„Scriu din dragoste de oameni”
Elena Buica
 
Tumult de lumina iesita din adancurile fiintei. Bijuterii din zestrea amintirilor, toate acestea alcatuiesc noua carte a bravei romance Elena Buica, traitoare in Canada care dovedeste, cu fiecare noua carte ca Romania a ramas pentru ea, nu numai tara natala, tara de bastina, dar si matricea spirituala din care, asa cum se poate constata, nu s-a rupt niciodata.

Marturisirile scriitoarei romance aflata in Canada, scrise acum, cand se afla aproape de inserarea fiintei, au toate, o trasatura comuna: sunt cat se poate de reale si sincere, bazate pe experienta coplesitoare a unei vieti pline de neprevazut care a purtat-o pe meleaguri indepartate, dar care nu a constituit o piedica pentru suvoiul navalnic al amintirilor care au curs nestavilit, in chip tulburator, parca mai vii ca oricand, cu cat anii au trecut si ea s-a statornicit la atatea mii de kilometri departare. Dovada ca departele poate deveni aproape si chiar ramane in adanc de fiinta.

A cincea carte de amintiri, insemnari, dialoguri cu oameni dragi, eseuri, exegeze, portrete si intamplari de aici sau de acolo, pe scurt  – scrieri, “un tumult de trairi” –  sunt dovada peremptorie ca omul isi poarta patria in buzunarul de la piept, oriunde s-ar duce, ca pe o insigna. Inca din cuvantul preliminar Elena Buica isi declara crezul artistic, considerand scrisul  – ca mod de a exista, ceea ce nu mai are nevoie de nici un comentariu. Scrisul ca bunastare sufleteasca, ca avere spirituala, singurul belsug si casa in care locuieste sufletul – ce frumoase definitii ale scrisului! Iata:  „Scrisul este casa in care locuieste sufletul meu, este timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele, este terenul pe care vietuiesc si pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului si impacarea cu mine insami. Este lupta  de a da contur unor intelesuri spirituale tainice pentru a le impartasi semenilor mei, pe scurt, este chiar ratiunea de a fi.”

Elena Buica si-a deschis portile sufletesti si a poftit in el pe toata lumea. N-a pus nici un fel de zavoare pentru ca ea nu crede in hoti si misei care sa-i fure averile sufletesti. Acestea raman tot acolo, ba sporesc, cu cat le imparti mai multor oameni. Temele spre care si-a indreptat atentia autoarea sunt, desigur: „dragostea de frumos si adevar, infratirea omului cu natura, dorul si jalea, setea de viata brazdata uneori de traznetele durerii, nelinistea trairilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trairi ale adaptarii la noul mod de viata pe pamantul stramutarii… Scriu despre frumusetea operelor scriitorilor  nostri si din vacantele mele, despre frumusetile pamantului, adevarate colturi de Rai in care Bunul Dumnezeu a revarsat minunatiile Sale, iar  mintea omeneasca s-a intrecut pe sine.” Iata un univers cat se poate de generos in care accede folosind un fel de scara din cuvinte. „Cuvintele sunt pentru mine un fel de scara pe care pot urca oricat de sus, sau in viitor, pot cobori pana in adancuri, chiar si la acelea ale sufletului nostru”.

Asa cum am amintit, conditia esentiala este sinceritatea, obiectivitatea, generozitatea cu care autoarea stie sa se apropie de oameni si sa le daruiasca ceea ce are mai bun in ea. Un scris genuin smuls parca din pamanturile virgine ale sufletului. Un duh arhaic,  un puternic suflu de autenticitate, o unda de romantism si un car plan varf de umanitate – nostalgie cat cuprinde, se degaja din toate scrierile ei, atat de minutios alcatuite, care merg direct la inima. Un fel de paine spirituala, o mana inefabila  si apa vie constituie scrisul pentru Elena Buica. Autenticitatea trairilor sale sufletesti un poate fi pusa la indoiala.  Gratie scrisului, viata a dobandit alt sens, alte dimensiuni si, fara sa-si piarda din materialitate, a devenit esentiala, inefabila, si-a schimbat si traiectul,  e chiar suportabila. Textele sale, sunt, dupa propria marturisire „un labirint cu infinitati ascunse”.

