EVENIMENT EDITORIAL: „GEAMANUL DIN OGLINDA” – UN NOU ROMAN DE AL FLORIN TENE

Dan Dorin MUSTATA

 

De curând a aparut romanul „Geamanul din oglinda” de Al. Florin Tene, la editura Semanatorul, Bucuresti, 2011, cu o coperta realizata de scriitorul si graficianul George Roca. În cele peste 200 de pagini autorul desfasoara doua actiuni cu aceleasi personaje în acelasi timp.

Evenimentele se deruleaza dupa anul 1990 printr-o rememorare a amintirilor a celor doua personaje puse fata în fata, ca într-o oglinda. Introspectia, suspiciunea reflexiva sunt procedeele la îndemâna autorului care le foloseste pentru a ilumina fata nevazuta a trecutului lor, din epoca ceausista, pentru a aduce în constiinta ipoteze verosimile asupra adevarului trait de personaje. De fapt, Al Florin Tene, un bun cunoscator al psihologiei maselor, aduce în plin plan revoltele maselor manipulate de viitorii baroni care în anii `90 erau în faza incipienta a devalizarii economiei nationale.

Cele doua personaje principale, prieteni din copilarie, un ziarist, profesor la facultatea de jurnalistica din Bucuresti, pe nume Constantin, si celalalt scriitor si critic literar, pe nume Florin, se întâlnesc dupa zeci de ani la Cluj timp de zece zile, perioada în care se desfasoara actinea romanului.

În cele peste 200 de pagini ale cartii, structurata în zece capitole, autorul fiind un virtuos al decantarii artistice si al retrospectivei, reuseste sa oglindeasca conflicte, surprinzând protagonistii în rutina gestului cotidian. Prezentul e un pretext de a developa trecutul personajelor, o trapa a memoriei, dar si a face cunoscute lucrarile publicate de fiecare, detuctibil reale. În jurul lui Constantin si Florin si sotiile lor se încheaga o parabola a scribului omniscient, a martorului care recupereaza adevarul istoriei prin amintire. Confruntarea cu realul e un mod de a redestepta miscarea sufleteasca, de a-i verifica vibratia.Descoperim în acest roman un filon al biografiei autorului în tangenta cu societatea si lumea scriitoriceasca.

Fiecare capitol din cele zece are câte un motto din Biblie adecvat actiunii care urmeaza. Surpriza apare la sfârsitul romanului. Cele doua personaje, de fapt, este doar unul singur, „geamanul” celuilalt, oglindit în propria lui opera si care se redescopera privindu-se într-o oglinda reala!

Romanul „Geamanul din oglinda“, alaturi de celelate romane ale lui Al.Florin Tene, „Chipul din oglinda”, „Insula viscolului” si „Orbul din Muzeul Satului”, se constituie într-o fresca a societatii românesti din secolul XX. Cu acest roman, putem spune ca avem în Al Florin Tene, cu siguranta, un romancier complet.

Dan Dorin MUSTATA

25 august 2011

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011

VIOREL VINTILA– ROMÂNAS LA SAN FRANCISCO

Al Florin TENE

 

Cartea de eseuri, comentarii si interviuri, intitulata sugestiv „Românas la San Francisco”“, aparuta la editura ANAMAROL, Bucuresti, 2011, semnata de Viorel Vintila, proaspat membru al Ligii Scriitorilor, ne reveleaza un scriitor dotat cu simtul observatiei, al ironiei, autoironiei fine si dornic de cunoastere.

Înca din „Cuvânt înainte” autorul ne introduce în tainele sale privind activitatea sa jurnalistica, în modul de a fi patruns în lumea revistelor virtuale cu ajutorul generosului scriitor George Roca, de asemenea, membru al Ligii Scriitorilor Români.

Cartea structurata în capitolele: „De prin State…adunate”, „Interviuri”, „Diana si tati”, „Atitudini” si „Gânduri, opinii, reflectii” se constituie într-un corpus unitar compus dintr-un evantai de secvente ce oglindesc atât opiniile autorului fata de unele evenimente, întâmplari, dar si discutii cu anumite personalitati artistice cuprinse în interviuri ce scot în evidenta plastic si sugestiv personalitatea celui abordat. Remarcam opiniile pertinente, chiar obiective, despre etimologia unor cuvinte, si la obiect fata de unele caractere, obiceiuri de la noi, dar si din State.

Cartea contureaza modele si întâmplari, inclusiv raportul autorului cu lumea cu care a tangentiat, – afirma solutii, implicându-si cititorul într-un act de lectura instructiv si informativ. Miezul acestui volum fiind receptarea societatii omenesti, cu întregul evantai de reverberatii asupra lumii cu mentalitatile, obiceiurile si evenimentele ei. Autorul are suficienta înzestrare pentru speculatia si analiza unor termene si comportamente, cum ar fi: fita si mai ales când explica semnificatia cocalarului ce a devenit un modus vivendi si la care „destul de multi aspira”.

Interesant si bine documentat este în foiletonul despre originea tiganilor, exemplificând cu ceea ce spunea John Samson care „gaseste originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând dupa cercetarea idiomului ca stramosi apropiati ai limbii romani (tiganeasca) limbile singhaleza, marathi, sindhi, Punjabi, dardica si pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de bastinasi)”.

Revenind la primul capitol al carti pot spune ca autorul este un prozator înzestrat, având calitatile unuia care practica cu talent schita literara, aici intrând întâmplarile povestite cu o fina ironie de la hotel sau mall. Chiar si atunci când critica, Viorel Vintila este un melancolic, fiinta lui fiind o himera îmbracata în zale, un duh ironic care mânuieste din umbra condeiul bine ascutit.

Amintirile povestite fetitei sale Diana, sunt de un romantism rascolitor, având capacitatea de a prinde în fraze cursive miscarea interioara a întâmplarilor, dinamica eului copilului de atunci, perspectiva imaginarului, universul sensibil al copilariei. Practic textele pun în oglinda copilaria lui Tati si al Dianei.

Chiar interviurile cu artisti renumiti cum ar fi Florian Pitis, Gheorghe Ghiorghiu, Gabriel Dorobantu, Mihai Constantinescu, fetele de la Bambi ( Raluca si Denisa), Trupa Autentic, Ileana Sipoteanu, cântareata si sotia compozitorului Dumitru Lupu sunt, practic, secvente ale unei istorii ale Artelor Românesti din diaspora.

Capitolul intitulat „Gânduri, opinii, reflectii” cuprinde si disertatii ce vibreaza pe un diapazon al cunoasterii, facând aluzie la personalitatile Fanus Neagu, Adrian Paunescu si Dobrin vis-à-vis de presa din România, inclusiv analize si investigatii despre Facebook, noul drog virtual, noua limba româna-englezeasca-mesengerista, criza, perlele de la bac, Vali si Dragobete, superstitii, obiceiuri, toate formând un întreg al opiniilor unui talent genuin dublat de un observator vigil.

Cartea lui Viorel Vintila îmi aduce aminte de a ce scris Nietzsche în „Nasterea tragediei”: „Astfel, acest abis de uitare desparte lumea realitatii cotidiene de cea dionisiaca. Îndata ce acea realitate cotidiana reapare în constiinta, ea provoaca dezgust: rolul acestor stari sufletesti este un sentiment ascetic care neaga vointa Sub acest unghi, omul dionisiac prezinta oarecare asemanare cu Hamlet: amândoi au aruncat odata o privire cuprinzatoare în esenta lucrurilor; au ajuns la cunoastere si le este scârba de actiune; caci actiunea lor nu poate schimba întru nimic esenta vesnica a lucrurilor; li se pare ridicol sau uimitor sa li se ceara ca lumea, care a iesit din tâtâni, sa fie pusa la locul ei. Cunoasterea ucide actiunea”. La care adaug aprecierea ca… vad în Viorel Vintila un viitor prozator de succes.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

15 august 2011

SEMINAR DESPRE CONSTIINTA

Constiinta este busola omului

Vincent Van Gogh

Cugetari si aforisme despre constiinta



Desteptarea constiintei e maretia sufletului. (Victor Hugo)

 Constiinta este ceea ce sufera atunci când celalalte parti ale tale se simt atât de bine. Steven Wright

 Constiinta este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre. (Sfantul Cadoc)

 Cel ce cauta fericirea altundeva decât în propria constiinta e ca melcul care umbla pentru a-si gasi casa. (Constantio Virgil)

Ironia e un excitant pretios: mai curând decât o învinuire, ne sileste sa ne facem examenul de constiinta. (Georges Duhamel)

[pullquote]Când Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îsi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa  în inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gândurile lor, care sau se învinovatesc sau se dezvinovatesc între ele.

