN 2005, CAND PRESEDINTELE TRAIAN BASESCU A EFECTUAT PRIMA SA VIZITA LA WASHINGTON, MARK A. MEYER A FOST INVITATUL SPECIAL AL SEFULUI STATULUI LA O INTALNIRE PARTICULARA. ACEASTA A AVUT LOC INTR-O INCAPERE A AMBASADEI ROMANIEI, IN TIMP CE ROMANO-AMERICANII ERAU INVITATI LA O RECEPTIE. RUBIN MEYER DORU & TRANDAFIR – FIRMA DE AVOCATURA CONSTITUITA DE MEYER IN ROMANIA – ESTE CEA CARE A OBTINUT PENTRU DOMINIC DE HABSBURG SI FAMILIA ACESTUIA RETROCEDAREA CASTELULUI BRAN. Mark Meyer este si presedintele CAMEREI DE COMERT ROMANO-AMERICANE DIN NEW YORK, IN FAPT O AGENTIE SUB ACOPERIRE A C.I.A. PENTRU PROMOVAREA INTERESELOR EVREILOR AMERICANI SI INTERFATA A AFACERILOR S.U.A. IN ROMANIA. ORGANIZATIA A FOST CREATA LA BUCURESTI IN 1993, CHIAR CU SPRIJINUL LUI ION ILIESCU, ALATURI DE MEYER AVANDU-L LA CONDUCERE PE EVREUL ELIAS WEXLER, ORIGINAR TOT DIN ROMANIA, ACELASI CARE DETINE POSTUL DE TELEVIZIUNE DIN NEW YORK, ROMANIAN VOICE, SI CARE, PLATIT TOT DE ROMANI, RETRANSMITE PROGRAME ALE TELEVIZIUNII ROMANE, BENEFICIIND DE UN CONTRACT EXTREM DE BENEFIC SEMNAT CU TVR-UL INCA DIN AL DOILEA MANDAT DE PRESEDINTE AL LUI ION ILIESCU. Postul de televiziune a fost subiectul unui mare scandal de presa, dupa ce a reusit sa obtina finantarea de la Bucuresti pentru retransmiterea programelor TVR International pe continentul nord-american.

MARK MEYER ESTE SI VICEPRESEDINTE AL CONGRESULUI ROMANILOR AMERICANI (CORA). MEYER ESTE, ALATURI DE ALTI EVREI, SI IN SPATELE AFACERII CUNOSCUTE CA “INVEST ROMANIA FORUM”. Desi principal initiator al actiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul romanesc initiativa apartine unui grup mai larg, chipurile chiar autoritatilor romane, in cautare de investitori americani. Forumul, organizat in 1997 in S.U.A., sub genericul “Economia romaneasca: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitatii companiilor americane evreiesti, si nu numai, sa profite din plin de ocazia de a cumpara ieftin intreprinderile romanesti. Organizatorii secreti (Herzfield & Rubin, adica Mark Meyer, si USAID Midinvest Bussines Center, adica C.I.A.), al caror plan de preluare a economiei romanesti necesita fonduri, pentru a fi convingatori, s-au gandit sa expuna, ca garanti, responsabilii economici din Romania, asa ca au fost plimbati de la Bucuresti la Chicago reprezentanti ai Guvernului roman, presedinti si directori executivi ai celor mai influente banci si fonduri mutuale din Romania, directori din toata economia romaneasca.

MESAJUL TRANSMIS A FOST URMATORUL: ECONOMIA ROMANIEI ESTE DE VANZARE, PUTETI SA VA EXERCITATI DREPTUL IN CONSECINTA, PUTEM ARANJA PRIVATIZARILE. Cel mai convingator s-a straduit sa fie Mircea Geoana, ambasador al Romaniei in S.U.A. la acea data. Geoana a facut parte dintre studentii privilegiati de inaltii ofiteri ai fostei Securitati. Astfel, generalul Pacepa, pe vremea cand era sef adjunct al spionajului romanesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoana, fiu al generalului Geoana, pentru a pleca la studii in S.U.A. in randurile “ambasadorilor prieteniei” romano-americane. Dupa ce a dezertat, Pacepa a trecut in solda C.I.A., iar dupa 1990 a reluat legaturile cu mai tanarul Mircea Geoana. DESFASURAT LA HOTELUL HILTON &TOWERS DIN CHICAGO, IN PERIOADA 29.09 – 3.10.1997, “FORUMUL” SCOTEA, PRACTIC, ECONOMIA ROMANIEI LA MEZAT IN FATA UNOR MARI BANCI AMERICANE EVREIESTI: CHASE MANHATTAN BANK, SMITH BARNEY EUROPE, FIRST CHICAGO BANK, MERCANTILE STOCK EXCHANGE, GLOBAL SECURITIES USA INC, EXECUTIVES CLUB OF CHICAGO, BANCI CARE SE AFLA IN SPATELE FIRMELOR “INVESTITOARE– cf. art. Doi ani de când Israel a cumparat România, în ALTERMEDIA.INFO.

Manelele si tiganirea accelerata a românilor…Iata ce scrie Evenimentul zilei, din 26 septembrie 2011:

Statia de metro Anagnina din Roma, punct traditional al întâlnirii comunitatii românesti din capitala Italiei, a fost împânzita cu afise în care este denuntat comportamentul românilor. Autorii acestui demers sunt cei din Noua Dreapta, care sustin ca românii care vin aici duminica, la picnicuri improvizate, nu ?tiu decât sa manânce mici, sa bea bere ?i sa asculte muzica ?iganeasca.

Afisul care de duminica se gaseste la intrarea în Anagnina este scris în româna si suna asa: ”Nu stiti decât sa mîncati mici si sa beti bere, sa ascultati muzica tiganeasca. Rusine poporului meu”. Lânga acest mesaj se afla o cruce celtica si semnatura autorilor, miscarea Noua Dreapta, relateaza site-ul ”Stranieri in Italia”.

Conform unui comunicat al Noii Drepte, care, ca si miscarea Forza Nuova din Italia, a aderat la Frontul National European, ceea ce se întâmpla în fata statiei de metrou din Roma ”ridiculizeaza poporul român”, chiar daca aici se reuneste o mica parte a comunitatii. Semnatarii protestului îl învinovatesc si pe primarul Romei, Gianni Alemanno, pentru ca ” a institutionalizat kitsch-ul”.

Noua Dreapta face apel la români, cerându-le sa îsi apere propriile radacini si sa spuna NU ”stilului de viata si muzicii tiganesti”, exemplificând cu o fotografie a unui cântec de manele”– cf. Luciana Pop, art. Italia: Noua Dreapta declara razboi românilor care asculta manele si manânca mici” – în EVZ.ro .

Pâna aici, SUNT PERFECT DE ACORD CU AFIRMATILE SI CONDAMNARILE “NOII DREPTE” ROMÂNESTI, DIN ITALIA! Românii si-au parasit Duhul lor armonios si iute, precum învârtiturile HOREI SACRE, pentru vaicarelile slinoase si pentru dabalazarile obscene ale manelei arabo-tiganesti!!! Sa le fie rusine, da, celor care dau un Cosmos Curat pe o mizerie penibila si pe un hoit colcaind de viermi!

Mai departe, însa, când se scrie, pe peretii “romani” : “NU tiganilor! NU manelelor! NU anti-culturii!” – am de adus un amendament: tiganii sunt liberi sa-si cânte muzica lor (si stiu ca ADEVARATA muzica tiganeasca este superba!). Dar românii N-AU DREPTUL MORAL SA-SI PERVERTEASCA SI SA-SI LASE PERVERTIT DUHUL, printr-un hibrid odios, care lesina si Duhul, si sufletul – MANEAUA, parca special inventata (ca si muzica rock!), pentru a molesi, pentru a destructura, CU TOTUL, Duhul SFÂNT si Mândru, Românesc !!!

