Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

„Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA

Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

— Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

„Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!”

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

„Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

„Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!”

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!