BibliaEpistola catre romani[/pullquote]

 Este liber cu adevarat omul al carui sef este propria constiinta! (Elena Stan)

 Justitia care judeca dupa “ordin” si nu dupa constiinta, nu exista. (Corneliu Zelea Codreanu, în Însemnari de la Jilava)

 Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îl pazeste pe om. (Paisie Olaru)

 Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este constiinta. (Immanuel Kant)

 Totul începe prin constiinta si nimic nu are valoare decât prin ea. (Albert Camus)

 Numai Mântuitorul a stiut ca destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mântuirea lui vine prin constiinta, si nu prin turma. (Constantin Noica, 1934)

Constiinta este radacina curajului adevarat; daca un om este curajos, el îsi asculta constiinta. (James Freeman Clarke)

 Constiinta este oglinda sufletelor noastre, care înfatiseaza greselile din vietile noastre în forma lor completa. (George Bancroft)

 Alcatuind pe om, dintru început, Dumnezeu a asezat în el legea fireasca. Ce este aceea lege fireasca? Dumnezeu ne-a înzestrat cu constiinta; a facut asa, fara sa ne învete sa avem cunoasterea a ceea ce-i bine si a ceea ce este rau. N-avem nevoie sa învatam ca destrabalarea este o stricaciune si cumpatarea o virtute. (Ioan Gura de Aur)

 Constiinta este una din formele ascetismului. (Friedrich Nietzsche, Antihristul)

 Constiinta – o cetate asezata “în calea tuturor rautatilor”. (Vasile Ghica)

 Constiinta e o carte naturala. Cel ce o citeste cu fapta face experienta ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)

 Constiinta este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. (Oscar Wilde)

 Costiinta este camera ascunsa a conditiei umane. (Costel Zagan)

 Constiinta – lumina inteligentei pentru a distinge binele de rau. (Confucius)

 Constiinta este vocea interioara care ne avertizeaza ca cineva se uita. (H.L. Mencken)

 Constiinta: Notiune-alunecoasa, Mai labila decât toate, Care are greutate, Doar atunci când te apasa. (Vasile Tacu)

Constiinta este busola omului. (Vincent Van Gogh)

Constiinta este zeu pentru toti muritorii. (Menandru)

Atunci când îti încalci principiile simti nevoia sa te justifici. Daca ai constiinta, o faci fata de tine. Daca n-ai constiinta, e mai simplu: te justifici doar în fata altora.(Emil Dogaru, Oscilograful nocturn,6 iunie 2008)

La început, când eram baietandru, am avut si eu constiinta. Ca sa traiesc, am aruncat într-o zi o halca de constiinta, în alta zi alta halca, pâna când, tot hartanindu-mi constiinta si aruncând halci din ea, ca sa traiesc, m-am pomenit ca nu o mai am. (Zaharia Stancu, Jocul cu moartea)

Nu exista nimic mai silnic decât o constiinta care te acuza si nimic mai îndraznet decât o constiinta care te apara. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

De cele mai multe ori atentia si recunostinta ma fac fericit. Sa intru într-o stare de recunostinta fata de ce mi s-a întâmplat si mi se întâmpla, transforma orice situatie în bucurie. Este o chestiune de constiinta. În acelasi timp însa as vrea sa fiu fericit dincolo de constiinta, sa fiu fericit de undeva de unde nici eu sa nu stiu. Sa fiu pur si simplu fericit. (Claudiu Bleont)

În afara de constiinta, totul e bestialitate. (Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi)

O constiinta încarcata este un dusman permanent. (proverb indian)

Constiinta, chin tacut al sufletului! (Publilius Syrus)

Mi-am încercat noua constiinta. Ma cam strânge. (Valeriu Butulescu)

Când ai pierdut razboiul cu propria constiinta, ai câstigat. (proverb romanesc)

Stiinta fara constiinta este ruina sufletului. (Francois Rabelais)

Problemele de constiinta nu le rezolva medicamentele, ci pocainta. (Anonim)

În chestiuni de constiinta, legea majoritatii nu-si are locul. (Mahatma Gandhi)

Sfântul numeste sufletul constiinta. (Cuviosul Agaton)

O constiinta împacata nu tine seama de minciunile zvonului. (Ovidius)

Morala e o stare de tensiune impusa de constiinta. (Marius Ghilezan, în Hotia la români, 2008)

Adevarata iubire este o stare de constiinta. (Omraam Mikhael Aivanhov)

Multi oameni încurca lipsa de memorie cu o constiinta curata. (Doug Lars)

O constiinta curata valoreza mai mult decât orice suma de bani. (proverb filipinez)

O stare de constiinta are o existenta absoluta, definitiva, imuabila. (H. Wallon)

Carturarii nostri au dovedit ca e mai usor sa ai stiinta, decât constiinta. (Valeriu Butulescu, din Noroi aurifer)

Medicina înseamna stiinta si constiinta încalzita de iubire de oameni. (Anonim)

Fara constiinta se poate trai, si chiar foarte bine. (Zaharia Stancu, în Jocul cu moartea)

O constiinta încarcata are drept urmare o viata destramata. (Victor Hugo)

Am mustrari de constiinta. Adica, dusmanul interior nu doarme. (Aleksandar Baljak)

Constiinta – o cetate asezata “în calea tuturor rautatilor”. (Vasile Ghica)

O constiinta rea este adesea în siguranta, dar niciodata linistita. (Publilius Syrus)

Luciditatea este punctul de întâlnire dintre constiinta si senzualitate. (Norman Mailer, în Cei goi si cei morti -1948)

Integritatea este lumina care straluceste dintr-o constiinta disciplinata. (James E. Faust)

Prin credinta omul îsi asculta propria constiinta. (Mihai Enachi)

Omul care nu apeleaza la constiinta, ramâne doar un animal.(Mihai Enachi)

Instinctul este inteligenta incapabila de constiinta de sine. (John Sterling)

Adevar: arma indreptata de filozofi împotriva oamenilor cu constiinta. (Victor Rechitian)

Unicul tiran în lume pe care l-as putea accepta este propria mea constiinta.(Mahatma Gandhi)

Mustrarile de constiinta sunt proportionale cu perceperea reala a greselilor facute. (Valeria Mahok)

Prieteni buni, carti bune si o constiinta adormita: aceasta este viata ideala.(Mark Twain)

Constiinta e tot mai rara. Nu oricine îsi poate permite luxul unui examen de constiinta. (Valeriu Butulescu, din Noroi aurifer)

Omul politic renunta la constiinta; singuraticul, la actiune. Unul traieste uitarea (si asta e politica); celalalt o cauta (si asta-i singuratatea). (Emil Cioran, în Amurgul gândurilor)

Banul ramâne cel mai bun detergent. Spala orice constiinta, curata orice mâna. (piesa de teatru, personajul Samson (Valea din Deal), scenariu de Valeriu Butulescu)

Întotdeauna mi-am planuit viata astfel încât sa mor cu trei sute de mii de mustrari de constiinta si cu nici un regret. (Fabrizio De Andre)

De câte ori libertatea se întâmpla într-o constiinta, din interior ea se simte ca libertate, iar din exterior ca iubire. (Osho, în Revolutia interioara)

Suferinta si durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o constiinta larga si o inima profunda. Dupa mine, oamenii cu adevarat mari încearca o mare tristete pe pamânt… (Dostoievski, în Crima si pedeapsa,1866)

Constiinta si reputatia merg mâna în mâna: de obicei, un om cu o constiinta curata are un nume bun. (Anonim)

Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constrânsi sa lucram, este propria noastra constiinta. (Lucian Blaga)

Treziti-va, treziti-va din nebanuitul vostru somn hipnotic la constiinta si constienta… (George Ivanovitch Gurdjieff)

Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi însine pentru a face sa triumfe valorile ideale dictate de propria noastra constiinta. (Ion Gavanescu)

Viata omului se zbate între pacate si remuscari. Ar trebui ca el sa nu aiba pacate sau sa nu aiba constiinta. (Vasile Bancila)

Sunt sapte rele în lume: 1. cunostinta fara caracter; 2. bogatie fara munca; 3. placere fara constiinta; 4. negot fara moralitate; 5. stiinta fara omenie; 6. politica fara principii si 7. închinare fara predare. (Mahatma Gandhi)

Prezentul este acel moment din afara timpului care uneste trecutul cu viitorul. În acest prezent pot face apel la constiinta pentru ca momentul sa devina real. Trecutul si viitorul sunt însa iluzii. (Lev Tolstoi)

Nu poti sa-l iubesti pe Dumnezeu si în acelasi timp sa fii rau cu oamenii din jurul tau. Nu poti sa-L iubesti si totusi în inima ta sa mai existe ura. Modul în care te comporti cu ceilati reflecta starea ta de constiinta si conditionarile tale. (Paramahansa Yogananda)

Lumea are frica de ceva tainuit-în ultima analiza, se teme de constiinta proprie! Aceasta constiinta ne spune ca omenirea nu poate fi mântuita decât printr-o singura frica: frica de Dumnezeu. Nu armele vor izbavi lumea, ci constiintele înarmate cu dreptatea! (Arhimandrit Policarp Morusca, Omenirea în fata crucii- 1929)

Nu sunt judecati de constiinta cei care au ajuns în culmea virtutii si cei care au ajuns în culmea pacatului. (Talasie Libianul)

SCRIITOR VRÂNCEAN FELICITAT DE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA

Scriitorul vrâncean Gheorghe Neagu a fost onorat cu o diploma papala


Papa Benedict al XVI-lea a semnat la Roma, la sfârsitul lunii octombrie a anului trecut o diploma onorifica prin care este apreciata activitatea lui Gheorghe Neagu si prin care scriitorul este binecuvântat. Este cea de-a doua astfel de distinctie oferita scriitorului vrâncean. „Nu am stiut nimic, am primit-o ieri si mi-a facut o mare bucurie aceasta diploma papala”, ne-a declarat, cu modestie, Gheoghe Neagu.

  Cunoscutul publicist a mai primit si în 2002 o diploma de la Curtea Papala a lui Paul Ioan. Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, este autorul unor lucrari extrem de importante pentru conditia scriitorului român contemporan, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focsani, a luat nastere „Asociatia Culturala Duiliu Zamfirescu”, asociatie care scoate revista „Oglinda literara”, careia îi devine redactor-sef, calitate în care, vizitând Parisul, face cunostinta cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, si cu Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române.

 Tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu primeste titlul de „Cavaler al Literaturii Române”, acordat de fostul presedinte al României, Ion Iliescu, în anul 2002, primeste Diploma de Binecuvântare Apostolica a Papei Ioan Paul al II-lea si Diploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Arges. În anul 2005, Gheorghe Neagu devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iasi.