În rest, din partea mea, Noua Dreapta n-are decât sa-l si spânzure pe Ministrul Culturii, de la Bucuresti (daca are chef de un asa efort…caci Hunorul Kelemen s-a îngrasat teribil, de când ne tot distruge cultura!) – pentru ca tot ce se face, vis-à-vis de “cultura” româneasca, în România si peste hotare (de catre statul român!) – este doar asasinarea ei si înabusirea, prin uitare si diversiune “à la Mihai Galatanu” ori… “Cartarascu”, a valorilor ei AUTENTICE!!! Adica, în linia I.C.R.-ului nemernic si pestilential al Patapieviciosului (I.C.R.-ul avându-l Director de Onoare pe Basescu!), cu “Omagiul lui Iuda” si cu toate hidoseniile cosmaresti, pe care le inventeaza acest gnom scabros, pentru a se face uitat Duhul Genial al Culturii Române Vechi, Traditionale, Curate si Adevarate!!!


Cancer prinCodex Alimentarius”, cancer de Duh, prin “ciupercile” otravite ale MINCIUNII…iar peleleii tot invoca lipsa de bani! Dar furturile si tradarile si subminarile economiei nationale si abuzurile strigatoare la cer se tin lant!!!

Ia sa vedem:

Circa 60 de angajati la ADS (Administratia Domeniilor Statului) au fost disponibilizati, cu salarii compensatorii de 18.000-20.000 de euro de “cap furajat” (“suma totala ajungând la 10. 778.000 euro” – cf. Daniel Befu, art. Premiati de stat cu 18.000 euro sa fie “someri pentru o zi”, apoi reangajati, în Exclusiv RL, din 27 septembrie 2011). Dar, în 24 de ore, majoritatea au fost re-angajati, fie tot la ADS, fie la SERICAROM (“SC SERICAROM SA este singura unitate din România care produce si distribuie oua de viermi de matase si efectueaza cercetare stiintifica în domeniul sericiculturii” – or, functionarasii aia pricopsiti sunt priceputi doar în…”comertul cu piei de closca”!), cu câte…60.000 de euro de “cap furajat”! “ Mda…

Un caz asemanator, cu un udemerist peste fire de…“galantom”: “Mirela Boghiu e o alta slujbasa a ADS-ului care a parasit institutia cu plati compensatorii, pentru ca imediat sa se angajeze consiliera a secretarului de stat în MDRT Barna Tanczos. Ulterior, a ajuns sefa de cabinet a acestuia la Ministerul Agriculturii. O sursa disponibilizata si reangajata în ADS care a dorit sa-si pastreze anonimatul a precizat ca „cred ca Mirela ca n-a stat somera nici macar 24 de ore, pentru ca a luat-o Barna sa fie consiliera lui” – cf. RECOLTA.EU, din 29 septembrie 2011.

Cancerul, la români, se trateaza doar cu…MÂNCAT (CU INFINITA BRAVURA!) DE …CIUPERCI!!!

Daca nu va treziti ACUM, dragii mei români, dragii mei terestri (“Capodopere ale Zilei a Sasea” a Creatiei Divine!) – atunci …NOAPTE BUNA SI ETERNA!

Poate ca aveti nevoie de profetiile unui om simplu, un taran din Serbia – daca pe Sfintii vostri Parinti n-ati vrut sa-i ascultati, cu toate ca, darâmati de boli si ascuipând sânge, ei, zi de zi, au înaltat glas mare, zguduitor si vaticinar, catre voi (Parintele ARSENIE PAPACIOC ne-a parasit, pentru Ceata Îngerilor, în iulie 2011, când a vazut cât de încapatânati suntem noi, fata de lucrarea lui sfânta, de la Mânastirea Techirghiol…!) – taranul analfabet Mitar Tarabic (1829-1899 – Mitar Tarabic s-a nascut si a trait toata viata în satul Kremna, loc unde a avut toate viziunile sale profetice. A fost un om extrem de religios si devotat credintei ortodoxe, avându-l ca nas si duhovnic pe preotul Zaharja Zaharic (1836-1918). Preotul Zaharic a fost cel caruia Mitar i s-a destainuit cu privire la viziunile care-i tulburau linistea si existenta sa simpla, de taran. Tot preotul Zaharic a fost cel care a notat marturisirile profetice, pe un caiet care a fost partial distrus, în urma unui incendiu provocat in anul 1943, de armata bulgara invadatoare). Prorocirile lui Mitar Tarabic sunt incredibil de exacte si usor de înteles pentru oricine…. – …numai acel “oricine” urechile-i clapauge sa si le suflece si Duhul blegit sa si-l îndrepte de spate…:

Tarabic profeteste Planul Marshall, materialismul si ateismul secolului XX, aparitia televizorului si a calculatorului, criza petrolului si ecosolutiile de energie alternativa – turbinele eoliene si panourile solare.

Profetii uluitoare despre viitorul omenirii

Atunci oamenii vor fi in stare se traiasca mult fara sa se cunoasca pre sine. Vor fi multi oameni invatati care vor crede ca toate cartile lor le vor da voie sa stie si sa faca totul. Astia va fi un mare obstacol pentru adevarata cunoastere. Cand oamenii vor ajunge la adevarata cunoastere, isi vor da seama in ce minciuna i-au dus asa-zisii lor invatati, iar cand se va intampla asta, oamenii vor fi tristi ca nu si-au dat seama mai devreme, deoarece cunoasterea este atat de simpla(s.mea)

Sufletele oamenilor nu vor fi posedate de Satana, ci de ceva mult mai rau. Ei vor crede ca vedeniile si minciunile lor sunt adevarul adevarat. In capetele lor nu va mai fi loc pentru adevar. Oamenii vor incepe sa urasca aerul curat si frumusetea Dumnezeiasca a naturii si se vor ascunde in orase urate cu aer otravitor. Nimeni nu-i va forta sa aleaga asta, ci o vor face din proprie vointa (s.mea).

Va fi imposibil sa-i deosebesti pe barbati de femei. Toti se vor imbraca la fel, femeile vor avea pantaloni preecum barbatii. Acesta nenorocire va veni din alte tari si va sta mult la noi. Un mire isi va lua mireasa fara sa fie sigur ca e femeie din nastere. Se vor naste din ce in ce mai multi copii care nu vor sti cine le sunt tatii.

Intreaga lume va fi potopita de o boala nemaivazuta si nimeni nu va fi in stare sa-i gaseasca leacul. Toti doctorii vor striga ca ei stiu, ca sunt destepti si invatati, dar nu vor fi in stare de nimic. Adevaratul leac il vor gasi cu ajutorul lui Dumnezeu, inlauntrul lor si peste tot in jurul lor(s.mea).

Oamenii vor calatori in alte lumi, dar vor gasi acolo doar deserturi fara de viata, si vor gandi in trufia lor ca ei cunosc mai multe decat Domnul insusi. Oamenii vor calatori in jurul stelelor si Lunii, dar nu vor gasi viata la fel de frumoasa ca cea de aici. Vor gasi alte feluri de viata, dar ei nu vor fi in stare se le inteleaga.

Cu cat oamenii vor cunoaste mai multe, cu atat va fi mai putina dragoste intre ei. Ura dintre ei va fi atat de mare incat le va pasa mai mult de micile lor masinarii, decat de rudele si prietenii lor iubiti. Omenilor vor avea mai multa incredere in micile lor masinarii care le vor fura libertatea, decat in fratii si vecinii cu care se inconjoara.

