VREMEA VORBELOR DE BINE

On March 8, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, Persecution, RomaniaLeave a comment

by Pr. Al. STANCIULESCU-BÂRDA
Scrisoare Pastorala Nr. 174

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odata, demult-demult, pe când puricele se încalta cu papuci de nouazeci si noua de ocale de fier si sarea pâna deasupra norilor, vremea când nu aveai voie sa vorbesti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alaturi, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine si apoi plasa si te pescuia când îti era lumea mai draga. Adevarul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru si minciuna. Ceea ce dincoace de Alpi era adevar, dincolo de Alpi era minciuna. Musai!

Am gasit o Istorie a filozofiei aparuta prin 1953, în prefata careia spunea ca adevarul este stabilit de militie. Corect, nu? Daca scriai, daca vorbeai, ba chiar daca gândeai, trebuia sa ai permanent o atitudine „pozitiva”, „constructiva”, sa preamaresti întotdeauna faptele planetare ale conducatorului „iubit”, sa-l tamâiezi cu toata fiinta ta, cu toata puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplacut si-ti azvârlea un oscior.

Ziarele si revistele trebuiau sa-i pomeneasca numele de un anumit numar de ori pe fiecare pagina, cu citate din el si din întelepciunea lui, altfel nu apareau. Fiecare carte trebuia sa aiba ceva în ea, care sa-i aduca osanale, altfel nu aparea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia sa fie marcata de preamarirea eroului veacurilor. Fumul preamaririlor, al jertfelor de cuvânt si de duh i se aduceau si ziua si noaptea.

A venit un cutremur si dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au darâmat, parca n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii ca au venit alte vremuri, ca a fost descatusat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sarmanii ca pot gândi liber, ca pot vorbi liber, ca pot scrie liber, ca au voie sa nu vorbeasca numai de bine. Au crezut sa pot spune chiar si adevarul. Au fost câtiva ani, când a parut ca e o perioada de haos, de vid de putere, în care poti spune orice, ca tot nu te ia nimeni în seama. ?i s-au spus multe! S-a spus chiar si adevarul. Din pacate, s-au vehiculat în Patagonia asa de multe minciuni, încât adevarul, descult si zdrentuit, a parut mai degraba un copil al strazii si lumea l-a socotit ca atare si i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbracaminte. Prea putini l-au luat în serios. Credeau ca Adevarul va veni pe norii cerului încarcat de slava, întru sunetele trâmbitelor îngeresti, asa cum sperau iudeii ca avea sa vina Mesia. Nu l-au acceptat zdrentuit, descult prin praful drumurilor, dispus sa fie palmuit, batjocorit, huiduit si rastignit. Mai marii zilelor l-au împroscat cu noroi de sub rotile gipurilor, au asmutit pe el rotvaielerii si pitbulii salbatici, care le pazeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate si mai gogomanate. L-au compromis cât nu a putut cuprinde mintea omului obisnuit, asa încât Adevarul a devenit un mascarici bun de dus la circ.

Daca spui Adevarul si nu vorbesti de bine pe cine trebuie, esti gonit la marginea societatii, esti palmuit de câte ori vrea neicanimeni sa-ti arate ce „poate” muschii lui. Te loveste pe tine, îti loveste parintii, sotia si copiii, te umileste si te batjocoreste, te da afara din serviciu si din casa, te lasa fara pâine si fara izmene, te face sa-ti iei lumea-n cap, sa regreti ca nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face sa întelegi, ca nu poti sa existi decât daca faci parte din haita, sau numai daca vorbesti de bine!

Romanii ne sfatuiau cu doua milenii si mai bine în urma: „de mortuis nisi bene”, adica „despre morti numai de bine!” Cine are urechi de auzit sa auda, ca altfel… e vai de capul lui!

ZAPADA NIMANUI

On March 8, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Dona TUDOR
Bucuresti

Foto: Nicolae Nicoara-Horia

Încalzirea globala s-a poticnit. Ninge. Iarna ne-a adus aminte ca e unul dintre cele patru anotimpuri.

Plângeam cu teama ca ne dispar anotimpurile. Si totusi, ele, anotimpurile, nu ne-au uitat. Anotimpurile vin. Au rostul lor. Noi uitam de ele. Mereu ne iau prin surprindere. Si când ploua. Si când ninge. Si când nu ploua. Si când nu ninge. Nu mai stim sa traim cu anotimpuri. Parca nu mai stim sa traim nici în anotimpuri. Uitam ca e un rost în toate.

Iarna ar trebui sa fie o bucurie. Zapada e o lunga aducere aminte a copilariei. Sub pamântul acoperit cu straturi de nea argintie, fierb seve din templuri vegetale. Se plamadeste explozia de culoare a anotimpurilor ce stau la rând sa vina.

Rascolitoare e asteptarea înfratirii grâului sub zapada. Scânteieri magice pregatesc galaxii de flori si miresme. Clipa fermecata a roadelor vine de sub zapada de sidef a iernii. Fulgii de nea ne tulbura si ne îngenuncheaza.

Astazi, frica face calea întoarsa, când privim cu teama la zapada. Ce gânganii ne-au gaurit pânzele de borangic cu visele iernii? Limba clopoteilor de la capastru a ramas încremenita. Sania biciuita de dorul calator e suspendata într-un alt timp. Nu mai suntem pârguiti de dragoste când ninge? Noaptea se albeste sub vifornita. Adormim cu spaima stirilor despre noi valuri de zapada. Ziua nu mai stam chibzuind cu tâmpla lipita de fereastra cu flori de gheta. Tehnica avertizarii moderne ne-a pus culorile în coduri de comunicare. Timpul se masoara si cu fulgii de nea.

De ce privesc guvernantii zapada livizi? De ce li se înmoaie putinta, ca untura în tigaia încinsa, atunci când ninge? Privirea lor e ca biletul razuit, de la loz în plic, pe care scrie necâstigator. Necazul sta în mintea multora pe care îi avem în capul trebii si pe care nu vrem s-o vedem ca e scamosata. Sau plina cu câlti. Prin lipsa noastra de reactie, la bâlciul la care suntem spectatori, devenim, încet, încet, complici. Privitori nedesteptati desi, ni se cânta, în fiecare dimineata, imnul desteptarii.

Când ninge, peste Gradina lui Dumnezeu, se întind aripile îngerilor. Iarna trebuie iubita. Si gospodarita. Nu e vreme de împins la pribagie. De ce sa ne punem samânta de bocete în suflete când cel mai întelept e sa ne facem vara sanie si iarna caruta?! E multa somnolenta si lenevie. Nici maimutica politicii nu mai sare în sfori. Opozitia e amortita. Puterea da din coada si scoate fumigene. Si unii, si altii viseaza, în toiul iernii, la vitelul de lapte.

Cine a stat ca o momâie sub troienile zapezii, va sta la fel si sub petalele corcodusului.

Nu s-ar putea organiza un teledon si pentru zapada?

OTTAWA – PRIMAVARA

On March 7, 2010 By nelursIn History, Inspirational, Life and Health, literatureLeave a comment

by Elena BUICA
De Martisor 2010
Ottawa, Canada

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primavara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare, nu numai ca îti transmit bucuria si dragostea de viata, dar ele poarta în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor si pe cel de recunostinta al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasa si miscatoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regala din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa si a locuit în casa Guvernatorului general. Printesa Juliana era însarcinata si trebuia sa nasca. Conform traditiei olandeze, mostenitorul tronului trebuia sa se nasca pe pamânt olandez. În asemenea conditii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru nasterea printesei Margareta, ca fiind “pamânt olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alaturi de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o suta de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie si recunostinta pentru gestul Guvernului canadian si pentru suportul primit în timpul razboiului.

De atunci, în fiecare primavara, Olanda trimite bulbi de lalele.

Asa a luat nastere din 1953 Festivalul International dedicat prieteniei, denumit generic “Festivalul lalelelor”. In anul 2008 a participat si România pentru prima oara. Primavara este întotdeauna frumoasa si dataoare de energii si pofta de viata. Dar celelalte anotimpuri care ne umplu viata, îsi au si ele frumusetile lor, numai sa îti deschizi sufletul pentru ele.

Cu toate ca am avut în gând imaginea lalelelor, ochii ne-au stat acum la frumusetile iernii, chiar daca ne-a mai ciupit frigul, ori hainele mai groase ne-au facut miscarile mai lente si mai grijulii. Pâna sa ajungem la Ottawa, din masina, am privit iarna în toata splendoarea ei stapâna pe întinderile care pareau fara sfârsit. Stând confortabil în scaunele încalzite, privind frumusetile iernii pe fereastra, sa tot calatoresti, cu gândul si imaginatia în deplina libertate si ele. Albul curat al zapezii abundente parea ca are puterea sa scoata omul chiar si din cele mai pagâne gânduri si sa le înlocuiasca cu calmul, blânetea, bunatatea, mângâierea sufleteasca, aplecarea spre a face bine. Pomii fara frunze, întindeau spre cer ramuri negre si prelungeau pe albul zapezii umbrele lor, parca povestindu-si viata numai de ei stiuta. Casele, având deschiderea mai larga spre lume nemaifiind ascunse de frunzisul pomilor, se însirau de-a lungul drumului si ne vorbeau mai mult despre cei ce le umplu de viata. Culorile lor sunt mai vii, mai proaspete. Firul fumului care se înalta din cosuri ne trimitea cu gândul la anii copilariei petrecuti la tara, când, de-abia asteptam sa se faca o potecuta pe lânga garduri ca sa ne ducem la jocurile cu zapada proaspata, la sanius, la bulgarit sau sa facem oameni de zapada. Parca asteptam sa auzim clinchetul clopoteilor de la gâtul cailor alergând cu saniile de odinioara.

Încântarea si mai mare am avut-o în Ottawa. Încarcate de zapada, acoperisurile caselor din Ottawa formau un peisaj plin de poezie, mai ales acolo unde turturii straluceau de frumusete. Parca nicaieri nu am întâlnit o asa mare dantelarie de turturi. Albul zapezii pe jos, pe acoperisuri, pe marginile ferestrelor si ale balcoanelor faceau din Ottawa o imagine spectaculoasa.

Cuibarita pe malurile majestuaselor râuri Ottawa, Rideau si Gatineau, capitala Canadei, Ottawa, arata în albul zapezii ca o bijuterie a iernii. Oriunde îti aruncai ochii, vedeai imagini ca în ilustratele pregatite pentru sarbatorile de iarna. Nu stiu ce îi da un farmec deosebit, încât face cea mai frumoasa capitala a lumii în timpul iernii, dupa cum arata statisticile. Canalul Rideau, prin îngrijirea edililor, devenit cale de acces pe gheata, îti da un fel de neastâmpar sa te duci si tu acolo, fara sa îti mai numeri anii vietii.