 Prozator prolific, promotor cultural de exceptie, jurnalist si editor de presa literara, Gheorghe Neagu este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau. În 2010 Gheorghe Neagu primeste premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau, pentru volumul „Purtatorul de cruce”.

  Doina GANEA

iulie 2011



PORTRET DE SCRIITOR: DOINA DRAGUT

Georgeta NEDELCU

 

 

Nascuta într-o zi minunata de toamna, Doina Dragut a fost asteptata cu drag de catre parinti si rude. Toti s-au bucurat când au aflat ca va veni pe lume o fetita. Perioada copilariei în care timpul trecea încet, pare mai departe ca niciodata. În cazul meu, ca si în cazul scriitoarei Doina Dragut, copilaria pe care ne-am petrecut-o la tara, la bunici, nu poate fi comparata cu cea din timpurile actuale. Doina Dragut a facut clasele elementare în satul Silistea Crucii – Dolj, iar liceul la Craiova, unde a avut parte de profesori deosebiti. Nu i-a scapat nicio carte din biblioteca comunala, pe care sa n-o citeasca.

 O asemenea persoana nu se putea sa nu termine si o facultate si dupa terminarea ei a devenit o buna matematiciana. De-a lungul vietii ei, matematica a concurat cu literatura. A debutat cu un volum de poezii „Ceasuri de îndoieli” publicat de editura Spirit Românesc din Craiova, în 1994, caruia i-au urmat alte trei volume de versuri: „Detasare într-un spatiu dens”, aparut la editura Spirit Românesc din Craiova, în 1995; „Spatiul din nelinisti”, aparut la Slatina, în 1998, publicat de editura Scribul; „Ochiul de lumina”, editat de Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, în 2000, urmate de experientele eseului „Arabescuri”, la editura Spirit Românesc, Craiova, în 1995. A urmat romanul „Suferintele unui redactor”, aparut la editura Alma din Craiova, în 2006.

 Doina Dragut trece de la functiile matematicii la functiile estetice ale rostirii, dedicându-se jurnalismului, informându-si cititorii prin stirile de ziar, facându-si meseria cu aceeasi dezinvoltura, indiferent daca este vorba despre o cronica plastica, literara sau chiar eseuri.

 „Nelinisti prin timp”

 Cartea „Nelinisti prin timp” este împartita în patru parti, în care sunt cuprinse: articole si eseuri (partea I), prefete (partea a II-a), recenzii si cronici (partea a III-a) si cronici plastice (partea a IV-a).

 În prima parte a cartii, Doina Dragut îmbina evenimentele artistice, literare, istorice si religioase, având ca subiect personalitati de seama ale culturii si spiritualitatii românesti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Calinescu, Constantin Brâncusi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar si personalitati ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

 În partea a II-a a cartii „Nelinisti în timp”, Doina Dragut scoate la suprafata elementele de valoare ale unor carti scrise de autori debutanti sau autori consacrati, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocala si Nicolae Maroga Enceanu.

 În partea a III-a a acestei carti, scriitoarea Doina Dragut ne prezinta recenziile a unor carti de proza, lucrari stiintifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nica, ?tefan Marinescu, Al. Florin Tene, N. Portocala, Alexandru Dobos, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Toba, Nicolae Balasa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Dutescu, Mircea Andras, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truta, Ion Zbârcot si altii.

 Impartiala în criticile ei, dar documentata, scriitoarea se dovedeste a fi meticuloasa si datorita disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseste fraze scurte, dar exacte.

 Îar în ultima parte a acestei carti, autoarea prezinta impresii asupra operelor artistilor nostri plastici: Marcel Chinoaga, George Vlaescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasa si sensibila si în prezentarea operelor artistilor straini, ca de de exemplu – danezul Soren Skov si Michael Lodberg Olsen.

 Parcurgând aceasta carte, descopar la Doina Dragut, preocupari complexe ale unei intelectuale de anvergura. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

 Citind aceasta carte din scoarta-n scoarta, am descoperit între paginile acestei cartii o neliniste profund umana si bineînteles, am realizat ca autoarea da dovada de o profunda cultura generala, argumentând ca tot ce a scris pâna acum, a scris cu seriozitatea si meticulozitatea unui talentat scriitor.

 Cartea „Nelinisti prin timp” scrisa de Doina Dragut, este o carte reusita si o aparitie editoriala necesara în spatiul literar actual si de ce nu, pe piata craioveana.

 Craiova

21 iulie 2011

COMUNICAT – Antologia CUVÂNTUL ÎN TIMP (ETAPA III)

Editura „Grinta” împreuna cu editura „Singur” va edita si va tipari pâna la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proza si eseistica.
Cartea va avea un numar de 448 de pagini dintre care 28 color (cu pozele autorilor), format 16×23cm., coperta policromie, plastifiata lucios. Textele, CV-urile si fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com pâna la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite si un scurt raspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SA VA APUCATI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spatiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamna ca va trebui sa trimita texte în format A4 între 8 si 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minima de 5×7cm.
Antologia va fi mediatizata de catre GRUPUL MEDIA SINGUR si AGENTIA LITERARA „SINGUR” si va fi prezentata în lunile septembrie si octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualitati.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tiparit. Aceasta suma se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, pâna la data de 25.07.2011.
Autorii care vor face parte din aceasta antologie vor fi validati de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Stefan Doru Dancus, Ioan Pavel Azap si Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat si în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârsitul lunii noiembrie la Bucuresti.
În primele trei etape au fost validati urmatorii autori: SILVIA KATZ (PROZA); SILVANA COJOCARASU (POEZIE); VASILE LUTAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE SI PROZA); DAN MARIUS DRAGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GALATEAN (ESEU); STEFAN DORU DANCUS (PROZA); FELIX NICOLAU (PROZA); GELU DRAGOS (POEZIE); MENUT MAXIMINIAN (PROZA), IOAN DRAGOS (POEZIE), CARMEN MARCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FATU NALATIU (PROZA), ADALBERT GYURIS (POEZIE SI PROZA), CRISTIAN BODNARESCU (POEZIE),  EUGEN AXINTE (POEZIE SI ESEU), EVA MARIA SALVANU (POEZIE), STELIAN PLATON (POEZIE), TATIANA SCURTU-MUNTEANU (POEZIE), STEFAN LUCIAN MURESANU (PROZA), ALEXA GAVRIL BÂLE (PROZA), VIOLETTA PETRE (POEZIE SI PROZA), NICOLAE VRASMAS (PROZA) SI GHEORGHE MIZGAN (POEZIE).
Acestia sunt rugati sa ne transmita adresele precum si datele de identificare (serie si nr. buletin, C.I., CNP). Aceste date sunt confidentiale si sunt necesare pentru emiterea facturilor catre autorii validati.
De asemenea, autorii validati sunt rugati sa urgenteze plata taxei de coeditare, pentru a acoperi la timp costurile tipografice.
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comerciala “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
LA SOLICITAREA MAI MULTOR AUTORI CARE AU CERUT ÎNCA UN INTERVAL DE TIMP PENTRU PREGATIREA LUCRARILOR CARE VOR FI PUBLICATE ÎN ANTOLOGIE TERMENUL DE PREDARE A MATERIALELOR A FOST PRELUNGIT PÂNA LA 05.08.2011.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreuna cu urmatorii parteneri media: RADIO ROMÂNIA ACTUALITATI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatura (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proza (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Confluente Românesti (site), revista „Cuib” (Hunedoara), cotidianul „Rasunetul” (Bistrita Nasaud), Televiziunea AS TV (Bistrita) Ben Todica (ziarist, cineast, Melbourne, Australia), Sighet Online (site), revista Impact literar (Dâmbovita), Atheneum (site).

Stefan Doru DANCUS
Gabriel COJOCARU

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

FEREASTRA OCHIULUI DIN MINE

Octavian CURPAS

 

FEREASTRA OCHIULUI DIN MINE

 

 

Surâsul primaverii” – un nou volum de poezie aparut sub semnatura Marinei Glodici

 

Surâsul primaverii”, al saselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salba, pe care stau însirate unul câte unul simtamintele poetei înca tinere, se revarsa ca un torent catre inimile cititorilor, în îmbratisarea tandra a primaverii. Oare care dintre noi, pamântenii, nu simtim efectul prospetimii si tineretii în strafundul sufletului nostru, în fiecare primavara, numita pe buna dreptate „anotimpul iubirii”?!

O îmbinare de culoare si lumina armonizate sensibil cu trairi ce rivalizeaza cu sublimul, si în plus, prezenta de netagaduit a divinului în versurile poetei demonstreaza, fara îndoiala, ca Dumnezeu a dat mâna cu aceasta poezie, iar cuvântul se pleaca cu smerenie ca într-o dulce rugaciune, în fata sufletului…

Raiul bucuriei” coboara în fiecare om odata cu primavara si lasa „urma de înger” în cupe de ghiocei, în drumul sau spre inimile noastre, daruind „pace sacra-n sarbatoare”

(„Surâsul primaverii”). Ce frumos !

 

Albastra slova” a „cuvântului din iarba” sau din „ochi de flori”, mângâiata de „raze dulci ce se alinta” capata valente deosebite, transformând totul într-o adevarata sarbatoare a revenirii la viata! („Flori”).