Cei care vor citi si invata carti cu numere, se vor crede mai invatati si mai intelepti decat restul oamenilor. Acesti asa-zisi oameni intelepti isi vor lasa vietile conduse de calcule si socoteli, si vor trai doar dupa cum le spun numerele. Printre invatatii acestia vor fi deopotriva oameni buni si oameni rai. Acesti invatati rai vor face lucruri rele si groaznice, vor otravi aerul si apa si vor imprastia mizerii peste mari, rauri si pamanturi, iar multi oameni nevinovati vor muri de felurite boli necunoscute. Oamenii buni si intelepti vor vedea ca munca si eforturile lor nu valoreaza un singur ban si vor privi neputinciosi la distrugerea lumii. In loc sa caute intelepciunea in masini, numere si socoteli, oamenii buni se vor indrepta spre rugaciune si meditatie(s.mea).

Cand cei multi se vor apuca sa mediteze, vor fi mai aproape de intelepciunea lui Dumnezeu, dar va fi prea tarziu, pentru ca cei rai vor otravi lumea, iar oamenii vor pieri pe capete (s.mea). Atunci, oamenii vor fugi cu miile din orase inapoi la tara. Vor cauta muntii cu trei cruci, si acolo inlauntrul lor, vor putea, in sfarsit, sa bea apa si sa respire aer curat. Cei care se vor salva pe ei si pe familiile lor, vor avea de suferit, deoarece o mare foamete va apare. Va fi mancare si bautura cu nemiluita in orase, dar va fi toata otravita. Multi o vor manca, fiindca foamea le va lua mintile, dar vor muri pe loc (s.mea).

Cei care vor posti pana la sfarsit vor scapa cu viata, deoarece Domnul se va uita dupa ei si ei vor fi aproape de Domnul.(n. redactiei: Posibil ca muntii cu trei cruci sa fie in egala masura adaposturi antiatomice, pe usa adaposturilor de acest fel este zugravit un semn asemanator a trei cruci, la fel de bine pot fi niste munti deasupra carora va apare semnul celor trei cruci). Numai o singura tara, aflata la capatul Pamantului si inconjurata de mare si la fel de intinsa ca Europa, va trai in pace si fara de necazuri. Cei care vor fugi si se vor ascunde in muntii cu trei cruci, se vor afla la adapost si vor scapa cu viata, care mai apoi, va fi plina de fericire, bunastare si dragoste, pentru ca nu vor mai fi nicicand razboaie

SURSA  http://www.descopera.ro/

Ce oglinda buna, aceste vorbe profetice ale analfabetului vizionar Mitar Tarabic! Câta speranta pentru dreptcredinciosi (oare câti vor mai fi ramas, pe Terra cea adânc ranita, cumplit suferinda, apocaliptic gemânda!) – si câta lucida condamnare, pentru “basinosii” ca noi, care ne credem si ne dam mari intelectuali… – …dar, de fapt, putim a hoit, de îngâmfati ce suntem (de tot goi pe dinauntru!) – …de lasi, egoisti, lacomi si iresponsabili ce suntem… si nu facem nimic spre a fi tot mai putin, sau cât mai putin rai de raul pe care-l lasam sa marsaluiasca prin noi, ca pe Bulevardul Marii Victorii a Satanei!!!

Sincer, mi-e o groaznica rusine sa ma privesc în “apa” lor, a profetiilor…atât de limpede, plina de Focul Adevarului! – … necrutatoare “apa”…necrutator cancer, pentru care “Adevaratul leac il vom gasi NUMAI cu ajutorul lui Dumnezeu, INLAUNTRUL NOSTRU si PESTE TOT IN JURUL NOSTRU” – locuri sfinte spre care, de mult, nu ne mai uitam, nu mai stim privi, spre Dumnezeiasca Luminare!

Atât de rusine mi-e, de acesti mosi ai nostri, blânzi, întelepti, dar de neîncovoiat! – stralucindu-si vorbele de Foc, în Lumina acestei Toamne a Lumii…!

Voua…NU?! Chiar DELOC???!!! Bine, atunci: POFTA BUNA LA CIUPERCILE CELE OTRAVITE…!

Ma întreaba unul, pe când finalizam articolul de fata: “Da’ de unde stii tu ca noi suntem bolnavi de cancer?

Clint Eastwood, jucându-l pe “detectivul Harry-cel-Nebun/Dirty Harry” – zicea ceva, în acest sens, al diagnosticului pus unor situatii…”axiomatice”. Îl întreaba procurorul, pe detectivul Harry-“nebunul”: “ – Cum stiai tu intentia de viol a criminalului?” – si “nebunul” Harry raspunde, extrem de serios: “- Când un barbat, aflat în erectie, alearga dupa o femeie – nu cred ca acesta face cheta pentru Crucea Rosie…!”

Asa zic si eu: când mamele, în România, au ajuns de-si culca copiii, din pricina foamei cronicizate… – …iar bancile si politicienii îsi platesc angajatii/complicii cu mii si mii de euro pe luna…iar noi, noi, oamenii simpli, nu mai reactionam nici cât sa alungam un tântar… – …eu nu cred ca bancherii ori politicienii vor binele României – ci METASTAZA EI!!!

 

…Si nici nu pot crede lesne ca noi mai suntem în stare de prea multe, daca ne-am pierdut CREDINTA si, odata cu ea, FORTA DE REACTIUNE, pentru a pastra, pe harta Duhului nostru – GRADINA MAICII DOMNULUI!!!

Dupa care, pe harta de pânza (…de paianjeni…!), se va scrie, spre a re-denumi aceste locuri geografice (altadata numite “Gradina Maicii Domnului”…!): “Israel/CANAAN, Pamântul Fagaduit Noua de catre Dumnezeu-Yahwe… – Dumnezeul Mâniei, Urii si-al Razbunarii pe goimi, pe crestinii cei spurcati…

2 octombrie 2011

 

In memoriam

In memoria lui Nicolae Iorga si Ionel I. Bratianu

Jianu Liviu-Florian

Au fost odata, intr-un parlament,

Un inginer si-un mare intelept.

Se discuta cu patima, ardent,

Vreun caz despre Istorie, si Drept.

 

 

 

Si inginerul, Prim Ministru , chiar,

Dupa-ntelept, vru sa deschida  gura.

“Ce sa ne-nveti?,  spuse-nteleptul, rar.

Si inginerul a raspuns: “Masura!”

 

 

 

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU

Ion MURGEANU prezinta:

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU LA 70 DE ANI

Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

                                                                Ion MURGEANU

***

Cezar Ivanescu: DE PROFUNDIS

! Acum, fiindca frigul face bulboane
Si fiindca eu sunt bolnav si ma tem,
Ca salbaticul am sa-mi fac leul meu pe pestera,
Iar voi sa spuneti: îl vina în fiecare zi!!

Acum, fiindca sunt sincer si mâlos,
Va rog sa nu va uitati în ochii mei
Prin care lacrimile gauresc pupilele
Si deci nu plâng: nici râsul meu

Care va chinuie, va sluteste, feriti-va de râsul meu
Într-însul mama e tot alba! Si inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfarâma

Într-una din partile balantei si va ramâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasa din lac. O, candoarea
Capului din inima, cu brate!!

Lasati-mi numai lapte si mâncare
Pâna ma scol mâini de dimineata
Caci acum îsi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputintei!!

Si socotiti-ma un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile,
Si socotiti-ma-un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindca am chiar saptezeci de ani
Cu cei lasati de mama,
Îngaduiti-mi deruta suportabila
Si bucurati-va de înteleptii tineri!

***

 

Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE

 

S-a nascut la 6 august 1941, într-o ilustra familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, ruda cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iasi. Redactor la revista „Luceafarul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Cretan, Mircea Soncuteanu, Florentina Visan, Delia Duna, Tiberiu Daioni, Ioana Balan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Draganescu, Petrut Pârvescu, Marian Constandache.

Marin Preda: “O adevarata voce de mare poet“


Cezar Ivanescu si-a facut debutul poetic în revista “Flacara Iasului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat si în teatru, cu piesa “Mica drama”, jucata la Teatrul „Al. Davila“ din Pitesti, montata „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldatii” de George Astalos (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de exceptie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proza se va debuta cu carti de valoarea Rodului lui Cezar Ivanescu, vom putea vorbi nu de o evolutie, ci de o adevarata revolutie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului national de poezie „Mihai Eminescu“, Iasi, 1968, editia întîi.


