Category: literature

Melania Cuc – DANTELA DE BABILON (Ed. Nico, Târgu-Mures, 2009)

On By nelursIn History, literature, RomaniaLeave a comment

by Lucian Gruia

Romanele Melaniei Cuc vizeaza experiente limita ale trairilor umane. Daca în MIERCUREA DIN CENUSA eroina, în urma unui accident, pe patul de spital, dialogheaza cu moartea personificata, în romanul DANTELA DE BABILON dialogul cu extinctia este colectiva – un grup de cetateni, între care si reporterita care relateaza faptele, sunt luati ostatici de o grupare terorista, în Irak, la Bagdad. Locul detentiei este un fost aeroport international, acum distrus de lupte. Sunt oameni de diverse nationalitati, ocupatii, culturi, religii. Este o experienta psihologica ravasitoare, sub amenintarea mortii.
Cartea se poate citi prin doua chei.
1. Se poate urmari analiza psihologiei individuale si colective, ceea ce s-a si facut deja de mai multi critici literari în eseurile lor. Nicolae Baciut, în prefata cartii, afirma ca, datorita fricii tot mai pronuntate, captivii îsi pierd curajul, ajung sa creda ca sunt cu adevara vinovati si într-un fel asa si este, trebuie sa suferim pentru rautatile noastre. Iata cum traieste aceasta stare povestitoarea naratiunii: „Eu sunt numai un om din carne si gânduri, simt cum frica mea ia forma de ac, îmi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge în fibra si urca în creier ca alcoolul cel bun.” Personajele se comporta tot mai anormal, instinctele primare se accentueza exponential, oamnii devin o turma si ajung aproape de a se linsa unii pe altii. Pe acest fundal bestial se petrece un frumos act de umanitate între doua mame, cea alba alaptând copilul negresei care nu avea sân. Interesant este ca dupa atâta captivitate, ostaticilor li s-a distrus lipsa de initiativa, încât si dupa ce au plecat paznicii, ei nu mai voiau sa aleaga libertatea: „S-a creat între noi, gardieni si ostatici, acea relatie de când lumea, când, în disperare de cauza, victima face pact cu calaul. Asa e viata!”
Nu-mi propun sa dezvolt mai mult aceasta cale batuta deja.

2. Îmi propun sa urmez succint a doua cale, analiza simbolurilor si arhetipurilor imaginarului, subiacente textului.
Simbolul principal al cartii îl reprezinta operatiunea de împletire a DANTELEI DE BABILON pe care o face Laila, cântareata plecata din România si devenita cadâna în Irak. Parcele din mitologia greaca torceau firul vietii noastre supuse destinului implacabil. Si Penelopa croseta ziua si desfacea noaptea, ca sa scape de pretendenti, asteptându-l pe Ulise. Iata cum lucreaza fosta cadâna: „Laila misca degetele mecanic. Croseteaza fara sa priveasca dantela, pe care mai apoi o desira cu meticulozitate de masina implacabila. Iarasi croseteaza”. Vedem aici ca ea împleteste inconstient, ca si cum prin degetele ei actioneaza altcineva (destinul). În schimb, despletirea o face prin propria-i vointa. Despletirea îmi pare o încercare de a te sustrage trecerii timpului si actiunii destinului. Dar totul nu e decât amagire, suntem lasati sa credem ca putem avea liber arbitru. La un moment dat, Laila este pusa sa povesteasca, dar si basmul e tot înfasurarea sau desfasurarea unui fir.
Antropologia imaginarului denumeste acest fenomen legare si este simbolizat si de plasa paianjenului, de firul de par etc. Paznicii grupului de ostatici sunt si ei personaje legatoare întrucât tin prizonierii laolalta.
Prin faptul ca oastaticii apartin unor natii cu religii, culturi, meserii diferite etc asa cum remarca Nicolae Baciut, gruparea lor reprezinta o imaginara arca a lui Noe, ceea ne duce cu gândul ca lumea întreaga este supusa fenomenului legarii. Suntem prizonierii acestei lumi supuse mortii. De aceea, Melania Cuc încheie carte cu urmatoarele cuvinte: „ Suntem liberi! Liberii. De ce nu plecam?! De ce am pleca?…”
Un alt compex al imaginarului, cel al lui Iona, este mentionat chiar de autoare: „Crestini, iudaici, musulmani, buddisti, brahmani, atei… suntem ca pestii prinsi în acelasi pântec de balena. Suntem într-o halta de triere si unde – ca si Iona, fiul lui Amitaj, asteptam ca Duhul sa pogoare, sa ne demonstreze ca el, Duhul, mai detine, în numele nostru, Controlul.”
Romanul Melaniei Cuc dovedeste ca autoarea este o buna cunoscatoare a psihologiei umane (individuale si colective) si stapâneste autoritar arta naratiunii. Ea descopera întotdeauna subiecte care scot la iveala aspecte tulburatoare ale psihologie abisale. Stilul este original, expresia frusta, imaginea socanta. Romanul se citeste cu sufletul la gura. Din pacate fenomene absurde, în care viata noastre este amenintata, sunt astazi tot mai frecvente. Doamne, spre ce ne îndreptam oare? Sa fie numai destinul de vina?

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE LA SUBSUOARA

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Visit my blog

ESEU

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE
LA SUBSUOARA

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mures, 2010

La cumpana anilor, Melania Cuc ne face o surpriza de proportii care întrece asteptarile si totodata confirma cu deplin temei vocatia lirica si epica a autoarei.
Dupa propria marturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântareste, nu asaza pe terezie, nu se tocmeste, ci vinde pe bucati, asteptând musteriii sa-i faca safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
Musteriii suntem noi, de buna seama, flamânzi, însetati, curiosi, cârcotasi, avizi de senzational, gata sa ne tocmim si sa pretaluim totul, pâna si sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un musteriu bun, chiar de la prima privire recunoaste calitatea produsului.
Pentru Melania Cuc – Poezia este taina cât se poate de serioasa. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei si o conduce abil, nescapând frâiele, ca pe un murg sireap, pe ulitele sufletesti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zetar/ Ce a tiparit manifeste” (Va scriu despre dragoste). Ea stie un adevar de necontestat: Poezia înseamna jertfa si sacrificiu pentru omenire,asa cum un soldat se sacrifica pentru Patrie. Asadar, slujind Poezia, ea se dedica în întregime patriei sale. Asa cum Prometeu s-a angajat sa fure focul pentru muritori si a sfârsit pe stânca înlantuit de Zeus, ciugulit si hacuit de pasari rapitoare pentru cutezanta sa.
„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleste ficatii,/ ?in cu amândoua mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Va scriu despre dragoste).
Ea spune: „Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata si mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).
Si cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi constiinta neamului sau?
Nu o data, autoironia, sarcasmul de buna calitate însa, razbat printre versuri pentru a sublinia acuratetea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma / Ma ascund ca o pâine / Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” (Autoportretul perfect).
De fapt, este dificil sa-ti realizezi un autoportret perfect, pentru ca intervine subiectivitatea, dar poti sa te apropii de realitate în câteva tuse foarte sugestive.
Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).
Este absolut remarcabila usurinta, dexteritatea, maiestria autoarei de a comunica prin taceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglinda în care poti recunoaste chipul celuilalt, dar te si poti privi deschis, asa cum esti, fara farduri, dupa ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.
Se remarca densitatea scriiturii si renuntarea la false podoabe si gablonzuri ce ar încarca inutil ideea genuina.
„Urca în aceeasi spirala /Aburul si spaima mea / De lupoaica / Împuscata cu glont de argint /În cerul de gura. /Prada e alba si /Stacojie-i jiletca vânatorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Maiestrei /Îmi cânta /Ca un flasnetar /Închis în calul troian”.
Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetatii/ Cu straji ce-si apara stapânul /La o suta de ani /Dupa ce-am semnat pacea, /Am încheiat razboiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se catara /Linistea. / Un /Abis absolut /În care /Doua aripi se sfâsie între ele / Pentru trupul soimului prabusit.”(Împreuna prin viata si moarte).
Vesnica dihotomie existenta în om, sfâsierea launtrica si pendularea între ceea ce doreste si ceea ce îi este permis dupa principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o tema importanta, simbolizata prin cele „doua aripi” care „se sfâsie între ele/ Pentru trupul soimului prabusit.”
Aceste contradictii si lupte launtrice dau adevarata dimensiune umana a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lava /Casa…/Masa…/Si mireasa /Din rochia careia am plecat /Sa culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucarie reinventata, /Merg fara pasi /În zig-zag, /Fac târâsul /Prin labirint de cristal./
Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec… pe coate …/ Execut saltul mortal /
Peste himera /Ce-mi râde stirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umarul meu)
Blitz-uri de felul: „În fata tomberoanelor / Ticsite cu stele / Si sticle golite de bere,/ Artistii fara patrie / Înjunghie tacerea” (Haina mea miroase a zi lucratoare).
Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natura sa încânte si sa puna pe gânduri în acelasi timp, pentru ca în ele, fiecare se regaseste asa cum e: despodobit de vise si de iluzii, cu speranta pitita undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuita încât, abia mai palpita. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul si / Inelul de logodna, /Acolo, /
Unde / Tu mi-ai retezat cosita de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lasat amanet /Cei mai frumosi ani din / Memoria colectiva./ În odaia /Cu straluciri de sis /În loc de opait, /Candidat la alte sperante /Îmi scriu rugaciunea / Direct /Pe fata alba de masa. /Miroase a fluturi si a insectare /Mâna mea /Ce aduna firimituri /Si spatiile libere dintre silabe.”
Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – si, o data sfârsit de citit volumul, simti nevoia imperioasa de a-l relua. Este o carte de care nu te poti desparti lesne. Îti devine foarte necesara si revii ca la o veche iubire neconsumata, care ti-a lasat un spatiu de jind de nesuportat. Si abia când revii, întelegi si de ce: esti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii si în acelasi timp, esti cel care o citeste, care-i frunzareste cuvintele si-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poti afla, în irisii cuvântului.
Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite înca, se succeda si se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sarut cu vise-n durerile facerii, tandrete-n averse si matase de cuvânt care uneori, taie ascutit degetele:
„Imaginea cu internatul de fete /Socheaza, /Îmi acapareaza / Tot spatiul în care / Isadora Duncan / Goala pusca /Danseaza pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodata! / Doar clantanitul katiusei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tau, /Serghei Esenin”. (Umbre fara trup).
Si într-adevar, într-o lume de himere si umbre stranii ce-ti invadeaza spatiul launtric, doar Poemul îti mai poate oferi o certitudine.
Autoarea se recunoaste „Stapân si sluga / Al unui singur poem” – si, de fapt, poemul acesta poarta un titlu si o infinime de variante si nuante: Viata. Viata pe care si-a cladit-o singura, cu bratele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casa si care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorseteaza, limitându-i miscarile: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stapân si sluga / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viata-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /
Pe bucati / Dintr-o singura / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)
Dimensiunea spirituala este profund împlântata în sufletul autoarei
în asa fel încât, nu se ghiceste la suprafata, decât în masura în care doreste sa arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Si pâinea de Galileea, / Doar nuntasul Iisus îmi zâmbeste. / Ridica paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceara… / Asuda. / Pocalul subtire se sparge pe data / Si miliardele de cioburi / Ies ca o iarba gata batrâna, / Prin sticla subtire a Icoanei /Ce plânge.”
(În zdrente de purpura). Este o trimitere la prima minune facuta de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefacut apa în vin si a saturat mesenii si pe nas cu vin ales care simbolizeaza jertfa de mai târziu.
Dar, daca esti atent, dincolo de aparente, vei regasi evlavia si reverenta, nu neaparat fata de institutia în sine, ci chiar fata de divinitate si în acest sens, Melania Cuc are rolul vamesului care sta la usa bisericii, neîndraznind sa mearga în fata, ci doar îsi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu sa-l miluiasca.
Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplari, bijuterii slefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfectiune, fiecare unicat în felul sau, cu miros de iarba arsa, de cismea parasita, de asfalt încins din care creste, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Urias.” (Miroase a cismea parasita).
Si iata cum îsi autodefineste universul liric Melania Cuc:
Metamorfoza „Trupului / De care se bucura pamântul / Ca de o gheisa autentica, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aura de câine dingo / Pe care armata salvarii / L-a îmbracat în blana industriala. / Un exemplu concludent este / Mitologia universala; / Cheia solfegiului prin care / Încerc sa aduc / Imni de slava celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târaste / Prin marul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuatia asta? / Întreb si… / Sarpele casei / Se despica în sapte / Creste…rodeste alcooluri / În pomul vietii.”
De observat la Melania Cuc faptul ca e un arhitect si constructor ideal. Ea ridica edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o maiestrie aparte, cu materiale de constructie speciale. Edificiul Poeziei este sustinut pe pilonii nevazuti ai îndemânarii artistice si pe o sensibilitate pe care poeta încearca în zadar s-o ascunda sub valul autoironiei. Totodata, vocatia jertfelnica a lui Manole si chiar a Anei îi este proprie si ea apuca mistria si se zideste singura în trunchiul cladirii. Doar cuvintele ramân la suprafata, desi izvorasc dinauntru, sa dea marturie ca acolo si-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lasându-ne mostenire o lucrare durabila.
Înca din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperarii, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proza, Sotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proza, Fara nume, Femeie în fata lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenusa, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atesta vocatia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.
Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru constructia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat si sublim, un amestec de dulce-amar, lumina si umbra, frumos si urât, netezind contrastele si facând totul pentru a atenua ascutisurile, denivelarile dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie si se îmbuca perfect pentru ca au un liant misterios si inefabil care le tine: sufletul sau.
Nicaieri nu poti cunoaste mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru ca aici, în spatiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urma de cochetarie si se prezinta ochilor si inimilor noastre în splendida si perfecta sa nuditate. Ea ni se ofera, asa cum am spus, fara sa negocieze, spunând oricui doreste s-o asculte: Priviti, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcatuit din bune si rele, asa cum e viata, îndeobste. Câti vor sa cumpere aceasta încarcatura sublima, ramâne de vazut, dar aproape ca nici nu mai conteaza. Ofranda ramâne înscrisa. Ea va dainui între peretii, si, dincolo de peretii inimilor noastre, ca o pretioasa pepita, pentru vremea când ne vom simti saraciti si vom jindui, aidoma cautatorilor de comori, sa descoperim aurul sufletesc al poetei.
Meditatiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatura, de natura sa ne ajute sa ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viata si, mai ales, pretul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjuga de bunavoie, asuprit de o stare speciala si de nevoia irepresibila de a comunica sentimente.
În felul acesta creatia devine un înalt comandament etico-moral si social care defineste autorul. Dovada a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, asa cum marturiseste: „cultivator de corali si de perle./ Constructor de catedrale si de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de masline.” (Adun roca fierbinte).
Un adevar relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul ca Poetul – desi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlantuit de forta propriului Cuvânt si ca, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul sortului meu/ De salahor fara vina,/ Lava odata racita/ S-a preschimbat în sculptura” (Adun roca fierbinte).
Calea harazita ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu bratele întinse / Între doua maluri, / Asa / Umblu eu / Pe jaraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarba de astazi cosita. / Încerc sa traiesc cu cinste / Pe acelasi disc de încercari / Ce vin tropotind în caii salbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne…./ Cal si calaret, / Doar / Un geaman care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranta mea artagoasa / A alungat-o / La cer.”
Constienta de propriul destin si de propria karma, autoarea da masura cea mai înalta a maiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu conditia de om, nu întotdeauna multumit de propria soarta. Om si Cuvânt se aduna si se armonizeaza în chip admirabil, însa, precum un cal cu un calaret „alergând pe urmele hergheliei”.
Dar, se pare ca Melania Cuc si-a pregatit cu migala zborul suprem si nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai mira, ea e deplin încredintata ca si-împlinit destinul.
„Mi-am facut bagajul / Din iluzii si albii de pâine. / Platesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici si hârtie. / Mi se parea ca-i / Usor sa zbor, / Sa mor alergând cu un pas / În fata vagonului / Din care / Papusa din cârpe / Si ruj rânced pe buze / Cânta numai pentru mine / Un cântec de leagan.”
Amestecul de serios si ludic, copilarie si maturitate, vis si trezie, miracol (transcendenta) si contingent, revine în majoritatea poemele si poate, în aceasta sta farmecul, în acea stare de oniro-luciditate si mister ce ti-o induce lectura versurilor, desi tu stii ca e o conventie, dar intri în joc pe deplin constient ca te asteapta lucruri pline de miez si substanta. Si ca totul este platit cu sudoarea purpurie a omului care trudeste, cladindu-si zi si noapte universul, atât al sau cât si al altora, si se consuma arzând precum rugul de liniste si precum candela la capatâiul Timpului în agonie si el, care nu prea mai are rabdare cu oamenii.
Trebuie mentionata, abundenta metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul ca fiecare text, desi pare simplu la prima vedere, poarta cu el un înteles, o parabola si are o morala.
„Ca un blestem de mama-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între pasari colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regina. / Un ucigas platit / Sprijina universul /Într-un bat de chibrit. / Insul cu cagula neagra / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Sa-i unga ranile luptei personale / Cu uleiul rânced / Si scump.” (În coltul gurii mele arse).
De remarcat si dimensiunea artistica a poetei Melania Cuc, care picteaza icoane pe sticla, portrete si naturi moarte si scrie proze spirituale si realistico-fantastice cu o maiestrie greu de egalat.
Întelesul, tâlcul, nu întotdeauna se reveleaza si e bine ca ramâne un spatiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigat orb si surd de lumina, într-o fântâna sparta, la care capata acces numai initiatii.
În definitiv, acestea poate fi definitia si rostul Poeziei, acea Fata morgana – zarita doar o secunda si râvnita cale de un desert fierbinte, dar arareori atinsa.
„Fata morgana /Fara chip de femeie mortala, / Fara stele în ochi / Si fara / Siraguri de perle / Peste tâtele goale…/ Straina umbla printre / Masini epocale / Si barbatii / Ce traverseaza zebra pe rosu. / Doar / Desertul din vitrina alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea straina. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragila / Ca floarea de cactus / Strivita sub roca uriasa /De cuart.”
Dar cât de greu se mentine echilibrul între pamântescul trairii si cerescul gândirii sufletesti, („Iar pamântescul/ manânca de foame cerescul” – spunea si Nichita) – ne-o dezvaluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o fortare a usilor si ferestrelor sufletesti care se încapatâneaza sa ramâna zavorâte, impenetrabile si e nevoie de câteva petarde pentru a strapunge acest zid de indiferenta, de lene spirituala, de lâncezeala.

