Category: Christian Perspective

PASCU BALACI DESPRE „MISTERUL LUI IISUS”

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Cei mai importanti poeti si scriitori ai Oradiei s-au reunit la Libraria Gutenberg din municipiu, pentru a participa la lansarea volumului “Das Mysterium Jesu” (“Misterul lui Iisus”), semnat de scriitorul si dramaturgul Pascu Balaci. Cartea a fost prezentata de poetul Ioan Moldovan, directorul revistei „Familia”, iar invitatul de onoare al evenimentului a fost PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea. Un grup de elevi de la Liceul Teoretic German “Friedrich Schiller” din Oradea a citit din volum in limba germana, de asemenea, si dr. Lucian Munteanu.

„Ma bucur foarte mult ca suntem impreuna in aceasta zi, ca s-a nascut acest volum pentru care si eu sunt «vinovat». In toamna, cand trebuia sa merg la Roma, Pascu Balaci mi-a adus aceste sonete traduse in germana sa le duc Papei. I-am spus atunci ca ar fi bine sa le publicam pentru ca una e sa dai sonetele pe niste foi A4 si alta sa mergi cu un volum. Si asa s-a nascut aceasta carte”, le-a marturisit PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, celor prezenti ieri la lansare. Ierarhul a mai mentionat ca acest volum cuprinde sonete deosebite, referitoare la credinta, la ceea ce are omul mai profund si ca, lecturand aceasta carte, cititorul va gasi, dincolo de omul Pascu Balaci, o parte din sufletul sau care ni se ofera.

Pentru a intra in atmosfera sonetista a poeziei germane, cativa elevi din clasa a IX-a A de la Liceul Teoretic German „Friedrich Schiller” din Oradea au citit din volum in limba germana. Este vorba de: Anca Romocea, Ioana Florea, Vasile Timis, Larisa Gug si Marcel Barbut. De asemenea, si dr. Lucian Munteanu, a fost invitat de autor pentru a citi din volum in limba lui Goethe.

„Volumul lui Pascu Balaci trebuie considerat ca o tentativa a poetului de a-si transmite mesajele si intr-o alta limba, de data aceasta in germana, prin intermediul poetului si traducatorului Josef Johan Soltesz. Traducerea a fost realizata inainte ca realizatorul ei, traitor la Satu Mare, sa fi trecut la cele vesnice”, ne-a spus poetul Ioan Moldovan, directorul revistei Familia, mentionand ca Pascu Balaci este un sonetist cu o bogata infaptuire lirica in acest gen pretentios si oarecum cazut intr-un con de umbra astazi.

„Se poate spune ca personalitatea scriitorului se defineste prin cultivarea a doua genuri: teatrul si poezia (aceasta mai ales in forma fixa a sonetului). In amandoua directiile, Pascu Balaci s-a ilustrat prin numeroase aparitii editoriale. Nu mai putin de 10 volume de sonete a publicat pana acum.

Cartea lansata este o editie bilingva, cumuland volumele anterioare Sonetele catre Iisus” si Viata lui Iisus in treizeci si trei de tablouri, din 2002, respectiv 2004″, a mai adaugat Ioan Moldovan. De altfel, critica a semnalat la timp faptul ca pentru Pascu Balaci a scrie sonet este o provocare a dorintei de implinire prozodica prin abordarea faptului biografic, dar mai ales pe teme fundamentale ale culturii omenirii.

Loredana IONAS
27 ianuarie 2011
Oradea

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Marturii si  marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995.  Provenind dintr-o familie  traumatizata, la un moment dat a  plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara.  I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice  refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda  un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin  trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria  este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori  voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea  de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea  din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare  sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare  si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o  criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica  –  feed back –  (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul  sarac de pe dealul Hunedoarei,  este evocata indraznet si cu har narativ,  prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura  cripto-comunista  din 1989 si imediat  – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina.  Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul  Ligiei  Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in  romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita  proprie si  experimentul  misionaristic  al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor,  pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar),  Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc.  si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat  cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ:  ii cunosc efortul de a  fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip


Taina lui EMANUEL

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, TheologyLeave a comment

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu  a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14  vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii”  (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.