Ne-am plimbat când cu masina, când pe jos, strabatând strazi si parcuri în timpul celor patru zile petrecute în Ottawa care respira un stil de viata mai lejer decît cel trait de noi în ultimii ani. Simti în timpul plimbarilor un fel de relaxare, de destindere, de bucurie a vietii.

Trecând prin fata Parlamentului, îi simti maretia, îi respiri frumusetea si eleganta europeana, te emotionezi simtindu-i puterea. Sunt multe de vazut într-un oras, capitala unei tari puternice si în nenumarate rânduri am putut sa ne desfatam cu informatii sau frumuseti, caci Ottawa este unul din frumoasele si cochetele orase ale lumii. Acum ne interesau conditiile oferite de Universitatea lor pentru viitorii studenti. Vizita facuta la Universitate ne-a trimis cu gândul la dureroasa diferenta de conditii si de organizare între ce am vazut si ce stiam din România.

În aceste zile, ne-am propus sa facem o vizita, pentru multa lume rarisima, la adapostul antiatomic, construit în timpul Razboiului Rece pentru a proteja conducerea tarii, care trebuia sa îsi continue acolo activitatea. Dupa cum se stie, n-a fost folosit în scopul cu care a fost construit si acum a devenit muzeu, numit Diefenbaker.

Ce am vazut a fost pentru noi fascinant, si constructia, si informatiile, si felul în care ne era prezentata – cu intelegere pentru acea perioada istorica si nu de putine ori cu umor. Nu e o cladire obisnuita. Totul la ea e ciudat, interesant, diferit.

Imaginati-va Canada anilor ’50. Dupa ororile celui de-al doilea Razboi Mondial si a conflictului din Coreea, canadienii aveau mari sperante de viitor, economia crestea pe zi ce trece. In acest timp, pe scena politica mondiala se ridica Cortina de Fier în Europa, iar supraputerile URSS si SUA testau arme nucleare. Guvernul canadian era de parere ca un razboi nuclear era foarte probabil si în anticiparea lui multi civili faceau pregatiri sa supravietuiasca unui atac nuclear. În 1961, Organizatia de Masuri de Urgenta a Canadei a publicat o carte numita „11 pasi pentru supravietuire”, care includea, între altele, si instructiuni pentru felul cum trebuie sa îti cladesti un adapost de bombe nucleare si cum sa supravietuiesti în el. S-au facut si filme cu isteria asta, unele amuzante, altele de groaza, dupa cum fiecare regizor a vrut sa evidentieze un aspect sau altul al isteriei generale care cuprinsese aproape tot globul în timpul razboiului rece.
În aceasta atmosfera de teama continua, în toiul razboiului rece în august 1958 s-a anuntat în Camera Comunelor de catre primul ministru de atunci, John Diefenbaker initierea unui Program de Continuitate a Guvernului. Scopul acestui program era sa tina în viata cu un fir subtire atât de necesara conducere guvernamentala în caz de atac nuclear al Americii de Nord, pentru a se evita posibilitatea anarhiei în tara.

?i asa a început constructia unui proiect misterios.

Între 1959 si 1961 rezidentii din Carp, un satulet la 35 km vest de Ottawa, se tot uitau si se gândeau ce-ar putea fi acel urias proiect de constructie pe dealul unei ferme mai mari. Curiosilor li se spunea pe scurt ca armata construieste un Stabiliment de Semnale Experimentale. Spre deosebire de azi, pe vremea aceea nu era reteaua complicata si sofisticata de sateliti de spionaj capabila sa transmita potentialilor dusmani informatii despre natura exacta a proiectului. Ce nu se stia la acel timp era ca acesta era locul ales pentru protejarea guvernului în caz de atac nuclear. De asemenea, urma sa fie cel mai puternic si important punct de telecomunicatie militara canadiana. Primul si cel mai mare si sofisticat bunker de protectie a guvernului era construit aici. Urma sa fie primul dintr-o retea pe întreaga Canada (17 au fost construite în total). În total ele toate urmau sa adaposteasca 8.000 de guvernanti.

Cartierul general al guvernului central de urgenta – acesta era numele oficial a ceea ce mai târziu a fost cunoscut de toti ca Diefenbunker, de la numele primului ministru al vremii, John Diefenbaker Proiectat sa sustina o explozie nucleara de 5 milioane de tone de TNT la 1 mila distanta, bunkerul este întarit de 32.000 de metri cubi de beton si 5.000 de tone de otel – cam cât e nevoie pentru o cladire obitnuita de 20 de etaje. Betonul a fost turnat manual cu ajutorul roabelor. Uneori a fost necesar sa se toarne beton încontinuu, 45 de ore la rând, pentru a forma o masa de beton solida si continua.

Tot bunkerul sta pe 1.5 m de pietris ca sa se atenueze socul unei bombe prin spatiile libere dintre pietricelele din acest pat de pietris si sa nu se transmita socul în toata cladirea în întregimea lui. Cladirea formeaza un patrat cu latura de 50m si adâncimea de 20 m; fiecare podea are 50 cm, iar baza, precum si acoperisul are 1.5 m; sunt 36 de coloane puternice de sustinere care au 1.25 cm diametru, dar care la baza si la varf ajung la 3 m diametru ca sa distribuie egal presiunea greutatii în caz de atac nuclear.

Bunkerul a avut doua fântâni pentru apa din care doar una mai este operationala acum. Constructia s-a terminat în 1961 si a costat $22 milioane dolari, la valoarea de atunci. Preocuparea acestui guvern ipotetic adapostit aici era de guvernare de mai lunga durata în urma unui atac nuclear, nu era un guvern care sa se ocupe de masuri de urgenta.

Dezvoltarea armamentului a facut sa nu mai fie sigura supravietuirea într-o asemenea locatie pentru ca armele nucleare pot fi acum indreptate exact catre o anume locatie si deci, nu se mai poate tine secret un asemenea loc pentru multa vreme (se afla si deci, este vulnerabil oricata protectie fizica se încearca). Sfârsitul razboiului rece a venit simbolic cu caderea zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, si colapsarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90. Toate acestea au facut ca Departamentul de Aparare Nationala sa închida Diefenbunkerul în 1994 si sa-l transforme în Muzeul Razboiului rece. Se descuie si se dezvaluie astfel secretele îndelug tinute cu grija ale Diefenbunkerului.

Încheind aceasta vizita, iesi din buncar bulversat. Îti ramân pe retina si pe creier multe imagini. Nu-ti iese usor din minte imaginea usii care trebuia sa închida ascunzatoarea tezaurului tarii, usa groasa cam de o jumatate de metru, cu 10 închizatori mânuite prin mecanisme sofisticate. Nu poti uita tunelul prin care intri si cobori ca pe drumul ce te duce spre alte lumi nemaivazute. Nu poti sa uiti multe imagini si pleci de acolo urmarit de ele aproape obsedant.

Aflandu-te în fata marturiilor de mari risipe materiale si vieti omenetti, nu-ti poti opri gândul sa renunte la întrebarea: „De ce, Doamne, ai lasat faptura omeneasca sa îsi foloseasca inteligenta pentru autodistrugere în atatea feluri si chipuri de-a lungul existentei ei?”

Iesind din bunker, întinderea alba si curata a zapezii era o marurie ca viata poate fi traita si frumos daca dorim, ca acum avem momentul trairii în calm si buna întelegere în aceasta parte a lumii si ca trebuie sa ne bucuram de acest dar al vietii.

Fundatia Nadia Comaneci sustine campania «Suflet pentru România»

On March 7, 2010 By nelursIn Children, Europe, Family, Life and Health, News, Romania, USALeave a comment

Fundatia Nadia Comaneci

COMUNICAT DE PRESA

Fundatia Nadia Comaneci împreuna cu Asociatia Viata Copiilor va sustine campania „Suflet pentru România”, intiata de prof. Mihaela Serban, prin organizarea unui teledon pentru strângerea fondurilor necesare dezvoltarii campaniei.

Campania «Suflet pentru România», lansata la finalul anului trecut, în cadrul «Galei Umanitatii», îsi propune sa strânga fonduri pentru sprijinirea copiilor strazii, orfani si abandonati, prin crearea si sustinerea unor centre de adapost si eduare dedicate acestora.

„În fata unei campanii precum «Suflet pentru România» nu poti ramâne indiferent, pentru ca ar însemna sa întorci spatele unor copii neajutorati, pentru care si o alinare constituie un sprijin extraordinar. Si am încredere ca, organizând acest teledon, vom putea sa le oferim acestor copii mai mult decât o vorba buna, sa le oferim o casa, o masa si un mediu familial în care sa creasca frumos. Pentru mine, în viata exista o dimensiune esentiala pentru a te simti cu adevarat împlinit: solidaritatea umana. Familia si prietenii reprezinta puncte-cheie în traiectoria personala si profesionala. În masura în care ai reusit sa-ti consolidezi aceste coordonate viata, sa te înconjori de dragoste si încredere, e imposibil sa nu iradiezi, sa nu comunici, la rândul tau, lumii, dragoste si încredere. Pentru noi si pentru toti cei care sunt alaturi de noi, ele pot fi rezumate într-un triptic: generozitate, gratie, gratitudine. De aceea, sper sa fiti alaturi de mine în sustinerea acestui proiect, pentru ca numai împreuna utem oferi o sansa acestor copii”, a declarat Nadia Comaneci.

Teledonul va avea loc în a doua jumatate a lunii aprilie si se va bucura de prezenta unor personalitati din lumea sportului si showbiz care, timp de 4 ore, vor raspunde la apelurile celor care vor dori sa faca donatii, orice suma fiind binevenita. Vedetele si-au exprimat deja dorinta de a face donatii pentru copiii abandonati si orfani, iar sumele colectate vor fi facute publice la finalul teledonului.

Totodata, în cadrul acestui eveniment, vor fi scoase la licitatie câteva tablouri donate de Alexandra Nechita, cunoscuta la nivel mondial drept Micuta Picasso, precum si alte obiecte oferite de vedete internationale, banii oferiti pentru acestea urmând sa fie folositi pentru derularea campaniei „Suflet pentru România” si a altor proiecte sociale initiate de Fundatia Nadia Comaneci.

Evenimentul va fi sustinut de institutii publice si private, precum si de oameni de afaceri din România si se va bucura de promovare în presa scrisa, radio si tv, urmând sa fie transmis în direct pe un post national de televiziune.

Conturile deschise de Fundatia Nadia Comaneci pentru strângerea fondurilor destinate campaniei „Suflet pentru România” vor fi facute publice de reprezentantii fundatiei înainte de eveniment si vor ramâne la dispozitia celor interesati si dupa încheierea teledonului.