Trezirea e absolut necesara, însa: „Impertinenta, /Sfarâmicioasa-i / Matricea luptei în numele /
Careia / Dau buzna în scena / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Si farfuria de inox / Plina cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va sa zica, / Îmi spui / Si apoi / Brusc / Bati din palme ; / Intru în locul tau / În jocul parsiv, / Cu mâinile-n solduri, / Calc strâmb prin oras, / Ca o precista care / Nu a vrut sa aiba copii.”
Discreta, timida si seducatoare în acelasi timp, Melania Cuc se recunoaste „naiva si fara de vârsta” – cum îi sta bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede si ea continua jocul sau de-a fantasmele, de-a misterioasele fapturi de omat – de-a îngerasii dând din aripi pe zapada, – visele – care dureaza atât de putin – dar care hranesc si îndestuleaza imaginatia, firea sa sensibila, delicata si senzuala în aceeasi masura: „Un cercel de arama, /Atâta doar merita sa clincane, / Sa straluceasca / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus streangul, /A legat-o la stâlp /Si a stâlcit-o în bataia cu flori. /Asa am învatat sa traiesc /Într-o sticla de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Si sânii liberi sub soarele diminetii, /Asa cum obisnuieste /Aborigena din papua guineea. / În clipa de fata sunt / Naiva si fara de vârsta. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marca pentru galosi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împaturesti ziarul / Si-mi zici : /-De-am avea norocul /Sa fim sanatosi !”
Demersul autoarei în spatiul trairii nu e usor, pretul e mare dar, Melania Cuc se straduie, de fiecare data sa faca fata tuturor viclesugurilor si ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /
Asa cum procedeaza /Cetateanul / Fara sluga si fara stapân. /Sub talpile mele /
Apele se amesteca /Si se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /
Din unghii si din /Sfârcuri de aripi…/ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În cotet cu gainile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te lasi pe genunchi /Sa-mi arati cum /Se înmultesc semintele /În humusul brun si iluminat /Ca un brad de Craciun.”
Melania Cuc îsi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfasoara volute libere si se înalta în crugul Luminii dupa propria îndemânare si dupa aluatul din care si-a construit singur, aripile. Si asta pentru ca: „Între noi toti, /Cei rai si cei buni, (…) /Sta Biserica precum rana. /O sfânta din marmura; /Un fel de sala de nastere, /Locul în care tacerea eclozeaza /?ipând din durere… /Lânga geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirna, tamâie si lut.”
Slefuirea elitrelor pentru zbor e o alta porunca si un comandament obligatoriu pentru firea poetica. Poate ca nici un alt poem nu o defineste mai bine decât Cabotin fara frac: „Stapân absolut /Pe o lotca plina de nuferi, /?in ghemul cu ata vietii /Legat la edec. /Ce capcaun, /Ce Barba –Albastra… / Ce faun îmi cânta haiduceste /De pe buza prapastiei ? /Buzele ametesc. /În lumina trestiilor tremuratoare /Doar umbra mea se alungeste /Cu un lat de valeat… /
Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânatoare, /Nici în tâta, lapte si miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera ramâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Si nu fac nimic.”
Finalurile poemelor sunt cel putin surprinzatoare si ele puncteaza ideea, si aduc lumina necesara pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna deslusit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoroneaza la sfârsit cu o aura.
O finete a ironiei si un simbolism metaforic domina spatiul dintre cuvintele natur si cuvintele pregatite minutios, pâna totul se ilumineaza. Figurile de stil sunt prezente la orice pas si dau un sarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poeta metaforica, de sorginte panseistica. Ea comunica adevaruri axiomatice cu aceeasi dezinvoltura cu care ar emite consideratii despre natura si dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atentionare si clopot de arama care anunta, vesteste timpuri navalnice si impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde si cum ne vor gasi aceste timpuri escatologice.
Eu sunt rationala: Dansez pe sârma electrica. / Scot scântei pe nari /
Ca un mânz salbatic / Prins la trasura. /Eu sunt rationala. / Rabdatoare / Si numai numele meu /Ia din când în când /Forma de corabie. / Cu naframa neagra, /Steag de pirat – /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.
Un fanar cât se poate de aglomerat si zgomotos, cum e lumea în care traim, e de natura sa ne îndeparteze de la scopul calatoriei noastre vremelnice.
Îmi amintesc Îngerul: /Fara chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Si buzunarele burdusite / Cu mirodenii de contrabanda. / Nisipuri mereu miscatoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plateste pesin patul tare si /Iubirea de-o noapte. / În portul fara nume /Copiii sunt batrâni /Si vaduvele minore. /Sandramaua plina cu iasomie / Si cioburi din vise /Duhneste a placinta cu ton”.
Încântator este si amestecul de sublim si grotesc, extraordinar si comun, fantastic si real, provocat pentru a soca si a trezi la viata si la lumina constiintele. Dar cu ce pret? Cu pretul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /
În insectarul /În care mimez ca traiesc. / Sunt carabusul /Captiv în pumnul /
Nebunului /Pe care /Precista-l tine cu capul pe brate / Si-i cânta leru-i ler.
(Desculta si despletita).
Si în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îsi gaseste reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadeaza din realitatea cotidiana pentru a se ascunde în turnul ei de fildes, în cetatea ei de scapare: Poezia. Ea a gasit alta cale: aceea de a transpune realitatea dupa propriul îndemn al inimii. Si mai are meritul ca sta de veghe la fruntarii si anunta, vesteste ca un trâmbitas divin, vremile viitoare. Ca strigatul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Si Ioan, Înaintemergatorul lui Isus a propovaduit în pustiu, si Noe a continuat sa-si construiasca arca, în pofida tuturor celorlalti care râdeau de el ca-si apleaca urechea la spusele lui Yahve. Si Iov a patimit fara prihana si a îndurat cu rabdare oprobiul sotiei si al prietenilor, stând pe o gramada de gunoi si scarpinându-si bubele cu un hârb de oala. Totul e sa ramâi statornic în idealul tau, în credinta si speranta care te cheama din nou la viata.
Sacru si profan amestecate într-un melanj armonios si omul alegând rabdator firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghina din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este ca amanuntul din contingent capata proportii si simboluri mistice: „Fulgii smulsi din /Aripa de heruvim / Ratacesc între cer si pamânt. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucreaza în schimb prelungit.”(Doar lacrima si mama).
Acelasi lucru reiese si din Femeia cu cosita carunta: „Îndeasa în sticle de lapte /Aerul de rezerva. /Pune dopul, sigiliul din ceara /Pe rezerva de hrana, /Asa… / Sprijinita pe bucatica-i de ura / Si pe genunchii /Distrusi de artrita. / Baiatul cu Pizza /Îi bate la usa; / De pe sofaua uzata / Animalul de companie /
Tremura de emotie. / E vested numai trupul toamnei / Prin care o amanta /Umbla pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A pacate iertate /
Si a scortisoara de contrabanda”.
Si cât de frumos înfloreste simtamântul pios din pamântul fertil de suflet:
„Viata este / Asa cum este… / În peisajul imaginat / Dupa chipul si asemanarea / Icoanei. / Îmi pare rau; / Nu mi-am gasit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Ca … sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca si cum as savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din gradina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).
Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidenta în poemul:
Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieste la fel de bine / Ca spiterul cetatii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îsi gasesc avocatul / Întru aparare. / Iau cina la o masa plina / Cu lumânari galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri cataratori din instinct. / Singura mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu pasari-flori / Si oameni ce înghit sabii / Si flacari / În loc de prescura”.
Melania Cuc nu se sfieste sa spuna despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenusareasa pribeaga,- / Strivind / Sub talpa fara contur / Un chistoc de tigara, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esente).
Si în alta parte: „(Dau îndarat) S-au înmultit paianjenii / În colturi de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viata! / Fac un pas înapoi / Pe firul subtire de ata; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorata ca o paiata / Ce danseaza peste copaia / În care / Servitoarele si soldatii / Fac dragoste. / Furiosi”.
Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înalta constiinta de sine si e convinsa ca mesajul sau cald va percuta si va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca si cum as trai / Prima zi din Geneza / Vad, pipai, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl framânta / Cu mânecile camasii suflecate /
Si aburi iesindu-i pe gura / Care doineste. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de manastire, / Ca un razboi purtat / În numele pacii imposibile. / Am tot dreptul / Si-mi aleg orizontul propriu, / Sa punctez locul / Unde se anunta Potopul! / În desert / Sapa arheologii, / Cauta hidrocarbura, istorie, apa… / De cealalta parte / La parterul Turnului Babel /
S-a deschis magazinul / Cu ciorapi si manusi / Din lâna roz de Angora”.
Cu toate acestea, poeta se simte raspunzatoare pentru valurile succesive de rau care invadeaza planeta si omul nu le poate stavili decât asezându-si propriul trup drept bariera: „Sunt la rând / Ce vina am eu / Ca nu pot opri la timp / Acceleratul / Si timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talasul cobaiului?! / Generatia mea s-a nascut / Scrâsnind din dinti, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeza / Ca locomotiva cu aburi”.
De aceea, nu o data, Melania Cuc îndeamna la atitudine civica, la iesirea din indiferenta: „Habar nu am: / În casete fara rezonanta / Vorba rea umbla sleampata / Ca o prostituata alcoolica / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Ca… indiferenta-i acida, / Coroziva precum acidul picurat / Pe placa metalica / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.
Eternul feminin razbate si din ultimele doua poeme ale volumului prin care Melania Cuc marturiseste ca la Confesionalul Planetei – cum e sa fii si sa ramâi Om într-o lume în care s-au înmultit fiarele peste masura: „Poetul / As fi putut fi / Torent sau lumina, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglinda privit, / Exercitiul meu / Este de rutina, / Un admirabil defect / De memorie colectiva. / Cât de prost ma înteleg / De la o vreme / Cu mine însami / Si cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subtire, / Nedetectabila pe cerul gurii / Ca un urmarit general / Ce-si face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat si fara chipiu / Culege musetel dintre linii.”
Buzunarele mele sunt burdusite / Cu hârtie de matase mototolita. /
Cuvintele ies obraznice / Prin ata manusei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îti bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /
Grijulie cu fiecare sintagma / Care iese din rând, / Nu rimeaza…cu ce as vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce stie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu esti sus, / Pe culmea sperantei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.
Prin tot ce face si ce scrie aceasta prestigioasa autoare de talie internationala, care a ajuns la deplina maturitate artistica, dovedeste ca s-a nascut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseste drept armura ca sa se apere împotriva agresivitatii vulgului si kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav si însingurat, unde oamenii nu se mai cauta unii pe altii, fiindu-si suficienti lorusi, ori nici macar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitatie, un imbold la regasirea demnitatii de Om de aici si de oriunde.