Reflections on the Practice of Love

On By nelursIn Christian Perspective1 Comment

This was the first Christmas we celebrated without my father’s physical presence among us. His absence made the joy of celebrating Christ’s birth bittersweet. Though we all remarked on his physical absence, in spirit, we all felt that he was among us. We missed him most when the time came to say the prayer at the Christmas Eve dinner table. This had always been his task. Always eloquent in his prayers, he would enumerate our blessings and give thanks. Invariably, he would give praise for each family member and pray for togetherness. His prayers would always end with the same final words: “We pray this in the name of our Lord and Savior, Jesus Christ, Amen.” We decided to re-publish his 2007 Christmas article, “si Totusi Iubirea…” in part because we missed seeing his words printed in the newspaper, and in part because the article’s message uncovers new meanings in the present context. I have been having mental discussions with him lately, as we would often have when he was in life. You see, my father taught me the art of discourse, because he would always start with an interrogation of premises, followed by a Socratic method of questioning that would develop the exchange patiently.

Usually, we would come to a communicative understanding or an impasse, depending on how the argumentation process would unravel. Few people appreciate this kind of engagement, because it requires a collaborative process. Like a game of chess, each argumentative move matters, and one cannot move on to the next phase until the other discussant agrees to move that way.

You will note that in Cristian Ioanide’s article, “si Totusi Iubirea…,” he argues for Christianity’s uniqueness among the religions of the world using two principal arguments. The first, he says, is that Christ did not seek to prolong the time He lived among His disciples in order to perfect their understanding of His teachings. Rather, Christ came to spread His message and to suffer a premature death. (El a venit doar sa-si lanseze mesajul Sau si ca sa sufere o moarte prematura si napraznica.) This message is found most summarily in John 3:16 and was sublimated in Christ’s resurrection in order to prove the message’s veracity. The second argument has to do with the fact that Christianity, unlike other religions, does not give a strict code of laws to follow. The divine logic embedded in the message is therefore much more mystical and ephemeral, though certainly not relativist:

“Credinta crestina este singura religie care da frau liber discernamantului. Iar discernamantul este o pictura din maretia lui Dumnezeu.Iar Dumnezeu este nesfarsita Dragoste.Iar Dragostea este mai presus de reguli, si deci, de Lege.Apostolul Pavel, acel superb matematician al crestinismului, spune: Acum, deci, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea… iar dragostea nu va pieri niciodata.”

To recap the divine logic’s movement: the Christian faith encourages the exercise of free will and discernment; good discernment corresponds with an incarnation of the greatness of God; God is limitless Love; Love is higher than rules, and therefore above the Law. In the final calculation, as St. Paul states, there remain faith, hope and love, but the greatest of these is love.

Indeed, the absence of strict rules and regulations in the Christian faith has made the practice of love uniquely susceptible to interpretation. I am reminded of Fyodor Dostoevsky’s novel, The Brothers Karamazov, where Ivan undertakes a timeless philo-theological question: why would God, if He is a good God, allow the suffering of innocent children? This reality seemed particularly evil to Ivan because presumably children do not yet have the consciousness and intentionality of sinners. The most long-standing answer to this question has been as follows: for humans to truly possess free will entails that God cannot dictate or fully determine our actions. If this were the case, we would simply be automatons. Rather, we must choose to do good in the world and choose the practice of His commandments to love one another and to love God above all else. So, to answer Ivan in The Brothers Karamazov, it is not so much that God allows the suffering of innocent children but that humans choose evil over the practice of love.

In abstraction, discerning the practice of love over evil appears to be relatively simple and straightforward. Placed in specific contexts, however, a number of complications may be raised. Take for example the current economic crisis prevalent throughout the world and in the United States. Clearly there are those who know that their actions have caused widespread suffering for others. Homelessness, displacement, the inability to sustain one’s family due to joblessness, hunger—these are not small evils to structurally instantiate at a political-economic level because of the exorbitant greed of a few. (Those who think that the culprits are not so clearly demarcated should read about the political corruption cases, pyramid schemes, people walking away with millions while claiming innocence, and a government that continues to provide bailouts without strict regulations to the banks and industries that got us here in the first place.) What does love look like vis-à-vis these purveyors of suffering? Should we forgive them? Should we recognize our own culpability in these structures? Should we accept the inevitability of greed’s consequences in the world and claim that nothing is new under the sun? Or would the practice of love actually require collective action whose aim is to establish conditions that are conducive to the proliferation of love, faith and hope?

My point is that a desperate socio-economic context creates deep paradoxes in the practice and instantiation of love. Put differently, some contexts encourage the practice of love while others perpetuate divisiveness, radical stratification and denigration. What, then, is our duty in the present moment? Is it primarily to our own families, to their well-being? Or, would the practice of love that Christ commands direct us to focus on saving the entire community? What if saving the community entails that our own family fares worse in some respects? To take another difficult socio-economic context, how might one instantiate the practice of love in the context of the present Israel-Palestinian war? What does the practice of love look like when radically unequal power relations structure a socio-political setting?