Din 1968, îl gasim profesor de limba si literatura româna în Ardeal si Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor si la revista Arges din Pitesti. În 1971 începe spectacolele de muzica si poezie, cu propria-i orchestra numita „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetica de mai tîrziu intitulata “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivanescu în redactia editurii Cartea Româneasca. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodata am auzit o voce obsedata de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime si forta de expresie… Cititorul poate fi socat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urma câstigat si emotionat. O adevarata voce de mare poet“. Insolitul personalitatii sale este izbitor prin aceste manifestari. Cezar Ivanescu reînvia printr-o formula moderna, sincretismul baladesc medieval al poeziei si muzicii.

Fiara cea Apocalipsa


A creat muzica si a cântat propriile versuri, dar si poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu si George Bacovia. I se tipareste la Editura Minerva antologia de poezie româneasca sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeti de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefateaza celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Calatorie la capatul noptii”, în traducerea sotiei sale Maria Ivanescu, talmacire careia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Traduce din franceza, împreuna cu Maria Ivanescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Paltinis, Constantin Noica îi împartaseste gândurile despre “La Baaad” si “Muzeon”, ca si despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul sa transcrie de mâna, pe volumele daruite cu dedicatie, versurile cenzurate. Noica îi multumeste pentru urmatoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pamântul sterp fara noroc,/ cadavrul mi-l îngrop si mi-l dezgrop,/ gropar al vietii mele fara viata/ traita-n scârba, în dezgust si greata,/ platit cu Timpul care ma omoara/ dator vândut celui ce ma plateste/ din groaza mea nu pot iesi afara/ cum Soarele arzînd se osândeste!” Constantin Noica apreciaza strofa ca fiind extraordinara, identificând, în lirica poetului, „o experienta grava“, cu o profunda intuire a sacrului. În anul centenarului mortii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivanescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui sau Maestru în absol
ut“ (1989), dar cartea este respinsa de conducerea editurii Cartea Româneasca. La 10 decembrie 1989, cu sase zile înainte de evenimentele de la Timisoara, poetul se “razbuna” public, printr-un spectacol de muzica si poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recita premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsa” si despre marginalizarea poporului român. Continua seria de traduceri din Mircea Eliade, împreuna cu sotia sa Maria Ivanescu. Apare, la Editura Stiintifica, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise si mistere” si “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului


Cezar Ivanescu a facut greva foamei în anii ’60, ca student la Iasi, al Facultatii de Filologie, în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate si exclus din Cenaclul Facultatii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste si antisistem). A mai facut greva foamei în 1983, în redactia revistei Luceafarul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregatea sa-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A facut din nou, timp de sapte zile, greva foamei în 1986, ca reactie la interzicerea, de catre autoritatile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul mortii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critica la Spitalul de Urgenta Floresca din Bucuresti. A facut greva foamei si în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul ca Mircea Dinescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfacut contractul de munca de la revista “Luceafarul” în mod ilegal, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presa dupa revolutie.
La 14 iunie 1990 este victima a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice si psihice suferite, îsi revine greu dupa o lunga boala. Continua sa lucreze, semnând, împreuna cu Maria Ivanescu, traducerea din limba franceza, Blaise Pascal, (“Cugetari”), text integral, 1998, Editura Aion. Sustine spectacolul de muzica si poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril ?armure si „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD si prima caseta cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.


Cu câteva zile înainte de sfârsitul neasteptat si pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 si pâna la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru presedintia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în fata criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viata, refuzat în moarte


Petru Cretia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivanescu”, afirma: „De aceea vom zice, astazi si mereu, ca ne aflam în timpul bun si sfânt si vechi cât noi al poeziei românesti. Si ca ne mai aflam spre bucuria si cinstea noastra, alaturi de unul dintre cei mai puri si mai sfâsietori reprezentanti ai poeziei românesti, Cezar Ivanescu, Poeta Magnus. Si îl vom mai numi biruitor, pentru ca, prin lungul sir din veacuri al poetilor români, câtiva cu nume sfinte noua, altii, multi, pe veci fara nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme si obida, prin însângerarile si tina istoriei.

Am biruit, ca putini altii, înfrângând tot ceea ce ne tagaduia”.

Cezar Ivanescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatura, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la initiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei si editorul poetului în limba albaneza), lui Cezar Ivanescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.

A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operatii banale. Moartea sa este învaluita în mister, dar mai ales în suspiciunea ca poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grabit moartea sa ramâne, pâna la elucidarea circumstantelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fara sa aduca nicio proba, ca marele poet ar fi fost colaborator al Securitatii. Era singura calomnie la care Cezar Ivanescu nu s-a asteptat. Nu credea nici macar ca i-ar trece cuiva prin minte sa-l acuze de o asemenea culpa aberanta, în contradictie absoluta cu toata existenta sa. Suferinta produsa de aceasta lovitura a dus la prabusirea sa fizica.

Personalitate deplina a culturii române, anticomunist convins si scriitor total – si total antisistem, Cezar Ivanescu a murit ca un martir, hulit în viata si refuzat în moarte. I s-a refuzat si dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste institutii, sa-l gazduiasca, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul sau, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

Miron Manega

http://www.certitudinea.ro

TIBERIU CUNIA – 63 de ani în exil, o cariera stralucita si-un premiu „von Humboldt”!

Preocuparile din ultima vreme referitoare la viata românilor care au parasit România imediat dupa instaurarea regimului comunist, constituind fara îndoiala primul val de refugiati politic declansat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informatii interesante si la identificarea unor persoane cu istorii de viata palpitante. Destainuirile lui nea Mitica Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viata si activitatea contemporanilor sai, a celor care asemeni lui au avut taria sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului. Asa am reusit sa intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârsta de 85 de ani domnul Cunia vietuieste în statul New York si înca mai are preocupari care-l onoreaza. Este interesant de urmarit ascensiunea unui om pasionat de stiinta si nu numai, spre o cariera încununata de realizari impresionante, dar si de cunoscut preocuparile sale curente, privind pastrarea si conservarea culturii si limbii neamului sau, aromânii. 63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasa, presarata cu temeri si inedit, cu întristare si exaltare, cu reusite si esecuri s-au scurs într-o maniera în care, optimistul si temerarul luptator a iesit învingator în fata tuturor piedicilor. Dumitru Sinu are ocazia sa-l cunoasca pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul sau spre libertate si împlinire urmând o traiectorie comuna, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. si astazi cei doi pastreaza legatura si îsi deapana la telefon mai ales, ore în sir, amintirile… Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Drumul catre împlinire profesionala nu a fost simplu, a necesitat munca, daruire, sacrificiu si rigurozitate, dar toate acestea nu aveau sanse de reusita daca nu erau facute cu pasiune si seriozitate.