 

Poeta care si-a pregatit „sevaletul inimii” înmuindu-si „pensula” în culorile sufletului „spalat” anume în „culori de curcubeu”, da frâu liber imaginatiei „pictând “ un tablou din care izvodeste un „dor aprins”, un dor nestins – dorul de nemurire, de înaltare deasupra tuturor celor pamântesti; toate aceste imagini poetice deosebit de sensibile reînvie sentimente de o noblete uimitoare odata cu primavara („Primavara în apogeu”).

Mentiona însasi poeta într-un articol în care vorbea despre poezie si sensurile ei:

Poezia a fost si va fi modalitatea de comunicare candida, gingasa, puternica prin esenta ei umana… Ea se manifesta ca o respiratie cereasca a sufletului pamântean cautator de sine”. Acest mesaj simplu dar atât de plin de esenta îl transmite si poezia Marinei Glodici: poezia ei este viata, este traire, este sensibilitate dusa la extrem.

Întruna din poeziile din noul sau volum, poeta spune: „Hei, poete, tu nu vezi ca e primavara?/ A venit sa bata-n geam si sa scrii anume/ Ca Viata a învins peste tot în lume/ Am deschis usor fereastra ochiului din mine”… („Primavara bate-n geam”)

Am deschis usor fereastra ochiului din mine”… mi-a placut foarte mult aceasta sintagma atât de profunda – „fereastra ochiului din mine”… Am urmarit pe parcursul lecturarii acestui volum linia ascendenta a evolutiei, descoperind cu satisfactie acele trepte ce duc vibratia interioara a sufletului catre un nivel superior. Poezia Marinei Glodici este de fapt aceasta fereastra, fiecare dintre poemele apartinând acestui ciclu purtând fara îndoiala, pecetea dorintei ardente de descoperire si cunoastere profunda a sinelui.

Surâsul primaverii” reprezinta de fapt o suita de poezii care surprind efectul primaverii asupra a tot si a toate; fie ca poeta se apleaca cu sensibilitate spre natura, spre fiinta umana, spre zi sau spre noapte, spre munte sau spre mare sau spre orice altceva din ceea ce-o înconjoara, centrul universului sau poetic îl constituie aceeasi legatura de netagaduit dintre renasterea fizica si renasterea spirituala: „Primavara asta-i clipa, de visare si iubit/ Rupta chiar din vesnicia vietii-n infinit” („Pastel”).

O asociere sensibila a exploziei de floare si culoare din timpul primaverii cu cel mai frumos sentiment ce poate anima fiinta umana, dragostea – prinde contur în creatiile Marinei Glodici, lasând loc subtil pentru interpretarea sensului în care este ilustrata: „Picura clipa în palma fugar ca o nimfa” Si se strecoara tiptil spre inima ce-ar putea fi surprinsa de „avalansa iubirii” ca apoi sa transpara un soi de fuga spre zbuciumul interior, impunând tacerea: „Tacuta, inerta se schimba la fata/ clipa devine azi ca o povata” („Picura clipa”).

Întrebari, framântari si raspunsuri, în stihuri asezate cu migala la tulpina gândului, precum niste serafice voaluri peste sufletele fecioarelor ce-ascund timid taina iubirii… „S-aduca oare primavara o viata noua?/ Sa fie ea simbolul cel sacru de iubit?” („Alai”); false linisti cautate în limpezimi de ape: „Ascult în liniste izvorul cum rasuna/ Si susuru-i cuminte inima-mi anina/ E primavara iarasi si apa ce se scurge/ Aduce prin vâltoare-i cuvinte si suspine”. Si vine deznodamântul care rezida în efemeritatea celor pamântene si refugiul spre înaltimea albastra: „Iubesc si primavara, dar tot de cer mi-e dor” ( „Ascult”).

Triumful primaverii asupra zbuciumarilor si neîmplinirilor are ca suport de netagaduit credinta: „Mi-e grea mantaua de atâtea zile/ Culese de poeme si visari” se destainuie poeta; „Ascult tacut cum calca-ncet privirea / Calatorind prin razele de soare/ Cum floarea de cires îsi face drumul/ Prin calda si cereasca ei ninsoare”, ca apoi sa-si gaseasca tamaduirea: „Ma-nclin înaintea cerului si-s vesel/ Ca pot sa mai respir a curcubeu”, spune Marina Angela Glodici („Primavara glorioasa”).

Primavara – panaceu universal, primavara – balsam peste suflete triste si deziluzii, primavara – spectacolul renasterii, o altfel de viata, curata, limpede si cu miresme de bine, altfel spus un nou început, cu o alta fateta slefuita de gândurile poetei în scrierile închinate primaverii: „Te-am pictat în fat frumos,/ Si-n viteazul din poveste…/ Si în flori de crini am strâns/ Asteptarile ca zestre”, neuitând sa accentueze: „N-ai venit si am ramas cu cerul”… toate acestea, în superbul decor al anotimpului iertarii, împacarii, dragostei ( „Hotarâre”).

Întinerind” odata cu primavara, Marina Glodici asemenea unui „mugur ce zâmbeste/ Catre razele de soare”, asemeni florilor ce te îmbie cu ale lor miresme la visare si iubire, se contopeste întru totul cu anotimpul caruia îi atribuie meritele renasterii si care este, pe buna dreptate „Al cerului cadou”.

Renasc în fiecare zi pentru dreptate / Si pentru mila oamenilor ce-i iubesc/ Si n-am sa las din mâna mea condeiul/ Cu care îmi urmez smerit, destinul” – spun versurile ei în poemul „Urmez destinul”, asociind dragostea sa pentru scris cu o continua primavara a cuvântului, în care mugurii slovei se vor întrupa mereu în flori de suflet – poemele sale.

Ideea se perpetua si motivatia exista, asa cum reiese si din poemul „Îmbratisarea cerului”: „Când întristarea vine sa m-apese/ Peste minte, inima si pleoapele-mi plânse/ Renasc framântat ca si lutul/ Iar pe buzele-mi arse/ Se-asterne Cuvântul” scris din suflet, as continua eu, si cu „Literele primaverii”: „Multe litere cad din cerul primaverii/ Ele vorbesc despre soare si flori/ Despre oameni si Dumnezeu/ Toate se aud cum soptesc…/ Cine are urechi… le aude!”

 

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!”

de prof. dr. Adrian Botez

 

 

..În România lui Basescu, orice vrea Basescu – se face, orice nu vrea Basescu – nu se face… – …DAR, ORI DE SE FACE, ORI DE NU SE FACE, FACUTUL SI NEFACUTUL DUC TOT SPRE DISTRUGEREA, PROGRESIV-ACCELERATA, A ROMÂNIEI!

 

…Pluteste o vraja rea, asupra acestor tarâmuri, de la Dumnezeu binecuvântate, iar dupa/”apud” Basescu, blestemate – blestemate la împietrire si întunecare de moarte.

 

…Exista, în Neamul Românilor Zalmoxieni si Hristici, un Dans al Soarelui (si, implicit, întru Lumina Învierii si Mântuirii prin Hristos!), numit CIULEANDRA. Comanda Purificarii Chtoniene este: „DOUA FIRE, DOUA PAIE,/LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!”

BATAIA” este „piciorul functional-ritualistic” al DANSATORULUI SACRU/SFÂNT GHEORGHE, care, precum SULITA Sfântului Militar, va strapunge „balaurul” întunericul pamântului, eliberând, în mod egal, LUMINA si VIATA-FERTILITATEA. Credem a fi venit vremea sa reactualizam comanda acestui STRAVECHI cântec/dans purificator si eliberator spre/întru Lumina: „LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Iata ce spune un Raport C.I.A., din 1 octombrie 2010 – cf. www.romanialeaks.org, reluat în ziarul Tricolorul, nr 2076 – 29.01.2011: „Scaderea pensiilor militarilor poate duce la revolta întregii Armate Române

Sindicatul militariilor in rezerva si disponibilizati cheama la revolta

Situatia Poporului Român este dramatica, la limita supravietuirii. Orice scînteie poate sa aprinda incendiul, oriunde. Depinde de unde vine scînteia. Cînd Armata cheama trimiterea clasei politice la puscarie, revolutia este la doi pasi.

Militarii cheama direct la solidaritate în vederea unei noi revolutii si pedepsirea presedintelui Basescu si a clicii de la Putere. Ofiterii disponibilizati reprezinta un pericol terminal si pot pune baza unei revolte a întregii Armate Române. Înca din anii ’90, în numele modernizarii Armatei, ceruta de alinierea la exigentele armatelor statelor NATO, au fost desfiintate mari unitati, unitati militare traditionale, categorii întregi de forte ale Armatei. Zeci de mii de ofiteri si subofiteri au fost disponibilizati. În paralel, prin decizii de natura „economica”, a fost trecuta la fier vechi o întreaga industrie militara, ca urmare au fost condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialisti de înalta clasa, împreuna cu familiile lor. În 1989, Armata avea 235.000 de militari activi: generali, ofiteri, subofiteri si militari în termen. În 2007, ajunsese la cca. 75.000 militari, iar pentru 2015 numarul acestora se va diminua la 65.000. Au disparut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizarii Armatei: în anul 1998: 36.500 ofiteri; la 31.12.2003: 14.252 ofiteri; la 31.12.2009: 11.250 ofiteri. Nici o alta institutie fundamentala a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatica transformare în anii de dupa decembrie 1989!