Often, people delimit the practical application of their love to a finite community. That community is defined in multiple ways: it might be as small as one’s immediate family or it might extend globally and transnationally. This raises another question: how should we define community? Do we define it as the Christian community? Do we define it locally? Do we define it as a group of people bound by a particular ideology and shared values?

In fact, Christ placed no limitation on the notion of community, insofar as He demanded that the practice of love be extended even toward one’s enemies. The elevation of Love above the Law eradicated the strict boundaries of community in place at the time of His coming. And as Cristian Ioanide mentions in his article, the apostles modeled the practice of love in a community as follows: “They devoted themselves to the apostles’ teaching and to the fellowship, to the breaking of bread and to prayer. Everyone was filled with awe, and many wonders and miraculous signs were done by the apostles. All the believers were together and had everything in common. Selling their possessions and goods, they gave to anyone as he had need. Every day they continued to meet together in the temple courts. They broke bread in their homes and ate together with glad and sincere hearts, praising God and enjoying the favor of all the people.” (Acts 2:42-47)

It is in times of difficulty, strife, scarcity and radical divisiveness that Christ calls upon us to practice love toward one another the most. It is in every day and in every act that He asks us to surpass our human tendencies and to choose the instantiation of love.
Paula Ioanide PhD
Portland, Oregon
http://www.romaniantimes.com

Traditie si Sarbatoare

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Fiecare popor isi are traditiile lui, fiecare familie isi cunoaste obiceiurile ei, fiecare om rutina lui, fiecare credinta datinile ei si fiecare lucrare uzantele ei. Functionam mai usor pe baza de stereotipuri stabilite cu multa vreme in urma, cu care ne-am obisnuit atat de mult, incat le executam mecanic, fara a mai gandi, fara a dori sa le schimbam, fara chiar a fi constienti ca o facem. Odata intrati in relatie de simbioza cu obisnuinta, acest mecanism mental atotprezent in lume, ii cedam treptat controlul, acordandu-i putere asupra actiunilor noastre si rang de a doua natura.
Luam mare parte din decizii in virtutea obisnuintei, unele din ele fiind doar reflexe declansate de necesitatile vietii zilnice, de circumstante, sau de alti factori exteriori. Ne traim viata sub imperiul obisnuintei si ne supunem schimbarilor inevitabile cu tot mai multa dificultate. De schimbarile evitabile ne ferim.
Traditia este memoria colectiva a unui grup, care o respecta, avand incredere ca istoria a verificat-o si validat-o ca atare. Traditia este obisnuinta ridicata la rang de noblete.
Cu cat fagasele sunt mai adanc sapate, cu atat mai confortabil calatorim pe drumul vietii, impingand carul spre o destinatie definita candva in trecut. Prin constrangerile pe care le impune inaintarii, fagasul garanteaza si destinatia ei, dar ramane mai fidel trecutului decat viitorului. In cuvintele lui Elbert Hubbard, traditia este ca un ceas care ne arata ce ora a fost candva in trecut.
Fara indoiala, traditia poate juca un rol pozitiv in istorie si credinta, ca factor stabilizator. Dar un accent exagerat pus pe traditie, in dauna altor factori, care contribuie la echilibrul necesar, poate preface traditia in frana a istoriei si a credintei personale. Venerata fara discernamant, traditia devine reflectarea in prezent a unui context istoric disparut, un anacronism tinut in viata prin mijloace artificiale. ”Traditionalistii sunt pesimisti cu privire la viitor si optimisti cu privire la trecut”, ne spune Lewis Mumford pe sub mustata.
Cat priveste religia, traditia cauta sa perpetueze in prezent credinta celor disparuti de multa vreme. Scriptura isi pierde treptat autoritatea ca singurul izvor al adevarului (revelat), in timp ce parerile inaintasilor castiga tot mai multa putere. Acumularile succesive de erori, interpretari date Scripturii de reprezentanti proeminenti ai traditiei si un bagaj de scrieri apocrife adunat de-a lungul secolelor, inlocuiesc treptat credinta inspirata din Cuvant. Rezultatul inevitabil va fi o credinta moarta a celor vii.
William Poteet relata in The Pentecostal Minister cum, in 1903, tarul Rusiei a observat o santinela postata undeva intre zidurile Kremlinului, fara ca locul respectiv sa justifice in vreun fel nevoia unui ostas. Nu era nimic de pazit acolo. Punand sa se faca cercetari, afla ca in 1776 tarina Ecaterina cea Mare, plimbandu-se intr-o zi pe domeniul palatului regal, a zarit acolo prima floare a primaverii.
– ”Pune-ti aici o santinela; nu cumva sa calce careva pe ea”, a poruncit tarina.
Nimeni n-a indraznit ulterior sa revoce ordinul tarinei si astfel, vreme de peste o suta de ani, fara intrerupere, mii de soldati au facut de straja pe mormantul anonim al unei flori de primavara.
De obicei, traditiile nu se nasc intentionat, ci cresc din seminte aruncate ca din intamplare, de multe ori fara a se mai sti de catre cine, dar odata ajunse la rod, ne uimesc prin vitalitatea lor. Este nevoie de un spirit treaz, chiar eroic, pentru a avea curajul sa introduca o modificare in traditie si uneori de un set de circumstante favorabile pentru ca schimbarea sa fie implementata.
Gelu Arcadie Murariu,
Oregon City, Oregon