Cate ceva din sensurile lui adanci se descifreaza si in cartea de fata, lasand insa misterul, inefabilul, sa invaluie realitatea. O simbioza necesara care surprinde prin originalitate si prin  nota particulara care e – fara doar si poate franchetea, sinceritatea, fara ascunzisuri, fara sincope. O anume uimire copilareasca a cuiva care vrea sa cerceteze cu de-amanuntul lumea pentru a putea participa la misterul ei, se desprinde din fiecare text, aproape la fiecare fraza, domolita insa, de intelepciunea si iluminarea dobanita in timp si stapanirea de sine care o fac sa nu se mai mire de nimic. Lumea exista independent de vointa noastra si mai mult, merge inainte, indiferent de evenimente, de oameni, de fenomene. Doar Dumnezeu Maritul este singurul care poate dispune de mersul ei.

Un scris la lumina zilei, la lumina gandurilor, la flacara inimii, la flacara care nu se mistuie, a Cuvantului bun si ziditor de suflete. Prozatoarea marturiseste insa ca scrisul a insemnat, pe langa daruire si o jertfa pe masura reusitei. Elena Buica este constienta de locul ei in panoplia scrierilor lumii, dar vrea, cu toate acestea, sa-l pastreze.  Bucuria pricinuita de zamislirea acestor pagini nu i-o poate lua insa  nimeni. Fiindca e bucuria daruirii perfecte, a daruirii depline, fara rezerve si fara ascunzisuri. Un „spectacol al luminii, o bucurie rotunda” – spune ea. In care ne primeste si pe noi, cititorii, cu generozitate, la care ne face partasi. „Stiu ca scrierile mele nu vor ajunge in  piscul literaturii, dar chiar numai un musuroi de le-am socoti si tot inseamna mai mult decat platitudinea drumului de viata care vine de nicaieri si merge niciunde”.

Capitolul I – se refera, de buna seama, la „Viata pe pamant Canadian” – pentru ca e tara care i-a oferit ospitalitate, cetatenie, camin, armonie, toate atributele unui cetatean. “Luminisuri canadiene” – primul text are ca punct de referinta viata de emigrant si autoarea relateaza din experienta sa, unele intamplari surprinzatoare, care au un talc, despre civilizatia canadiana, comportamentul fara cusur al cetatenilor care sar in ajutorul celor care nu cunosc orasul si limba. O amabilitate care atinge sufletele si care este nota caracteristica a canadienilor. Din fiecare intamplare, Elena Buica face un eveniment, din care poti trage o invatatura, o pilda de viata, o morala.

„Zi de primavara a sufletului” de Sarbatoarea Pastelui Blajinilor – este o proza pricinuita de intalnirea organizata pentru basarabenii traitori pe meleagurile canadiene, intalnire la care a participat si autoarea. Ea aduce informatii despre traditia crestina legata de aceasta sarbatoare: „Sarbatoarea acesta, numita Pastele Blajinilor, Prohoadele sau Pastele Mortilor, este raspandita mai cu seama la slavii de rasarit si in Moldova, unde se intersecteaza traditiile romanesti cu cele slave, o sarbatoare care caracterizeaza bogatia traditiilor crestine, un amestec de mituri stravechi si datini crestine. Se praznuieste in prima zi de luni dupa Duminica Tomii, dar pentru traitorii pe aceste meleaguri canadiene care  lucreaza in zi de luni, a fost amanata pentru urmatoarea  duminica”. Aceste momente ii prilejuiesc amintirea unei alte sarbatori petrecute la Chisinau in urma cu aproape doua decenii si autoarea profita de ocazie ca sa descrie ceremoniile crestinilor  din Basarabia.

Totodata Elena Buica ii face un portret scriitorului roman din Canada, nonagenarul Ovidiu Creanga, „sfatosul si hatrul Mos Bodranga” cum se autointituleaza, seniorul Ovidiu Creanga, vegheaza ca totul sa se desfasoare bine si frumos, mai ales ca, tot astazi, s-a pus la cale infiintarea unui cenaclu literar care va purta numele mult iubitului poet Grigore Vieru si infiintarea unei societati de intr-ajutorare a moldovenilor sositi in Canada si aflati in diferite nevoi”. Comuniuni de neam si de limba, comuniuni de spirite ii aduna pe romani in astfel de manifestari care devin sarbatori sufletesti.