Fundatia Nadia Comaneci

Fundatia Nadia Comaneci este o organizatie apolitica, nonguvernamentala si nonprofit, înfiintata la initiativa celei mai mari gimnaste a sportului românesc. Urmând modelul Nadiei Comaneci, o personalitate simbol a succesului, fundatia care îi poarta numele îsi propune sa încurajeze, sa sprijine si sa promoveze performanta, atât în sport, cât si în alte domenii de activitate, militând pentru o viata de nota zece pentru toate vârstele.

Campania Suflet pentru România

Campania «Suflet pentru România» doreste ocrotirea copiilor într-un mediu rezidential sau în centre speciale prin oferirea unor mese, asigurarea vestimentatiei si a tuturor lucrurilor necesare cresterii unui copil în conditii demne. În timpul sederii într-un astfel de centru, copiii, vor creste într-un mediu de viata decent, vor desfasura activitati educative cu educatori si asistenti sociali, eliminând totodata riscurile unei vieti fara adapost.

Virgil MUNTEANU
Director general Fundatia Nadia Comaneci
0744 3737 531
virgil.muntean@nadiacomaneci.eu
Bucuresti
4 Martie 2010

RITUALURI EGOISTE

On March 7, 2010 By nelursIn Life and Health, literatureLeave a comment

by Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Desteptatorul îngâna alene o melodie ambientala placuta si se îmbujoreaza în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populara de aburi. Barbu casca si se întinde cinci minute. Are grija sa respecte macar în linii mari instructiunile din cartea de yoga. Îi vine greu sa se dea jos din patul cu saltea modelata dupa conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca sa-i faciliteze odihna placuta. Odata ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pasta de dinti hi-tec, protectie maxima cu înalbitori si întaritori de smalt. Ca sa poata zâmbi mai târziu fara complexe, daca-i vine. La micul dejun consuma un iaurt cu culturi benefice, care-l ajuta sa mearga regulat la WC. Ca sa aiba o zi buna, fara dureri de stomac. Bea o cafea fara cofeina, îmbogatita cu extracte de ginko. Îmbunatateste memoria si combate senilitatea. Arunca ambalajul de la iaurt în sacul de deseuri recuperabile si depune cana de cafea în masina de spalat vase. Pentru un consum economic. Si ca sa crute planeta.

În masina asculta muzica clasica. Îi induce buna dispozitie, ca sa ajunga destins la serviciu. Cu un zâmbet deschis îsi saluta colegii în parcare si pe culoar. Când vor avea nevoie de el, îsi vor aminti ca are o fire optimista si-l vor trata cu prietenie, chiar daca nu vor fi de acord întotdeauna cu ce spune. Legat de zâmbet îsi aminteste de pasta de dinti si-si propune sa nu uite s-o treaca pe lista de cumparaturi din agenda electronica. Efortul de memorie e numai bun ca exercitiu mental, caci creierul trebuie antrenat si mentinut în forma, ca un muschi.

Barbu îsi trateaza partenerii de afaceri cu mare amabilitate. Le zâmbeste pâna si la telefon. Pentru ca stie ca zâmbetul îsi pune amprenta imperceptibila pe ce spunem si se transmite telepatic interlocutorului. Barbu se straduieste sa fie atent la tot ce se întâmpla în jur, fidel mottoului sau preferat: “sa nu pierzi nimic!”.

În pauza de masa manânca o salata dreasa cu multa lamâie si cu un strop de ulei de masline, urmata de o supa-crema de morcovi nu prea fierbinte (previne cancerul de esofag) si o felie de pâine integrala cu putina brânza de vaci. Asa se alimenteaza cu cap si economiseste timp, evitând coada de la banda cu mâncare gatita. În fond “mâncam ca sa traim, nu traim ca sa mâncam”. Autocontrolul e o dovada de civilizatie si Barbu e constient ca prin asta se distinge el de marea masa.

Ca premiu autoadministrat pentru timpul economisit îsi permite luxul unei plimbari prin parc în pauza de masa, si o puncteaza din loc în loc cu exercitii de respiratie profunda si de destindere constienta a muschilor.

Întors la birou, Barbu da totul ca sa atinga randamentul maxim. Pentru el tot un fel de sport, mai ales de când are scaunul ergonomic care-l obliga sa-si tina spatele drept. Îsi termina treaba cu o jumatate de ora înainte de finalul programului si profita de ocazie ca sa-si sune prietenii (pe Bucur si pe Balan) si sa se puna reciproc la curent cu ultimele noutati. Contactele sociale sunt sarea si piperul vietii, asta stie oricine.

Dupa program se întâlneste cu sotia. Împreuna inspecteaza câteva masini la mâna a doua. E timpul sa schimbe marca si sa-si ia ceva de fabricatie mai recenta, mai nepoluant. Intra apoi la o librarie, ca tot e în drum. Doamna Barbu îsi cumpara revista “Myself” si doua volume de literatura pentru femei. Barbu nu-si poate suprima zâmbetul superior, amuzat de preferintele ei literare. Ea se scuza cochet: „N-am chef de clasici greu digerabili în concediu. Revista e pe post de «o seara la meci» iar romanele sunt antidot la serialele tale politiste”. Barbu o saruta charmant în timp ce o mângâie împaciuitor pe obraz. Îi zâmbeste si o priveste lung în ochi pâna numara în minte de la unu la cinci. Ocheade sub cinci secunde pot trece neobservate; cele mai lungi de cinci secunde pot provoca suspiciuni. Îsi alege si el doua carti: una de antrenament autogen si una cu pratici de succes pentru investitii sigure.

Pentru copiii lor, ambii studenti, Barbi cumpara manualul „Cum sa facem impresie buna” si bestsellerul „Viata mea îmi apartine numai mie”. Apoi iau masa la un restaurant cu produse naturale. Comanda peste. Întorsi acasa se uita împreuna la stiri. Barbu cedeaza sotiei fotoliul de la tastatura si o lasa sa cotrobaie în voie prin internet dupa o destinatie de vacanta care sa satisfaca pe cât posibil gustul lor barbinian (un pic din toate, daca se poate la pret usor rectificat în jos, se întelege). El se destinde la televizor cu un documentar despre cele mai dificile meserii din lume, emisiune recomandata de revista Program TV, explicit pentru barbati. Pentru seara urmatoare, Barbii au deja program. Sunt invitati acasa la Bucuri, cuplu de medici, el estetician, ea dentista.

Weekendul e de asemenea programat cu atentie. Îl vor petrece împreuna cu Bucurii si cu Balanii – avocati specializati pe taxe si impozite – într-un hotel de tratament din capitala. Pachetul “wellness” e convenabil la pret pentru grupuri de mai mult de cinci persoane si contine tot ce e necesar unei destinderi fructuoase, inclusiv o reprezentatie de teatru experimental în casa scarilor a unui bloc vechi din fostul cartier muncitoresc socialist.

Daca starea vremii va corespunde prognozei pe termen mediu, Barbii, Bucurii si Balanii vor savura un weekend perfect si se vor întoarce stimulati pentru noi randamente maxime pe saptamâna urmatoare. Întins în pat, Barbu încearca un zâmbet înainte de a adormi. Ca sa viseze frumos. Dar nu-i vine. Renunta, ca tot nu-l vede nimeni pe întuneric în pat. Asa ca n-a pierdut nimic.

Fragment din “¿Que pasa?”
de Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2010

***

SONNEMBERG Gabriela, nascuta CALUTIU, la 17 noiembrie 1967, la Talmaciu, jud. Sibiu.
Email: villa@la-gamba.net

Educatie:

1974 – 1982, Scoala generala nr. 1, Talmaciu, sectia cu predare în limba germana;

1982 – 1986, Liceul de matematica-fizica “Gheorghe Lazar” (astazi Colegiul National Gheorghe Lazar), Sibiu, profil matematica–fizica

1987 – 1992, Academia de Studii Economice Bucuresti, Facultatea de Comert, Sectia “Economia Serviciilor de Alimentatie Publica si Turism, finalizarea studiilor cu Titlul Academic de Doctor în Economie (2001);

Specializari complementare:

Traducator din limba germana în limba româna, domeniul Stiinte Economice, autorizat de Ministerul Culturii – 1992; absolventa a Scolii Internationale de Vara a Universitatii Economice Viena, promotia 1991; stagiu de cercetare la aceeasi Universitate, doua semestre, an universitar 1993 – 1994, specializarea Conducere de Personal.

Experienta profesionala:

septembrie 1992 – martie 1996, asistenta universitara la Catedra de Turism si Servicii din cadrul Facultatii de Comert, ASE – Bucuresti, colaborari la disciplinele Economia Serviciilor si Turismului, Marketing (predare în limba germana), Comert; activitate didactica (seminar) la Universitatea Româno – Americana din Bucuresti în domeniul management si marketing;

februarie 1993 – martie 1996, redactor plin la revista „Tribuna Economica”, departamentul Economie Mondiala, activitate cumulativa desfasurata concomitent cu experienta didactica din învatamântul universitar;

aprilie 1996 – octombrie 1998, asistent-cumparari (junior buyer) în centrala Metro Cash & Carry România, componenta în echipa de implementare a concernului în România; începând cu decembrie 1998 si pâna astazi, odata cu stabilirea în Spania, colaborari literare diverse în internet, respectiv la revista de cultura pentru diaspora româna din Canada si America de Nord „Observatorul” din Toronto (cu începere din 2003).

Cunostinte în limbi straine:

Româna (limba materna), germana (foarte bine), franceza (bine), engleza (bine), spaniola (bine).

Lucrari stiintifice si publicatii:

1987 – 1994 lucrari prezentate la sesiunile de comunicari stiintifice studentesti, respectiv ale cadrelor didactice din Învatamântul Superior, Bucuresti: „Ambalajele si promovarea produselor” (1987), „Program de valorificare turistica a satelor românesti” (1987), „Gândirea filozofica a lui Heidegger” (1989), „Perfectionarea lucratorilor unei întreprinderi prin metode moderne de instruire” (1992), „Teorii motivationale si impactul lor asupra climatului de munca” (1994);

1993 – 1995 peste 60 de articole în rubrica proprie (Lumea si noi) precum si la sectiunea Economie Mondiala din revista Tribuna Economica (decanul de vârsta al presei economice românesti); „Tendite si perspective în managementul resurselor umane” – teza de doctorat (Bucuresti, 2002); 2003 si pâna în prezent peste 35 de articole publicate în diverse publicatii de limba româna din tara si din strainatate precum revista «Observatorul» din Toronto, «Mesagerul» din Hamilton, «Agero» din Stuttgart, «Arcada» din Nuernberg, «Romanian VIP» din Dallas, publicatiile Asocatiei Române pentru Patrimoniu, sub egida fundatiei «Intermundus» s. a.)

ianuarie 2007, volumul „Vine seninul”, culegere de texte, aparuta la Editura ANAMAROL, Bucuresti, semnata cu numele de autor Gabriela Calutiu Sonnenberg.