VIITORUL ÎNCEPE CU… IUBIRE!

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Maria Uta POPA
Târgu Mures
1 ianuarie 2010

Motto:
„Desteptarea!
Viitorul este iubire!
Totul e iubire!
Din totdeauna si pentru totdeauna!
Cu iubire, spre viitor înainte!”

Viitorul ne preocupa?

Pentru a crea viitorul, trebuie sa cream prezentul, iar ca prezentul SA FIE – nu doar sa existe – trebuie SA FIE IUBIRE!

Deci sa traim în prezent ca si cum „Totul e iubire!” – oricum este adevarat – pentru ca nici o creatie nu poate exista fara iubire; chiar si acolo unde ni se pare ca nu este iubire, de fapt este un tipat disperat dupa iubire. Orice om care ni se pare ca se poarta rau (?) – ce e acela rau, o fapta care nu corespunde notiunii noastre despre bine, nu?; parintele când îsi cearta copilul crede ca face bine, oare copilul crede acelasi lucru? – de fapt are în el o mare doza de non-iubire si tot iubire cauta, pe care de obicei noi nu i-o acordam, îl consideram rau si nedemn de iubirea noastra.

Oare ne-a facut cineva cu adevarat rau? Proverbul românesc spune „În tot raul e si-un bine”. Acel „rau” care credem noi ca ni s-a produs ne-a obligat la evolutie pe care o doream, dar nu eram suficient de puternici sa o urmam. „Raul” ne-a dat puterea sa iesim din amorteala – comoditatea noastra cea de toate zilele- si în sfârsit sa facem ceea ce puteam sa facem de la bun început, dar fara „raul” respectiv nu ne-am creat binele pe care îl meritam si dupa care tânjeam. „Da, Doamne, mintea românului de pe urma!”, nu?

Da, Doamne, românului, iubirea cea de toate zilele! Întâi sa se trezeasca si sa se iubeasca pe el, pentru calitatile pe care le are – si le are -, si-apoi da-i minte sa le foloseasca si i-ai dreptul de a se plânge pentru ceea ce crede ca nu are, ca are tot ce-i trebuie chiar mai mult decât atât. Sa coborâm în noi dupa iubire si s-o aducem la suprafata – lumina vine din interior! Iubire, lumina totuna! Sa începem prin a privi cu iubire tot ce atingem, constienti fiind ca daca noi suntem iubire totul automat devine iubire prin influenta. Nu-i asa ca lumea este iubire? Noi suntem lumea, pentru ca lumea este în interiorul nostru; în afara nu este decât o reflectie a ceea ce deja este în interior. Daca nu ne place imaginea, schimbam decorul interior, si gata, totul se schimba. De ce spunem „mâncare ca la mama, acasa” ? De ce e mai buna desi are aceleasi ingrediente ca si în alta parte? Pentru ca în ea este iubirea mamei! Singura iubire neconditionata din lumea asta – deocamdata asa credem.

Orice gând este creator, fie bun, fie „rau”.

Atentie, gând rau, nu raspund de urmari! – ar trebui sa fim avertizati de propria constiinta. Orice problema are solutie, nu exista imposibil, acolo unde este iubire. „Iubirea muta muntii din loc!”, deci vointa înseamna tot iubire, iar vointa produce si stiinta, niciodata invers, pentru ca stiinta, creatia este revelatie, apare când vrem si -culmea! – numai în momente de relaxare totala, momente de joaca. Toate marile descoperiri sunt un fel de Evrika!, aparute în baie, în vis, în gradina, la plimbare, nu în stare de tensiune (demonstratie – cartea „Factorul Einstein”). Sa ne jucam de-a creatia; pentru început sa cream viitorul, aici si acum! Sa cream, nu sa asteptam!

Am citat mai sus câteva proverbe, toate românesti, deci stim de mult, dar la ce ne-ajuta ca stim daca nu le folosim. Sunt aici de veacuri si sunt disperate ca le ignoram si nu le folosim ca sa ne fie noua bine, sa cream odata viitorul acela pe care-l visam, îl dorim, îl meritam si care nu mai are rabdare sa astepte tergiversarile si lamentarile noastre de copii neajutorati; sunt handicapati care au reusit; succesul lor: s-au concentrat asupra lucrurilor putine pe care le puteau face si nu le-au plâns pe cele – multe la ei, putine la cei normali -, pe care nu le mai puteau face (noi de cele mai multe ori facem invers, ba mai mult ne plângem ca nu putem fara nici un motiv ca în povestea cu drobul de sare) si în plus l-au înmormântat pe „NU POT” si l-au investit rege pe POT (toata colectia „Supa de pui pentru suflet…”)

Totul e iubire!

Copilul meu m-a întrebat:
„Mama, iubirea ce e?”
Caci toti pe câti i-am întrebat,
N-aveau nici o idee.

Trecând pe drumul lor grabiti,
S-au dus indiferenti,
De stres si griji pareau sfârsiti,
Din viata lor absenti.

Vezi tu, copilul meu
Îti spun, iubirea e oriunde !
Tot Universul e al tau,
Doar sa îl poti patrunde !

Toti oamenii-au trait cândva,
Iubirea-adevarata,
Dar îmbracara frica grea.
Si îndoiala-i plata.

Priveste-n jur cu ochii mari,
Priveste foarte bine !
Nu cauta senzatii tari,
Iubirea e în tine !

Poate-ai sa cauti peste tot,
Ca nu ma crezi pe mine,
Raspunsuri. Eu nu pot,
Sa te opresc pe tine.

Dar ai sa afli într-o zi,
Sfârsit de amagire,
Ca tot ce trebuie, tu stii,
De la-nceput pân’ la sfârsit,
Din infinit în infinit,
„TOTUL e IUBIRE!”

Si o floare…

„Cu o floare nu se face primavara”, dar primavara începe totusi cu o floare, chiar si o lumânare face lumina în bezna, iar oceanul din picaturi este format! De câte ori credem ca suntem doar o lumânare, numai o floare sau numai o picatura, sa ne imaginam ca suntem prima dintre ele si nu singura.

In memoriam Grigore Vieru

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Dr. Mihai Cucerzan

Motto: “Imi este drag PNTCD prin faptul ca cinsteste Legile ceresti,
dar si prin luminoasa memorie a marelui poet Ioan Alexandru,
de care a avut si va avea nevoie Poporul Roman”
Grigore Vieru

A trecut un an de cand marele poet si veritabila stea a românismului – Grigore Vieru, a trecut, în urma unui tragic accident, la cele vesnice.
Dar cine a fost acest mare spirit si care a fost însemnatatea operei sale?
Grigore Vieru s-a nascut pe data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, fostul judet Hotin, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Debutul sau editorial îl consemnam în 1957. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic si Facultatea de Filologie si istorie din Chisinau. În anii care urmeaza a detinut diverse calitati în mai multe redactii culturale. Anul 1973 consemneaza regasirea poetului cu patria, în urma unei vizite în România care îi va influenta decisiv viata si activitatea. “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul” marturisea poetul ulterior. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea independentei Basarabiei (în opinia sa, “un copil înfasurat în sârma ghimpata”), Grigore Vieru va deveni un neostenit luptator pentru cauza românismului de peste Prut si un militant pentru fireasca unire a tuturor românilor în teritoriul aceluiasi stat.

Alaturi de sotii Teodorovici (trecuti în eternitate în 1992 tot în urma unui misterios accident rutier) a însufletit inimile a milioane de români prin celebrele balade despre Eminescu, limba româna si destinul tragic al unui popor condamnat sa traiasca separat. Activitatea sa nu a trecut neobservata în tara mama, fiind ales membru de onoare al Academiei Române si fiindu-i decernate numeroase distinctii. În iarna anului 2005 Vieru a suferit un accident suspect care putea sa îi curme viata, incident despre care poetul s-a declarat convins ca nu fusese întâmplator…pentru ca pe 18 ianuarie 2009, inima sa sa înceteze a mai bate, tot în urma unui accident rutier, petrecut cu doua zile înainte, tocmai când (ironia sortii sau nu?) se întorcea de la o manifestare dedicata zilei marelui Mihai Eminescu, „Domnul cel de pasare maiastra/Domnul cel de nemurirea noastra”.
Chiar daca ne-a parasit prematur, opera maestrului Vieru va dainui pururea, odata cu intrarea poetului în pantheonul culturii române si universale. De acum el nu va mai fi haituit pentru vina de a fi român, de a simti româneste si de a lupta pentru dreptate si adevar. De acum poetul este contemporan cu Eminescu, si va veghea asupra noastra dintr-o galaxie în care fratii nu sunt despartiti de garduri de sârma ghimpata sau “Siberii fara de sfârsit”. De acum el a devenit mesagerul nostru în fata Divinitatii pentru idealul secular al Unirii.
Suntem convinsi ca veritabilul testament al poetului “Si din mormânt voi spune multimii adevarul” se va îndeplini.

CALATOR PRIN AMERICA: „PE ACOPERISUL LUMII MODERNE…”

On By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, USALeave a comment

by Roni CACIULARU

Din nou Times Square. Dimineata de aur si-argint. Intersectia din Centrul New-Yorkului ne întâmpina cu freamat proaspat, cu racoare, cu luminozitate. Dinamica  zilei se-nfiripa calm, preocupat, dar rapid. Lume în miscare linistita. Dar nu lenta. Oameni care merg la servici. Altii care se-ntorc acasa. Turisti. Lucratori din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treaba de mult!). Se-ncarca masini. Se descarca marfuri. O parte din magazine s-au deschis. Putine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Inauntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu sunca prajita, cafeaua tare, sau cea decofeinizata, salata asezonata ori cutia cu fructe cojite si taiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvisuri proaspete. Poti lua si la pachet. Cutiile din plastic asteapta. Poti sa manânci repede si bine, dupa cum vrei si dupa cum te lasa   punga… Exista si cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se vad dudui elegante, pe scaune înalte, cu tigarea lânga cescuta de pe masa, cu tipi cautând febril în laptop, si, alaturi de ei, o salata de frunze. Câte un domn mai între doua – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fuga, foiletând… Cafenlele elegante sunt pline mereu. Exista si magazine cu vânzare de alimente, un fel de bacanii mai mari, dar care au si sala de mese si autoservire. Aici se gasesc si unele mancaruri gatite. Exista tot felul de unitati unde micul dejun e rapid, gustos, atragator. Nu costa o avere!