Primii 22 de ani…

S-a nascut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni dupa nasterea sa, familia lui paraseste Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astazi), unde ramân pâna în 1940, când soarta le deschide drumul catre Constanta. Dupa studiile primare si gimnaziale pe care le absolva la Bazargic, urmeaza cursurile liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Fiu de învatator de oras si în acelasi timp al unui neam cu o istorie zbuciumata, apartine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntas (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultura – pe-atunci parte integranta a Politehnicii bucurestene -, nu-i aduce decât necazuri. Înca din 1946 când îsi începe studiile universitare, se raliaza miscarii de rezistenta anticomuniste, oripilat de alegerea sa injusta, în lipsa si fara a-si depune vreo candidatura, în structura de conducere a Uniunii Nationale a Studentilor Români, organism controlat în totalitate de catre comunisti. Refuza categoric functia si devine un înfocat luptator anticomunist: prin structura sa si prin apartenenta la neamul aromânesc, fiind în plus si-un „razvratit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezida în urmarirea de catre securitate a fiecarei miscari pe care o face. Prigoana comunista îl determina ca dupa 15 mai 1948, când au început arestarile masive în rândurile studentilor, sa se ascunda pentru o perioada în Bucuresti, pe la diverse rude sau prieteni ai sai si-ai familiei. Are curajul sa se prezinte la doua examene din sesiunea din vara a anului II universitar, dupa care se ascunde în muntii Arefului, în Arges, o scurta perioada. Cum securitatea avea peste tot informatori si se faceau descinderi si arestari în masa, precautia, flerul si, de ce nu, sansa îl directioneaza din nou spre Bucuresti, unde-si pregateste de aceasta data plecarea peste granita. Grupul de studenti din care face parte alaturi de Genu (Eugen) stefanescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni si „ortaci” de pribegie ai lui nea Mitica Sinu) si Tiberiu Ionescu, toti colegi de facultate si prieteni nedespartiti, planuise sa treaca la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunarea înot. Tiberiu Cunia însa nu stia sa înoate si cu toate ca prietenii sai încercasera sa-l pregateasca, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând granita prin Banat, sprijinit de oamenii rezistentei.
Nesiguranta vietii ultimilor ani petrecuti în tara era urmata de-acum de un alt fel de nesiguranta, pentru ca perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor si al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fara ezitare. Norocul îsi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însa Tiberiu Cunia a avut principii de viata bine determinate si fundamentate cu precizie de matematician, pe logica. Toate actiunile sale si reusitele lor au avut un important suport în exercitiul de vointa si acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. si-a dorit o altfel de viata, si-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa stralucita si l-a plasmuit si a luptat pentru a-si realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele actiunilor mele fara sa ma plâng. Ceea ce nu poti schimba trebuie sa accepti. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adica linistea sufleteasca. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vietii, am încercat sa le schimb. În aceasta consta vointa omului”.

Începuturile exilului si supliciile lui – Iugoslavia

Începutul anilor de pribegie se afla sub sceptrul unor elemente de gândire logica, care l-au ajutat sa patrunda încrezator în universul unei altfel de lumi, sa înceapa lupta pentru o altfel de viata, pe care si-a dorit-o, si-acum avea posibilitatea sa construiasca, piatra cu piatra, caramida cu caramida, edificiul spre care tintea.  În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece sase luni, în diferite lagare de concentrare si de munca fortata. Dupa o perioada scurta de detentie la închisoare la Vârset si Biserica Alba, a ajuns în lagarul de concentrare de la Kovacica, de unde dupa aproximativ o saptamâna a fost trimis cu un grup la munca, în minele de carbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – care reusisera sa treaca Dunarea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagar de munca). Desi conditiile de lucru si traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflati acolo se gândea la o modalitate de evadare si de urmare a drumului ce avea sa-i conduca spre prosperitate. „Oficialitatile iugoslave se purtau ca niste comunisti veritabili, convinsi” – relateaza profesorul Cunia, pentru ca de-abia italienii si francezii i-au considerat pe refugiatii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanti ai comunismului. Tiberiu Cunia reuseste sa evadeze, împreuna cu câtiva „colegi”, dar sunt prinsi si închisi la Tuzla. Dupa o luna au fost mutati în Voivodina, aproape de granita cu România, la Zrenianin. sederea la Zrenianin a fost mai lejera, ziua se puteau plimba în interiorul lagarului, puteau socializa, se puteau cunoaste mai bine. În lagarul de la Zrenianin cunoscuse o seama de oameni luminati, aproape de care timpul a trecut mai usor si o oaza de cultura regasita în prezenta unor persoane speciale, i-au facut viata mai usoara. Printre acestia se numarau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica si Cioran – de numele caruia nu-si aminteste, ci doar de discutiile pe teme filosofice pe care le avusesera, avocatul Cristescu, cu care se stia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Musat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mama în timpul Primului Razboi Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiati la granita cu Italia, sa munceasca într-o fabrica de caramida, la 30 de kilometri de granita italiana, lânga Mala Bukovica. sansa de a pleca mai departe spre Vest capata noi valente si grupul de români face planuri de evadare. Ramâne în asteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o buna zi, când un lucrator de la fabrica îi ajuta sa paraseasca lagarul: „Am pariat din nou pe sansa si am câstigat” – accentueaza domnul Cunia. Dupa ce granicerii iugoslavi îi deposedeaza de toate bunurile valoroase ce le mai detineau, ajung pe pamântul italian. Parca cineva din umbra mânuise mersul lucrurilor asa fel încât refugiatii sa poata trece „bariera rosie” spre lumea libera. Sa fi fost o comanda politica a sârbilor? Sa fi fost o conditie pusa de Occident lui Tito? Nu se stia, important era faptul ca pentru prima data dupa sase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia si camarazii sai se simteau liberi cu-adevarat. Însa, pentru fatalistul Cunia începea o perioada care statea sub semnul unei întrebari firesti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Daca nu ma temusem de spaimele vietii de lagar, îti dai seama ca acum, cu atât mai putin, astfel de întrebari m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalista, ma pregateam sa înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, desi stiam ca multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino) – noi cordonate spre Vest!

Se stia în cercurile intelectualitatii românesti din diaspora ca Franta este idealul occidental pentru desavârsirea studiilor multora dintre refugiatii acelor timpuri. sase luni de viata în lagarele iugoslave fusesera si pentru Tiberiu Cunia prilej de meditatie, atât cât se putea medita în acele conditii de incertitudine, pentru faurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era facut: scapase de Iugoslavia si ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poarta deschisa spre viitor. În Italia trece succesiv prin mai multe lagare, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lânga Roma si, în fine, la Grugliasco, lâmga Torino. Era împreuna cu Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu facând parte din alt lot. Profesorul Cunia îsi aminteste acest episod: „Într-o seara, împreuna cu Genu stefanescu si Tiberica Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceza; eu eram cu o mandolina în mâna, ca sa aratam cumva, ca suntem turisti – mandolina pe care o cumparasem în Italia, la Trieste, cu banii primiti de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observatie fara sa fim luati în seama, si, peste munti, urmând tot timpul directia spre vest, am ajuns la o sosea, în Franta. Haladuiam pe prima sosea franceza din viata noastra, în cautarea unei directii”…

Franta – proba de minte, inima si… noroc!

Ajunsesera în Franta, se simteau si mai liberi decât pâna atunci. Sperantele tinerilor studenti români atingeau acum alte valente pentru ca stiau ce doresc, îsi cunosteau potenta intelectuala si doreau, mai mult ca orice, sa reuseasca. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare dupa ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câstiga simpatia granicerilor si politiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar si cu o adresa unde puteau gasi sprijin în capiatala franceza, urca în primul tren spre „orasul luminilor”, faurindu-si planuri marete pentru un nou început. Dupa doua saptamâni petrecute în conditii insalubre, alaturi de „closarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperis deasupra capului si masa asigurate, tinerii au fost mutati din caminul apartinând „Armatei Salvarii” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franta -, într-un alt gen de camin, cu conditii mult mai omenesti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) si au stat pâna la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceza, au fost înscrisi la scurt timp la facultatea de la Nancy si au beneficiat de bursa – norocul a fost de partea lor, pentru ca era în valabilitate o întelegere între Franta si România, anterioara venirii comunistilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit numar de burse de studii tinerilor eminenti. „România care ne alungase si ne obligase sa trecem printr-un teribil purgatoriu, tara care, daca am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu catusele pregatite – acum, ajunsi departe de ea si împotriva vointei sale, ne-a ajutat involuntar” – mentioneaza Tiberiu Cunia în amintirile sale. Cu bune si cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenti ai scolii Superioare de la Nancy au ocazia sa întâlneasca pe parcursul celor doi ani petrecuti între Nancy si Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupati în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiati etc. Nu vreau sa vorbesc despre dezbinarile si luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburarile ocazionate de casatoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu si oficiata la Paris de catre parohul Martinian Ivanovici, ci despre relatiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncusi, Printul Nicolae, politicienii Negruti si Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucuresti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasa), comandantul legionar Vasile Iasinschi si multi, multi altii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneste cu nume de seama ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres International de Limba si Cultura Aromâna. Dar în aceasta perioada are loc un incident care-i lasa un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat si la Nancy. Cei patru studenti „forestieri” români – pentru ca la câteva saptamâni dupa ce Tiberiu Cunia, Eugen stefanescu si Tiberiu Ionescu ajunsesera la Paris, a aparut si fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despartisera în Iugoslavia -, bucurosi ca fusesera prezenti la lansare, l-au cautat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidca un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însa n-a vrut sa stea de vorba cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf si asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste si te vezi respins! Ne-a lasat un gol în suflet. Noi, refugiatii români dezvoltaseram în Franta un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simtaminte de frati. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamagit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care traisera cu el împreuna mai mult timp, ca dupa ce devenise celebru Gheorghiu se ferea sa-i mai vada…”.