Domenii speciale de interes personal:

literatura si multilingvism (limba de expresie – impuls sau frâna creatiei literare?); filozofie si stiinte exacte (zone de demarcatie, respectiv domenii de suprapunere), confluente interdisciplinare, în general; fenomenul cotidian – diferente de perceptie datorate filtrului cultural individual, multiculturalism si reflectia lui în plan personal; identitatea si omogenitatea de cultura în conditiile globalizarii accesului la ea prin internet, compatibilitatea cu noi forme de comunicare (meta-limbaj).

Care este unica religie adevarata?

On March 7, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Life and Health, Ministry, TheologyLeave a comment

by Marina Glodici

Într-una din zile, câteva persoane m-au întrebat daca este adevarat ca se va impune o singura religie în tara noastra. Le-am asigurat ca este o speculatie cine stie a cui si nu e bine sa creada în zvonieri si raspândaci.
Daca am optat pentru pluripartidism în politica, de ce oare am impune o singura confesiune religioasa obligatorie? Nici gând. Asta ar însemna dictatura si lezarea libertatii de constiinta. Ca si casatoria care se face „de buna voie si nesilit de nimeni”doar pe baza dreptului de alegere si la viata intima tot asa omul decide sa aiba sau sa nu aiba relatie cu Dumnezeu. Fiecare actioneaza în concordanta cu propria sa revelatie.

Fara a sustine vreo confesiune religioasa crestina, sunt de parere ca exista o unica religie adevarata. Adica relegarea (religia) adevarata cu Dumnezeu prin jertfa Domnului Isus Hristos care a gratiat lumea de pedeapsa pacatului ascentral.

Definitia religiei adevarate care are o pratica adecvata este scrisa în Biblie în Epistola catre Iacob: „Religia curata si neîntinata înaintea lui Dumnezeu si Tatal este: sa cercetezi pe orfani si pe vaduve în necazurile lor si sa te pazesti pe tine însuti nepatat de lume”.

Teoria ca teoria, dar practica ne omoara pe toti, spune o vorba româneasca. Si se pare ca se adevereste si în zilele noastre. Unii se multumesc doar cu apartenenta la o confesiune si cred ca e deajuns. Ei nu au un crez autentic, ci fac o politica religioasa. Aceasta categorie de oameni provoaca cele mai multe controverse pe teme religioase, ajungându-se chiar la dispute serioase, injuste.

Religia nu reprezinta o doctrina, ci un crez, o cale si o practica cristica si nu anticristica. Adica pentru stimularea si regenerarea persoanei si nu împotriva persoanei, respectiv distrugerea ei. Greu de înteles acest lucru pentru unii. Si din pacate, numarul acestora se înmulteste din zi în zi. Înterese? Lipsa de întelepciune? „Omul nou al comunismului” înca neschimbat în democratic? Ramâne înca o dilema. Am întâlnit oameni realizati profesional si financiar, dar care erau nefericiti. Ei nu au un ideal maret, un scop bine identificat. Prin faptele lor, ei dau dovada ca nu au Dumnezeu. Stimuleaza si îndeamna tineretul la desfrânare, la tot feluri de practici murdare si apoi duminica se duc la o biserica. Ce pacat ca nu cunosc cu adevarat preceptele biblice care pot avea puteri miraculoase asupra caracterului!

Ceea ce este esenta tuturor poruncilor date de Dumnezeu este sa-l iubim pe Domnul Dumnezeu din toata puterea noastra si numai Lui sa ne închinam si pe aproapele nostru ca pe noi însine. Atunci nu vom putea fi lacomi sa luam nici proprietatea, nici nevasta sau sotul aproapelui nostru si în concluzie, vom fi cu adevarat toleranti cu toti cei din jurul nostru, respectând legile statului în care traim si principiile unei societati umane.
Un mare ciritc literar român a spus ca respectul fata de sine si cel de aproape înseamna onoare. Sa dea Dumnezeu ca religia noastra a fiecaruia sa ne transforme pe toti în Oameni onorabili.

Viitorul poate începe astazi

On March 7, 2010 By nelursIn Children, Europe, Family, Life and Health, Romania, USALeave a comment

by Tudor Petrut
Los Angeles, California
Numai în statul California functioneaza peste 50.000 de fundatii si alte institutii non-profit care încearca sa acopere o raza incomensurabila de cauze nobile în întreaga lume. Iar californianul, de la cetateanul de rând la vedeta de cinema, sunt generosi în a sustine, mai ales pe cei saraci si suferinzi. Orfanii si copiii bolnavi de SIDA din România au fost mereu printre sarmanii ajutati de americani.
Numai ca, în timp, du rererea lor a fost umbrita de alte si de alte cauze, în alte colturi de lume. Cum poate atunce o fundatie pentru copiii din România, una dintre multe altele care au aparut si disparut în ultimele doua decenii, sa devina cea mai importanta si recunoscuta în sudul californian? Pentru cine a avut placerea sa o cunoasca pe Stefania Magidson nu mai exista nici un dubiu, fundatia Blue Heron este rodul unei generozitati din dragoste.
”Atât de mult din viata mea este alaturi de copilarie. Ma intereseaza bunastarea copiilor, multiplele fatete ale vietii lor diurne, si cum sa facem sa le fie mai bine”, se destainuie Stefania. ”Simt ca lumea lor e înca foarte aproape de lumea mea. Înca îmi place sa ma joc ascunselea.” Pentru ca este mama a doi copii minunati, Stefania le împartaseste simtul ludic. Dupa ce s-a casatorit cu cineastul Mark Magidson, producatorul celebrului documentar Baraka, tânara brasoveanca emigrata în SUA recunoaste ca: ”am fost expusa la generozitatea neconditionata prin care sa împartasim din bunastarea si bucuriile noastre cu cei nevoiasi, sa sustinem cauze nobile. Am învatat ca misiunea mea este sa ajut, sa încerc sa îmbunatatesc viata unor suflete tinere, uitate si abandonate. Sa le ofer sansa unor oportunitati.”
Multe din initiativele caritabile se adreseaza unor nevoi de moment, necesare pentru minima supravietuire. Spre deosebire de alte actiuni de caritate, Blue Heron a optat pentru o perspectiva. Alaturi de colaboratori si de donatori, Stefania investeste în viitor. ”Eforturile organizatiei noastre s-au concentrat asupra unui program de burse universitare, acordate unor tineri orfani sau abandonati care studiaza în universitatile din România. Este o initiativa inedita, care nu a mai fost implementata în tara pâna acum.” Aceasta gândire novatoare asigura nu numai un trai decent bursantilor, cât mai ales necesarul acces la educatie.
Prin intermediul fundatiei, tinerii nu numai ca supravietuiesc, dar mai ales îsi construiesc un parcurs prin care vor functiona activ în societate si în viata. Prin aceasta perspectiva, Stefania a reusit sa impuna cauza adolescentilor români si sa genereze interesul american, dar si al conationalilor români stabiliti în SUA. De la fosta ei colega de scoala generala, Nadia Comaneci si pâna la Anastasia Soare, Petru Popescu sau Liliana Cerepnalkoski, români-americani s-au alaturat eforturilor fundatiei, sponsorizând câte un tânar student român. De putine ori de-a lungul timpului a reusit comunitatea româneasca sa se concentreze firesc în jurul unei initiative, si prin aportul comun sa genereze un program coerent si plin de succes. Si de sperante.
Este eminamente rodul unei munci neîntrerupte si al dedicatiei prin care Stefania reuseste sa mobilizeze energiile celor din jur. Mare amatoate si sustinatoare a artelor si artistilor, Stefania este mereu prezenta la manifestarile care celebreaza artisti de origine româna. Printre altele, dupa ce a produs un spectacol teatral în România, ea a concretizat un proiect în Los Angeles, spectacolul-monolog al lui Silvian Centiu intitulat ”A Transylvanian in Silicon Valley”, foarte apreciat de public si de critica. Mereu atenta la promovarea valorilor românesti, Stefania face parte din comitetul de organizare al anualului South East European Film Festival care mereu prezinta pu blicului californian filme românesti si pe realizatorii lor. Oricând o prezenta pozitiva în mijlocul comunitatii românesti, Stefania nu face politica. Echidistanta în comentarii, ea se refera cu aceiasi generozitate la nevoi sociale: ”Peste tot în lume se gaseste mâncare organica, naturala. România ar trebui sa se evidentieze în acesta ramura pentru ca are resurse agricole traditionale. Acest lucru ar putea deveni si un punct de atractie tu ristica. Din pacate, multe din lucrurile care se gasesc în România sunt importate, desi taranul român stie cum sa cultive produse de cea mai buna calitate.
Din pacate au disparut si produse care erau atât de specific românesti. E trist sa pierdem o asemenea oportunitate. Poate este unul dintre motivele pentru care românii pleaca la munca în strainatate. Si îsi abandoneaza familia si copiii.” Si ca de fiecare data când vorbeste despre copiii nevoiasi, Stefania nu îsi poate ascunde o lacrima. O picatura de dragoste prin care Stefania Magidson si fundatia Blue Heron încearca cu sârg si omenie sa ajute, sa tamaduiasca. Sa investesca, cu speranta, în viitorul unor tineri care într-o buna zi vor fi floarea unei tari de care suntem departe, dar întotdeuna aproape.
Sursa: www.gandaculdecolorado.com

INTELECTUALUL ROMAN, ÎNCOTRO?