Times Square. Statia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare rosie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oras. Asteptam. Rând. Nimeni nu concepe sa se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcam. Suntem la-naltime! La etajul masinii. E putin racoare. Vântul si imaginile îti intra prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai si filmez, e un avantaj în plus. Pornim. Nici nu stiu ce sa fac mai întâi. Sa gust placerea fascinanta a primelor contacte cu marea metropola, sau sa filmez, ca sa opresc clipa pe pelicula? Amândoua, deodata, nu sunt posibile. Ma trezesc cascând gura si uitând de scula din mâna mea de vânator de imagini. Umblu la aparat, gresesc, apas pe butonul care nu trebuie. Autobuzul alearga, ghidul îsi face „show”-ul, un adevarat  show, expus cu suflet si stiinta. Si spus foarte tare, dar foarte tare, la microfon. Un show patriotic, local si american, si presarat cu curiozitati sau, uneori, cu glume pe care, nu de putine ori, personal, nu le gust… Schema e asa: cu biletul cumparat de la Franky, agentul de vânzari de la coltul strazii, îmbracat cu o pelerina scurta, tot în culoarea autobuzului turistic ( si înconjurat de alti 10 -12 vânzatori ca si el, majoritatea „de culoare”, adresându-se si cu pliante aproape fiecarui trecator, fara a insista însa, spre a nu tulbura ritmul si atmosfera strazii, dar si pentru a „prinde” un alt potential client) – cum spuneam, cu biletul pe care-l achizitionasem avem posibilitatea sa coborâm în ori ce statie. Ne reurcam, apoi, într-un alt autobuz, de aceeasi culoare, când vrem. Si tot asa. Numai putere si timp sa avem!

Sa fie clar. Rândurile mele se adreseaza celor ca mine, care înca nu au cunoscut New Yorkul, unora care nici nu si-au permis sa viseze la o astfel de calatorie, dar nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ceasul cel bun! Desigur, nu eu am descoperit America, si nici nu intentionez „sa ma dau rotund”. Voi spune numai lucruri cunoscute, pentru cei care nu le cunosc. Deci, oricât de patimas dupa senzational as fi, e vorba numai de ce m-a frapat pe mine, strict personal, încât, cu siguranta, „senzationalul” meu poate fi banal, chiar foarte banal, pentru cei care stiu deja ce trebuie stiut, într-un astfel de periplu. Va sfatuiesc, prin urmare, cei din aceasta din urma categorie, superiori fiindu-mi, sa-mi dati pace si sa renuntati la aceasta lectura…

Asa! Si acum, sa mergem mai departe si sa va redau câte ceva din marea mea aventura. Ma doare putin spatele, dar sunt aici, la New York!, întelegeti Dumneavoastra? La New York!!! Eu, neînsemnata picatura din acest ocean sunt la fel cu imensa apa multicolora de aici, plin de energie, de succese, de tumult, de potential al uraganelor, sau de mari descoperiri în slujba vietii, a omului! Spatele meu? Mai conteaza el?! Nici nu exista. Asa ca beau Aghiazma, desi nu ma cheama Grigore, si ma bucur de farmecul unei religii deosebit de laice, care se chema, pur si simplu, New York. „Laice”, este, de fapt, impropriu spus. Orasul acesta imens, cât o tara (numarul de locuitori e mai mare decât al Israelului, de pilda), e un conglomerat de religii – si de atei! –  si e un conglomerat de natii, de oameni care îsi apartin lor însile; mai întâi si mai întâi – lor însile!… Îi vezi pe strada, la munca, la teatru, la cinema, la colt de strada, în parcuri sau restaurante, la doctor sau la  întâlniri romantice ori de alt fel. Dar e timpul sa vedem ce se poate vedea. Pe fuga, desigur. M-au durut si picioarele de atâta mers, caci ne-am plimbat enorm de mult pe strazi. Dar cine mai tine seama de picioare?! Ele cu ale lor, eu cu ale mele.

New York – „per pedes apostolorum”, dar si din autobuzul rosu, cu etaj si ghizi aprigi! Ploua, ninge, e arsita – ei cu microfonul si cu povestile lor despre orasul de vis si realitate, care îsi traieste libertatea în fel si chip. Statuia Libertatii îi binecuvânteaza si-i aproba. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipa.

Deodata, ce ne-am zis? O privire si mai cuprinzatoare s-ar putea sa avem daca privim marele oras metropolitan de sus, de pe un zgârie nori. Zis si facut. New York-ul de pe acoperis! De pe acoperisul lumii. Coborâm la statia de la  Empire State Building…  Cândva asta a fost cea mai înalta cladire din New York. A detinut acest record zeci de ani. Dar si acum, „Empire” este, dupa parerea unor experti în materie, una din cele mai înalte cladiri de aici si, cu siguranta, spun ei, cea mai frumoasa. Dar nu cred ca frumosul poate fi descris. Trebuie simtit, înteles, absorbit. Ori cum însa, turnul imens are suprematia numelui sau. Si nu întâmplator. Blocul este amenajat  pentru valurile de turisti, care vin si vin… Un calcul relativ exact arata ca de la inaugurarea acestui Observator, în 1931, mai mult de 110 miloane de oameni au vizionat poate cel mai mare spectacol al omenirii, jucat de mii si mii de actori, având cea mai mare reteta de casa. Ca vizitator, care platesti taxa de intrare, esti bine venit oricând. Dar sa relevam ca în acest turn imens lucreaza sau locuiesc 16.000 de oameni (cam cât populatia unui orasel asezat pe verticala). Ai de urcat aici 102 etaje, si asta se realizeaza în 50 de secunde, daca folosesti – cum altfel?! – unul din cele 73 de lifturi care functioneaza fara ca macar sa simti!

„Zgârie Norii” sunt una din vechile carti de vizita ale New York-ului. Orasul a detinut adesea primul loc în lume, cu cele mai înalte cladiri care s-au construit… Spiritul ambitios, competitiv, este energic si demonstrativ. Oamenii aveau nevoie sa-si dovedeasca lor, în primul rând, ca totul e posibil. Ideea de zbor, de înaltare, o vom mai gasi la americani, e o obsesie, o superba obsesie, prezenta si prin Brâncusi (Da, da! Brâncusi – cum am mai spus, la timpul potrivit) si prin multe si atât de diverse realizari ori tendinte din stiinta si tehnica, din arta si finante, din filozofie si iubire. La Washington vom vedea „Muzeul cuceririi cosmosului”. E doar un exemplu care ilustreaza concret deviza nespusa, dar prezenta permanent, în mintea americanilor:  „Sus, tot mai sus!”. Sloganul milionarilor si al miliardarilor – ei sunt, de fapt, unul din marile motoare ale lumii – este perfectiunea,  lucrul excelent facut, dar si profitul, cât mai sus! Iar de la milionari la omul de rând este, cred, o distanta de cel putin 100 de etaje. Totusi legatura se face, si suflul aerului pur, al înaltimii si al tendintei de înaltare, de zbor, de autodepasire, de vietuire si supravietuire, se face eficient, la fiecare palier, de sus pâna jos. Vitrinele strazii, masinile elegante, actele de cultura – unele, nu putine, destul de costisitoare – restaurantele, hainele, totul te îndeamna sa respecti regulile succesului, sa fii inventiv, destept, competitiv, sa dai totul ca sa primesti cât mai mult!

Revin la zgârie nori, la istoria constructiilor din New York: prima din seria de cladiri dintre cele mai înalte, construita în 1890,  s-a numit New York World Building (106 metri, masurati pâna la vârf). Cei mai celebri „zgârie nori” sunt, pe lânga cel catre care ne îndreptam (si care are o înaltime – masurata pâna la vârful de pe acoperis, de 449 metri), Cladirea Chrysler (cu 319 metri pâna la vârf) – se afla vizavi de Gara Centrala, Centrul Rockefeller si altele… Dar din aceasta serie, doua sunt lipsa. Ma refer la cele doua Turnuri gemene – zgârie nori, de o înalta semetie, de cea mai înalta semetie, pâna mai ieri, World Trade Center (528 metri), distruse nu de prea mult timp. E vorba de acel parsiv pumnal înfipt în inima omenirii, înca sângerânda. Un pumnal al invidiei si gândirii negre, al terorii – pericolul cel mai mare care poate exista acum sau oricând! Locul acesta al dezastrului este în prezent cu escavatoare, macarale, masini moderne, ingineri, arhitecti, lucratori nu prea multi, ba chiar putini, neridicând, deocamdata mai NIMIC peste nivelul pamântului. Locul dezastrului se numeste, zguduitor: Ground Zero!

Spre terasele Observator de la etajele 86 si 102 ale lui „Empire State Building” urca anual peste un milion de vizitatori dintre care, marea majoritate, fac parte din cele 47 de milioane de turisti, pe an, ai New Yorkului – ei cheltuind, în acest magnific oras, 30 de miliarde de dolari… Acest bloc imens si impunator, ridicat în 1931, este deservit de sute si sute de femei de servici, ca si de oameni de ordine, casierite, îndrumatori, portari, paznici, electricieni, întretinatori de ascensoare, de aparate de aer conditionat, de frigidere  etc., etc. Corpul  solid si suplu al lui „Empire” contine 37 milioane metri cubi de beton, precum si alte materii prime specifice constructiilor de acest gen. Si daca cineva este curios în privinta întretinerii unei vieti civilizate, sa notam doar o simpla informatie care, poate, ne va ajuta sa ne facem o idee: instalatia de apa de aici însumeaza nu mai putin de 120 km.de conducta.

Sus, la „Observator”, pe terasa, ne asteapta un spectacol de o rarisima frumusete! Si parca se-aude cunoscuta melodie „New York, New York”…  Jos, la picioarele noastre, o colosala concentrare de energie umana, de viata, cu bucurii si tristeti, cu victorii mari sau de-o clipa si cu triumful, esential, al existentei. O existenta demna, pentru cât mai multi. Demna si libera.

Privita de pe-acoperisul lumii –  viata pare însa mai lenta, mai domoala, mai mecanica si mai ireala. Si-n unda transcedentala a extazului, vazând dimensiunile  gigantismului devenit cam liliputan, te-ntrebi, ca un filozof de doi bani: „Si totusi, ce e omul?!”.
Ma scuzati… Pauza de publicitate!

CHICAGO – ORASUL DE SUB NORI

On By nelursIn Life and Health, literature, USALeave a comment

by Elena Buica

Daca treci prin Statele Unite ale Americii si ti se iveste ocazia sa vizitezi uriasa metropola Chicago din statul Illinois, orasul minune al secolului al XIX-lea, de care presedintele Barack Obama este atât de mândru, te poti socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizita si în sfârsit, în august, 2009, am reusit sa-l vedem împlinit.

Cum sa nu-ti doresti sa vizitezi acest oras, care, datorita importantei lui economice, trece astazi drept capitala neoficiala a partii interioare a statelor Unite! Stiam ca orasul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumatatea secolului trecut, ajutat de pozitia sa geografica, de resurse naturale din zona, de tehnica avansata si de harnicia oamenilor, dar acum puteam sa vedem „cu ochii nostri” cum a ajuns o uriasa metropola, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit si „orasul care munceste”, dar mai poarta înca un supranume: „orasul vânturilor”, „windy city”, datorita vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune ca prima atestare exista din 1803 când armata americana a construit un fort de aparare. Abia în 1825 s-a transformat în oras. La început a fost o mica localitate de frontiera, iar astazi este al treilea mare oras din USA cu  o populatie de 6.800.000 locuitori si este un centru important de industrie, comert, cultura si sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite institutii de învatamânt din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri ca în orasul lor îsi desfasoara jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive nationale.

Ne-am amintit ti de faptul ca numele orasului Chicago este legat de lupta dusa de muncitori pentru conditii de viata si de munca mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenta de catre politie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasa drept Ziua internationala a muncii, zi pe care noi am trait-o în România un lung sir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele orasului Chicago mai este legata si trista faima de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibitiei din anii 20. Orasul este faimos si pentru cluburile de jazz si blues. Dar pentru noi, mai ales pentru fiica mea, Andaluza, cea mai deosebita trasatura a orasului, ramâne incontestabil, arhitectura de-a dreptul uimitoare. Sunt cladiri cu stiluri diferite care se îmbina armonios, constructii celebre, cunoscute în toata lumea. In admiratia cu care le-am privit, mie mi se parea ca traiesc o adevarata simfonie a cladirilor. De aceea pentru noi, multe din celelalte valori ale acestui oras ramâneau în umbra celebritatii constructiilor. Ne fascinasera demult imaginile cu zgârie-norii vestiti în toata lumea si ramasesem cu gândul suspendat la ele. Când vorbesti despre ceva ce n-ai vazut decât în filme sau fotografii, ramâne ca ceva mort, dar daca vezi, se naste ceva nou, ceva în care pulseaza viata. Si în noi a pulsat multa viata în cele câteva zile de vizita.