CIA: 80.000 DE REZERVISTI SÎNT O FORTA EXTRAORDINARA, CARE POATE SCHIMBA ECHILIBRUL POLITIC DIN ROMÂNIA. PREZENTA ACESTORA ALATURI DE POLITISTI ÎN MIJLOCUL MASSEI DE DEMONSTRANTI VA DUCE LA CADEREA REGIMULUI ACTUAL, CARE NU MAI ARE LEGITIMITATE SAU SPRIJIN POPULAR. SINGURA PROGNOZA SAU SINGURUL SCENARIU PENTRU ROMÂNIA ESTE O REVOLTA POPULARA

Tensiunea în Armata Româna este un grav motiv de îngrijorare pentru cancelariile vestice. O revolta în Balcani ar fi o lovitura pentru NATO. Nu demult, peste capul Departamentului de Stat, presedintele Obama a semnat un ordin secret catre CIA, numit „Stabilizarea României“, care trebuie citit invers. Politica de dezbinare a lui Basescu, în loc sa atenueze tensiunile în zona militara, le accentueaza. Prezenta militarilor în uniforma, chiar în rezerva, în mijlocul unor largi manifestatii ale populatiei profund nemultumite, va pune pecetea finala pentru acest regim”.

 

…Dar Armata (…care Armata? – …prin generalii ei reumatici si prea degraba sinucigasi, deveniti…mercenari: totusi, înainte de a se sinucide, ei/ofiterii superiori de Armata sunt, sau erau educati, în orice armata a lumii, sa-i UCIDA PE INVADATORI SI PE TRADATORI!!!) – a mârâit, a fâsâit din falcile-i grase…si s-a culcat, la loc…Sau, cel putin, asa ni se pare: poate ca nu avem noi suficiente informatii, din interiorul Ei eroic…! – si, deci, s-ar putea sa fie nevoie sa ne cerem scuze! Noi, cu toata bucuria, ni le cerem de pe-acum, daca discretia a fost singurul impediment, în calea înlaturarii Cârmuirii Tiranic-Criminale a României Contemporane!

…Se poate, însa, si altceva. Poate ca C.I.A. vrea sa-si „bage” (prin astfel de atâtari la rebeliune), tot mai adânc, „coada”, în România (de parca ar mai fi ramas loc de…”bagat” ceva, în România asta vulnerabilizata, din toate directiile!), cum o tot face C.I.A., din 22 decembrie 1989 încoace. Poate ca C.I.A. vrea sa-l stimuleze, prin oficina spionajului americano-englezo (MI6)-chinezesc (Serviciul de Informatii Computerizate-Wikileaks), pe Basescu, sa se supuna total si sa transforme, definitiv, România, în colonie americana.

Putin ne intereseaza, în contextul actual, când România este, deja, vânduta „cu bucata” ori „la pachet” (dupa caz si împrejurare), cui se scoala mai de dimineata (pâna si…Kazahstanului!). Nu infiltrarea si neutralizarea totala a Serviciilor Secrete Românesti, de catre cele straine (americano-maghiare si rusesti, în primul rând!), de 21 de ani încoace, ne îngrijoreaza (la ce ne-ar îngrijora, când faptu-i fapt si nu-l putem nega, nici contracara eficient?!), ci faptul ca TOTI GUVERNANTII ROMÂNI, DE 21 DE ANI ÎNCOACE, AU PERMIS ACEASTA PARALIZARE TOTALA A FORTEI DE REACTIE A ROMÂNIEI – FIE EA SI NUMAI MORALA!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Indiferent cum s-au numit partidele guvernatoare de Românie, ele au tradat si supus jafului si distrugerii sistematice, un stat care ar fi putut si ar fi avut dreptul istoric sa fie în fruntea Europei.

 

…Pe noi nu ne intereseaza ca Wikilieaks-ul spune: „Prezenta militarilor în uniforma, chiar în rezerva, în mijlocul unor largi manifestatii ale populatiei profund nemultumite, va pune pecetea finala pentru acest regim” – pentru ca, tot datorita Marelui Licurici (prin expresia lui cea mai agresiva si ticaloasa, N.A.T.O.), România nu mai are Armata! Mercenarii nu înseamna Armata Nationala: mercenarul o taie si pe maica-sa, pentru “un pumn de dolari” – sau…”pentru câtiva dolari în plus”! Noi ascultam vocile “sotto”, care scrâsnesc, fara …”ajutor american” – nu ca “ar fi bine” si ca “ar trebui”: de câteva saptamâni încoace, se aud scrâsnete care nu vorbesc nici de Opozitie (o jalnica fantasma, care numai ea se ia în seama pe sine…!), si nici nu mai stiu sa foloseasca modul conditional optativ, ci (DOAR!) prezentul indicativ: “TREBUIE sa-i nimicim pe nemernicii/banditii astia!” “NEMERNICII/BANDITII ASTIA” însemnând, deocamdata, doar Basescu si PDL-ul, dar, în viitor, e foarte posibil ca, daca nu-si baga coada Scaraotki de Washington (ceea ce, vorbind lucid, este o imposibilitate absoluta!) – sa se refere la orice partid tradator, pentru ca a guvernat România, împotriva interesului ei national, spre desfiintarea (geografica si morala) a României si a poporului românesc.

 

…Noi stim ca globalizantul secol XXI întoarce lumea în secolele XVII-XVIII: din nou, avem de-a face, în lume, cu Dictatura Negustorilor-Zarafilor (“iluministii/iluminatii” satanici), care vor sa desfiinteze orice granite, în calea comertului lor de tip sclavagist, cu pretul desfiintarii natiunilor si popoarelor – si sa desfiinteze orice credinta religioasa autentica (în special, crestinismul-ortodox, pentru ca are, prin natura sa, componenta nationalista), pentru a reinstaura, contra Lui Dumnezeu-Cel-ViuCultul Vitelului de Aur. Noi stim ca aceasta miscare globalista este sprijinita si chiar condusa de dusmanii, de 2000 de ani încoace, ai crestinismului Iubirii si Pacii/Armoniei Duhului Umano-Divin: poporul (ajuns extrem de heteroclit, în componenta sa, daca n-ar exista comanda de la “cei 100% rasa pura”, NAZISTII SIONISTI AI LOJEI “B’NAI B’RITH) al arogantei extreme (si al violentei genocidice-“terrocidice”), poporul urii si al razbunarii.

 

…Când Tiranul Pisistrate (560-527 a. Ch.) a vrut sa desfiinteze democratia atheniana, de tip Solon (640-560 a. Ch.) ori (mai târziu) tip Pericle (490-429 a. Ch.), i-a dezarmat pe athenieni, obligându-i sa-si lase armele, la poalele unui deal, Acropole: “Pe când trecea în revista oamenii înarmati, în curtea templului Doiscurilor, a încercat sa tina poporului o cuvântare, însa vorbi dinadins încet. Cum oamenii strigau ca nu-l aud, el i-a îmbiat sa se suie pe coasta Acropolei, ca sa-l auda mai bine. Si pe când el continua sa-si tina cuvântarea, oameniii pusi de el luara armele pe care ascultatorii le lasasera jos, le închisera în încaperile vecine cu Teseionul si, venind, dadura de stire, în ascuns, lui Pisistrate, de cele întâmplate. Acesta, dupa ce-si ispravi cuvântarea, spuse si cele întâmpate cu armele, adaugând ca poporul nu trebuie nici sa se mire, nici sa fie abatut, ci sa se duca, fiecare, sa-si vada de treburile lui, ca de ale statului va avea el grija, de toate!” (cf. Aristotel, Statul Athenian, Antet, p. 34).

FIECARE, SA-SI VADA DE TREBURILE LUI, CA DE ALE STATULUI VA AVEA EL GRIJA, DE TOATE!”

Scurt si cuprinzator! Si, macar, Pisistrate iubea Athena, si chiar a dus grija athenienilor…ma rog, în felul sau tiranic… – …nu ca Basescu, care îi URASTE, din fundul fierii lui, si pe români, si România!!!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Noi suntem primii care recunoastem ca Parlamentul Românei e groaznic de schilod, dar, fara Parlament (fara reprezentarea, fie si teoretica, a vointei poporului) nu poate exista democratie. Or, Tiranul Basescu, Premierul României (sic!), chiar daca nu l-a desfiintat “de jure”, l-a desfiintat “de facto” – SI-L URASTE (tot atât, fireste, cât îi uraste pe românii reprezentati, ca vai de lume, de Parlament – si România!!!! Asta, de când a fost suspendat, în 2007, de catre cei…322!!!

 

Toate legile de interes major national eludeaza Parlamentul si sunt…ASUMATE DE GUVERN, ADICA DE TIRANUL PLIN DE VENIN!