On February 25, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, YouthLeave a comment

„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale… Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu

„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii

On January 30, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Autoare a mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate, precum si a doua volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcanescu si George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor sai constanti cu un amplu studiu despre „Ispravile lui Pacala“ (1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Pacala” sau „simptomatologia sanatatii“, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.
Structurat în sapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Pacala“ si grafica de Mara Pop, volumul analizeaza, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Pacala, perceput ca esenta simptomatica a neamului din care provine, în fata evenimentelor sta, între evenimente… fuge; actioneaza în timpul lor si râde dupa ce acestea trec.
Angela-Monica Jucan îmbina într-o sinteza bine definita si documentata (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Pacala, din unghiul manifestarilor, ce scapa de istorie, cu speculatia psihopatologica si filozofica al fondului spiritual. Printr-o analiza pertinenta, autoarea subliniaza faptul ca în Pacala redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar si homo habilis (adaptabil), aceste chintesente induc la concluzia ca „la Pacala, între spirit si materie, va învinge totdeauna spiritul – componenta pasiva, «„de interior“, a universului uman».
Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordeaza un Pacala a lui Dulfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea tinteste catre o viziune coerenta si globala asupra multitudinilor de subîntelesuri ce vin dinspre „lumea interioara“ a lui Pacala, care „fileaza impresii“. Autoarea stie sa se ridice usor deasupra obiectului investigat si sa-l analizeze în siruri de conexiuni care ilumineaza: opera lui Petre Dulfu, dar si personajul sau, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapida si pentru scenariul de idei, iubeste coerenta si armonia teoretica. Dublata de malitie, exprimarea sclipitoare are savoare: „Credem ca râsul si toate activitatile sau atitudinile adiacente constituie o ludoprofilaxie la care Pacala face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea pâna la marimi nesanatoase a însusirilor sale si asa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Ramasagurile, furtisagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitiva, etc. sunt tot atâtea tipologii (vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate), care caracterizeaza personajul abordat. Autoarea sta sub semnul ratiunii (pe care filosofia clasica germana o numea Vernuft), dar si sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci opera de ordonare si consolidare rationala pe o materie inefabila, subtila prin chiar esenta ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, înca, traieste printre noi întrucât simtul artistic al eseistului se exprima într-un limbaj el însusi rupt din formele artei. Dictiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.
Autoarea acestei interesante carti are rigoarea si precizia teoreticianului. Inteligenta este un mod de a dubla observatia asupra amanuntului, cu fine consideratii teoretice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil ca nu întâmplator Angela-Monica Jucan abordeaza reflectia libera conjugata cu cea rationala, pentru esentializarea observatiei socio-psiho-patologica. Amanunt observat si de prefatatoarea cartii, Ioana Dragota. Relatia Pacala – Tândala, observa autoarea, este abordata de Dulfu în contextul „coincidentei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Pacala. Cartea trebuie privita ca o paradigma a eseisticii, fiind seducatoare si prin reflectiile adiacente, pe care le suscita si în care aflam un fin amestec de fundament teoretic si spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativa si putere asertorica.

PASTILA SAPTAMÂNII – FERICIT SAU NEFERICIT? ASTA-I ÎNTREBAREA!

On January 21, 2010 By nelursIn Life and Health, literatureLeave a comment

by Zoltan TERNER

Fericirea e un dar de la nastere. Dat (aproape) fiecaruia. E în tine dar trebuie s-o aduci la lumina. Sa înveti sa fii fericit.

În fiecare om exista fericirea în stare de somnolenta. Trebuie doar s-o trezesti. Ea te asteapta. Trebuie doar s-o recunosti.

Fericirea nu vine din afara, ea este o comoara buna, bine ascunsa în tine însuti. E o tainica lumina interioara. Trebuie numai s-o faci sa cânte. Dar vei sti oare pe ce buton sa apesi? Aici e greutatea. Si atunci ? Începe cu ce e mai simplu. Opreste-te din goana, din plâns, din îngrijorare si vaicareala. Repeta-ti de câteva ori, în gând: Exist! Traiesc! Ce grozav ca sunt pe lume si ca nu ma doare nimic! Ca nu mi-e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete. Nu-mi lipsea pâna acum decât acest gând bun care sa ma faca fericit.

Fericirea e atunci când simpla ta existenta în lume îti da destula lumina sa te fericeasca.
Esti fericit când zbori, când te inunda visele cu ochii deschisi. Esti fericit când îti simti gândirea curgând prin tine ca o miere sau ca un foc. Esti fericit când asezi cuvintele în versuri, când potrivesti culorile pe pânza, când pritocesti idei despre lucrurile lumii.

Fericirea nu se poate cumpara cu bani. Nu depinde de numarul obiectelor pe care le posezi.

Si iar întrebam, nedumeriti: Fericit? Adica cum? Asa: multumit si încrezator în tine, în cei din jurul tau, în lume. Poti? Nu te vor socoti infatuat, prost, naiv?
Pentru unii fericirea e pacea, pentru altii e lupta. Fericirea nu poate fi suprema seninatate cum au spus unii. Creatia nu e (aproape) niciodata senina. Nu putini cunosc nasterea în chinuri a fericirii. Se si spune: Suferinta e o cale catre fericire..

De foarte multe ori fericirea însasi e o suferinta. Dar o suferinta fericita.

Pentru unii alesi, chiar prin suferinta se dobândeste fericirea. Beatitudinea. Extazul. Marile fericiri. E greu de înteles.

Medicii si psihologii ne asigura ca fericirea e un medicament pe care ni-l preparam noi însine. Cum? Învatând sa chemam asupra noastra câte un gând bun, o decizie buna, o ideie frumoasa, o certitudine de bine. Chiar si o speranta. Sau un tel superior. Drumul spre acesta va putea fi fericirea.

Când suntem fericiti, si corpul si sufletul se simt bine împreuna.

Când fericirea te va lumina cu lumina ei, vor lucra mai bine si sufletul si corpul tau. Nu numai gândirea, memoria, imaginatia sau intuitia, ci si inima, stomacul, plamânii, ficatul. Toate cele ale tale. Sângele îti va circula mai liber. Te vei simti mai usor, mai senin. Mai plin de plinatatea vietii. Mai sanatos.

Folosim metafore, de parca,totusi, fericirea s-ar naste înafara noastra si ar veni de undeva, de sus, de departe, de aproape, din pamânt, din iarba verde.

Când nu e fericire, e , deobicei, nefericire. Sau nimic. Moarte vie. Nefericirea e fericirea negativa. Ea nu e numai rea si urâta si chinuitoare, e si oarecum imorala. Îi superi pe cei din jur, le stânjenesti fericirea sau le amplifici nefericirea. Daca nu te gândesti la asta e rau. Daca te gândesti e si mai rau. Ai înca o grija care te roade. Multe, poate cele mai multe din grijile pe care le avem, ni le creem noi însine. Din ceva mic, o grija mare. Din nimic, o suspiciune, o banuiala, o parelnica parere. Primul pas spre fericire este a învata sa te dezveti de grijile inutile, de prisos, de fandacsii.

„?i s-a parut ca…”, „Ai impresia ca…”, „?i-e teama ca…” Fiecare e câte un prim pas spre nefericire. Sunt însa multi primi pasi si spre fericire.

Un prim pas spre fericire : Multumeste-te cu ce ai. Nu te uita la ce au altii.

Iata înca un prim pas spre fericire: îmbuna-te! Când esti bun, se apuca sa cânte si lumina fericirii tale. E un cerc nu vicios, ci profund virtuos : esti bun, trezesti muzica fericirii din tine. Fiind fericit, devii apt sa fii bun, întelegator, fara ranchiuna, fara mormaieli, fara mohoreala. Asta-i cercul: Bunatatea sufleteasca aduce fericire, iar fericirea aduce bunatate sufleteasca.

Înca un prim pas spre fericire: minunatul gând ca poti sa fericesti alti oameni. Gândul ca le esti folositor, ca ai ce sa le daruiesti, ca le darui si li te darui.

Fericirea nu este ceva pe care-l meriti, ca o rasplata. Nici ceva câstigat ca la loterie. E ceva realizat de tine însuti, cu propriile tale gânduri si energii sufletesti. Muzica fericirii tale este creatia ta si numai a ta.

Cine râde de mine ca spun toate astea, râde de el însusi. Poate si eu râzând de ceea ce spun. Pentru ca nu e usor sa fac ce spun. Nu e simplu. Si nu e totul. Nu exista un buton al sufletului pe care sa apesi, nici un punct anume pe care sa faci click. Sunt cu milioanele punctele luminoase si întunecate ale sufletului.

Nu-ti pasa de ce spun ceilalti despre tine? E rau. Esti socotit orgolios. Plin de tine. Iar daca îti pasa prea tare de ce zice lumea, daca ti-e teama de ce spun altii, îti pierzi încrederea în tine. Te socoti un neispravit, un nimeni. Devii nefericit. Totul e îngrozitor de complicat.

Dar trebuie încercat. Merita. Dar, fi atent: Când vine prea târziu fericirea seamana cu moartea.

Când vine prea devreme, fericirea seamana leit cu joaca.

Când nu stii ca a venit, tânjesti dupa ea. Câti oameni nu sunt fericiti fara sa stie?! Pentru ca fericirea are nenumarate chipuri. Ea poate fi mirabila Pasare Albastra a poetului, poate fi o femeie, un prieten, o lumina, o chemare, o nestemata, un har, o caldura izbucnind dinauntru, ca o muzica sau ca o furtuna eliberatoare. Poate fi un gând simplu si bun.

Dar fi atent: o fericire prea înflacarata te poate pârjoli.

Fi atent: exista si nefericirea de a te sufoca de fericire.

Gândurile bune, am spus, induc fericirea. La fel, o hotarâre buna de care sa ai credinta ca e buna. În schimb, îndoiala, invidia si ura aduc asupra ta nefericirea. Hamlet e profund nefericit. Iago la fel. Lady Macbeth la fel.

Nu confunda fericirea cu o ora de delicii, cu o aschie de fericire. Cu un licar semanând cu o armonie muzicala. Ea poate sa te minta. Ea poate sa te fulgere, sa te sageteze. Sa te rataceasca. Sa te piarda.

Când simti ca-ti da târcoale fericirea, e semn ca esti pe drumul cel bun, nu-l schimba. Fericirea se va tine scai de tine. Vei auzi în suflet, mereu, muzica ei. Cu timpul, vei deveni tu însuti, în întregimea ta, instrumentul pe care se cânta aria fericirii.

Toate acestea mi le-am spus, înainte de toate, (poate chiar numai) mie însumi. Ca sa ma ajut sa le învat. Pentru ca si eu de multe ori ma trezesc facând din neantentie sau din repezeala, ori împins de demonii din mine, câte un prim pas catre gândurile rele, catre nefericire.

Fiecare dintre cititori le va putea alege pe acelea care i se potrivesc. Toate, unele, sau niciuna.

CALATOR PRIN AMERICA: „PE ACOPERISUL LUMII MODERNE…”

On January 16, 2010 By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, USALeave a comment

by Roni CACIULARU

Din nou Times Square. Dimineata de aur si-argint. Intersectia din Centrul New-Yorkului ne întâmpina cu freamat proaspat, cu racoare, cu luminozitate. Dinamica zilei se-nfiripa calm, preocupat, dar rapid. Lume în miscare linistita. Dar nu lenta. Oameni care merg la servici. Altii care se-ntorc acasa. Turisti. Lucratori din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treaba de mult!). Se-ncarca masini. Se descarca marfuri. O parte din magazine s-au deschis. Putine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Inauntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu sunca prajita, cafeaua tare, sau cea decofeinizata, salata asezonata ori cutia cu fructe cojite si taiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvisuri proaspete. Poti lua si la pachet. Cutiile din plastic asteapta. Poti sa manânci repede si bine, dupa cum vrei si dupa cum te lasa punga… Exista si cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se vad dudui elegante, pe scaune înalte, cu tigarea lânga cescuta de pe masa, cu tipi cautând febril în laptop, si, alaturi de ei, o salata de frunze. Câte un domn mai între doua – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fuga, foiletând… Cafenlele elegante sunt pline mereu. Exista si magazine cu vânzare de alimente, un fel de bacanii mai mari, dar care au si sala de mese si autoservire. Aici se gasesc si unele mancaruri gatite. Exista tot felul de unitati unde micul dejun e rapid, gustos, atragator. Nu costa o avere!