Student la Nancy

„Asa cum n-am întrebat destinul de ce ma persecuta, la fel nu-l întrebam nici de ce ma ajuta. Luam lucrurile asa cum erau. stiam ca viata mea va fi plina de situatii necunoscute si-mi propusesem sa nu cheltuiesc energie gândindu-ma la ceea ce nu exista înca. Eram însa în permanenta pregatit sa raspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricarei situatii. Daca nu primeam bursa? Ei bine, nu stiu acum ce as fi facut, dar precis ca nu m-as fi speriat. As fi cautat o solutie si în mod cert as fi gasit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai sai, când devenise student bursier al scolii Superioare din Nancy!
Student la scoala Superioara din Nancy, tânar, optimist, liber si dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era constient de sansa pe care o avusese dar la fel de bine stia ca drumul spre desavârsire profesionala nu va fi usor. Depaseste cu abilitate greutatile privitoare la limba franceza, pe care o stia binisor dar nu-i cunostea expresiile idiomatice. Nu-i este usor sa-si ia cursurile pentru ca la vremea aceea nu se gaseau sub forma tiparita, fiind nevoit sa copieze, seara de seara, cursurile de la colegii francezi. Vacantele, fiind necuprinse în renta bursiera, era nevoit sa lucreze pentru a avea din ce trai, si astfel dupa primul an, în vara lui 1950 lucra lânga Biarritz la o fabrica de cherestea, împreuna cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuala a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utila aceasta practica, direct în productie. si importanta acestor ani petrecuti în scoala franceza de silvicultura s-a simtit mai târziu, dupa ajungerea în Canada. Astazi câti studenti gândesc, oare, asa? si câti efectueaza o astfel de practica si nu duc la facultate doar „dovada scrisa” a „trecerii” lor printr-o fabrica, ajungând ingineri fara ca macar sa stie ce este acela un „fierastrau”? Dupa al doilea an de studii si o luna de turnee prin marile paduri franceze, Tiberiu Cunia îsi ia examenele de absolvire si, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. sansa, într-adevar, fusese de partea lui si de aceasta data!

La rascuce de drumuri: „Alea jacta est!”

Odata revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la gasirea unui loc de munca. În domeniul forestier, Franta îi oferea prea putine variante, stiuse de la bun început ca aici va putea studia si mai putin se gândise sa ramâna pentru a munci. Era un om liber, „cetatean al lumii”, cum îi placea sa spuna si era momentul sa-si aleaga drumul spre o cariera. Împreuna cu colegii sai, se orienteaza spre FAO, forul international care repartiza specialistii din întreaga lume, spre tari mai putin dezvoltate. Depun documentele necesare si în final se hotarasc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia si Eugen stefanescu pleaca spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu ramâne în Franta, dar nu va practica niciodata silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prospera si, mai târziu, fiind casatorit cu o elvetianca, se muta în Elvetia, unde traieste si azi.
Uneori, în viata apar momente în care trebuie sa iei deciziile rapid, fara sa te gândesti prea mult la urmari. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obtinerea unui loc de munca si între timp auzise ca americanii înfiintasera la Strasbourg o universitate pentru studentii refugiati din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar si avea toate aprobarile pentru emigrare, primeste si de la Strasbourg înstiintarea ca este acceptat cu bursa. Din nou se afla într-un moment de rascruce: de unde sa stie care-ar fi fost decizia corecta? „De multe ori ma întreb care mi-ar fi fost viitorul, daca acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viata, casatoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada si nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajam, dar trebuie sa începi de jos!”

Iata cum a fost întâmpinat tânarul Cunia în prima zi de munca la Canadian International Paper Co! Nu era o problema, era obisnuit de-acum cu sistemul occidental si stia ca este doar o perioada de provizorat, necesara pentru ca angajatorul sa se edifice asupra capacitatii sale intelectuale si profesionale. Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care tinuse legatura. socurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pamânt nord-american. „De la Halifax, am luat trenul pâna la Montreal unde, la gara, ne asteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu ca vreau sa mergem întâi la politie, sa ma înregistrez. El a râs si mi-a spus: Ce politie? Aici esti în America, unde oamenii nu se prezinta la politie si n-au nici macar un buletin de identitate!” A urmat o perioada de cautari pentru a gasi un loc de munca în domeniul pentru care se pregatise, depunându-si curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-si asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Pâna si-a facut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul si încrederea nu l-au parasit niciodata, iata ca norocul îi vine în ajutor si este angajat la sucursala canadiana a uneia dintre cele mai mari companii de celuloza si hârtie de pe continentul american si chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co. Pionieratul în compania în care va munci multi ani de-acum înainte (1951-1968) si-l face în padurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-masurator. Aici începe sa învete limba engleza si dupa 6 luni se descurca chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vara canadiana, este transferat la un turn de observatie contra incendiilor, dupa ce în prealabil facuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipa cu prietenul si colegul sau, Eugen stefanescu: „A fost o perioada greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru ca ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru ca lunile petrecute la turn au fost luni de liniste sufleteasca, de reculegere, de meditatie într-un mediu atragator, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încarcata din Europa, de consecintele marelui razboi. Singura legatura cu civilizatia era un telefon de padure (nu-mi aduc aminte sa fi avut si un radio!) si odata pe luna, un drum de-o zi întreaga, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în padurile canadiene urca o treapta profesionala si devine asistent-verificator.
Muncea cu constiinciozitate dar se saturase de plafonare, pentru ca tânarul inginer stia ca poate mai mult. Îsi argumenteaza în fata conducerii nemultumirea si sustine ideea ca poate mai mult. Initiativa da roade si este repartizat pentru a face studii de productie, pe teren, în padurile canadiene.

Studii de productie, statistici forestiere si cercetari operationale

Perioada care urmeaza în viata domnului Tiberiu Cunia este una de munca asidua, de studiu efectuat pe teren, de calcule si analize carora le gaseste rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascutimea mintii si înclinatia nativa spre matematica, reusind sa promoveze ideile sale la nivelul companiei si sa îsi aduca un aport substantial la cercetarile de productie. Reusita testarilor efectuate în cadrul statiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obtinute, seriozitatea si ambitia tânarului inginer Cunia vor duce la urmatorul pas în cariera, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal. Cercetarile sale, sustinute si de un mediu de munca adecvat – pentru ca are sansa sa lucreze cu un sef exceptional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridica enorm cota profesionala. Publica articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetarilor, participa la simpozioane si sesiuni de comunicari stiintifice, tine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultura si cercetarilor operationale, în fata colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar si a specialistilor din afara companiei. Se specializeaza si în domeniul informaticii – era perioada în care aparusera IBM-urile si implementarea noilor tehnologii era iminenta. Cu înclinatii certe spre matematica si logica, urmeaza cursurile facultatii de matematica la Universitatea McGill de la Montreal unde îsi ia si masteratul. Dupa o perioada de munca asidua si studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanta si merge în Europa.