Harul Întruparii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?

 

What is Christmas?

On By nelursIn Christian Perspective3 Comments

By Camelia Micu

Vancouver, Washington

Christmas is my favorite holiday.  Now, you’re probably be asking yourself why did I choose Christmas as my favorite and not Easter, The Resurrection…Well, to be quite honest with you, I love Easter just as much for we remember the death of the greatest King bearing our sins and celebrate His victorious and glorious Resurrection.

Not only did our great King rose from the death, but it was that through his death and His precious shed blood that our sins have been washed away and He so graciously gave us His salvation…”For God so loved the world that he gave his one and only Son, that whoever believes in him shall not perish but have eternal life. (John 3:16)”.  What an amazing remembrance we have to know that our sins have been washed away through his death and received salvation and eternal life instead.  Who does that?  And, the chorus to this song came to mind…”How many kings step down from their thrones?  How many lords have abandoned their homes?  How many greats have become the least for me?  And how many gods have poured out their hearts to romance a world that is torn all apart?  How many fathers gave up their sons to die for you and me only to reward us with life instead?” No other King has ever done that for me!!!  So, that’s way I love Christmas for without the magnificent celebration and the birth of the greatest King on earth as in heavens, there will not have been death and a resurrection…GIVING…for it was foretold long ago: “For to us a child is born, to us a son is given and the government will be on his shoulders.  And he will be called Wonderful Counselor, Mighty God, Everlasting Father, Prince of Peace (Isaiah 9:6)“ and only because, “For God so loved the world that he gave his one and only Son, that whoever believes in him shall not perish but have eternal life. (John 3:16)”.

I will not be able to ever give back as much as God gave for me, but all I can do is give Him my whole heart and life.  By letting God be my Wonderful Counselor (and not someone I may visit an hour or two in exchange for money), by trusting in God’s faithfulness for only He is the Everlasting Father and by always being grateful and thankful when down in the valleys as well as when high on the mountain and not only for the material blessings (which again He gives to us), but for the ultimate gift of salvation and eternal life coming down from the Father of Lights…”Every good and perfect gift is from above coming down from the Father of heavenly lights. (James 1:17)”.

You see, Christmas is the gift itself and I’m not talking about the wonderful gifts we give and receive from one another.  Or is Christmas all about the gifts?  Is it all about the beautiful lighting displays?  Is it all about the tall and beautifully decorated Christmas tree?  Surely not, even as much as I love giving and receiving gifts, admiring the beautiful lighting displays and decorating my Christmas tree while singing along the beautiful Christmas songs, but, to me all this does is pre-setting our lives, hearts, minds and souls for the joyful celebration, the birth of our Lord Jesus Christ!

For, He is Peace!  He is Joy!  He is Love!  He is every good gift from God’s heart to ours for only Jesus is the Gift that perfectly fits every heart and it is with His love that all celebration starts.  We rejoice in Him as we remember His birth and thank God for sending His only Son to earth.  His life led from a manger to a cross on a hill where He faithfully followed His Father’s perfect will.  He freely laid down everything so that we could live and there is no greater treasure anyone could give.  Like a scarlet ribbon His love wrapped around the cross and He offered it to us all at the greatest cost.  So each time that we give we remember what He’s done and honor the perfect Gift – God’s one and only Son.  Together, let’s celebrate and share Jesus, the perfect gift in a way that brings “Glory to God in the highest, and on earth peace, good will toward men. (Luke 2:14)”.

Wishing you all a Merry Christmas and Blessings for the New Year, from my home to yours!