Si, într-adevar, plimbându-ne pe jos, am respirat aerul pe care l-am trait privind arhitectura mareata, moderna care domina centrul, o adevarata minunatie. Desi are un sistem de transport în comun foarte bine pus la punct, Chicago este un oras facut sa-l vezi pe jos. Totul e clar, organizat, planificat, cu adrese usor de gasit. Primul contact cu orasul te impresioneaza prin conturul cladirilor proiectate pe linia de orizont. Înaltimea multor cladiri, unele peste 60 de etaje, ne producea ameteala, ne facea sa ramânem cu gâtul strâmb, privind mereu în sus. Simteam apasatoare micimea fiintei umane. Acolo am reflectat asupra unei idei. Mi-am amintit de un raspuns pe care mi l-a dat un ghid turistic, cu mai multi ani în urma, pe când ma aflam în Atena. L-am întrebat de ce în Atena nu sunt cladiri asa de înalte ca în alte orase mari ale lumii si raspunsul lui a venit întelept, ca din gura filosofului grec Protagoras: „omul este masura tuturor lucrurilor”. Avea dreptate ghidul, caci senzatia pe care o traiam acum la prima vedere a uriaselor cladiri era si aceea de înfricosare, alienare si nevoia urgenta de evadare.

Este o parere unanim acceptata de toata lumea ca zgâraie-norii au luat nastere în Chicago. În anul 1871, un devastator incendiu a distrus o treime din oras, dar nu si energia oamenilor, asa ca orasul a fost reconstruit din temelie. Strazile au devenit mai largi, iar conditiile sanitare mult mai bune. Arhitecti vizionari au construit cladiri frumoase, interesante, moderne, îndraznete pentru acea vreme, ramase în mare admiratie si astazi. S-au construit cladiri înalte folosind pentru prima data tevi lungi de otel, asigurandu-se astfel rezistenta fata de vânturile puternice din zona. S-au realizat cladiri asezate pe piloni umpluti cu beton de stanca fiind fixati de stratul de roci din pamânt. Asa a fost construit turnul Sears, numit de anul trecut Willis Tower, finalizat în 1973, unul din primii zgarie-nori din lume. Scheletul turnului e alcatuit din 9 uriase tevi, de înaltimi diferite, care au sectiunea transversala de forma patrulatera, formând la baza un patrat urias cu latura de 69 de metri. Cladirea are 110 etaje, înalta de 442 de metri, dar cu cele doua antene de televiziune, atinge 520 de metri. Dupa distrugerea World Trade Center, Sears Tower a devenit cea mai înalta cladire din SUA si a cincea din lume.

Turnul are 16.000 de geamuri de culoarea bronzului care sunt spalate de sase masini automate de spalat geamuri, de opt ori pe an. În dorinta de a atrage cat mai multi turisti, în anul 1985 i s-a adaugat un pavilion de vizionare pentru turisti (1,5 milioane anual), la etajul 103 de unde se poate admira superba panorama  a orasului. Când am urcat cu liftul  la acest pavilion, nu numai ca ne-a dus într-un neasteptat de scurt timp, un minut si câteva secunde, dar nu am simtit nici momentul plecarii, nici pe cel al opririi. Ca sa privim panorama orasului si sa facem fotografii, de pe terasa cu balcoane numai din sticla, ne-au trebuit multe minute de acomodare. Pasind pe podeaua de sticla transparenta, îti dadea fiori de gheata ca vei calca în gol. Am trait acolo senzatii tari, de neuitat, desi le-am mai încercat si în Toronto la CN Tower.

De la etajul 103, aflat la 412 metri înaltime, priveam celelalte cladiri ca din avion. Aceleasi cladiri pe care le vazusem de jos în sus ca pe niste colosi, acum îsi pierdusera imensitatea. De la aceasta înaltime, pe strazi, masini si oameni mici ca niste insecte, îti lasau impresia de miscare haotica, de forfota bezmetica.

Aceasta minunata cladire va fi depasita de o alta, aflata acum în constructie, numita Chicago Spire, creatia unui arhitect spaniol, Santiago Calatrava. Ea va fi una din cele mai mari cladiri ale lumii si va schimba radical orizontul orasului. Va fi urmatoarea atractie turistica a acestui oras.

Chicago Spire va fi în forma de spirala rotita cu 360 de grade si nu vor exista doua apartamente cu aceeasi priveliste. Uriesimea acestei cladiri  va avea înaltimea de 610 de metri, cu 150 de etaje si 1194 apartamente.

Despre cladirile din Chicago se pot scrie multe volume. Un aspect deosebit îl dau acoperisurile a zeci de imobile, inclusiv al primariei, cu  gradini suspendate care fac oficiul de acoperis vegetal si contribuie la limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Acoperisurile vegetale au deosebite efecte estetice si în acelasi timp, ele permit  utilizarea mai buna a sistemului de evacuare a apelor, recuperând apa de ploaie care este folosita la stropit si protejând cladirile de uzura, asa cum sustin expertii în domeniu. Asadar, Chicago poate fi numit, si orasul gradinilor suspendate.

Merita mentionate, fie chiar si din vârful condeiului si alte aspecte deosebite ale acestui mare oras. Îti stârnesc admiratia solutiiile pe care le-au gasit transportului în comun. Reteaua metroului asigura deplasarea sigura si rapida în toate directiile. O multime de strazi sunt partial acoperite, deoarece pe deasupra lor trece metroul aerian.

Plimbarea cu vaporul de-a lungul tarmului, ne-a oferit imagini care ne  trimeteau iarasi si iarasi cu gândul la uriasa putere de creatie a oamenilor. Am înteles de ce se spune despre Chicago ca are cea mai frumoasa vedere din lume de pe lacul Michigan. Plimbându-ne cu vaporul, am înteles de ce a fost numit orasul vânturilor. S-a pornit un vânt atât de brusc si atât de puternic, încât a speriat pe toata lumea de pe platforma vasului si a trimis-o înauntru. Era de-a dreptul periculos sa mai ramâi. Un sfert de ora mai târziu se putea din nou iesi pe punte.

Am privit orasul si de la o alta înaltime, dintr-o uriasa roata, din scaunele careia am putut vedea o alta minunata panorama a orasului. Spre bucuria noastra, am avut norocul sa asistam de pe malul lacului Michigan si la o demonstratie aviatica în care maestria pilotilor ne-a dat satifactii deosebite, ca cea traita în uriasa roata cu avioanele zburând aproape de capul nostru.

În ziua în care am plecat, o zi de luni, 17 august, ne-am mai întâlnit cu o situatie deosebita. 11.000 de bugetari au fost trimisi în concediu fara plata în încercarea municipalitatii de a reduce deficitul bugetar. Primarul orasului, Richard M. Daley, a anuntat ca vor mai fi înca 2-3 astfel de zile pâna la sfârsitul acestui an. Orasul parea mort. Noroc ca pentru noi a fost ziua în care paraseam orasul si aflându-ne în masina noastra, am putut sa ne deplasam spre casa.

Am vizitat orasul Chicago de doua ori, si în drum spre Arizona, si la întoarcere, dar nu pot sa spun de câte alte ori as mai dori sa-l vad si cred ca tot cu aceeasi dorinta de la început, sa privesc ”bijuteriile” arhitectonice.

Este usor de înteles de ce ne-am alaturat presedintelui Barack Obama în admiratia acestui oras minune (Vezi poza!).

IESIREA DIN …(AUTO)PORTRET

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by ELENA M. CÎMPAN

Motto: „Tu ma învatai/ Cum/ Se fac primii pasi de femeie/ pe cearceaful rece,/ Alb,/ perfect apretat./”( Melania Cuc)

„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeste despre o poeta, ce se ascunde în sentimente, se cauta în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastica, unde o astfel de tehnica reda, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea si întelege adevarata fata a celui ce (se) prezinta. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigat, nu sunt ca un cântec, sunt o incantatie pe o scena în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropata adânc în pamânt. Ele îsi desprind propriul chip dintr-o materie amestecata: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucura pamântul/ Ca de o gheisa autentica/ Este universul meu liric”. Arta poetica a Melaniei Cuc se concretizeaza în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Si revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioara a Vietii” si „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul razboi”.
Volumul e puternic marcat de tuse naturaliste, improprii unui lirism obisnuit: „Sunt muschiul de vitel/ Trecut prin masina cârnatarului./ Ma supun ei./ Fecioarei de fier/ Care ma strânge la piept/ Ca o mastera hoata”. Banalizarea sentimentelor, detasarea de acestea, neimplicarea afectiva, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este fortata, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marca pentru galosi”.
Cautând un motiv romantic în „Autoportret”, am gasit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeasi distanta fata de obiecte o face pe poeta sa rosteasca: „luna din staniol/ si nu mai mare decât o maslina”, iar noaptea e neagra ca o pisica” si „lumina grea/ Unsuroasa ca o frizura de domn/ În care s-a turnat în exces briantina”. În intentia de-a inventa o poezie noua, persista un filon al lirismului de altadata, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tau,/ Serghei Esenin”, daca nu cumva este si aceasta o ironie la capatul unor „umbre fara trup”.
Asa arata, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hranit din dor de romantism si vindecat cu exprimari socante într-o lume reala privita cu ochi de copil.
Câteva linii ancoreaza chipul sinelui descris în biografia textului si ofera informatii despre activitati de rutina, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stapân si sluga/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe” (o imagine a formarii/ pastrarii cuvântului prin grija proprie), „Degetele mele fara inele/ Bâjbâie/ Cauta/ Acul de palarie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viata/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu si de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseste din pieptenele/ Mostenit de bunica” ( imaginatie debordanta, neasteptata).
Pe retina de serviciu a cititorului ramân expresii, precum: „sanii voievodale”, „pace probabila”, „orizont probabil”, cu remarca pertinenta ca, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figura de stil, dupa comparatie: „E noapte neagra ca o pisica”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeza/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cartii-autoportret (o numim asa) sta sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseala, de neîncredere, de pesimism, specifica unui personaj ajuns la capatul puterilor. Vindecat pâna la sfârsitul cartii, acelasi personaj anunta în final: „Buzunarele mele sunt burdusite”, întelegând ca mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Desi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzator), într-o libertate compozitionala desavârsita, ele au unitate, nu lasa nimic sa se piarda din autonomia fiecarui text si se termina, invariabil, cu punct, ca si cum ar fi piramide cu baza în sus.
Daca ne amintim de „pleaca substantivele-n armata”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenada, glont, arma, epoleti, cazarma, catuse, razboi, ranita, dinamita, lupta, prizonieri), desi ne-ar putea pune pe gânduri, infirma ideea unei înregimentari în rândul unei categorii de poeti. Melania Cuc are o voce unica. Poeta iese, elegant, din rând, convinsa fiind ca este asa cum vrea ea sa fie. Cuvintele o ajuta, siguranta de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fara luna”si „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevarate.

FAPTE DE LIMBA, MAGISTRAL DALTITE IN ECCLESIASTUL

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, Life and Health, literature, poetry1 Comment

by conf.univ.dr.Ada ILIESCU

Parcurgând versetele acestei carti, întelegem si mai mult de ce acest personaj este atât de pesimist, facându-ne sa pricepem ca “viata, pe pamânt nu este decât un mare esec”, este o existenta consumata sub semnul absurdului, nu departe de existenta dobitoacelor, omul rezumându-se la un mod de existenta vulgar, adica la a mânca, a bea si a iubi o femeie, “data dupa lege” .

Dupa ce, în primele capitole, se trece în revista “nimicnicia” si “zadarnicia” celor omenesti, în Capitolul 4, asistam la derularea unor învataminte, dobândite de sfatuitor, în urma unei experiente personale, sustinute – asa cum am mai spus – , si de folosirea verbelor la timpul perfectul compus, care se stie ca exprima actiuni trecute si terminate, precum si folosirea , cu precadere, a persoanei I, nr. sg. :
. Si m-am întors si am vazut toate asupririle
care se fac sub soare (4,1).
. Si am vazut ca toata osteneala
si toata barbatia unei fapte
nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau(4,4).
În cele din urma, Ecclesiastul ajunge la o concluzie care socheaza, afirmând:
. Si i-am fericit pe cei morti
– pe cei ce de-acum au murit –
mai mult decât pe cei vii
– decât pe cei ce sunt înca în viata –;(4,2).
Si în acest capitol, apare – ca laitmotiv – propozitia :
…aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt(4,4).
cu varianta:
. Iata ca si aceasta-i desertaciune si nevointa rea(4,8).

În Capitolele 5, 6, 7 si 8 ni se prezinta ideea ca bogatia nu este altceva decât desertaciune, cu alte cuvinte este si ea zadarnicie :
. Cel ce iubeste argintul nu se va satura de argint,
iar cel ce iubeste bogatia nu se va bucura de roadele ei;
si aceasta-i tot desertaciune(5,9).
Spuneam, cu alta ocazie, ca aceasta carte abunda în constatari dureroase si în cugetari. De aceea nu trebuie sa trecem cu vederea nici multiplele interogatii retorice adresate de acest personaj unic, în felul sau, noua, cititorilor :
. Caci cine stie care e binele omului în viata lui,
în numarul zilelor vietii lui de desertaciune
prin care el a trecut ca o umbra?
si cine îi va spune omului
ce va fi dupa el sub soare?…(6,12)

Însa, taina lucrurilor ne-o ofera Capitolele 8 si 9 , în care i se ofera cititorului o unda de speranta, plecând de la ideea:
. Cel ce pazeste porunca nu va cunoaste vorba rea (8,5).
. ca bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu(8, 12).
comparativ cu cel ce nu se teme, care nu va petrece multe zile la umbra, aici, umbra semnificând viata sau protectia.