„O vacanta la finalul careia nu m-am întors cu mâna goala, ci… cu o nevasta!”

Pleaca la Paris unde avea foarte multi prieteni si apoi la Viena, la fratele sau, Tascu, pe care nu-l vazuse de 16 ani, din 1941, când acesta parasise România, cu destinatia Germania. La Paris este întâmpinat cu bucurie de catre comunitatea aromâna. Doarme în prima noapte la prietenul sau, Demostene Nacu, unde o cunoaste pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venita la Paris sa-si ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeste la casatorie, dar pe parcursul sederii la Paris prietenii îl sfatuiesc ca ar fi cazul sa-si întemeieze si el o familie. Fiind o fata buna, cunoscuta de toti prietenii lui, o aromânca cinstita si demna, dedicata familiei, Tiberiu Cunia se hotaraste si o cere în casatorie, imediat dupa întoarcerea de la fratele sau. Totul se întâmpla cu repeziciune, fara a mai exista timp fizic pentru declaratii de dragoste si preambuluri, si Florica este ceruta de sotie de la cumnatul sau, Demostene Nacu. Accepta fara ezitare sa-i devina partenera de viata: „…am facut casatoria civila întâi, la primaria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineata. Duminica a fost oficiata casatoria religioasa la biserica româneasca de pe Rue Jean de Beauvais. Am facut o nunta mare, fiindca aveam multi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o saptamâna la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.” Dupa acesta vacanta, prelungita cu o saptamâna si având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreuna cu tânara sa sotie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetarilor si studiilor de care era legat atât de mult.

Un profesionist pentru care nu titlul de „doctor” conteaza!

Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare si studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-si completa cunostintele în matematici avansate si statistici. Anul III si urmatorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat. Evenimente neprevazute, independente de vointa domnului Cunia, aduc însa o rasturnare de situatie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însa îi moare îndrumatorul de lucrare, ba mai mult, îi pleaca si profesorul de statistica din cadrul universitatii Mc Gill, unde studia. Erau putine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci si pentru a continua trebuia fie sa schimbe tema de doctorat, fie sa se transfere la o alta universitate. Alege varianta a doua si reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sortii face ca si pofesorul cu care studia aici sa plece pentru doi ani la Sorbona, în Franta: a ramas din nou fara profesor îndrumator. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toata viata am avut un defect: nu am fost ambitios. Nu ma interesa doctoratul în sine. Ma dusesem la universitate sa învat. si s-a întâmplat bine, pentru ca am învatat si baza teoretica, si cea a aplicatiei în domeniul în care ma consacrasem. Am promis la universitate ca la întoarcerea profesorului de la Sorbona, ma voi apuca de teza” – dar n-a mai facut-o niciodata. Statistician desavârsit, cercetator de seama si descoperitor al unor metode statistice care l-au facut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumarate articole despre inventarele  forestiere si metodele statistice de analiza, unele fiind clasificate ca niste contributii majore în domeniu. Pasionat si dedicat muncii sale, iata ca inginerul român care sosise la 23 de ani pe pamânt american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o pozitie privilegiata în lumea stiintifica forestiera din Canada, gratie inteligentei sale si seriozitatii cu care se implicase în munca. Primul departament de Cecetari Operationale din industria forestiera din lume este înfiintat de catre Tiberiu Cunia si seful sau, Greg Belcher, în aceeasi perioada. Între1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestiera si cercetari operationale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, aceasta etapa de viata profesionala constituind primul sau contact cu mediul universitar. Sesiuni stiintifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiintifice de prestigiu, prelegeri si cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfactie si împlinire profesionala. Dar nu se va opri aici, pentru ca acumularile substantiale îl îndemnau sa le împartaseasca si celor care se pregateau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” – Cum poti deveni profesor universitar, fara doctorat

Primele oferte de a îmbratisa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universitati americane. Din motive personale, refuza, continuându-si munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfactii. Însa acumularile masive rivalizau de departe cu ale oricarui cadru universitar. Din toate partile veneau semnale care-i atrageau atentia ca o cariera universitara era urmatorul segment spre care trebuia sa se îndrepte. Faptul ca un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru altii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalitati stiintifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestiera la Universitatea din Orono-Maine – se straduiesc sa-l convinga sa-si îndrepte atentia spre catedra si sa-si finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terte variante. Tiberiu Cunia este însa neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universitatile la care Young intervine, pentru a-si continua doctoratul trebuia sa mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un numar considerabil de cursuri si diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le accepta. si totusi, gratie unui concurs de împrejurari, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistentele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discutie, fiind asigurat ca nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uita de studiile doctorale, i-a spus decanul. Nu se putea desparti de Montreal, de comunitatea româneasca de-acolo, unde avea foarte multi prieteni. S-ar fi simtit complet dezradacinat pentru ca între prietenii sai români si aromâni avea sentimentul acela de „acasa” si nu-si mai dorea o noua desprindere de cei cu care se simtea „acasa”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile si petrecerile lor, pentru ca era un grup bine închegat, în care prietenia facuse minuni. Îsi dorea ca urmasii sai sa poata învata si frantuzeste, si englezeste, dar sa nu uite nici limba româna, nici aromâna. si totusi tentatia exista…
Dupa ce se sfatuieste cu sotia si se întâlneste cu decanul universitatii respective, fiindu-i acceptate toate conditiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotarârea de a se muta împreuna cu familia la Syracuse. Întâmpina greutati cu obtinerea vizei, dar reuseste si de aceasta data si, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere fata de data din contract, îsi începe cariera universitara. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci si mai mult în munca de cercetare împreuna cu masteranzii si doctoranzii sai, pentru ca devenise profesor universitar plin, îndrumator de masterate si doctorate, organizator si coordonator de actiuni stiintifice în America si în întreaga lume, paradoxal, fara a avea doctoratul.

Dupa 30 de ani, din nou „acasa” – congresul IUFRO la Bucuresti

A facut parte din mai multe asociatii de forestrie si biometrie forestiera (statistica si cercetari operationale), nationale si internationale, unde a desfasurat o activitate intensa: SAF – Society of American Foresters si ASA – American Statistical Association din SUA si CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internationale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numarul adunarilor si al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a caror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internationale (în domeniul biometriei si inventarelor de paduri) în mai multe tari ale lumii”. Astfel, organizeaza primul congres international dedicat inventarierii forestiere nationale, la Bucuresti. Se întâlnise cu colegii români înca din 1971, la Gainesville, si acolo se nascuse ideea de a organiza si în România o astfel de manifestare. Cu toate greutatile întâmpinate în perioada premergatoare desfasurarii lui, congresul a fost o reusita. Peste 100 de participanti de pe mapamond si-au prezentat lucrarile în fata unei audiente de elita, organizarea întrecând asteptarile tuturor.
„Organizarea congresului a fost foarte buna. ICAS-ul (Institutul de Cercetari Agricole si Silvicultura) s-a întrecut pe sine însusi”- povesteste domnul Cunia. Atât sedintele zilnice cât si activitatile recreative, inclusiv excursia pe teren în padurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile ma duceau la circumstantele în care am plecat si la faptul ca daca ma prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia. Relatia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continua  si se intensifica dupa acest eveniment, deschizând specialistilor români portile spre stiinta forestiera mondiala. În preajma iesirii la pensie, dat fiind faptul ca atentia profesorului Cunia avea sa se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donatie substantiala institutului bucurestean: „Am facut vreo 50 de pachete mari de carti, reviste si alte publicatii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, si le-am trimis cu posta la Bucuresti. Biblioteca ICAS-ului s-a marit cu peste 100 de carti de matematici, statistici si cercetari operationale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-sase reviste de specialitate si copii dupa multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încapere speciala cu materialele primite de la mine, pe usa careia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”. Ca dovada a recunostintei pe care stiinta silvica româneasca o poarta domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu sisesti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârsitul sedintei, câtiva participanti au venit sa ma felicite si mi-au spus ca, daca nu se însala, este pentru prima data când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit si despre altceva decât despre silvicultura”- Tiberiu Cunia vorbise prea putin despre silvicultura, ci atinsese în special problema culturii si limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de baza în anii ce vor urma.