Dispret si ura fata de singura institutie care garanteaza (în soapta, e drept!) democratia, deci, dispret si ura fata de acest popor român, care a fost BUN, când Tiranul putea sa faca “baie” într-însul, adica sa-l prosteasca si sa-l manipuleze cum voia, care, acum, NU E BUN, pentru ca îi striga, chiar prin reprezentanti ai institutiilor de ordine si represiune, ale M.A.I. (…zeci de mii de oameni, cu lefurile taiate si aruncati în somaj si-n disperare!): “IESI AFARA,/JAVRA ORDINARA!”. Si, daca nu e “bun” de facut “baie” în el, “rade-l”! “RADE” POPORUL ROMÂN ÎNTREG, cum i-a “ras” pe toti cei ce au avut tupeul sa-l contrazica pe un golan ordinar, o puslama împutita, un mascarici penibil – ajuns, prin masiv sprijin extern si prin masiva tradare interna (numai asa au fost posibile “REVOLUTIILE PORTOCALII”, oriunde s-au desfasurat ele, din Ucraina în Kârgâstan!). Nu ne împuiati capul cu “fecioria” liberala: liberalii au fost complotisti cu “democratii” (“parasiti” de Neulander, pentru a fi preluati de…Braunovici!), împotriva interesului national, impunând un monstru si un infractor (raspunzând, astfel, cu o servilitate gretoasa, la comanda Marelui Licurici, care avea nevoie sa distruga “terorismul”, din care “terorism” sa tâsneasca… TOT PETROLUL TERREI!), la conducerea României. Nu ne referim, aici, la “Dosarul Flota”, pentru ca…nu detinem dosarul (decât în forme neoficiale!). Dar detinem dovezile (oficiale!) ale complicitatii lui Basescu, cu Iliescu, la mineriada din iunie 1990!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Nu ne intereseaza nici beneficiile sau…maleficiile “regionalizarii” administrativ-teritoriale (daca ar fi sa judecam în termeni excesiv simplificati, “regionalizarea” lui Basescu, din 2011, aduce, ca finalitate, cu “judetizarea” lui Ceausescu, din 1968: le ia ungurilor ”apa de la moara”- lichidând problema aberanta a “SZEKLERLAND/SZEKELYFÖLD/”TARA SECUILOR”, precum cealalta împartire administrativ-teritoriala lichidase REGIUNEA MURES-AUTONOMA MAGHIARA…! – dar las’, ca “jupânul” care l-a “fatat” pe europarlamentarul român Laszlo Tökes si Partidul Civic Maghiar, ambii “foc” de activi în dezintegrarea/aneantizarea României, va gasi el o forma de monstruoasa târguiala, ca sa-i împace pe unguri, iar el sa-si continue “Tiganiada” sa pustiitoare!!!) – ci faptul ca destinul românilor se decide, parca prin “pase” vrajitoresti, PE DEASUPRA CAPULUI ROMÂNILOR! Mereu si numai – “PE DEASUPRA”!!!

 

…E, deja, mult prea mult: pe 8 martie 2011, se puteau, deja, numara, 11 asumari ale Guvernului (citeste: ale lui Basescu!), asupra unor legi refuzate dezbaterii parlamentare, deci refuzate opiniei poporului român, trecute peste capul si vointa a 22 de milioane (sau câti vom mai fi ramas…) de români. IMPUSE CU FORTA: “VREI, NU VREI, BEA, GRIGORE,-AGHEAZMA!”

…”Birourile Camerelor au decis, luni, ca data la care guvernul îsi va asuma raspunderea în Parlament pe Codul Muncii sa fie 8 martie. Procedura e simpla: daca guvernul supravietuiesie unei motiuni de cenzura depusa ân termen de trei zile de la asumarea raspunderii, legea se considera adoptata. De zece ori s-a prezentat pâna acum Emil Boc în fa?a Parlamentului pentru a-?i asuma raspunderea pe pachete de legi. Codul Muncii va fi a 11-a lege organica adoptata astfel în ultimii doi ani” – cf. http://www.ziare.com.

 

…Da, a ajuns ca însesi problemele MUNCII din România – sa nu trebuiasca sa-i mai intereseze pe români, considerati, deja, sclavi de plantatii, robi la patroni! Pentru ca, desi s-a retras (LAS, MINCINOS SI TICALOS!) din actiunea eficient-social-nationala (lasându-i, fata în fata, fara protectie, sau sanse de mediere sociala, pe sclav si stapân!) – statul român a ramas cel mai mare patron…de fapt, cel mai nerusinat HOT DE DRUMUL MARE!!! Fura, “pe fata”, ca ultimul criminal, si de la copil, si de la batrân, si de la barbat, si de la femeie…si de la profesor ori medic, si de la politist ori de la ultimul functionar de stat… – …pâna-i va stinge, pe toti! – …atât de mare sunt ura fata de Tara si Neamul, deasupra carora “capitalele masonice”, Washington si Bruxelles/Strasbourg, l-au fost pus sa “troneze” – si setea vampirica, ale lui Basescu!!!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

…Basescu zicea, în 2007, ca, daca vor iesi, pe strazi, 5 milioane de români, se va retrage de la Presedintia României – altfel NU! Deci, aceasta afirmatie a lui (ca Presedinte de Stat, deh!), ne apara în fata consecintelor penale (ca azi, esti arestat, cu tambalau si “MASCATI” de carnaval sabatic, numai daca respiri pe nara neorientata spre Cotroceni sau spre DL!) ale urmatoarei afirmatii: românii, care, deocamdata, doar scrâsnesc: “TREBUIE sa-i nimicim pe banditii/nemernicii astia!” – sa si iasa în strada, TOTI, fara sa mai astepte Armata (daca va iesi si ea, foarte bine – dar nu Armata, subordonata N.A.T.O./S.U.A., trebuie sa mai decida, ca în 1989, soarta României.

SOARTA ROMÂNIEI S-O DECIDA, ÎN SFÂRSIT, ROMÂNII!!! SA TERMINAM CU “PUPATUL PAPUCULUI”, PE LA ÎMPARATII SATANICI AI LUMII!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

…Suntem poporul lui Zalmoxis si al Sfintilor Magi ai Kogaionului, al Lui Dumnezeu-Hristos (prin Sfântul Andrei, dar si prin Prezenta Directa si Efectiva a Duhului si Trupului Hristic, AICI, ÎN DACIA VALAHILOR!!! – dupa marturia însesi Columnei Traianice – cf. Vasile Lovinescu, O icoana crestina pe Columna Traiana), suntem urmasii demnilor si DUMNEZEIESTILOR ÎMPARATI din Neamul Sfânt al Asanestilor (Ionita I Kaloianes/CEL FRUMOS este recunoscut, ca împarat si Patriarh, pâna si de Papa Inocentiu al III-lea, pe 8 noiembrie 1204!), precum si ai Sfintilor si Martirilor Voievozi, Musatini si Basarabi…suntem urmasii Sfântului Eminescu! Duca-se dracului toti tradatorii si alogenii, care vor sa ne rastalmaceasca si înjoseasca Duhul, precum vor agentii straini de influenta, numiti spurcat (precum Patapievici) ori actionând spurcator: Manolescu, Liiceanu, Plesu etc.

Sa nu îndrazneasca toate liftele pagâne nu sa se atinga de noi, dar nici, vorba românului, “sa ne sufle în bors” macar!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Am rabdat nefiresc de mult.

Noi, românii, suntem un Neam atipic: daca francezii fac câte trei revolutii pe zi, cu rezultatul de…a se întoarce, mereu, la…”vârful cozii” (ba chiar mai rau: pierzându-si Dumnezeul, ca la 1789!), românii tac, privesc si par a se fi tâmpit de tot, de atâta îndelunga chibzuinta… – …când, ce sa vezi, o data la suta de ani, se ridica “mozacul” de român…si schimba cam tot ce trebuia schimbat: 1437-Bobâlna, îsi schimba limba de cult, 1514 – prin Gheorghe Doja, arata ca românii si secuii înarmati sunt/pot oricând deveni spaima imperiilor (din nou!), la fel si Grigorie Pintea Viteazul, pe la 1700…la fel si “craisorii” Horia, Closca ori Crisan, la 1784, “craisorul” Avram Iancu, la 1848-’49…apoi, Domnul Tudor, care, prin martiriul sau de la 1821, scapa Tarile române de hotia fanariota (din pacate, a urmat si nu s-a sfârsit, înca, cea…neo-fanariota!), “craisorul”/Capitanul Corneliu Zelea Codreanu, de la 1927 încoace, face lucrare sfânta, asupra Duhului Românesc (“Într-o natie de slugi el a introdus onoarea si într-o turmã fãrã vertebre – orgoliul” – cf. Emil Cioran) …si tot întru orientarea Neamului Românilor catre Demnitate i-a ridicat Ion Antonescu, pe ostasii-tarani curati ai României – …si tot pentru România Cea Sfânta, Mare si Dreapta a fost martirizat el, Maresalul – pe care istoria slugilor îl uita, dar pe care istoria autenticilor români îl numeste Ion Cel Mare – Ion Antonescu…asasinat la ordinele Moscovei, pe 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor (cu contributia decisiva a neispravitului rege “neamt”, cu masiv sânge evreiesc, Mihai I de Hohenzolern-Siegmaringen…!).

…Trebuie sa sune ceasul, acum, în 2011, pentru o noua ridicare a poporului român, în necajita lui istorie, pe care n-o poate evita totdeauna. S-a ispravit cu… “chibzuitul”!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Puneti mâna pe arme, cum zice si îndemnul Profetului ANDREI MURESANU: “Cu bratele armate, cu focul vostru-n vine,/”Viata-n libertate, ori moarte!” striga toti”…!!!

 

…Noi, subsemnatul, marturisim ca, din moment ce guvernantii si asa-zisa “opozitie” nu vor sa stie nici de noi, poporul român, nici de legile pe care ei însisi le-au pritocit (multe, proaste! – dar, daca-mi ceri tu mie, care nu le-am facut, sa le respect – pai, cu atât mai vârtos sunt obligat eu sa-ti cer tie, CARE LE-AI FACUT, sa dai exemplu si sa le respecti PRIMUL, iar nu SA LE ÎNCALCI, CU DISPRET SUVERNO-TIRANIC, PRIMUL!!!) – marturisim si declaram ca nu ne mai supunem nici unui îndemn, nici unei legi “asumate” de Basescu-Guvernul!!!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

NESUPUNEREA CIVICA este singura alternativa pe care ne-a lasat-o aceasta sleahta de nelegiuiti si trântori si asasini (ce fac Daniel Funeriu, la MECTS si/sau Cseke Atilla, la Sanatate, se numeste GENOCID/ETNOCID!!!) care sunt, azi, în fruntea României, ca “scroafa în copac!”! Noi, subsemnatul, am fi fost primul caruia sa-i placa starea de armonie si demnitate nationala! Dar, când vezi ca vin niste Neica-Nimeni si te calca în picioare, tocmai pe tine, care respecti legea! – TOCMAI EI, CARE-O ÎNCALCA, GHIORLANESTE! – …ei bine, nu-ti mai ramâne decât sa devii “cetatean”, în fine, adica Paznic al Cetatii!… – si cu dorinta de a face rost de-o arma, cu care sa-i trasnesti “la mir” (în speranta ca pocnitura propriului dovleac o vor auzi…!), pentru ca vorba noastra, a niciunuia dintre membrii Marii Fratii a Neamului Român (22 de milioane…sau cam pe-acolo!) – nu ne mai este ascultata, în haosul creat de Satanele bolnave de logoree otravita, de minciuna “gonflata” si asurzitor chiuita, de narcisism si de superbie!

LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Trebuie, deci, nu doar sa iesim în strada, ci sa devenim chiar “milites”, oameni-luptatori, pentru a ne apara democratia, atâta câta am acceptat-o si câta o mai avem! Oricum, daca “ecumenismul national”, propus de Codreanu, înca nu este o stare posibila (din motive spirituale!) – “tiraniaNU TREBUIE SA SE ÎMPLINEASCA ÎNTRU DESAVÂRSIRE…din motive strict biologice, daca vreti: n-avem de gând sa murim la comanda unor tâlhari de drumul mare! – ci când ne-o hotarî Dumnezeu sorocul.

 

…Înca ceva: NE ESTE GREATA DE OPOZITIA POLITICA ROMÂNEASCA! Cum poti sa afirmi, precum Norica Nicolai si alti liberali, dar si pesedisti, desigur, ca “nu trebuie sa-i vânam pe cei ce-au guvernat înaintea noastra, când noi vom lua puterea în stat”?! Ba, din contra, nu esti decât un complice nenorocit al tradarii si jafului predecesorilor guvernanti…nu ai nicio credibilitate, ca nu vei actiona aidoma predecesorilor, daca nu-i pedepsesti, pe predecesori, nu ca prigoana, ci ca act de justitie NECESARA – pentru jaful, asasinatele si tradarile lor! Pentru ca sa te creada cineva “diferit” de monstrii dinaintea ta, trebuie sa le recunosti, legal si public, calitatea de monstri! Nu te punem, noi, subsemnatul, sa le tai capul – dar sa-i judeci si sa-i condamni la confiscarea averilor furate si obtinute din tradare de Tara si Neam – ESTE O OBLIGATIE MORALA!!! Prof. dr. Dan Brudascu, de la Cluj-Napoca, propunea expulzarea/surghiunirea, pe viata, a vinovatilor de nelegiuiri si tradari. Noi, subsemnatul, suntem de accord, dar cu o conditie: sa fie interzisa calcarea pamântului sfânt românesc DE TOT NEAMUL LOR, ÎN VECII VECILOR! “Ce naste din pisica, soareci manânca!” – si am vazut asta, clar, prin “educatia” amorala si întru ticalosie, a fetelor lui Basescu, a baiatului lui Prigoana etc. etc. etc.

 

…Iar daca ar încalca, sfidator (parintii ori urmasii), decizia crestina a expulzarii, subsemnatul propunem sa se renunte la orice clementa: LA MOARTE CU TRADATORII!!! FARA MILA FALSA SI IPOCRITA! SI SA LI SE SCRIE NUMELE PE UN STÂLP AL RUSINII, ÎN PIATA MARTIRILOR UNIVERSITATII…STÂLP CARE SA ÎNLOCUIASCA CRUCEA CRESTINA…! Adica, sa se aplice afurisenia (excomunicarea): un tradator de Tara Sfânta si de Neam Sfânt nu poate sa se numeasca “Fiu/Fiica al/a Lui Hristos”!

…Raspunsul, logic si de bun-simt, al lui Codreanu/”Capitanul” (care, în plin Parlament român, clamase, imperative: “CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public”), la interpelarea profesorului de la Teologie, V.G. Ispir: “D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtator al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – ca sustinerea acestei idei este anti-crestina!” – a fost, si e bine de meditate asupra lui: “D-le profesor, dati-mi voie sa va spun: când este chestiunea sa aleg între moartea, disparitia tarii mele si aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului si sunt mai bun crestin, daca nu permit ca tâlharul sa-mi nenoroceasca tara si sa mi-o duca la pieire”.

 

…Cum subsemnatul nu este Capitanul si nu are, deci, în Duhul sau, lumina mihaelica a acestuia, AR ADAUGA, PE LISTA MOTIVELOR DE CONDAMNARE LA MOARTE – SI PROSTIA CRASA SI DISTRUCTIVA, PENTRU TARA SI NEAM! Spre exemplu, am cere pedeapsa cu moartea pentru dobitocii care afirma ca ar fi bine ca România sa fie condusa de…Uniunea Europeana! Dar de cine si de vointa cui va imaginati domniile voastre, australopitecilor, ca e condusa, ACUM, România?! Nu cumva Basescu-Braunovici si Mugur Isarescu, seful filialei Grupului Bilderberg, în România, o cârmuiesc pe aceasta (unul, vizibil, de 7 ani, altul, invizibil, dar teribil de…”simtibil”, de 21 de ani!), sunt la puterea la care sunt, NUMAI SI NUMAI PENTRU CA ÎMPLINESC, “ÎNTOCMAI SI LA TIMP”, PLANURILE IUDEO-MASONERIEI, numite, în varinata ei “sefesc-europeana” …Uniunea Europeana?!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Noi socotim ca România sufera, EGAL, din pricina Tradarii (de sus în jos) si a Prostiei (de jos în sus…dar, din plin, si…”vitavercea”!).

De aceea, si solicitam pedepse egale, si pentru una, si pentru cealalta: deci, si prostii sa fie expulzati, ”pe ruda, pe samânta”, si sa se duca la casa cui îi vrea si-i ocroteste…iar de vor calca interdictia de spurcare a pamântului sfânt românesc, sa fie executati! (…PRIN STRENGUIRE, CU FUNIE DE CÂNEPA, CA E MAI IEFTIN, IAR PROSTII – EXAGERAT DE MULTI!).

 

…Prin aceasta, cerem, implicit, ULTIMA SANSA PENTRU EDUCATIE! Numai un popor educat va capata discernamântul si demnitatea si vointa de reactiune, în fata acestor doua plagi uriase, ale României contemporane: TRADAREA SATANICA si PROSTIA CRONICA – IRESPONSABILA SI IMPOSTURALA!!!

 

…De-o fi una, de-o fi alta…: „LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

NOTA

 

1-„Asemenea horei, Ciuleandra se înscrie în suita riturilor dedicate soarelui, în faza sa solstitiala, fenomen cosmic sub semnul caruia se desfasoara ritualurile Calusarilor si Sânzienelor (Dragaica), ritualuri care, nu întâmplator, în calendarul crestin ortodox, corespund unor sarbatori importante: Rusaliile si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul. Se stie ca solstitiul de vara (21-22 iunie) marcheaza o perioada de vârf, sub toate aspectele, a naturii, inclusiv a naturii umane. În cadrul acestui reviriment natural, se remarca spectacolul exploziei florale a ciulinilor, ca un omagiu adus parca astmului zilei, în acord armonic cu vitalitatea femeii, personalizata în aparitia hieratica a Ciulendrei, extaziata în fata misterelor naturii si ai primilor fiori ai dragostei, gest concretizat în ritual si dans initiatic, cu ritm progresiv accelerat, unic în felul lui, specific sudului tarii noastre, Munteniei îndeosebi (acolo unde, de altfel, îl plaseaza si Liviu Rebreanu în romanul sau Ciuleandra). (…)În opinia noastra, Ciuleandra este un cuvânt compus din ciul de la ciulin si leandra (landra), care în terminologia populara are semnificatia de miscare dezordonata, la întâmplare, fara nici o noima. Asemanarea dintre miscarea dezordonata, aleatoare, „dupa cum bate vântul” a ciulinilor cu aceea a fetelor cuprinse de fiorul primei iubiri, în comunicarea lor cu natura, în faza de explozie maxima a acesteia, sub semnul solstitiului de vara, nu este fortata, întrucât ritualuri asemanatoare întâlnim si în cazul Sânzienelor (Dragaicelor). Indraznim sa credem ca Sânzienele sau Dragaicele reprezinta forme târzii ale mitului Ciuleandra, numele de Sânziene fiind de origine daco-romana, iar Dragaica s-a suprapus peste cel de Sânziene într-o perioada si mai târzie, respectiv aceea a influentei slave asupra vocabularului român.

În concluzie, mitul Ciuleandra este unul dintre cele mai vechi mituri închinate cultului solar, a carui arie de raspândire este spatiul est si sud-est european. Ciuleandra reproduce, în termeni expliciti, o stare cognitiva si motivational afectiva specifica fetelor virgine, de vârsta premaritala, având din acest punct de vedere, o puternica semnificatie initiatica, manifestata sub forma de rit si ritual dans si hora – , în decorul campestru, exploziv al vegetatiei, din care se detaseaza vitalitatea debordanta a ciulinilor, sub semnul solstitiului de vara” – cf. Ion BratuCIULEANDRA – O STRAMOASA ÎNDEPARTATA A DRAGAICEI, în revista Satul Natal, nr. 13.

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZA…

 

Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

RECENZIE:  de Constantin Stancu

 

Adrian Botez prezinta sensurile existentei în volumul de versuri Cartea profetiilor, acele sensuri care lumineaza fiinta, o înnobileaza si deschide noi perspective sufletului dornic de initiere.