Times Square. Statia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare rosie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oras. Asteptam. Rând. Nimeni nu concepe sa se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcam. Suntem la-naltime! La etajul masinii. E putin racoare. Vântul si imaginile îti intra prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai si filmez, e un avantaj în plus. Pornim. Nici nu stiu ce sa fac mai întâi. Sa gust placerea fascinanta a primelor contacte cu marea metropola, sau sa filmez, ca sa opresc clipa pe pelicula? Amândoua, deodata, nu sunt posibile. Ma trezesc cascând gura si uitând de scula din mâna mea de vânator de imagini. Umblu la aparat, gresesc, apas pe butonul care nu trebuie. Autobuzul alearga, ghidul îsi face „show”-ul, un adevarat show, expus cu suflet si stiinta. Si spus foarte tare, dar foarte tare, la microfon. Un show patriotic, local si american, si presarat cu curiozitati sau, uneori, cu glume pe care, nu de putine ori, personal, nu le gust… Schema e asa: cu biletul cumparat de la Franky, agentul de vânzari de la coltul strazii, îmbracat cu o pelerina scurta, tot în culoarea autobuzului turistic ( si înconjurat de alti 10 -12 vânzatori ca si el, majoritatea „de culoare”, adresându-se si cu pliante aproape fiecarui trecator, fara a insista însa, spre a nu tulbura ritmul si atmosfera strazii, dar si pentru a „prinde” un alt potential client) – cum spuneam, cu biletul pe care-l achizitionasem avem posibilitatea sa coborâm în ori ce statie. Ne reurcam, apoi, într-un alt autobuz, de aceeasi culoare, când vrem. Si tot asa. Numai putere si timp sa avem!

Sa fie clar. Rândurile mele se adreseaza celor ca mine, care înca nu au cunoscut New Yorkul, unora care nici nu si-au permis sa viseze la o astfel de calatorie, dar nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ceasul cel bun! Desigur, nu eu am descoperit America, si nici nu intentionez „sa ma dau rotund”. Voi spune numai lucruri cunoscute, pentru cei care nu le cunosc. Deci, oricât de patimas dupa senzational as fi, e vorba numai de ce m-a frapat pe mine, strict personal, încât, cu siguranta, „senzationalul” meu poate fi banal, chiar foarte banal, pentru cei care stiu deja ce trebuie stiut, într-un astfel de periplu. Va sfatuiesc, prin urmare, cei din aceasta din urma categorie, superiori fiindu-mi, sa-mi dati pace si sa renuntati la aceasta lectura…

Asa! Si acum, sa mergem mai departe si sa va redau câte ceva din marea mea aventura. Ma doare putin spatele, dar sunt aici, la New York!, întelegeti Dumneavoastra? La New York!!! Eu, neînsemnata picatura din acest ocean sunt la fel cu imensa apa multicolora de aici, plin de energie, de succese, de tumult, de potential al uraganelor, sau de mari descoperiri în slujba vietii, a omului! Spatele meu? Mai conteaza el?! Nici nu exista. Asa ca beau Aghiazma, desi nu ma cheama Grigore, si ma bucur de farmecul unei religii deosebit de laice, care se chema, pur si simplu, New York. „Laice”, este, de fapt, impropriu spus. Orasul acesta imens, cât o tara (numarul de locuitori e mai mare decât al Israelului, de pilda), e un conglomerat de religii – si de atei! – si e un conglomerat de natii, de oameni care îsi apartin lor însile; mai întâi si mai întâi – lor însile!… Îi vezi pe strada, la munca, la teatru, la cinema, la colt de strada, în parcuri sau restaurante, la doctor sau la întâlniri romantice ori de alt fel. Dar e timpul sa vedem ce se poate vedea. Pe fuga, desigur. M-au durut si picioarele de atâta mers, caci ne-am plimbat enorm de mult pe strazi. Dar cine mai tine seama de picioare?! Ele cu ale lor, eu cu ale mele.

New York – „per pedes apostolorum”, dar si din autobuzul rosu, cu etaj si ghizi aprigi! Ploua, ninge, e arsita – ei cu microfonul si cu povestile lor despre orasul de vis si realitate, care îsi traieste libertatea în fel si chip. Statuia Libertatii îi binecuvânteaza si-i aproba. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipa.

Deodata, ce ne-am zis? O privire si mai cuprinzatoare s-ar putea sa avem daca privim marele oras metropolitan de sus, de pe un zgârie nori. Zis si facut. New York-ul de pe acoperis! De pe acoperisul lumii. Coborâm la statia de la Empire State Building… Cândva asta a fost cea mai înalta cladire din New York. A detinut acest record zeci de ani. Dar si acum, „Empire” este, dupa parerea unor experti în materie, una din cele mai înalte cladiri de aici si, cu siguranta, spun ei, cea mai frumoasa. Dar nu cred ca frumosul poate fi descris. Trebuie simtit, înteles, absorbit. Ori cum însa, turnul imens are suprematia numelui sau. Si nu întâmplator. Blocul este amenajat pentru valurile de turisti, care vin si vin… Un calcul relativ exact arata ca de la inaugurarea acestui Observator, în 1931, mai mult de 110 miloane de oameni au vizionat poate cel mai mare spectacol al omenirii, jucat de mii si mii de actori, având cea mai mare reteta de casa. Ca vizitator, care platesti taxa de intrare, esti bine venit oricând. Dar sa relevam ca în acest turn imens lucreaza sau locuiesc 16.000 de oameni (cam cât populatia unui orasel asezat pe verticala). Ai de urcat aici 102 etaje, si asta se realizeaza în 50 de secunde, daca folosesti – cum altfel?! – unul din cele 73 de lifturi care functioneaza fara ca macar sa simti!

„Zgârie Norii” sunt una din vechile carti de vizita ale New York-ului. Orasul a detinut adesea primul loc în lume, cu cele mai înalte cladiri care s-au construit… Spiritul ambitios, competitiv, este energic si demonstrativ. Oamenii aveau nevoie sa-si dovedeasca lor, în primul rând, ca totul e posibil. Ideea de zbor, de înaltare, o vom mai gasi la americani, e o obsesie, o superba obsesie, prezenta si prin Brâncusi (Da, da! Brâncusi – cum am mai spus, la timpul potrivit) si prin multe si atât de diverse realizari ori tendinte din stiinta si tehnica, din arta si finante, din filozofie si iubire. La Washington vom vedea „Muzeul cuceririi cosmosului”. E doar un exemplu care ilustreaza concret deviza nespusa, dar prezenta permanent, în mintea americanilor: „Sus, tot mai sus!”. Sloganul milionarilor si al miliardarilor – ei sunt, de fapt, unul din marile motoare ale lumii – este perfectiunea, lucrul excelent facut, dar si profitul, cât mai sus! Iar de la milionari la omul de rând este, cred, o distanta de cel putin 100 de etaje. Totusi legatura se face, si suflul aerului pur, al înaltimii si al tendintei de înaltare, de zbor, de autodepasire, de vietuire si supravietuire, se face eficient, la fiecare palier, de sus pâna jos. Vitrinele strazii, masinile elegante, actele de cultura – unele, nu putine, destul de costisitoare – restaurantele, hainele, totul te îndeamna sa respecti regulile succesului, sa fii inventiv, destept, competitiv, sa dai totul ca sa primesti cât mai mult!

Revin la zgârie nori, la istoria constructiilor din New York: prima din seria de cladiri dintre cele mai înalte, construita în 1890, s-a numit New York World Building (106 metri, masurati pâna la vârf). Cei mai celebri „zgârie nori” sunt, pe lânga cel catre care ne îndreptam (si care are o înaltime – masurata pâna la vârful de pe acoperis, de 449 metri), Cladirea Chrysler (cu 319 metri pâna la vârf) – se afla vizavi de Gara Centrala, Centrul Rockefeller si altele… Dar din aceasta serie, doua sunt lipsa. Ma refer la cele doua Turnuri gemene – zgârie nori, de o înalta semetie, de cea mai înalta semetie, pâna mai ieri, World Trade Center (528 metri), distruse nu de prea mult timp. E vorba de acel parsiv pumnal înfipt în inima omenirii, înca sângerânda. Un pumnal al invidiei si gândirii negre, al terorii – pericolul cel mai mare care poate exista acum sau oricând! Locul acesta al dezastrului este în prezent cu escavatoare, macarale, masini moderne, ingineri, arhitecti, lucratori nu prea multi, ba chiar putini, neridicând, deocamdata mai NIMIC peste nivelul pamântului. Locul dezastrului se numeste, zguduitor: Ground Zero!

Spre terasele Observator de la etajele 86 si 102 ale lui „Empire State Building” urca anual peste un milion de vizitatori dintre care, marea majoritate, fac parte din cele 47 de milioane de turisti, pe an, ai New Yorkului – ei cheltuind, în acest magnific oras, 30 de miliarde de dolari… Acest bloc imens si impunator, ridicat în 1931, este deservit de sute si sute de femei de servici, ca si de oameni de ordine, casierite, îndrumatori, portari, paznici, electricieni, întretinatori de ascensoare, de aparate de aer conditionat, de frigidere etc., etc. Corpul solid si suplu al lui „Empire” contine 37 milioane metri cubi de beton, precum si alte materii prime specifice constructiilor de acest gen. Si daca cineva este curios în privinta întretinerii unei vieti civilizate, sa notam doar o simpla informatie care, poate, ne va ajuta sa ne facem o idee: instalatia de apa de aici însumeaza nu mai putin de 120 km.de conducta.

Sus, la „Observator”, pe terasa, ne asteapta un spectacol de o rarisima frumusete! Si parca se-aude cunoscuta melodie „New York, New York”… Jos, la picioarele noastre, o colosala concentrare de energie umana, de viata, cu bucurii si tristeti, cu victorii mari sau de-o clipa si cu triumful, esential, al existentei. O existenta demna, pentru cât mai multi. Demna si libera.