FAO si experienta birmaneza

În ceea ce priveste activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramura a Natiunilor Unite, care asigura asistenta si ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii si silviculturii tarilor mai putin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitata, dar a existat. Participa la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistentei necesare înfiintarii unui institut de cercetari forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de aceasta data încheiat de catre profesorul Cunia în nume propriu, a carui tinta era elaborarea unui plan esantional pentru un nou sistem de inventar forestier national, bazat pe metodele moderne de statistica. A fost o experienta profesionala si personala interesanta, de care Domnnia Sa îsi aminteste cu placere. Porneste singur, fara familie, în „aventura birmaneza”, cum mai poate fi numita aceasta perioada din viata distinsului domn Tiberiu Cunia. Pe lânga misiunea stiintifica, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania si de care se achitase cu profesionalism, aceasta experienta i-a creat posibilitatea de a cunoaste înca o tara, înca un popor, înca o cultura, mult deosebite de cele întâlnite pâna atunci. Pe parcursul carierei universitare si, implicit, a celei de cercetare stiintifica, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participa la multiple schimburi de experienta, simpozioane si congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalitati din domeniul stiintelor silvice din lume.

„Nu faci nimic, ei ti-l dau fara sa-l ceri!” – Premiul von Humboldt

Premiul von Humboldt reprezinta cea mai înalta distinctie de apreciere a activitatii stiintifice a savantilor americani din partea Germaniei: „Este raspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europa Occidentala – dar în primul rând Germania – sa se refaca economic, dupa devastatorul razboi al II-lea mondial. Nasul sau este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituosii din toata lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, si se adreseaza în exclusivitate savantilor americani. Statutul sau de exceptie, scopul sau special, acela de stimulare a raporturilor stiintifice dintre Germania si America, au facut ca premiul sa se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american asa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunatorul e un om de stiinta german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultatii de silvicultura din Freiburg, Dieter Pelz, care-si facuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – si deosebit de important – este faptul ca strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acorda laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german si cu un program extrem de generos si atragator în ceea ce priveste contactele cu lumea germana, cu Germania reala. Esti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explica domnul profesor. Primeste aceasta distinctie în anul 1983, însa, datorita unor probleme de sanatate, nu poate onora invitatia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemti îl va efectua în doua etape: în primavara lui 1984 si apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizeaza, împreuna cu decanul Universitatii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecuta la Freiburg se remarca printr-o activitate de îndrumare si colaborare directa cu profesorii si studentii acestei institutii de învatamânt, dar nu este lipsita nici de activitati extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei si facând câteva incursiuni în Franta. În plus, aici i se va accentua dorinta de a contribui nemijlocit alaturi de confratii sai, la conservarea si pastrarea culturii si limbii aromâne. Participa la primul Congres International de Limba si Cultura Aromâneasca, organizat la Universitatea Manheim de catre profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marca, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmeaza, în domeniul ligvistic. La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a facut imprudenta sa îl întrebe: „Cum ai facut sa capeti premiul von Humboldt?” Amuzat, Tiberiu Cunia i-a raspuns simplu si elegant: „Foarte usor, nu faci nimic! Ei ti-l dau fara sa-l ceri”.

„Sângele nu se face apa!” – Un aromân dedicat neamului sau

„Spre sfârsitul vietii mele, m-am consacrat unei alte activitati, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru ca nu am studiat deloc lingvistica si legile ei). De mult timp ma preocupa ideea ca neamul nostru aromân e pe cale de disparitie. Raspândit în cinci tari balcanice, cu parti din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o tara si alta -, prigoniti în fiinta lor nationala, fara scoli, caci ele au fost închise – o parte dupa razboiul balcanic din 1912-1913 si restul dupa ultimul razboi mondial din perioada 1939-1945 – fara o limba literara, fara carti, fara activitati culturale la radio sau televiziune, existenta poporului aromân, ca etnie separata, era într-o stare precara, menita unei disparitii rapide” – motiveaza Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistica. Câtiva întelectuali de origine aromâna aflati în strainatate sunt din ce în ce mai preocupati de situatia precara în care se gasea cultura si limba etniei din care proveneau si, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, dupa 30 de ani,  în România, au pus bazele unei initative a carei tinta era mentinerea si conservarea culturii si limbii aromâne. Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, gratie premiului von Humboldt si,  împreuna cu Vasile Barba, initiaza si organizeaza cursuri de limba aromâna, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni adusi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizeaza în 1985 primul Congres International de Cultura si Limba Aromâna, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de catreTiberiu Cunia si profesorul Aurel Ciufencu. Împreuna cu Vasile Barba si cu doi ligvisti, A. Caciuperi si N. Samarandu, profesorul Cunia initiaza un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân si eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editarii de materiale si carti în limba aromâna. Aceasta ortografie fara semne diacritice este astazi cea folosita în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria si Albania, si de majoritatea celor din România si din Grecia. În 1988 Tiberiu Cunia înfiinteaza la Syracuse Editura „Cartea Aromâna”, iar primele carti sunt publicate în anul 1989. Sub semnatura profesorului Cunia, apare Dictionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dictionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromâna” a publicat pâna în prezent peste 150 de carti, brosuri si reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromâna.Câtiva ani mai târziu, înfiinteaza „Rivista di Litiratura si Studii Armâni”, care apare de doua ori pe an, în forma de carte cu 160-250 de pagini. Predarea limbii aromâne în scoli din diferite tari si tiparirea de carti si reviste în limba aromâna, carti scolare si de literatura, pentru uzul copiilor la scoala si al parintilor, acasa, cere o anumita standardizare a limbii literare aromâne si a ortografiei. În acest sens, la Congresul International de Limba si Cultura Aromâna din 1996 (Freiburg) si ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizata o întâlnire a scriitorilor, editorilor si filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic si ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia. Dictionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit putin despre acest proiect de anvergura: cuvântul aromânesc neaos – pentru ca exista putine neologisme în limba aromâna – este prezentat cu pronuntia lui, prin despartirea cuvântului în silabe si cu accentul aratat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba româna, apare o lista cu sinonimele fiecarui cuvânt, sunt date exemple în care se arata contextul si forma în care acel cuvânt se foloseste, expresii idiomatice aromânesti, în care întelesul cuvântului se schimba si, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile româna, franceza si engleza. „Este un dictionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Româna – mentioneaza domnul profesor -. Dictionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat si verificat. Acum am început sa scriu o prefata, iar mai târziu voi adauga doua anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere româneasca, si o anexa cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa înca cel putin 400 de pagini. Sper sa-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tiparit înainte de venirea verii 2012. Dictionarul va putea fi consultat si online, daca voi gasi un tânar care s-o faca; îl avem deja în computer si va fi distribuit prin internet catre toti aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogatit prin adaugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dictionare mai mici, scolare sau de buzunar, si cuvintele pot fi traduse, gratie facilitatilor oferite de computer, si în alte limbi balcanice (greaca, albaneza, bulgara etc). Posibilitatile sunt nenumarate”. Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a raspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt si nu stiu daca voi mai putea face multe…”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
August 2011

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…