Este un curaj spiritual ca în vremuri din urma, vremuri de cadere, sa marturisesti despre profetie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forta gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profunda în valorile crestine, asimilate prin prisma personalitatii sale, modelate de suferinta proprie, de boala proprie, de luminarea care lumineaza pe oricine cauta matricea, esentele – dimensiunea Cristica.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limita: MANE, TEKEL, FARES („Numarat, cântarit, împartit”).

Zicerea aceasta de veghetor se structureaza unitar în patru parti: Cartea profetiilor, Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificatii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinta de lânga divinitate are patru fete, lumea are patru dimensiuni, patru sunt directiile pamântene pentru a focaliza în directia verticala a credintei.

Profetia este despre cel nascut într-un timp precis, despre judecata, înger, zi-noapte, Hristos-Viata, flori sub cenusa, armonia divina, lucratoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din marturisirea simbolica si una liniara, culminând în tacere ca marturie deplina a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gara pustie, om, moarte, arta, moartea si forma suprema a zicerii: tacerea, motiv preluat din Scriptura (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Tinutul Carpatic, e leganarea naturii, a muntilor, atingerea umbrei de brad, tristetea realitatii, prezenta Divina…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar si descoperirea perfecta a lui Hristos, bazata pe stâlpii de rezistenta a creatiei: vointa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimitând la copacul vietii si al mortii, la copacul cunoasterii binelui si raului. Versul penduleaza între tandrete si imprecatie, aduna cuvinte luminoase si vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în fata caderii este reala, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent si necesar într-o profetie necesara. Din acest punct de vedere Adrian Botez îsi asuma riscul de a merge la limita, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Exista la acest poet energii pozitive, dar si unele negative, profetia nu este una comoda, scriitorul are menirea de a zice, de a tacea, de a marturisi cumva adevarul si frumosul, de a accepta judecata divina, ca ultima instanta, depasind instantele umane… Se pune o presiune extraordinara asupra celui care trebuie sa zica lumii taine. E vremea împartirilor, a cântaririi inimilor, a numararii celor dedicati… Dumnezeu este activ în poem si-n lume… O mâna, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poti iesi, sentinta-cerc din care nu poti evada, cuvinte venite din alta lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast si glorie mundana…

Simplu, poetul dedica acest volum familiei, celor de lânga el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primara…

nimeni nu a mai vazut atâtea/punti de lumina – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai vazut atâta/speranta – între cei care deja/plecasera capul – pentru izbitura/finala/” – Despre cel nascut atunci, acolo…

Desi cartea se deschide profetiei, aceasta este concreta, vine prin om ca zicere divina.

Sunt puse în lumina necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasa, în acest drum pe pamânt doar Hristos, calauza…

Viziunea poetului se împleteste cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodata – cu/toate cele patru/fete ale/ nasterii tale – în mistica/tara din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru fete

Poemul este dens, simbolistica profunda, strabate istoria credintei si istoria lumii, vazatorul devine desavârsit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natura divina, poetul o prinde în cuvinte, atrage atentia asupra viziunii, e posibil ca omul sa vada pâna la urma, daca îsi asuma starea perfecta, în adevar…

În economia zilelor exista o saptamâna a patimilor care frânge ritmul vietii, una de sapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînteles atunci, neînteles acum, dar lumea a fost armonizata prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii sa-si/astâmpere frica vadirii/” – Saptamâna patimilor

În lume exista lucruri desavârsite, floarea are o taina a albului desavârsit, învierea vine din izvoare, e o nunta mistica în nori, comoara armoniei divine se marturiseste în nunta, în fecioara…: „copaci Gradinii, rastigniti în floare,/împrumutatu-ti-au si mâini si sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a razbit printre zavoare:/în noaptea-sfânta-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgatoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creatie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizica este prezentata în poemul Rezolvarea metafizicii, launtru care este taina, toti dau din umeri, nu înteleg, dar sunt intrigati de metafizica interioara a omului atins de har…

Si mereu, argumentele artistului sunt din natura, liliacul da masura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet patruns de vers: „scaparând misterios – malitios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelatiilor primaverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuita – a cerului/” – Liliac

Poemele au grafia moderna a celui care se revolta pe realitatea imediata, cuvinte fara litera mare, versul frânt, modelat de durerea nespusa, dar în prezenta numelui divin scris corect cu litera mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeti, care dadeau cinste Creatorului, iar în limba ebraica veche, se stie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a marturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devotiunea celui care scria era perfecta, smerita, o smerenie necesara, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, putini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetica pâna la limita, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesara pentru a se aseza în structura poemului dupa rigoarea literara general acceptata.

voi ramâne ca un avorton azvârlit de/curva de ma-sa – abandonat la/containerul de gunoi –pâna la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academica, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge pâna la capat în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenta este penetranta, acolo imaginile sunt mult mai socante, pentru a se pune în lumina voia divina. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu si, atunci, se poate observa nivelul caderii, a pacatului care face ravagii în fiinta umana. Pentru poet, însa, este necesar a se reaseza pe viziunea crestina a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimitând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, pâna la urma, totul este perfectibil…

Volumul merita un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile si tacerile artistului sunt calculat puse în opera, chiar daca exista un dezechilibru al starilor în unele zone, instinctul de vazator al lui Adrian Botez nu-i da pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legaturi de cuvinte care dau forta poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multa departare, miros de zei la masa, streasina de suflet, miros de stea, buzele arzând de tacere, furtuni de pasari, cutremure de verde, e atâta bezna în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni sa i se închine, este fulger si devotat al Luminii de Spada, cade universul real care împiedica privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediata…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisureaza – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâsnet/” –Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvaluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fara de nume moarte, profetul pierdut, speranta, eonii… Profetul îsi gaseste locul într-o lume fara de profeti, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez tine sa-si regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului sau, sa lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoastere mai apropiata a scriitorului pierdut în profetii, regasit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: „Ambitios, profund, cu gust pentru textul cu anvergura carturareasca, Adrian Botez respira lejer în aerul tare al ideilor…”

Roxana Sorescu, cercetator stiintific principal I, Institutul de Istorie si Teorie Literara „George Calinescu” – Bucuresti; noteaza: „ În critica literara româneasca nu exista, deocamdata, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT SI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANA, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înainteaza se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatica, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica si Initierea…

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelatia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Fetelor/Trei/”…

 

Note:

(1) Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

(31 mai 2011)

 

***

CURATENIA

de Jianu liviu-Florian

 

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip.  Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii  cazute  din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici!  Si pe aici! Si pe aici! Ce de  mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”


2 iunie 2011


 

CRONICA – BAKI YMERI

de Ioan LILA

 

Poeme alese din volumele „Kaltrina”, 1994, „Dardania”, 1999, „Lumina Dardaniei”, 2004 (aparut sub egida Muzeului Literaturii Române), „Drumul iadului spre Rai”, 2005.

 

Multumesc, domnule Olaru. O sa încerc sa scriu despre despre poeziile si valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis si metaforic prin excelenta („Cu sânii tai strapungi noptile,/ Cu pântecul tau rotesti soarele”); de obicei, în poezia moderna, se bate saua ca sa priceapa iapa, care este la pascut; glumeam! e bine ca se scrie multa poezie… pe mine ma bucura orice poet, mai ales cei „alesi” („Si te-neci tot mai goala/ Si nu-i nimeni sa-ti prinda/ În agrafa din poala/ Parul greu ca o bezna/ Tremurând lânga glezna.”)

 

Locuind în Franta de vreo cinci ani, numai internetul ma mai tine aproape de limba romana… Si ce limba minunata… („Numai zeitele se pot lauda/ Cu acelasi cutremur/ al sînilor/ atunci cînd pasesc”) Cît despre mine, nu va luati dupa cele auzite… nu am orgoliul asta… scriu si eu, cum pot, cît simt… si, mai ales, sînt romancier (de, ma laud, ca n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.

Ziceam ca se scrie multa poezie în patria noastra limba romana si e bine ca se scrie, pentru ca în oceanul lingvistic în care înnotam cu totii, valurile se prabusesc peste malurile strivite de stele si nuferi albastri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Esti ca boarea cea usoara/ Ca o pofta leganata/ La un piept de domnisoara./ Esti, oricând, ca niciodata./ Niciodata nu stii când/ Esti ca pasarea furata/ De vazduhuri pe pâmânt.”

Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca sa-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce/ Încât/ Buzele tale/ Pun doua amprente/ Cu zmeuri de miere/ Pe buzele mele.”

 

Citindu-i poemele, m-am trezit în fata unor tablouri pline de gratie, cu tuse delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capata o coloratura emotionanta. Sa pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Si asta face Baki Ymeri, picteaza delicate scene emotionante, pe fundalul carora parca auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desavîrsita a emotiei pure, se desfasoara mai multe straturi de lectura, pe linia marilor poeti, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants/ Que je suivais au temps jadis,/ Si bien chantant, si bien parlant,/ Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles/ La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Si linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose…” Uite aici perfectiune: „Vino, iubito/ Sa devenim vecinii luminii!/ Tu nici nu stii/ Ca în fata ta/ Exista biblioteci neguroase!/ Vino, am soptit./ Deschide aceste antice carti / Si lasa-ma/ Sa-ti mângâi trufia!”

Baki Ymeri este un poet adevarat si, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce ma vrei?/ M-ai întrebat. (…) Nevazute albine/ Îti desenau pe buze o inima./ De ce ma vrei?/ M-ai întrebat./ Nevazute albine/ Se trudeau sa poarte prin aer/ Tremurul inimii tale.”


Ioan LILA

28 mai 2011

Franta