Solutiile pe care le ofera Capitolele 8 si 11, pentru a te bucura de viata si pentru a fi sigur ca vei supravietui sunt :
. Pazeste porunca regelui
si nu te grabi sa calci juramântul lui Dumnezeu,
Nu te îndeparta de la fata lui (8,2).
. Arunca-ti pâinea pe fata apei,
ca dupa multe zile o vei gasi(11,1)

Tot Ecclesiastul, evidentiaza si un mare paradox, si o mare dilema, pe care majoritatea oamenilor nu le înteleg si pe care nu le recepteaza ca desertaciune, ci ca pe o nedreptate, aceasta fiind, poate, “motivatia”, “scutul” cu care se apara necredinciosii, cei care nu-si explica de ce se întâmpla asa, ca nu e drept sa se întâmple ceea ce se petrece în lume :
. Exista o desertaciune care se face pe pamânt, caci
exista drepti peste care vin relele ca si cum ar fi facut
faptele nedreptilor si exista nedrepti peste care vin
cele bune ca si cum ar fi facut faptele
dreptilor(8,14)

Nota pesimista si indignarea mascata anunta finalul Capitolului 8, din care se deduce ca “omul este atât de ignorant si nepasator”, încât nu simte si nu poate sa descopere lucrarea ce se face sub soare (8,17):
… si oricât ar zice înteleptul ca stie, tot nu va putea
sa afle.
Oricât se va osteni sa caute, nu va gasi,

Si în Capitolul 10, la fel ca în celelalte, întâlnim cugetari, numai ca aici “curg în cascade”, amintindu-ne de povetele bunicilor, de Psalmi, de Proverbele lui Solomon si de întreaga Sfânta Scriptura, care este, în cele din urma, cel mai graitor si dens tratat de morala scris pâna în prezent, este cartea care ne ofera cea mai sigura orientare etica pe care o putem însusi de la cineva sau din ceva .
…un dram de întelepciune e mai de pret decât slava
nebuniei(10,1)
. Cel ce sapa groapa va cadea într’ însa(10,8).
. Cuvintele unei guri întelepte aduc bunavointa,
iar buzele nebunului îl vor înghiti(10,12).

Capitolul 11 surprinde si prin degajarea cu care Ecclesiastul îi îndeamna pe tineri sa duca o viata plina de veselie, desfatându-si inima si umblând chiar unde îi îndeamna inima, dar nu uita sa le spuna ca, totusi :
… e bine sa-si aminteasca de zilele întunericului, ca tare multe vor fi (11,8).
…sa stii ca pentru toate acestea, te va aduce Dumnezeu la judecata(11,9).

Capitolul 12 debuteaza cu o fraza, care nu numai ca este adevarata, fiind rostita de Ecclesiastul cel adevarat, ci si pentru ca fiecare dintre noi, cei ajunsi la batrânete, i-am verificat esenta, simtind – pe propria piele – , ca retinem, cu mare exactitate sentimente traite si fapte de viata petrecute în tinerete, dar uitam, poate, acum – la batrânete – , ce-am mâncat ieri la prânz (!?).

De aceea Ecclesiastul, prin intermediul unui verb la imperativ, trage semnalul de alarma, îndemnându-ne sa-l cunoastem si sa-l iubim pe Tatal Ceresc, înca din copilarie:

. Adu-ti aminte de Ziditorul tau
în zilele tineretilor tale,
mai înainte de a veni zilele rautatii
si mai înainte de a se apropia anii
în care vei zice: –
“Ei sunt pe dinafara voii mele !”
(12,1)
Dupa opinia noastra, asistam în acest capitol de sfârsit, la cele mai subtile si mai maiestrite “versuri libere”, scrise pentru prima data, despre ultima etapa a vietii omului, când vor veni zilele rautatii, în care se folosesc metafore de maxima densitate, revelatoare pentru ceea ce se întâmpla cu noi, “la vremea bogatiei în ani” :
…si frica îti este pe drum,
când înfloreste migdalul
si creste lacusta
si se scutura chiparosul(12,5)

Folosirea insistenta a conjunctiei SI cu valoare narativa, orala, pe parcursul întregului capitol, releva un fapt deosebit de adevarat si uman, si anume ca tot ce a creat Ziditorul îsi urmeaza un ciclu regulat si perpetuu, de mii de ani !

Punctul culminant al întregii opere este, dupa parerea noastra, versetul 7, din ultimul capitol, în care Creatorul si Atottiitorul Cerului si Pamântului, Cel ce L-a zidit pe om din tarâna, dându-i viata vesnica, îsi ia înapoi suflarea de viata pe care i-o daduse la începuturi, generând în sufletele noastre nu numai o strafulgerare si o teama cumplita, dar si constiinta realizarii de catre Ziditor a unui act justitiar, pus în aplicare, act pentru care numai noi, oamenii, în nimicnicia noastra, n-am facut nimic pentru a-l anula.

Analizând acest capitol, si cu instrumentele unui critic literar autentic, acesta n-ar putea trece cu vederea faptul ca, în finalul acestuia, se simte vocea unui alt autor, care îl elogiaza pe primul, cel care Mult s’ a straduit, relevându-i calitatile, începând cu efortul acestuia de a gasi – la fel ca Eminescu si ca Arghezi – , “cuvintele potrivite, care spun adevarul”, acest efort fiind nu numai o problema de tehnica poetica, ci si o traire afectiva din partea creatorului de inefabil si de frumos.

Nu putem trece cu vederea capacitatea de metaforizare a sensului unor cuvinte ori sintagme, de tipul “cuvintele dorului”, “scrisul sagetator”etc., adica cel care tinteste drept ca o sageata, fiind deci corect, îndreptându-se catre o tinta, pe care, neaparat, trebuie sa o atinga sau :
…tepusele sunt ca niste cuie bine batute, daruite din
îmbelsugarea unui singur Pastor 12,11

Cum putea sa se încheie acest superb tratat de etica si morala, care este cartea Ecclesiastul, decât cu câteva sfaturi – nu numai pentru cei care stiu sa mânuiasca fraza, transfigurând artistic realitatea :
… fiul meu, ia aminte:
“A face carti multe e o treaba fara sfârsit, iar nelinistea gândului e truda pentru trup” (12,12), ci si pentru toti muritorii – , sub forma unei încheieri :
. Încheiere:” Totul a fost auzit”.
“Teme-te de Dumnezeu si pazeste-I poruncile” (12,13)
. Ca Dumnezeu va aduce fiece fapta la judecata, în tot
ascunzisul ei, fie ca e buna, fie ca e rea (12,14).

Într-adevar, a face carti e o treaba fara sfârsit si, am spune noi, “este cel mai dulce supliciu”, mai ales când simti ca Dumnezeu îti permite sa intri în partasie cu El, trimitând pe Sfântul Duh sa te inspire, sa te ajute sa fii un mic hermeneut, si, cu modestie, sa încerci sa descifrezi si sa interpretezi aceasta lume extraordinara, cu faptele ei miraculoase si suspect de reale, care de secole s-au adeverit, acestea toate – existente în Sfânta Scriptura .

Spre deosebire de alte capitole ale Vechiului Testament, care, din punct de vedere gramatical, abunda în constructii inedite, privite sub aspectul concordantei gramaticale, care dau impresia unei discrepante, uneori, aparuta si din cauza unei ample succesiuni de unitati frazeologice, cu o cristalizare de tip arborescent, cartea Ecclesiastul însa da o larga deschidere registrului launtric al oricarui cititor, fie el “în clocot”,“caldut” sau “rece”, în iubirea fata de Tatal Ceresc.

Concluzia noastra, ca specialisti în Filologie, este ca toate structurile morfosintactice si lexicale, din opera Ecclesiastul, „ascund” perfect ideile pe care vrea sa ni le comunice bunul Dumnezeu. Depinde numai de noi daca suntem capabili sa interpretam si sa întelegem faptele de viata prezentate si redate, cu toata dragostea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea îi invitam pe cititorii nostri sa deschida Biblia si, la pagina unde se afla Ecclesiastul, sa-si permita sa poposeasca asupra acestei minunate opere inspirate de Dumnezeu si sa nu se sperie de cele ce va citi, ci sa ia aminte si sa-l simta pe Creator respirând pe pagina cu ei !
Amin !

IMITAREA MIRUMULUI

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Cezar IVANESCU

Acum, cînd pasim în cel de-al doilea veac al eternitatii eminesciene, vom spune ca Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii românesti“ cum, cu întelepciunea senectutii, s-a straduit sa ne-o reaminteasca filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, ca pentru noi, românii, Eminescu încarneaza cea mai desavîrsit-conceptibila imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va ramîne în veci, cartea sfînta a neamului.

Nu am fi îndraznit sa facem publica aceasta învestitura sacrala, daca nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fara de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pîna acum in România poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu, totul este aproximativ în cultura româneasca. Nici unul nu ne-am laudat cu el. Caci nu l-am declarat cu totii, o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care si un Buda ar putea fi gelos ? Fara Eminescu, am fi stiut ca nu putem fi decît esential mediocri, ca nu este iesire din noi însine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Suntem prea obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lînga Dumnezeu îmi aflu locul“, si lînga el, nimeni…

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut sa para doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a aparut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare sa provoace o conversiune fatala… De aceea, toti românii eruditi, de la Titu Maiorescu si Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius si Petru Cretia, au simtit ca pietatea fata de Eminescu masoara gravitatea cu care ne întîmpinam propriul nostru destin. Pentru toti acel care am avut si avem o patrie în limba româna (ca sa-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa caruia de drept îi apartine formularea) drumul de acces catre textele fundamentale ale umanitatii trece prin acest corpus al operei eminesciene si în acest ceas trebuie sa ne plecam cu recunostinta fruntea si în fata celui mai obscur eminescolog care va fi trudit sa ne redea întreaga „constiinta noastra mai buna“… Ca epigoni (în sensul meliorativ si etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisa chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate multumi prin anticlimaxul inerent oricarei descriptii lineare realiste…

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara si nu ma îndoiesc deloc ca trans-figurarea abia ne va arata adevarata icoana a Poetului.

Scriam cîndva ca orice ins, spre a-si proba siesi ca e român, ar trebui sa scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-si astfel în constiinta nu doar un model exemplar al spiritualitatii românesti, ci modelul exemplar prin excelenta pentru oricine vrea sa realizeze „o vietuire lina si cumplita“ ca bun român…

Vom scapa si de acea rea constiinta a pacatului fata de Eminescu daca, pe deasupra, vom raspîndi, sa se afle la capatîiul oricarui bun român, si o editie populara a operei complete care acum ni se ofera noua, celor privilegiati români…

Vom experia astfel acel uimitor comert spiritual, potlach, în care fiecare se straduieste sa dea cît mai mult si vom constata vrajiti cît de putin am dat, chiar toata viata noastra primind în schimb totul, caci scris e-n firea Mirumului, ca o pleroma ce se afla sa ne copleseasca si bietul nostru trai, sa ni-l îndrepte înspre adevar si biata noastra constiinta sa ne-o preschimbe într-o hiperconstiinta beatifica…

Norocul nostru al celor de azi ni se masoara prin bucuria de a trai în deplinatatea revelata a spiritului eminescian, iar nefericirea noastra, cîta este, prin neascultarea „turburarii ce ne-a varsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu si Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga si Pârvan, Bacovia, Goga si Blaga, Arghezi si Ion Barbu, Enescu, Pallady si Tuculescu, Mircea Eliade si pîna la copilul de geniu care a fost Labis) ni se masoara prin distanta viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergatoril nostri: stim azi macar sa nu mai facem grosolane erori de situare, caci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne masoara insignifianta sau grandoarea noastra…

Un singur român ni se pare a mai fi trait deplin în duhul lui Eminescu: Brâncusi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adauga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinitati, adevarate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesara meditatiei asupra lui Eminescu…

Numai limba româna stie daca mai poate da un Eminescu în literatura („Nu noi sîntem stapîni ai limbii, ci limba e stapînul nostru“), si numai Dumnezeu stie daca ne va mai da un Bodhisattva pe masura lui…

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai întelept sa nu mai asteptam o alta, caci ne aflam în kali-yuga, si sa-ncercam sa privim cu ochii nostri de bezna, în ochii lui de lumina…

CONCURSUL INTERNATIONAL DE POEZIE PENTRU ROMÂNII DIN ÎNTREAGA LUME „STARPRESS” EDITIA A ll-A 2010

On By nelursIn Europe, literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Ligya DIACONESCU

La 1 februarie vom lansa ce-a de-a doua editie a Concursului International de poezie pentru romanii din intreaga lume .(prima editie a avut loc in 2008 )si s-a bucurat de un real succes, reusind sa descopere talente ascunse si sa reuneasca iubitorii  de frumos de pretutindeni.