Privita de pe-acoperisul lumii – viata pare însa mai lenta, mai domoala, mai mecanica si mai ireala. Si-n unda transcedentala a extazului, vazând dimensiunile gigantismului devenit cam liliputan, te-ntrebi, ca un filozof de doi bani: „Si totusi, ce e omul?!”.
Ma scuzati… Pauza de publicitate!

CHICAGO – ORASUL DE SUB NORI

On January 16, 2010 By nelursIn Life and Health, literature, USALeave a comment

by Elena Buica

Daca treci prin Statele Unite ale Americii si ti se iveste ocazia sa vizitezi uriasa metropola Chicago din statul Illinois, orasul minune al secolului al XIX-lea, de care presedintele Barack Obama este atât de mândru, te poti socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizita si în sfârsit, în august, 2009, am reusit sa-l vedem împlinit.

Cum sa nu-ti doresti sa vizitezi acest oras, care, datorita importantei lui economice, trece astazi drept capitala neoficiala a partii interioare a statelor Unite! Stiam ca orasul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumatatea secolului trecut, ajutat de pozitia sa geografica, de resurse naturale din zona, de tehnica avansata si de harnicia oamenilor, dar acum puteam sa vedem „cu ochii nostri” cum a ajuns o uriasa metropola, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit si „orasul care munceste”, dar mai poarta înca un supranume: „orasul vânturilor”, „windy city”, datorita vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune ca prima atestare exista din 1803 când armata americana a construit un fort de aparare. Abia în 1825 s-a transformat în oras. La început a fost o mica localitate de frontiera, iar astazi este al treilea mare oras din USA cu o populatie de 6.800.000 locuitori si este un centru important de industrie, comert, cultura si sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite institutii de învatamânt din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri ca în orasul lor îsi desfasoara jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive nationale.

Ne-am amintit ti de faptul ca numele orasului Chicago este legat de lupta dusa de muncitori pentru conditii de viata si de munca mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenta de catre politie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasa drept Ziua internationala a muncii, zi pe care noi am trait-o în România un lung sir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele orasului Chicago mai este legata si trista faima de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibitiei din anii 20. Orasul este faimos si pentru cluburile de jazz si blues. Dar pentru noi, mai ales pentru fiica mea, Andaluza, cea mai deosebita trasatura a orasului, ramâne incontestabil, arhitectura de-a dreptul uimitoare. Sunt cladiri cu stiluri diferite care se îmbina armonios, constructii celebre, cunoscute în toata lumea. In admiratia cu care le-am privit, mie mi se parea ca traiesc o adevarata simfonie a cladirilor. De aceea pentru noi, multe din celelalte valori ale acestui oras ramâneau în umbra celebritatii constructiilor. Ne fascinasera demult imaginile cu zgârie-norii vestiti în toata lumea si ramasesem cu gândul suspendat la ele. Când vorbesti despre ceva ce n-ai vazut decât în filme sau fotografii, ramâne ca ceva mort, dar daca vezi, se naste ceva nou, ceva în care pulseaza viata. Si în noi a pulsat multa viata în cele câteva zile de vizita.

Si, într-adevar, plimbându-ne pe jos, am respirat aerul pe care l-am trait privind arhitectura mareata, moderna care domina centrul, o adevarata minunatie. Desi are un sistem de transport în comun foarte bine pus la punct, Chicago este un oras facut sa-l vezi pe jos. Totul e clar, organizat, planificat, cu adrese usor de gasit. Primul contact cu orasul te impresioneaza prin conturul cladirilor proiectate pe linia de orizont. Înaltimea multor cladiri, unele peste 60 de etaje, ne producea ameteala, ne facea sa ramânem cu gâtul strâmb, privind mereu în sus. Simteam apasatoare micimea fiintei umane. Acolo am reflectat asupra unei idei. Mi-am amintit de un raspuns pe care mi l-a dat un ghid turistic, cu mai multi ani în urma, pe când ma aflam în Atena. L-am întrebat de ce în Atena nu sunt cladiri asa de înalte ca în alte orase mari ale lumii si raspunsul lui a venit întelept, ca din gura filosofului grec Protagoras: „omul este masura tuturor lucrurilor”. Avea dreptate ghidul, caci senzatia pe care o traiam acum la prima vedere a uriaselor cladiri era si aceea de înfricosare, alienare si nevoia urgenta de evadare.

Este o parere unanim acceptata de toata lumea ca zgâraie-norii au luat nastere în Chicago. În anul 1871, un devastator incendiu a distrus o treime din oras, dar nu si energia oamenilor, asa ca orasul a fost reconstruit din temelie. Strazile au devenit mai largi, iar conditiile sanitare mult mai bune. Arhitecti vizionari au construit cladiri frumoase, interesante, moderne, îndraznete pentru acea vreme, ramase în mare admiratie si astazi. S-au construit cladiri înalte folosind pentru prima data tevi lungi de otel, asigurandu-se astfel rezistenta fata de vânturile puternice din zona. S-au realizat cladiri asezate pe piloni umpluti cu beton de stanca fiind fixati de stratul de roci din pamânt. Asa a fost construit turnul Sears, numit de anul trecut Willis Tower, finalizat în 1973, unul din primii zgarie-nori din lume. Scheletul turnului e alcatuit din 9 uriase tevi, de înaltimi diferite, care au sectiunea transversala de forma patrulatera, formând la baza un patrat urias cu latura de 69 de metri. Cladirea are 110 etaje, înalta de 442 de metri, dar cu cele doua antene de televiziune, atinge 520 de metri. Dupa distrugerea World Trade Center, Sears Tower a devenit cea mai înalta cladire din SUA si a cincea din lume.

Turnul are 16.000 de geamuri de culoarea bronzului care sunt spalate de sase masini automate de spalat geamuri, de opt ori pe an. În dorinta de a atrage cat mai multi turisti, în anul 1985 i s-a adaugat un pavilion de vizionare pentru turisti (1,5 milioane anual), la etajul 103 de unde se poate admira superba panorama a orasului. Când am urcat cu liftul la acest pavilion, nu numai ca ne-a dus într-un neasteptat de scurt timp, un minut si câteva secunde, dar nu am simtit nici momentul plecarii, nici pe cel al opririi. Ca sa privim panorama orasului si sa facem fotografii, de pe terasa cu balcoane numai din sticla, ne-au trebuit multe minute de acomodare. Pasind pe podeaua de sticla transparenta, îti dadea fiori de gheata ca vei calca în gol. Am trait acolo senzatii tari, de neuitat, desi le-am mai încercat si în Toronto la CN Tower.

De la etajul 103, aflat la 412 metri înaltime, priveam celelalte cladiri ca din avion. Aceleasi cladiri pe care le vazusem de jos în sus ca pe niste colosi, acum îsi pierdusera imensitatea. De la aceasta înaltime, pe strazi, masini si oameni mici ca niste insecte, îti lasau impresia de miscare haotica, de forfota bezmetica.

Aceasta minunata cladire va fi depasita de o alta, aflata acum în constructie, numita Chicago Spire, creatia unui arhitect spaniol, Santiago Calatrava. Ea va fi una din cele mai mari cladiri ale lumii si va schimba radical orizontul orasului. Va fi urmatoarea atractie turistica a acestui oras.

Chicago Spire va fi în forma de spirala rotita cu 360 de grade si nu vor exista doua apartamente cu aceeasi priveliste. Uriesimea acestei cladiri va avea înaltimea de 610 de metri, cu 150 de etaje si 1194 apartamente.

Despre cladirile din Chicago se pot scrie multe volume. Un aspect deosebit îl dau acoperisurile a zeci de imobile, inclusiv al primariei, cu gradini suspendate care fac oficiul de acoperis vegetal si contribuie la limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Acoperisurile vegetale au deosebite efecte estetice si în acelasi timp, ele permit utilizarea mai buna a sistemului de evacuare a apelor, recuperând apa de ploaie care este folosita la stropit si protejând cladirile de uzura, asa cum sustin expertii în domeniu. Asadar, Chicago poate fi numit, si orasul gradinilor suspendate.

Merita mentionate, fie chiar si din vârful condeiului si alte aspecte deosebite ale acestui mare oras. Îti stârnesc admiratia solutiiile pe care le-au gasit transportului în comun. Reteaua metroului asigura deplasarea sigura si rapida în toate directiile. O multime de strazi sunt partial acoperite, deoarece pe deasupra lor trece metroul aerian.

Plimbarea cu vaporul de-a lungul tarmului, ne-a oferit imagini care ne trimeteau iarasi si iarasi cu gândul la uriasa putere de creatie a oamenilor. Am înteles de ce se spune despre Chicago ca are cea mai frumoasa vedere din lume de pe lacul Michigan. Plimbându-ne cu vaporul, am înteles de ce a fost numit orasul vânturilor. S-a pornit un vânt atât de brusc si atât de puternic, încât a speriat pe toata lumea de pe platforma vasului si a trimis-o înauntru. Era de-a dreptul periculos sa mai ramâi. Un sfert de ora mai târziu se putea din nou iesi pe punte.

Am privit orasul si de la o alta înaltime, dintr-o uriasa roata, din scaunele careia am putut vedea o alta minunata panorama a orasului. Spre bucuria noastra, am avut norocul sa asistam de pe malul lacului Michigan si la o demonstratie aviatica în care maestria pilotilor ne-a dat satifactii deosebite, ca cea traita în uriasa roata cu avioanele zburând aproape de capul nostru.

În ziua în care am plecat, o zi de luni, 17 august, ne-am mai întâlnit cu o situatie deosebita. 11.000 de bugetari au fost trimisi în concediu fara plata în încercarea municipalitatii de a reduce deficitul bugetar. Primarul orasului, Richard M. Daley, a anuntat ca vor mai fi înca 2-3 astfel de zile pâna la sfârsitul acestui an. Orasul parea mort. Noroc ca pentru noi a fost ziua în care paraseam orasul si aflându-ne în masina noastra, am putut sa ne deplasam spre casa.

Am vizitat orasul Chicago de doua ori, si în drum spre Arizona, si la întoarcere, dar nu pot sa spun de câte alte ori as mai dori sa-l vad si cred ca tot cu aceeasi dorinta de la început, sa privesc ”bijuteriile” arhitectonice.

Este usor de înteles de ce ne-am alaturat presedintelui Barack Obama în admiratia acestui oras minune (Vezi poza!).

FAPTE DE LIMBA, MAGISTRAL DALTITE IN ECCLESIASTUL

On January 16, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, Life and Health, literature, poetry1 Comment

by conf.univ.dr.Ada ILIESCU

Parcurgând versetele acestei carti, întelegem si mai mult de ce acest personaj este atât de pesimist, facându-ne sa pricepem ca “viata, pe pamânt nu este decât un mare esec”, este o existenta consumata sub semnul absurdului, nu departe de existenta dobitoacelor, omul rezumându-se la un mod de existenta vulgar, adica la a mânca, a bea si a iubi o femeie, “data dupa lege” .