IN ASTEPTAREA SARBATORII CRACIUNULUI

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Craciunul este marea sarbatoare a crestinatatii. Este sarbatoarea Nasterii Domnului, un timp al bucuriei, al pacii si al linistii sufletesti; o perioada in care primim si daruim multa iubire si caldura sufleteasca. Acest lucru se remarca si in entuziasmul cu care se fac pregatirile pentru aceasta sarbatoare: cumparaturi, ornarea caselor, institutiilor, magazinelor, pomilor de pe strazi etc.
Ne reamintim cu drag trecutul istoric si religios, momentul  Nasterii lui Iisus in vremea Imperiului Roman condus de imparatul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul in care au trait Iosif si tanara virgina Maria, cea vizitata de un Inger care i-a spus ca va da nastere unui Fiu al lui Dumnezeu, pe care avea sa-l numeasca Iisus. Iar cand  imparatul a trimis instiintare ca toti oamenii sa se reintoarca in orasul natal pentru a fi inregistrati, Maria care era insarcinata si trebuia sa nasca, a parasit localitatea Nazaret impreuna cu Iosif, indreptandu-se spre Betleem. Odata ajunsi in Betleem, au innoptat intr-una din cavernele sapate in dealurile din apropiere, in care ciobanii poposeau cu vacile si oile; gasind o iesle, Iosif a intins pat din fan proaspat, cuib pentru Domnul care avea sa vada lumina zilei. Noaptea urmatoare Maria a nascut un fiu pe care l-a numit Iisus, asa cum ii spusese Ingerul. O stea mare a aparut deasupra Betleem-ului, vizibila de la departare; ciobanii au vazut cum cerul s-a umplut de ingeri laudand pe Dumnezeu si zicand: „Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui.” Ciobanii s-au indreptat spre Betleem si l-au gasit pe pruncul Iisus caruia I s-au inchinat, iar regii (craii) care traiau undeva la rasarit de Ierusalim, cand au vazut steaua stralucitoare deasupra Betleem-ului, au plecat calauziti de steaua stralucitoare, au ajuns in Betleem, l-au aflat pe Iisus in iesle,  I s-au inchinat si I-au pus in fata daruri: aur, tamaie si mir. Dupa acea noapte s-au reintors in propria tara sa dea de veste Nasterea Mantuitorului…
Craciunul este Sarbatoarea Bucuriei, cand fiecare dintre noi redevine copil prin curatenia gandurilor si isi deschide sufletul catre Domnul, cu credinta, nadejde si iubire. In aceste zile Cerurile se leaga de Pamant.
Cuvantul „Craciun” se pare ca l-am mostenit din latinescul „creationem” – creatie, nastere. Unii spun ca e vorba de un cuvant mult mai vechi, tracic, de dinaintea  romanizarii Daciei, iar altii spun ca ar veni din limba slava, preluat odata cu crestinismul de la slavi. Obiceiurile mostenite pentru sarbatorire difera de la o zona la alta a Tarii, dar pretutindeni au la baza sentimentul religios.
In seara de Ajun, casele frumos decorate, cu nelipsitul Pom de Craciun („O, brad frumos cu cetina tot verde…”), isi primesc colindatorii. Colindatul este cea mai raspandita traditie a romanilor, alcatuit din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri si gesturi. Originea colindelor se pierde in timpurile indepartate ale istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase si au capatat o mare varietate pe intreg teritoriul tarii. Ele creeaza o atmosfera de sarbatoare si buna dispozitie. Colindatorii intra in fiecare casa sau se opresc in fata usilor sau a portilor, cantand, vestind Nasterea Mantuitorului. Gazdele ii rasplatesc cu fructe (mere, nuci), colaci, bomboane si chiar bani. Ajunul Craciunului incepe cu colindul : „Buna dimineata la Mos Ajun/ Ne dati ori nu ne dati, ne dati ori nu ne dati…” Copiii – cate trei, precum cei trei magi – merg din casa in casa purtand cu ei o stea si cantand colindul : „Steaua sus rasare/ Ca o taina mare,/ Steaua straluceste/ Si lumii vesteste./ Ca astazi Curata,/ Prea Nevinovata/ Fecioara Maria/ Naste pe Mesia./ Magii cum zarira/ Steaua si pornira/  Mergand dupa raza/ Pe Hristos sa-L vaza./ Si daca pornira/ Indata-L gasira/ La Dansul intrara/ Si se inchinara./ Cu daruri gatite/ Lui Hristos menite/ Luand fiecare/ Bucurie mare./ Care bucurie/ Si aici sa fie/ De la tinerete/ Pan’ la batranete.” Melodiile sunt de o rara frumusete.
Steaua vesteste nasterea lui Iisus, ingerii si pastorii se bucura, iar cei trei regi intelepti de la Rasarit (Magii) vin sa-L marturiseasca si sa I se inchine, aducandu-I daruri:  „O, ce veste minunata/ in Betleem ni se arata./ Astazi S-a nascut/ Cel far’ de-nceput/ cum au spus proorocii./ Ca la Betleem Maria/ savarsind calatoria/ intr-un mic salas/ lang-acel oras/ a nascut pe Mesia./ Pe Fiul in al Sau nume/ Tatal L-a trimis in lume/ sa Se nasca/ si sa creasca/ sa ne mantuiasca…”