COMUNICAT DE PRESA si REGULAMENTUL

Doua forte scriitoricesti  din VALCEA – ROMANIA si MONTREAL – CANADA au lansat in 2008 primul concurs international de poezie, pentru ROMANII DIN INTREAGA LUME , “STARPRESS”.

Incepand cu data de 1 februarie 2010, se va desfasura cea de-a doua editie a Concursului „STARPRESS” 2010.

CONCURSUL INTERNATIONAL DE POEZIE PENTRU ROMANII DIN INTREAGA LUME ESTE ORGANIZAT DE PUBLICATIA INTERNATIONALA  online STARPRESS http://www.valcea-turism.ro (e-mail: star_ligya@yahoo.com), (REVISTA ROMANILOR DE PRETUTINDENI ), in PARTENERIAT cu RADIO ROMANIA INTERNATIONAL, TVRM Romania, PUBLICATIA  „CANDELA” – CANADA in colaborare cu: AGENTIA DE PRESA A ROMANILOR DE PRETUTINDENI – ROMANIAN GLOBAL NEWS  si redactia RGN PRESS (www.rgnpress.ro), Agentia de presa ASII ROMANI (www.asiiromani.com) cu sprijinul a numerosi  scriitori romani din diaspora printre care amintim colaboratorii revistei noastre, STARPRESS (www.valcea-turism.ro):

George ROCA (Revista Romanian VIP Dallas) – Sydney, N.S.W., Australia
Magdalena Albu (Revista Romanian VIP Dallas), Romania
Lucretia BERZINTU (Revista Romanian VIP) – Israel
Octavian CURPAS (Revista Phoenix Magazine) – Phoenix, Arizona, USA
Lucian HETCO (Revista Agero) – Stuttgart, Germania
Cezarina ADAMESCU (Revista Agero)– Romania
Melania Cuc (Revista Agero) – Canada, Romania
Florin ZAHEU – Stuttgart, Germania
Virgil CIUCA – New York, N.Y., USA
Aurel STAN – Ohio, USA
Elena BUICA – Pickering, Ontario, Canada
Ion CUZUIOC – Republica Moldova
Mariana ZAVATI-GARDNER – Anglia
Monica YANGOU – Cipru
Eva DEFESES (Niram Art) – Madrid, Spania
Alexandru Emil PETRESCU – Madrid, Spania
Albert GYURIS – Germania
Viorel BAETU – Germania

si aportul a numeroase  publicatii nationale si internationale si posturi de radio –TV, printre care mentionam:

Revista Agero din Stuttgart, Germania http://www.agero-stuttgart.de
Revista Phoenix Mission -Arizona USA http://phoenixmission.org
Revista americana SALTMIN http://www.saltmin.com
Newsletter Contemporary Christian Connections – USA http://www.octavian.intercer.org
Scriitorul Michael Cutui, Germania – http://www.michael-cutui.de
Revista Lumea sub lupa – Australia http://www.lumeasublupa.ro
Revista Bruxelles Mission – Belgia -www.bruxellesmission.org
Revista Romanian Vip http://www.romanianvip.com
Radio Metafora a romanilor de pretuitindeni http://www.RadioMetafora.ro(radioul
Revista Glas Comun – http://www.glascomun.info
Revista Murmur – http://www.revistamurmur.info
Revista  Noi Dacii – Cluj – http://www.noidacii.ro
Ziarul de Iasi http://www.ziaruldeiasi.ro
Revista Scriitorilor Contemporani – http://scriitoriromanicontemporani.com,
Revista Flux – Republica Moldova – http://www.flux.md
Revista Stiri Botosani – http://stiri.botosani.ro,
Revista Cetatea lui Bucur – http://cetatea-lui-bucur.com
Revista Bocancul literar – http://www.bocancul-literar.ro
Revista Slova Crestina – http://slova-crestina.ro
Revista Noi ,NU ! http://www.revistanoinu.com
Victorita Dutu – http://www.victoritadutu.wordpress.com
Neogen – http://www.neogen.ro
Pagina Verde – http://paginaverde.wordpress.com
Revista Virtualia – virtualia.wordpress.com
Revista Poezia – http://www.poezie.ro
Romania Italia Community http://www.romaniaitaliacommunity.eu
Asocia?ia Culturala „Ars Longa” e.v. – Nürnberg
Teatrul InDArt – blog.indart.ro
eugen-ionut.blogspot.com
Reteaualiterara.ning.com
groups.yahoo.com.cehia
Cenaclul Virtualia Iasi
poesis weblog.ro
http://conexiuni.net
http://www.roliteratura.ro
http://www.stiri.botosani.ro
http://www.viataromaneasca.ro
http://www.clubliteraromanca.blogspot.com
http://www.cenaclu.intelepciune.ro
http://www.123people.ch
http://www.infocrestina.com
http://www.ortodox.net
http://www.lacasuriliterare.com
http://www.cartesiarte.ro
http://www.adventistonline.ro
http://russkaia.agonia.net
http://www.tangle.com,www.monitor-cultural.com
http://www.poesis.weblog.ro
http://www.elinks.ro/r/internationala
http://www.ro-muenchen.de
http://www.realitateadinitalia.com
http://www.romaniaitalia.net
http://www.es.wordpress.com
http://www.aradon.ro
http://www.sphere.com
http://www.pasi.ro,

***
Artefactele si Simbolistica de Premiere, de inspiratie istorica din antichitatea greco-romana, sunt oferite de «AGORA ROMAGNA LATINA» – Canada, Societate pentru Istorie, Cultura si Latinitate, prin grija domnului Daniel Constantin Manolescu, promotor si tribun al sus-numitei societati.

CONCURSUL INTERNATIONAL DE POEZIE SE DESFASOARA IN PERIOADA
01.02.2010 – 01.06.2010

PREMIILE CONSTAU IN VACANTE IN RENUMITE STATIUNI TURISTICE ROMANESTI SI OBIECTE.

Informatii si regulament concurs –  in revista Internationala STARPRESS
http://www.valcea-turism.ro

sau contactandu-ne prin  e-mail:
star_ligya@yahoo.com
free3ymher@yahoo.ca

***

REGULAMENTUL
CONCURSULUI INTERNATIONAL DE POEZIE ROMANEASCA
STARPRESS 2010
organizat de Revista Internationala STARPRESS
http://www.valcea-turism.ro

POEZIILE  PENTRU CONCURS  VOR FI TRIMISE PE ADRESELE:
star_ligya@yahoo.com
poetgfilip@yahoo.ca
sun_andrada@yahoo.com
free3ymher@yahoo.ca

pana la data de  31 mai 2010 .

Comitetul de selectie  va delibera pana la 15 iunie 2010 .

La finele lunii iunie se vor anunta castigatorii si publica versurile premiate.

LA CONCURS SE POATE PARTICIPA CU MAXIM 10 POEZII (indiferent de tematica)
CONCURENTII VOR PREZENTA ALATURI DE POEZII , UN C.V.si o fotografie.

Indiferent de rezultatul concursului, CELE MAI INTERESANTE POEZII VOR FI PUBLICATE IN PAGINILE NOASTRE SI ALE TUTUROR COLABORATORILOR NOSTRI din diferite state ale lumii.

Concursul International de poezie pentru romanii de pretutindeni îsi propune descoperirea si promovarea creatorilor de poezie autentica în limba româna, tineri si adulti, începatori si profesionisti, al celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeti consacrati, a celei mai bune antologii, ale celor mai bune versuri, care dintr-un motiv sau altul nu s-au putut publica intr-un volum.

Cu siguranta vom descoperi  talente pe care dorim sa le promovam in intreaga lume.

Premiile constau in sejururi pentru cate doua persoane, la finele lunii august si inceputul lunii septembrie, pe litoralul romanesc si in renumite statiuni montane.

George ROCA – "EMINESCU"

On By nelursIn literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

Într-o dimineata,
Dumnezeu
s-a sculat vesel si binedispus!

A închis vântul în camara,
a alungat norii,
a scos din priza fulgerele,
a oprit cutremurele si valurile
si a stins focul sub cazanele vulcanilor!
În ziua aceea nu se faceau razboinici,
nici teroristi, nici mercenari…

Dumnezeu avea nevoie de
liniste si pace!
Venise vremea sa împarta
meseriile la români!

Pe Brâncusi l-a facut pietrar,
pe Tiriac, jucator de tenis,
pe Vlaicu, zburator,
pe Grigorescu, zugrav,
pe Enescu, muzicant,
pe Hagi, fotbalist.

N-a uitat-o nici pe doamna Aslan,
nici pe domnisoara Comaneci…
N-a uitat pe nimeni!
A tot lucrat pân’ la sfârsitul zilei,
ca sa-i multumeasca pe toti!

Spre seara,
la lumina luceferilor,
pentru a-si desavârsi lucrarea,
a creat poetul,
pe Eminescu!

George ROCA
15 ianuarie 2010

Rodica Elena LUPU-EMINESCU

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

TE SALUT MICA ROMA…

Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a învatat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedica si de literatura Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumatate a secolului 19, aparuta sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numarul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimba si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literara sau politica, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacra ca talent original, deosebit de sensibil si profund.

Îmbolnavindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boala, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus pâna la sfârsitul vietii o existenta tragica, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tiparit si a aparut în timpul vietii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mica parte din creatia poetica eminesciana. Caietele manuscrise în care au fost pastrate numeroasele sale poeme, editate postum, vadesc aria larga a preocuparilor tematice ale „Luceafarului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogata, înalta sa constiinta si scrupulozitate artistica.

Profund nationala prin izvoarele ei folclorice si prin strânsa legatura cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprima la un înalt nivel de sinteza artistica bogatia sufleteasca a poporului român. Poetul s-a format si a trait într-o epoca de adânci framântari sociale, politice si ideologice, în conditiile procesului de desavârsire a statului national român, astfel ca, opera lui, adânc patriotica, releva o constiinta framântata de problemele veacului sau, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentata de aceasta situatie si explica oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revolutionar însufletit de idealurile patriotice pentru care militasera revolutionarii pasoptisti.

Însetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevarata monografie lirica a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanenta si irezistibila chemare a codrului, a apelor, a decorului strajuit de lumina ametitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natura o comuniune tainica si inalterabila, similara aceleia existente în folclor. În creatia poetica eminesciana un loc aparte îl ocupa poemul filozofic „Luceafarul”, capodopera a poeziei noastre, în care tema este tratata în spirit romantic, Eminescu recomandând ca solutie a conflictului reîntoarcerea definitiva a geniului în lumea lui ideala: „iar eu în lumea mea ma simt, nemuritor si rece”.

Poezia este o ipostaza a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastra a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se expliciteaza în analiza structurala a unui esantion eminescian, poemul „Rugaciune”, harazit cu o tonalitate sacrala modulata succesiv, grav luminos si solemn:„Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor,/ Din valul ce ne bântuie / Înalta-ne, ne mântuie, / Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara,/ Marie!”

Problema centrala cuprinsa în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantica, caracterizeaza si proza sa. Poetul este dator sa slujeasca cu devotament si credinta neprecupetite cauza poporului, a carui viata trebuie sa constituie principala sursa de inspiratie a oricarui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populara, considera el. Opera de mare originalitate creata de Eminescu cuprinde într-o viziune unica experienta înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în forma noua limba veche si-nteleapta”, asociindu-i cu maiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forta de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continua sa exercite o influenta covârsitoare asupra dezvoltarii poeziei românesti, a fost tradusa în peste treizeci de limbi si comentata în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciana a ajuns sa fie cunoscuta pe toate continentele.

Nedreptatit în timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si noua de ani, si neînteles de oficialitatea contemporana lui, Eminescu este cinstit astazi ca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai culturii poporului român. Academia Româna l-a ales membru post-mortem. „A fost o data ca-n povesti, /A fost ca niciodata…”. Dar „El n-a plecat din parte-n alta parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda sa ne aduca vesti/ Si piatra la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Paunescu, în versurile sale adresate Luceafarului poeziei românesti.

Anul 2000, nu numai pentru ca s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru ca ne-am obisnuit sa-l purtam cu noi în toate împrejurarile de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este nascut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecarui an se încalzesc sub respiratia geniului sau, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de racoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastra solara. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arata mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl cauta poetii si îl iubesc îndragostitii de pretutindeni, natura freamata „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapara”, copiii se copilaresc si batrânii se înteleptesc.