Dupa ce, în primele capitole, se trece în revista “nimicnicia” si “zadarnicia” celor omenesti, în Capitolul 4, asistam la derularea unor învataminte, dobândite de sfatuitor, în urma unei experiente personale, sustinute – asa cum am mai spus – , si de folosirea verbelor la timpul perfectul compus, care se stie ca exprima actiuni trecute si terminate, precum si folosirea , cu precadere, a persoanei I, nr. sg. :
. Si m-am întors si am vazut toate asupririle
care se fac sub soare (4,1).
. Si am vazut ca toata osteneala
si toata barbatia unei fapte
nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau(4,4).
În cele din urma, Ecclesiastul ajunge la o concluzie care socheaza, afirmând:
. Si i-am fericit pe cei morti
– pe cei ce de-acum au murit –
mai mult decât pe cei vii
– decât pe cei ce sunt înca în viata –;(4,2).
Si în acest capitol, apare – ca laitmotiv – propozitia :
…aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt(4,4).
cu varianta:
. Iata ca si aceasta-i desertaciune si nevointa rea(4,8).

În Capitolele 5, 6, 7 si 8 ni se prezinta ideea ca bogatia nu este altceva decât desertaciune, cu alte cuvinte este si ea zadarnicie :
. Cel ce iubeste argintul nu se va satura de argint,
iar cel ce iubeste bogatia nu se va bucura de roadele ei;
si aceasta-i tot desertaciune(5,9).
Spuneam, cu alta ocazie, ca aceasta carte abunda în constatari dureroase si în cugetari. De aceea nu trebuie sa trecem cu vederea nici multiplele interogatii retorice adresate de acest personaj unic, în felul sau, noua, cititorilor :
. Caci cine stie care e binele omului în viata lui,
în numarul zilelor vietii lui de desertaciune
prin care el a trecut ca o umbra?
si cine îi va spune omului
ce va fi dupa el sub soare?…(6,12)

Însa, taina lucrurilor ne-o ofera Capitolele 8 si 9 , în care i se ofera cititorului o unda de speranta, plecând de la ideea:
. Cel ce pazeste porunca nu va cunoaste vorba rea (8,5).
. ca bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu(8, 12).
comparativ cu cel ce nu se teme, care nu va petrece multe zile la umbra, aici, umbra semnificând viata sau protectia.

Solutiile pe care le ofera Capitolele 8 si 11, pentru a te bucura de viata si pentru a fi sigur ca vei supravietui sunt :
. Pazeste porunca regelui
si nu te grabi sa calci juramântul lui Dumnezeu,
Nu te îndeparta de la fata lui (8,2).
. Arunca-ti pâinea pe fata apei,
ca dupa multe zile o vei gasi(11,1)

Tot Ecclesiastul, evidentiaza si un mare paradox, si o mare dilema, pe care majoritatea oamenilor nu le înteleg si pe care nu le recepteaza ca desertaciune, ci ca pe o nedreptate, aceasta fiind, poate, “motivatia”, “scutul” cu care se apara necredinciosii, cei care nu-si explica de ce se întâmpla asa, ca nu e drept sa se întâmple ceea ce se petrece în lume :
. Exista o desertaciune care se face pe pamânt, caci
exista drepti peste care vin relele ca si cum ar fi facut
faptele nedreptilor si exista nedrepti peste care vin
cele bune ca si cum ar fi facut faptele
dreptilor(8,14)

Nota pesimista si indignarea mascata anunta finalul Capitolului 8, din care se deduce ca “omul este atât de ignorant si nepasator”, încât nu simte si nu poate sa descopere lucrarea ce se face sub soare (8,17):
… si oricât ar zice înteleptul ca stie, tot nu va putea
sa afle.
Oricât se va osteni sa caute, nu va gasi,

Si în Capitolul 10, la fel ca în celelalte, întâlnim cugetari, numai ca aici “curg în cascade”, amintindu-ne de povetele bunicilor, de Psalmi, de Proverbele lui Solomon si de întreaga Sfânta Scriptura, care este, în cele din urma, cel mai graitor si dens tratat de morala scris pâna în prezent, este cartea care ne ofera cea mai sigura orientare etica pe care o putem însusi de la cineva sau din ceva .
…un dram de întelepciune e mai de pret decât slava
nebuniei(10,1)
. Cel ce sapa groapa va cadea într’ însa(10,8).
. Cuvintele unei guri întelepte aduc bunavointa,
iar buzele nebunului îl vor înghiti(10,12).

Capitolul 11 surprinde si prin degajarea cu care Ecclesiastul îi îndeamna pe tineri sa duca o viata plina de veselie, desfatându-si inima si umblând chiar unde îi îndeamna inima, dar nu uita sa le spuna ca, totusi :
… e bine sa-si aminteasca de zilele întunericului, ca tare multe vor fi (11,8).
…sa stii ca pentru toate acestea, te va aduce Dumnezeu la judecata(11,9).

Capitolul 12 debuteaza cu o fraza, care nu numai ca este adevarata, fiind rostita de Ecclesiastul cel adevarat, ci si pentru ca fiecare dintre noi, cei ajunsi la batrânete, i-am verificat esenta, simtind – pe propria piele – , ca retinem, cu mare exactitate sentimente traite si fapte de viata petrecute în tinerete, dar uitam, poate, acum – la batrânete – , ce-am mâncat ieri la prânz (!?).

De aceea Ecclesiastul, prin intermediul unui verb la imperativ, trage semnalul de alarma, îndemnându-ne sa-l cunoastem si sa-l iubim pe Tatal Ceresc, înca din copilarie:

. Adu-ti aminte de Ziditorul tau
în zilele tineretilor tale,
mai înainte de a veni zilele rautatii
si mai înainte de a se apropia anii
în care vei zice: –
“Ei sunt pe dinafara voii mele !”
(12,1)
Dupa opinia noastra, asistam în acest capitol de sfârsit, la cele mai subtile si mai maiestrite “versuri libere”, scrise pentru prima data, despre ultima etapa a vietii omului, când vor veni zilele rautatii, în care se folosesc metafore de maxima densitate, revelatoare pentru ceea ce se întâmpla cu noi, “la vremea bogatiei în ani” :
…si frica îti este pe drum,
când înfloreste migdalul
si creste lacusta
si se scutura chiparosul(12,5)

Folosirea insistenta a conjunctiei SI cu valoare narativa, orala, pe parcursul întregului capitol, releva un fapt deosebit de adevarat si uman, si anume ca tot ce a creat Ziditorul îsi urmeaza un ciclu regulat si perpetuu, de mii de ani !

Punctul culminant al întregii opere este, dupa parerea noastra, versetul 7, din ultimul capitol, în care Creatorul si Atottiitorul Cerului si Pamântului, Cel ce L-a zidit pe om din tarâna, dându-i viata vesnica, îsi ia înapoi suflarea de viata pe care i-o daduse la începuturi, generând în sufletele noastre nu numai o strafulgerare si o teama cumplita, dar si constiinta realizarii de catre Ziditor a unui act justitiar, pus în aplicare, act pentru care numai noi, oamenii, în nimicnicia noastra, n-am facut nimic pentru a-l anula.

Analizând acest capitol, si cu instrumentele unui critic literar autentic, acesta n-ar putea trece cu vederea faptul ca, în finalul acestuia, se simte vocea unui alt autor, care îl elogiaza pe primul, cel care Mult s’ a straduit, relevându-i calitatile, începând cu efortul acestuia de a gasi – la fel ca Eminescu si ca Arghezi – , “cuvintele potrivite, care spun adevarul”, acest efort fiind nu numai o problema de tehnica poetica, ci si o traire afectiva din partea creatorului de inefabil si de frumos.

Nu putem trece cu vederea capacitatea de metaforizare a sensului unor cuvinte ori sintagme, de tipul “cuvintele dorului”, “scrisul sagetator”etc., adica cel care tinteste drept ca o sageata, fiind deci corect, îndreptându-se catre o tinta, pe care, neaparat, trebuie sa o atinga sau :
…tepusele sunt ca niste cuie bine batute, daruite din
îmbelsugarea unui singur Pastor 12,11

Cum putea sa se încheie acest superb tratat de etica si morala, care este cartea Ecclesiastul, decât cu câteva sfaturi – nu numai pentru cei care stiu sa mânuiasca fraza, transfigurând artistic realitatea :
… fiul meu, ia aminte:
“A face carti multe e o treaba fara sfârsit, iar nelinistea gândului e truda pentru trup” (12,12), ci si pentru toti muritorii – , sub forma unei încheieri :
. Încheiere:” Totul a fost auzit”.
“Teme-te de Dumnezeu si pazeste-I poruncile” (12,13)
. Ca Dumnezeu va aduce fiece fapta la judecata, în tot
ascunzisul ei, fie ca e buna, fie ca e rea (12,14).

Într-adevar, a face carti e o treaba fara sfârsit si, am spune noi, “este cel mai dulce supliciu”, mai ales când simti ca Dumnezeu îti permite sa intri în partasie cu El, trimitând pe Sfântul Duh sa te inspire, sa te ajute sa fii un mic hermeneut, si, cu modestie, sa încerci sa descifrezi si sa interpretezi aceasta lume extraordinara, cu faptele ei miraculoase si suspect de reale, care de secole s-au adeverit, acestea toate – existente în Sfânta Scriptura .

Spre deosebire de alte capitole ale Vechiului Testament, care, din punct de vedere gramatical, abunda în constructii inedite, privite sub aspectul concordantei gramaticale, care dau impresia unei discrepante, uneori, aparuta si din cauza unei ample succesiuni de unitati frazeologice, cu o cristalizare de tip arborescent, cartea Ecclesiastul însa da o larga deschidere registrului launtric al oricarui cititor, fie el “în clocot”,“caldut” sau “rece”, în iubirea fata de Tatal Ceresc.

Concluzia noastra, ca specialisti în Filologie, este ca toate structurile morfosintactice si lexicale, din opera Ecclesiastul, „ascund” perfect ideile pe care vrea sa ni le comunice bunul Dumnezeu. Depinde numai de noi daca suntem capabili sa interpretam si sa întelegem faptele de viata prezentate si redate, cu toata dragostea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea îi invitam pe cititorii nostri sa deschida Biblia si, la pagina unde se afla Ecclesiastul, sa-si permita sa poposeasca asupra acestei minunate opere inspirate de Dumnezeu si sa nu se sperie de cele ce va citi, ci sa ia aminte si sa-l simta pe Creator respirând pe pagina cu ei !
Amin !