Am trait o perioada in care unii au incercat sa-si realizeze un adevar propriu, departe de Credinta, de Dumnezeu – Adevarul Absolut. Era in fond o problema a lor, personala. Mai sunt si astazi persoane care pastreaza „erorile”, falsele lor adevaruri. Fac o digresiune amintind un experiment care mi-a atras atentia, a unui grup de cercetatori americani, facut in 2004, dupa ce un procent destul de mare dintre cei intervievati au considerat urmatoarea afirmatie posibila: „Nu exista adevar absolut!” adaugand ca doi oameni pot defini adevarul  total diferit si ambele definitii pot fi corecte”. Au fost intrebati tinerii, si 83% dintre ei au considerat afirmatia adevarata, adica, fiecare dintre ei a considerat ca are adevarul sau absolut. Cercetatorii au aprofundat problema si au facut un experiment cu tineri carora li s-a spus sa inchida ochii si apoi sa arate cu un brat unde este Nordul. Li s-a cerut sa pastreze bratul in directia aleasa si sa deschida ochii. Nordul era… pretutindeni! Unii aratasera catre tavanul salii. Apoi au fost rugati cei care nu erau convinsi, sa se aseze, iar cei ce sunt siguri ca ei arata catre Nord sa ramana in picioare. Au ramas in picioare tineri aratand in toate directiile. Atunci experimentatorul  a scos o busola si le-a spus tinerilor ca directia in care arata ei trebuie sa fie conforma acului busolei, daca nu este, inseamna ca ei arata o directie gresita, ca atare „Exista adevar absolut!” Iar ei fusesera toti in deruta.
Toate religiile lumii incearca sa ne faca sa intelegem existenta Adevarului Absolut, a sensului vietii noastre. Religiile dovedesc ca trebuie sa existe mai mult decat simpla existenta fizica pe care o cunoastem. Religia este chiar o dovada ca omenirea este mai mult decat rezultatul evolutiei unui animal, ca exista intr-adevar un Creator care a creat omul cu un scop si a pus in oameni cunostinta existentei Lui. Si daca exista un Creator, atunci El este etalonul adevarului absolut. El S-a revelat nu numai pe Sine oamenilor, ci ne-a revelat si Cuvantul Lui, Biblia. Singura cale prin care putem cunoaste Adevarul Absolut este relatia personala cu Cel care a pretins ca este „Adevarul”, Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”(Ioan 14:6) Dumnezeu este Cel care a creat cerul si pamantul si S-a facut cunoscut noua, prin Fiul Sau Iisus Hristos.
Suntem liberi sa gandim asupra existentei unei constiinte fundamentale care este implicata in realitatea profunda a existentei noastre. Cea mai profunda realitate fiind acest univers in care traim, este necesar sa credem in Adevarul Absolut si in dragostea Lui Absoluta pentru noi. Religiile pot fi intelese de toti oamenii si ele ii invata, frumos spunea cineva, cum sa inoate atunci cand se afla in mijlocul unei ape si nu stiu in ce directie s-o ia, sau nu mai au putere sa dea din maini si din picioare. Crestinismul este religia care predica iubirea pentru semeni, mila, impacarea, credinta si speranta. Iar Iisus a venit in lumea noastra sa ne invete cum sa traim, cum sa ne mantuim. Iata de ce nu uitam aceasta Sfanta Sarbatoare si ne bucuram de venirea pe lume a Mantuitorului nostru.
Viata de astazi, individuala si sociala, cu problemele ei materiale coplesitoare, ne indeparteaza uneori de adevarata viata spirituala, aruncand intre materie si spirit un val tenebros. Sarbatoarea Craciunului fiind  o sarbatoare a sufletelor noastre, tot omul da la o parte acest val…
In aceste zile ne dorim sa ninga (acolo unde este posibil!), cerul sa cearna puful alb  si moale care sa-mbrace pamantul si tot ce este in jurul nostru, aerul sa se purifice, sufletele sa ne fie pline de dragoste.
Imi amintesc de un colind pe care l-am scris candva:
Sa ninga, iubite, sa ninga/ in seara de – Ajun de Craciun,/ o clipa nebuna te-aduca/  la mine la usa sa suni./  Credea-voi ca-s colindatorii/ si usa larg voi deschide/  si tu-mi vei canta un colind,/ tristetea o vei ucide./ Sa ninga, o, Doamne, sa ninga/  si tu prin troiene sa treci…/ Hai vino, canta-vom colinde,/ vom spune atatea povesti!/ Sa ninga, iubite, sa ninga/ in seara de-ajun de Craciun,/  o clipa nebuna te-aduca/ la mine la usa sa suni./ In casa e cald si e bine,/ si bradul e plin cu astre,/ prin fereastra vad fulgii cum cad,/  fulgii iubirilor noastre. / Sa ninga,o, Doamne, sa ninga…