Un alt text se refera la un „Accident feroviar”  petrecut la iesirea din statia garii Pickering. Este relevant cum autoarea pune mereu fata in fata cele doua civilizatii si face comentarii pe marginea unor evenimente si modul cum se reflecta ele in constiinta civica. Oricare om ar fi tentat sa faca asemenea comparatii. „Drumul spre universitate” – pune din nou in antiteza cele doua sisteme de invatamant: cel canadian si cel romanesc. „Zile insemnate” – un text-pretext pentru o amintire scumpa: prima zi de scoala a autoarei, in urma cu foarte multi ani, prilej de nostalgii si de duiosie acum, dupa sase decenii, cand nepotica a pornit pe drumul facultatii la Ottawa. Emotia inunda atmosfera si ne este transmisa si noua. Scrierea e impregnata cu o nota de tristete pentru timpul trecut ireversibil. In „Cea mai frumoasa zi a liceanului canadian” – autoarea descrie momentul festiv al sfarsitului de liceu la care a participat in calitate de… bunica, absolventa fiind nepoata ei, Mara-Elena care-si indrepta de acum pasii spre facultate. Cu adevarat emotionant este si “Colindul romanilor canadieni” si autoarea ne asigura ca traditia romaneasca si obiceiul colindatului s-au pastrat si sunt practicate de toti romanii, asa cum au invatat acasa, din mosi-stramosi.

Un text inedit este si “Am intampinat flacara olimpica” – eveniment care a avut loc in 17 decembrie 2010, cand flacara olimpica, unul din cele mai vechi simboluri ale jocurilor olimpice, a trecut prin apropierea casei scriitoarei. Surpriza si emotia sunt in aceeasi masura, coplesitoare pentru ca reinvie: „focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca sa il duca oamenilor. Atunci focul insemna simbolul renasterii lumii si lumina, iar astazi simbolizeaza continuitatea intre lumea antica si lumea noua”. Autoarea apreciaza faptul ca populatia Canadei stie sa puna pret pe valorile sportive, pe simbolurile omenirii, pe efortul organizatorilor, dar mai ales sunt mandri ca tara lor, Canada, este gazda Jocurilor Olimpice de iarna. „Cand Flacara s-a apropiat de locul unde ne aflam, un fel de curent a trecut prin noi ca o infiorare. Era o bucurie generala, totul era pozitiv, un entuziasm pentru care puteai sa zici ca viata merita sa fie traita”.

Sub genericul „Frumuseti canadiene” – „Maretia portretelor” – Elena Buica ii face un portret renumitului artist fotograf Yousuf Karsh si descrie expozitia alcatuita din colectia de portrete a artistului. Capitolul II– este unul mai special. El este intitulat: „Cu gand si dor de tara” – si are ca subtitlu: „Din dragoste de oameni”. Si intr-adevar, din aceste scrieri razbate  chiar si prin 99 de ziduri si mii de kilometri departare, gingasia si frumusetea sufletului romanesc. Autoarea evoca  intalnirile pe care le-a avut cu romanii din satele oltenesti de unde a purces si unde si-a petrecut copilaria, adolescenta si mai apoi viata, pana la plecarea in Canada.

O particularitate a Elenei Buica este deschiderea spre oameni si cu deosebire, spre conationalii sai din Tiganesti-Teleorman, locuri pe care le viziteaza o data pe an intrand in contact nemijlocit cu figuri pitoresti de tarani pe care-i zugraveste cu multa dragoste. Povestile lor de viata devin subiecte pentru ca, nu-i asa, viata bate literatura. Un farmec deosebit o au conversatiile cu satenii in graiul in care si ea a crescut. Ea vede acum lumea cu ochii taranilor acelora care se minuneaza inca de orice lucru nou si pun mana la gura in semn de exclamatie. De un farmec deosebit sunt si evocarile din anii copilariei. Idilicul si nostalgia vremurilor copilariei sunt reinviate astfel cu multa maiestrie, dar si cu un dram de obiectivitate, facand mereu observatii pertinente despre cum a evoluat lumea in tot acest timp, de parca autoarea face un salt de 6-7 decenii si ar vrea ca totul sa ramana cum a fost.