Acesti psalmi ai românilor pe care îi gasim în poezia sa credincioasa si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însotesc pâna în ultima noastra clipa. Un român poarta toata viata în celulele trupului sau spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tânar; desi s-a nascut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasa si datatoare de vesnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, ramânând una dintre putinele certitudini si frumuseti.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au ramas la inima „În cele mai grele împrejurari ale vietii noastre, sa luam lumina de la niciodata pieritorul poet al românilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cânta mai bine decât mine./Cu-atât mai bine tarii si lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinta care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri ramâne-va pe pamânt…”si nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat ea! aceasta, „doamna a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapa, pentr-un rasarit de luna” – fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca în viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus ca Veronica s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina în sufletul ei framântat. Cred ca ea a comunicat în ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa întrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase în dorul adevarat de Eminescu, pentru ca el nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Eu cred ca Veronica, acea fata frumoasa, acea ardeleanca nascuta la Nasaud, s-a stins, ca în poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Asa cred ca a murit Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergând prin padurile Varatecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, traind în preajma muntilor, – mai cu seama în Ardeal si Moldova de sus – sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arata pentru încercarile de smulgere a lor din pamântul strabun lungi radacini firoase, asemeni acelora ce apele curgatoare descopera în malurile cu copaci batrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodata de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetarii, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpreteaza însa individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generatiilor care se succeda ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se nascuse îi dadea din cetatile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfatisari seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epoca limpede va domina o minte înalta, având curajul de a ramâne sus pe pisc orice ape învalmasite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fara Eminescu nu putem întelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în altii, largind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumina nobila, numai spiritelor alese le este permis sa iasa din propriul lor orizont, un mare om se naste în doua rânduri: prima oara ca om, a doua oara ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu baga de seama acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.

Avem o tara, o istorie deosebita, suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata! e sfânta. În tara ta nu esti sclavul nimanui. Iata de ce de fiecare data când am plecat departe m-am întors aici unde m-am nascut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume, nu ma lasa, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru ca satele în care noi ne-am nascut sunt despartite doar de câtiva kilometri si de Mures – care este un interpret de seama al cântecului nostru românesc ce-ti merge la inima ascultându-l.
Ore în sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care sa vorbesc despre aceste plaiuri mioritice manoase, acest templu sfânt, Muntii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am vazut lumina zilei.

***

VISÂND LA LUCEAFARUL NEMURITOR…

Sunt o sufletista, mi-au ramas în minte atâtea amintiri minunate. În manastirile pe care le-am vazut, când treceam pe sub portaluri, ma rugam sa-mi dea bunul Dumnezeu înca multa sanatate ca sa pot sa astern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în calatoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si paduri, admirabil descrise în versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, în aceasta zona au mai vazut lumina zilei si alte personalitati de prim rang ale culturii românesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a nascut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sarbatoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curiosi sa afle ce mai e nou prin capitala, bucurosi ca nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, nascut la 15 ianuarie 1950. Colt de legenda care a vegheat primii pasi în lume si poate primele stihuri, ale baietului care colinda padurile visând la Luceafarul nemuritor. Prin toate încaperile prin care am trecut ne-a însotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alaturi de parinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parca ar fi locuite si acum. Pe masa calimara asteapta ca Mihai sa puna cerneala în ea si sa aprinda lampa de alaturi. Am scris un vers de-al poetului si am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri în sfintenia cuvântului.

În bisericuta Ipotestilor chipul lui Eminescu apare zugravit printre mucenicii cu aura cernita alaturi de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se afla în fata casei muzeu.

Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri întru marturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelasi timp si un excelent, unic în felul sau, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, traim senzatia unei calatorii într-o lume în care frumusetea capata când contururi de vis, când de realitate, un tarâm în care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars pâna la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu ramâne pentru totdeauna unul din mesterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trairile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al caror ecou strabate atât în versuri cât si în „Geniu pustiu”, – nuvela romantica cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale – i-au afectat grav starea sanatatii. La 15 iunie 1889, dupa o grea suferinta, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Toate popoarele îsi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Românii îi deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fata lumii întregi, fiindca ei însisi au dobândit în opera lui constiinta însufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat încrederea deplina în puterea lor de a îmbogati, prin creatie originala, cultura universala…

***

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC…

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Marturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnanta si mai în relief decât orice film documentar s-ar fi facut, daca ar fi existat film sau se va face despre Stefan cel Mare, chiar si atunci când arta filmului din viitor se va perfectiona într-atât încât sa se poata filma trecutul arhaic. Mult mai usor ni-l putem imagina ca faptura pe Balcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în miscarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poarta pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este sa ne imaginam faptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prabusindu-se strabatut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simtim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastra; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastra sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfatisare, în câte feluri sunt ca înfatisare cei care-i înteleg opera, cei care-i adauga moneda cu propria lor moneda. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafar, chipul lui de pe urma, cel transfigurat de existenta, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugereaza aproape nimica. Dovada este ca nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre înzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingator ca si fiinta. El nu putea fi nici înalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru ca partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si ramase noua. Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresala daca ma repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lânga plopii fara sot ai marelui poet si îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stanescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatura – despre vocea lui Eminescu: „Si totusi, stiu ceva cu precizie despre faptura biologica a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitatile ei, cu timpul ei. Nu pe o banda de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conserva mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conserva sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservarii, sintaxa reprezinta puterea cea mai materiala a partii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integranta din trup. Ele nu pot fi despartite de trup. Ele au rolul de a pune în legatura trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om sa fi vorbit cu plantele nu stiu sa fi fost. Om sa fi vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu sa fi fost. Si daca ce e mai concret, osul, se mai pastreaza, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere – devine cea mai durabila parte a trupului nostru. Cuvântul trage dupa sine si gândirea celui care-l spune. El pastreaza însa si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlauntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitându-l, respectându-i sintaxa si dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-l supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava.

În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, închisa. Trebuie vorbit pe soptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe încercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste…

Ma numesc unul din oamenii în viata, care l-au vazut pe Eminescu în carne si oase. Eram copil de noua ani. L-am zarit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu, si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas în ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gândi, atunci, ca dupa cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca într-o pagina de tipar ceea ce începea sa fie, înca de pe atunci, o amintire…”
Alte marturii despre Eminescu ne fac sa-l pastram mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seara frumoasa de primavara, pe când pomii prind sa înfloreasca, se raspândise în Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a întors de la manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos. Fiecare se grabea sa-l vada. L-am vazut si eu pentru întâia oara într-un colt de strada, strângând cu multa caldura mâna lui Scipione Badescu. Era voinic si vioi. Fara burta, fara mustati, parea foarte tânar si parca nu-mi venea sa cred, ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atâta. Raspundea zâmbind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta îmbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald – în cap o palarie înalta, neagra si veche. Poetul râdea! era sanatos, vesel, multumit. Câte odata se plimba pe strada întovarasit de biata lui sora, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în fata unei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau. Dânsa era ca si el de nalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adânca suferinta, cautau trist, dar dulce – era dulce si privirea si zâmbetul ei…

Uneori îl stapânea o adânca melancolie. Calca încet si rar, capul mereu lasat în jos. Îi placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-l însoteasca nimeni. Se furisa în singuratatea aleilor din gradina Vârnav. Se oprea în loc si asculta cântecul pasarilor… apoi se pleca de culegea carabusi, îi punea în palma si statea cu mâna întinsa, pâna ce ei îsi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, si cadeau molcom peste dânsul, cadeau lacrimile primaverii…

Într-o zi ploioasa de toamna, poetul – îmbracat într-un palton terfelit si cu aceeasi palarie în cap, cu care venise de la manastirea Neamtului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre înlauntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat sa intre… De câteva ori s-a întors de la usa… Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai întors…”

„Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi Vineri dupa dorinta domnului Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brâncovenesc si s-a constatat între altele ca creierul lui Eminescu cu toate ca se gasea în stare de înmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbata dupa amiaza corpul raposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavârsire schimbata. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lânga sfesnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în numar destul de mare. Au fost de fata domnii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti când a cântat poezia raposatului „Mai am un singur dor”. Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facând elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus într-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, îmbracat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în miscare luând drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunta un discurs.”

Un tei sta la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îsi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si îl va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Calinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineata, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo doua sofale si niscaiva carti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui sora, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, graiau lumii de saracia, de mizeria în care au trait cei care le-au avut…” A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a ramas cel mai mare poet al neamului românesc.

RISIPIRE SI RETICENTA

On By nelursIn Inspirational, literature, MediaLeave a comment

by Carmen CATUNESCU
6 ianuarie 2010

De cele mai multe ori cand merg pe jos, nu zeci de kilometri, dar macar sa ma apropii de unul, observ ca si „gandurile mele alearga – saracele!”,  cum ii place unei persoane foarte dragi mie sa spuna… Fiind pe bulevardul cu castani al orasului natal si parcurgandu-l intr-un ritm sustinut cu ochii nu spre masinile care treceau vijelios, ci spre partea cu case avand, care mai de care, o arhitectura deosebita, construite cu stil, cu bun-gust, fiecare o bijuterie in felul ei, ma gandeam la toti prietenii mei, multi, foarte multi, din care majoritatea s-a vanturat ca pleava, ma gandeam ca ramasesera doar cate degete la o mana, dar acestia de mare nadejde.

O vreme suferisem cumplit. Acum traiam o stare de seninatate si multumire. Mai bine asa… Ma imbatasem destul cu apa rece, nu mai aveam nevoie sa-mi vanda iluzii nimeni… “Sarac si curat”, cum zice o alta persoana apropiata… Ma bucuram de priveliste, cand se infiltra un alt gand tremurat, obsesiv: “ma tem… ma tem… ma tem…”, cu ecouri in constiinta… dar, iata!, nu aceasta vorbise, ci o voce din afara, o persoana mergea pe langa mine, de cand? m-am intrebat si m-am uitat curios la ea. Femeia m-a salutat si mi-am dat seama ca o cunosc de undeva, insa nu stiam de unde, cunosc atat de multi oameni, incat cateodata astept sa-mi spuna ei cine sunt, inainte de a pune intrebari, pentru a nu parea prea agasanta. Deja m-am uitat oarecum circumspect la ea, aproape aratandu-i, in felul acesta, ca ma deranjeaza, ca ma inoportuneaza. Ea parca nici nu-mi observa crisparea, continuand concentrat, preocupat, fara sa raspunda curiozitatii mele neexprimate verbal: „Ma tem ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… mi-a placut teoria despre risipire a lui Marin Preda, am oftat de incantare la gesturile lui Vale Sterian, mi-am dat seama ca pot si eu sa fiu altruista, si dezinteresata, si buna, ingrozitor de buna, ani, ani intregi m-am intrecut pe mine… dar am ajuns la fundul sacului… tare mi-e teama ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… asemeni taietorului de lemne din povestea “Risipitorilor”, incep sa ma intreb cu ce le-am gresit de se poarta asa… pentru ca eu n-as fi in stare sa le fac ce mi-au facut ei…”//

Se opri rasufland greu, aproape horcaind si m-am oprit brusc si eu, gandindu-ma ca i-o fi rau. Iar ea, vazand slaba mea atentie, se uita cercetator in ochii mei si ma intreba rugator: “Ati citit romanul, nu-i asa?”. N-astepta cuvintele mele si continua in acelasi stil: “Tot doctorul Sarbu avea dreptate, sa aplici adica prudenta afectuoasa, daca vrei sa nu te arzi… daca vrei sa n-o patesti… uite asa, ca mine… Doamne, Doamne, ce le-am facut eu?! De cate ori a fost vorba sa le sar in ajutor, cu draga inima, cu mult drag, cu patos, si uite, tot ceilalti sunt mai buni, ca stau de lemn tanase, nu fac nimic pentru ei, ci doar zambesc usor si aproba: da, domne, nu, domne, bineinteles, domne etc. si cu mine nu sunt prieteni, dar asteapta o mana de ajutor de la mine, o straina, de parca eu as fi cine-as fi si eu, proasta de buna, intervin, sar, ma framant, cum e mai bine sa procedez, in timp ce prietenii stau cuminte si zambesc senin, da, da, asa e… ca p-orma sa-mi zica tu ajutor, ce ajutor, ca e echivalent cu un sut in fund… dar sa primeasca mana mea intinsa, ia-o, domne, nu te las sa te scufunzi… si intr-un final, dupa miau, chiau, a, parca ar fi mai bine… ca oare din cauza mea isi sapasera groapa… iar aia care-i doare-n cot de cestilalti, tot aia is frumosi si aratosi, aia-s cei mai buni prieteni, care nu zic nimica, ba chiar, cu zambetul pe buze, te lasa sa cazi si in prapastie… aia-s cei mai buni prieteni, nu eu… Doamne, Doamne, cum pot unii sa fie atat de orbi… si de ce m-as consuma eu pentru niste fraieri… tare ma tem ca n-am sa mai fiu cum am fost…. eu, cea de odinioara…”//
N-am inteles nimic din ce povestea, dar am simtit pentru o clipa o durere, ca si cum fusesem lovita la o rana veche, cicatrizata, insa ramasa sensibila, m-a cuprins o mila nesfarsita fata de fiinta de langa mine, care se zbuciuma ingrozitor. As fi vrut s-o imbratisez  ca pe o sora si sa-i spun ca-i sunt aproape. Intre timp, tot mergand, ajunseseram in zona unei statii de autobuz. N-am reusit sa fac nici o miscare, nici sa deschid gura, pentru ca in momentul urmator a sosit o masina galbena, usile s-au deschis, iar ea a urcat grabita, fara sa-si ia ramas-bun, fara grija, sprintena, ca si cum mi-ar fi lasat mie povara ei chinuitoare… De parca, pacatele mele, eu nu le aveam pe cele proprii…