Sanatate, rod bogat si implinirea dorintelor in noul an asteptat!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre Dumnezeu si existenta

On By nelursIn Christian Perspective2 Comments

In “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cartile sale precedente si compune un roman arborescent, in doua volume. Cartea sa este o analiza a esecului si triumfului in dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar si fresca unei lumi, a societatii romanesti de dinainte si dupa momentul Decembrie 1989. In constructia sa, romanul “Portrete din cioburi” imbina componente de roman crestin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit si drept unul intelectual.

Ligia Seman si lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare romana crestina de valoare. Ligia Seman debuteaza  in anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si  “ Domnind peste imprejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, imbinate cu psihoterapie, propunand solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe langa experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii.

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”, afirma candva, scriitoarea. Acest adevar este exploatat si in „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstreaza cu talent ca in labirintul amenintator si plin de tentatii inselatoare al lumii, a ramane de partea binelui, adevarului si puritatii reprezinta un act plin de eroism, un test al credintei si loialitatii fata de Dumnezeu. Atat la varsta adolescentei cat si a maturitatii, spiritul de compromis ne incearca continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materiala, dar sacrificand idealurile inalte ale curatiei de suflet, de caracter.

O istorie de viata

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul actiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge sa repete istoria de viata a tatalui sau. Povestea se repeta cu cele doua iubiri ale sale, Stela si Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, incadrandu-le perfect in conjuncturi socio-politice specifice. Experienta traita de Gabriel cu Stela si Isa ne arata latura realista a eroului, insa pe cea si sentimentala. Aceste relatii ii determina lui Gabriel, destinul. Iata cum descrie autoarea lupta interioara a lui Gabriel, alaturi de Isa. „Cand opiul trupului nu mai actiona, in tot mai multe seri, in urma unei betii a carnii, Gabriel, obosit si nervos, rasufland langa ea in intunericul dormitorului – ii scapa printre degete. Trupul ii era lungit langa ea, dar sufletul lui se indeparta de ea, se intorcea mereu spre obsesia lui fixa, spre familia ce o parasise. Statea nemiscat si ea la inceput credea ca doarme, dar apoi a inteles ca ochii lui erau deschisi si realiza la ce se gandeste el. Era  chinuitor gandul ca poate nu va mai putea face nimic sa-l pastreze.”

In cautarea sensului propriei existente

Personajele principale, Emil si Gabriel, tata si fiu, vor afla in cele din urma, prin intermediul experientelor traite, sensul propriei existente, dar si sensul existentei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experiente, inclusiv cele amoroase, cei doi isi vor schimba, pe masura ce trece timpul, conceptia despre viata, familie si Divinitate.

Emil si Gabriel sunt personaje complexe si ocupa pozitii inalte in societate. Cei doi sunt capabili de trairi interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorica la faptul ca Gabriel e natural inzestrat pentru a urca in varful piramidei, urmand pilda tatalui sau, care in timpul studentiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscara in sufletul baiatului sentimente si ganduri contradictorii.”

Credinta in Dumnezeu, singura forta pentru supravietuire

Gabriel, tipul de intelectual care incearca sa se autodepaseasca, traieste intr-o realitate cruda.  “Dorinta uriasa din interiorul lui de a-si depasi propria conditie, de a se ridica deasupra oamenilor obisnuiti, se lupta cu aversiunea fata de armele care ii erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta aceasta filosofie in primul rand pentru ca ea reprezenta fundatia pe care se cladise viata tatalui sau. Esecul acestei vieti ii adusese atata suferinta si frustrare, incat se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemanatoare. In al doilea rand, politica bazata pe aceasta filosofie excludea credinta in Dumnezeu, despre care el nu stia prea multe, dar care fusese totusi singura forta ce o ajutase pe mama lui sa supravietuiasca si sa vada un sens in tot ce indurase.”