Uneori, bucuria revederii meleagurilor parasite, dar nicicum uitate, este putin umbrita de un simtamant de dezamagire ca nu totul corespunde asteptarilor si regaseste o cu totul alta realitate decit si-a inchipuit dupa asemenea absenta. Dar dezamagirea se spulbera repede, invinsa de bucuria unica a pasirii pe aceleasi ulite ale copilariei. Elena Buica face parte din acei oameni curati la suflet si la minte, care vad partea frumoasa a lucrurilor. Bunatatea si delicatetea ei nu ingaduie prea mult in imagine lucruri reprobabile. De aceea, cred ca ar fi incapabila sa scrie despre lucruri negative, caci n-o lasa inima. Ea vrea ca oamenii sa se bucure la citirea scrierilor ei si nu sa se intristeze, ca destul sunt ei tristi.

Scrisul inseamna pentru Elena Buica, o bucurie facuta in dar oamenilor. De aceea, spiritul critic nu ii este propriu: „…pe masura ce te apropii cu dragoste si intelegere de toti oamenii, dincolo de spectacolul de balci al politicienilor si imbogatitilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumusete tarii, chiar daca ei nu ies in fata pe scena tarii. Exista o lume care isi vede de rosturile ei, cu temeinicie, in liniste si pace, ducand carul vietii inainte, dupa puterile fiecaruia. Sunt multi oameni buni si harnici, cu profunda credinta in Dumnezeu, pastratori de traditii si de morala din strabuni care ajuta la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifica aerul in preajma noastra, il fac mai respirabil. Acesti oameni  mi-au hranit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viata lor te face mai bogat sufleteste. Sunt oameni buni care niciodata n-au iesit din adancul convingerilor lor, oameni cu puternic crez launtric, cu caractere puternice, care isi poarta valorile morale cu simplitate si aleasa modestie”.
      
Spre acesti oameni si aceste locuri se indreapta amintirile si evocarile autoarei si in scrierea: “Vara involburata” (Impresii din vacanta romaneasca) – scriere prilejuita de lansarea celui de-al patrulea volum de proza, “Oglindiri” ce s-a petrecut sub egida Ligii Scriitorilor din Romania, filiala Bucuresti, dar si vacanta petrecuta la baile Olanesti cu doua doamne ale scrisului romanesc: Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, vizitarea manastirilor Cozia si Horezu, alaturi de o alta distinsa doamna, Ligya Diaconescu, momente unice care au lasat in suflet urme de nesters.

Alta scriere are ca subiect „Evocarile unei profesoare” si cu mult sarm autoarea istoriseste patanii din cariera ei didactica si evoca figure de elevi deosebiti care i-au amprentat sufletul cu nevinovatia si gingasia lor. Cea mai recenta vizita, in vara anului 2010 constituie un manunchi de reflectii obiective despre starea actuala a Romaniei, cu bunatate, intelegere si mahnire pentru tot ce nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Sarbatorile primaverii, cu Ziua Martisorului si  Sfintele Paste sunt privite paralel, din unchiul celor doua civilizatii, trecand in revista traditiile de aici si de peste ocean, in scrierea „Zvon de primavara”. Autoarea descrie in culori si miresme deosebite Manastirea „Sfantul Gheorghe” din comuna Tiganesti, vizitarea ei constituind pentru Elena Buica, un fapt deosebit care a avut darul sa-i strecoare fiorii credintei in fiecare fibra, asa cum marturiseste cu evlavie in glas.

Prin toate aceste proze evocatoare, autoarea doreste nu numai sa prinda intre coperti de carte, fapte, locuri si oameni, vii ori trecuti in lumea celor blajini, ci sa le inscrie in vesnicie. Ea duce in tara de adoptie crampeie, franturi din fibra romaneasca in tot ce are ea mai bun, mai cald, mai ospitalier, mai frumos. Asa, ca sa ne cunoasca si cei de acolo, ceea ce e admirabil pentru ca prin acest gest, ea se face ambasadoarea sufletului romanesc. Tot in aceeasi linie se inscrie si micro monografia  “Parohia Schimbarea la Fata, Parcul Ghencea II – Bucuresti” – de asemenea descrisa cu lux de amanunte.

Capitolul III al cartii, intitulat: “Din goanna vietii” cuprinde insemnari despre scrisul sau, ganduri despre senectute, dar si “Peripetii de Anul Nou” si o scriere nostima intitulata: “Nebuniile tineretii” – in toate descriind cu sarm intamplari si oameni intalniti in calatoriile sale.