Moravurile unei societati

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat si un roman politic. In paginile cartii, autoarea evoca societatea socialista vazuta prin ochii unor intelectuali, tata si fiu, Emil si Gabriel. Autoarea prezinta moravurile acestei societati, falsitatea regimului politic. Insa niciodata nu s-a putut inventa o cale sigura de adormire a constiintei atunci cand ai avut ocazia sa cunosti chemarea Cuvantului divin. Nu exista nici liniste si nici odihna pentru cei care aleg sa lase deoparte frumusetea inocentei de copil al lui Dumnezeu pentru placerile si realizarile de o clipa ale compromisului si pacatului. Nimic nu se compara cu o constiinta curata fata de sine si fata de ceea ce este bine si drept, fiindca indiferent cat de mult suntem mintiti de societatea in mijlocul careia traim, totusi Dumnezeu exista si noi am fost creati pentru El.

„O stea vesnica pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezenta in carte, in roman, ea inglobandu-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care il tine in viata pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a mentinut aprinsa flacara vietii. El nu a incetat niciodata sa creada in Dumnezeu, indiferent de circumstante si asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru sotie se circumscrie si se realizeaza ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profunda dintre un barbat si o femeie, cu siguranta sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire si Rascumparare, iar reflectarea acestei iubiri in vietile celor din jur o stea vesnica pe firmamentul Universului, deosebita de orice alta stea a lumii acesteia.”

Ligia Seman, o buna observatoare a realitatii

In roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face usor inteleasa si exprima totul in fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca si in celelalte romane, si in “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar si concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii sai este tonul degajat pe care acesta il foloseste. Limbajul utilizat demonstreaza ca Ligia Seman este o buna observatoare a realitatii.

Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este ca nici negura comunismului, nici tentatiile bunurilor lumesti nu pot sa stinga dorinta dupa Dumnezeu ce ia nastere atunci cand ajungi sa cunosti Cuvantul Sau. Pretul compromisului este amar si plin de suferinta, o carare ce te arunca in abisul disperarii fara intoarcere. Totusi, farmecul iubirii divine se revarsa pe drumul celui ce ajunge sa invinga, chiar si in urma multor greseli, amagirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

THEODOR RAPAN

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

THEODOR RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

ACTIVITATE LITERARA

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)•Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).
 
REFERINTE CRITICE

Nichita Stanescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivanescu, I.P.S. Antonie Plamadeala, Alexandru Andritoiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Artur Silvestri, Tudor Opris, Gheorghe Filip, Ana Dobre, Ion Badoi, Roxana Olteanu Rosu, Valeriu Bargau, Dumitrean Frunza, Victor Atanasiu, Mihai Milca, Gabriel Rusu, Giorgiana Ionescu, Constantin M. Popa, Florin Burtan, Nicolae Oprea, Marius Radulescu, Mariana Ionescu, Vladimir Alexandrescu, Ioan Barbu, Nicolae Rotaru, Gabriela Popescu, Ionel Tecsa, Andrei Milca, Nicolae Georgescu, Ovidiu Raul Illes, Alex. Stefanescu, Nicolae Iliescu, Valeria Filimon, Pr. Niculae Constantin, Al. Florin Tene, Constantin Sorescu, Ion Cristoiu, Mihai Nenoiu, Ioan Dumitrescu, Gim Laurian, Nicolae Macovei, Alexandru Popescu Tair, Anghel Gadea, Nistor Teodorescu, Florian Silisteanu, Constantin Dumitru, Laurian Stanchescu, Stan V. Cristea, Florea Miu, Horia Garbea, Alexandru Condeescu, Stefan Ion Ghilimescu, Cezarina Adamescu, Marian Popa, Ada Chifor, Pr. Nicolae State Burlusi, Gabriela Rusu Pasarin, Dan Cristea, Doru Motoc, Mircea Micu, Melania Cuc, George Baciu, Cleopatra Lorintiu, Dan Lupescu, Geo Calugaru, Gheorghe Parja, Vasile Morar, Mircea Micu, Victoria Milescu, Ion Deaconescu, Doru Dragusin, Lucian Gruia, Nicolae Scheianu, Florica Bud, Mihail Galatanu, Victor Sterom, Mihai Antonescu, Daniel Vorona, Gabriel Stanescu, Darie Ducan si altii.
PAS  IN TREI
   „Intr-o zi va veni un om
   care, aruncandu-se asupra ta,
   va incerca sa te dezbrace
   de doliul tau necunoscut,
   vorba a mea, azi atat de nuda si de clara!”
     (JUAN RAMÓN JIMÉNEZ)

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!
Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti!
Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!
Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte!
Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb!
Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!
Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo!
Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor!
N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”
Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire!
Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!   Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!
Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese!
Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!
De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii!
Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine…
La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!
Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine!
Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!” 
In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori!
Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

       Cu gand ferice,
       Theodor RAPAN
   Bucuresti, 1 decembrie 2010,
   in Anno Domini…