Capitolul IV este rezervat “Vecinilor nostri, americanii” si descrie calatoriile autoarei in Arizona, apoi la Marele Canion, Chicago – Orasul de sub nori, Iarna in Florida, note de calatorie si amintiri bogat ilustrate cu fotografii color surprinse in aceste drumetii.

Capitolul V  este rezervat scriitorilor romani din tara si diaspora si incepe cu scriitorul George Roca, „ziarist cu har si talent, personalitate marcanta in mass-media romaneasca, in presa virtuala si nu numai, de formatie filolog si om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografica, poet si prozator”  si autoarea relateaza aspecte de la lansarea volumului de publicistica a acestuia „De vorba cu stelele”. Un portret al doamnei Ligya Diaconescu, un adevarat „star al presei”  – asa cum o prezinta Elena Buica, „Intelectualul de marca, adevarat ambasador al culturii romane, poeta, prozatoare, ziarista, cunoscuta realizatoare de emisiuni de televiziune, dar si promotoare a culturii si turismului din Romania, Ligya Diaconescu este proprietarul si directorul general al Revistei Starpress”. Marin Voican Ghioroiu si una din cartile lui,  „In gradina raiului folcloric“  ne sunt prezentate cu multa arta de Elena Buica. Din tezaurul sau sufletesc nu lipseste o alta personalitate, Octavian Curpas care ii ia un interviu Elenei Buica despre “starea de frumusete a  sufletului”.

La capitolul “Evocari” – Elena Buica il aminteste pe „animatorul cultural de larga respiratie internationala – Artur Silvestri”  care i-a fost mentor, a descoperit-o si promovat-o prin revistele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu, la fel cum a facut cu numerosi romani din diaspora. Lui ii dedica Elena Buica trei medalioane pioase in care relateaza ce a insemnat pentru ea acest  Model al Omului  Mare. Despre Adrian Paunescu – cel de curand plecat dintre noi, Elena Buica are cuvinte muiate in rugaciune si lacrimi. In galeria personalitatilor amintite in aceasta carte, cu modestia cuvenita, mentionez ca admirabila scriitoare Elena Buica, m-a inscris si pe mine, cu una din cartile pentru copii, recent aparuta, fapta pentru care ii sunt recunoscatoare. Gabriela Calutiu Sonnenberg romanca traitoare in Spania este prezenta si ea cu prefata la volumul „Andaluzia”. Sub genericul “Puncte de vedere” – autoarea reda o convorbire cu distinsul scriitor Al. Florin Tene, presedintele Ligii Scriitorilor din Romania.
         
In incheiere, sub titlul “In spiritul fratiei”, Elena Buica evoca o intalnire admirabila in Canada cu basarabeanul Vasile Soimaru,  intalnire rezumata astfel: „Fratii nostri de peste Prut ne trimit mereu semne in spiritul fratiei. In ziua de 17 septembrie, 2009, domnul Ovidiu Creanga, colaboratorii revistei «Observatorul» si cenaclul «Nicapetre» au organizat intalnirea cu remarcabilul om de cultura din Chisinau, doctorul in economie, omul politica, sociologul, maestrul al fotografiei artistice, autor a 10 volume in ultimul deceniu, Vasile Soimaru, descendent al legendarilor Soimaresti din romanul lui Mihail Sadoveanu. Domnia sa ne-a adus cadou un splendid album-monografie care ne vorbeste despre nemurirea neamului romanesc, cum spunea regretatul om ce cultura Andrei Vartic, album intitulat «Romanii din jurul Romaniei in imagini». La intalnirea aceasta in spiritul fratiei au participat si multi basarabeni stabiliti in Canada.”

Prin scrierile din acest volum, Elena Buica a demonstrat  necesitatea demersului sau epic in lumea romaneasca de aici si din Canada, faptul ca nu si-a uitat neamul si limba si ca poarta precum un stindard faclia culturii romanesti pretutindeni pe unde o calauzesc pasii. Ii dorim multa putere de munca, agerime de spirit, inspiratie si perseverenta in implinirea acestei meniri pe care Dumnezeu i-a dat-o in locul si in timpul in care a asezat-o cu bunatate si milostivire.
 
Cezarina ADAMESCU
 
http://www.agero-stuttgart.de
 
13 ianuarie 2011