INTERVIU CU TATIANA STEFAN

On November 14, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

George ROCA

In dialog Tatiana Stefan.

CETATEAN AL REPUBLICII MOLDOVA

ELEVA LA LICEUL TEORETIC „MIHAI EMINESCU” – BÂRLAD

PARTICIPANTA LA CONCURSUL DE ESEURI

CU TEMA „ROMÂNIA MEA” – VASLUI 2011

George ROCA: Draga Tatiana, esti autoarea unuia dintre cele mai valoroase eseuri paticipante la concursul cu tema „România mea” de la Vaslui. Asa l-am judecat eu… Mi-a placut mult sinceritatea ta, usurinta de a scrie, de a te exprima, apoi stilul si desigur combinatia dintre proza si poezie. De aceea m-am gândit ca ar fi bine sa îti iau acest interviu. Sunt convins ca voi afla multe informatii interesante despre tine, despre locurile natale si despre scoala ta din Bârlad.

Tatiana STEFAN: Ma simt uluita în primul rând ca mi-ati raspuns la e-mail. Apoi, propunerea referitoare la interviu îmi produce o mare bucurie. Pot sa va spun ca am oarecare emotii…

George ROCA: Hai sa scurtam introducerea si sa trecem direct la subiect. De unde îti tragi radacinile?

Tatiana STEFAN: Locuiesc cu familia într-o comuna din vestul Republicii Moldovei, la doar câtiva kilometri de vama Albita si de râul Prut. Parintii mei sunt oameni simpli, mama educator la o gradinita/cresa, tata de meserie tâmplar. Am un frate de 30 de ani, casatorit, stramutat cu familie cu tot la Moscova si o sora 27 ani care acum îsi finiseaza teza de doctor în stiinte fizico-matematice. În curând urmeaza sa plec la nunta ei în Bucuresti. Acum câte ceva si despre mine.

Sunt nascuta la 14 februarie 1993, de ziua îndragostitilor! Am avut o viata mai zbuciumata, mai plina de amintiri pestrite, ca orice satean… Fiind ultimul copil din familie am fost totusi cea mai rasfatata si iubita din familie. Mereu mi s-a zis Taniusa, chiar si la scoala. Înaintând în vârsta, deja, mult mai oficial mi se spune Tatiana! La 7 ani am mers la scoala din satul Bujor, apoi am facut gimnanziu.

George ROCA: Taniusa, da-mi mai multe detalii despre tine ca eleva, despre scoala de la voi, despre tristetile si bucuriile copilariei…

Tatiana STEFAN: Primele zile de scoala sunt de nesters. As da orice sa mai pot vedea sau învata, primul sunet, prima poezie pe care am recitat-o în fata publicului, prima zi în banca mare la scoala… Ah ce amintiri ma inunda! Am avut cea mai compententa învatatoare în clasele primare din scoala natala, am avut rezulatele cele mai înalte. De mica am remarcat ca posed abilitati de a munci si studia. Mereu mi s-a cerut sa am note maxime… Nu am avut „teroristi” acasa, dar totusi, ai mei erau vesnic interesati de ce merge sau ce nu merge la scoala. Desigur pentru a-mi oferi ajutorul…

În prima zi la scoala, evident ca am mers de mâna cu surioara! Ea era clasa a XI-a (ultima din Scoala Medie Generala din sat). Apoi, ea a plecat la Chisinau în urmatorul an. Daca era ceva neînteles din materia scolara, surioara îmi explica încet, detaliat, cu exemple ample. Îmi era meditator particular… pe gratis. Daca se întâmpla sa am vreo adunare scolara, ori vreo sarbatoare, ma duceam în hainute noi si desigur, foarte frumos coafata! Înca din primul an de scoala am fost în vizorul colegilor… cu atentie maxima! Foarte multe fetite si colege ma invidiau… În general eu eram cea care ma ocupam de „imaginea” mea! De ati fi vazut cu ce par „aranjat” mergeam la serbare. Ma iubeau de mica cu totii – familie, vecini, cumetri, nasi, colegi, profesori, etc.

Deseori, lavizita apropiatilor, primeam cadouri, sa nu mai vorbesc de bani. Ma placea lumea pentru modestia mea. Nu vroiam sa iau nimic de la nimeni, deoarece îmi era jena ca nu aveam bani sa ofer si eu la rândul meu… Când aveam vreo cinci ani, în sat a venit o ploaie mare. Atunci am avut un eveniment trist. Bunica, mama mamicai mele, traind în zona de ses, a fost inundata. Parintii s-au hotarât sa îi construiasca o alta casa în apropiere de-a noastra, mamica mea fiind unica fiica a bunicii. Casa au facut-o mult mai spatioasa decât cea în care traiam noi, în cazul ca va ramâne vreunui mostenitor… Datorita constructiilor care au durat vreo cinci ani, si apoi, altii opt, amenajarea, va dati seama ca s-au investit sume considerabile din bugetul familiei mele. Plus, ca ai mei aveau o fata la universitate si una mica (eu!) la scoala.

Îmi amintesc ca în perioada când casa era în constructie – pentru prima data am pregatit prânzul pentru bunica, mamica si sora – o salata de varza si rosii… Pentru mine a fost ca un examen! Mi-am dat toata silinta!!! Doamne ce timpuri! Nu o facusem pentru ca mamica nu gatea, ci pentru faptul ca erau vesnic ocupate cu munca. Ele au lipit (uns) singure toata casa pâna la tencuiala, sobe, cuptor… cu toate ca tatal meu era constructor. Dânsul însa, lucra pe la altii pentru a câstiga bani, asa ca „fetele” noastre faceau totul… singurele. Am vrut si eu sa le ajut cu ceva… De obicei, eu ramâneam acasa cu puisorii si boboceii si m-am gândit ca le-ar prinde bine ceva de mâncare! De le-ati fi vazut cu ce drag îmi zâmbeau când au vazut ce „bunatati” le pregatisem! Eram asa de multumita ca îmi venea sa chiui de placere.

Retin foarte bine si momentul când am spalat pentru prima data niste hainute. Erau murdare de lut (argila)… deoarece au fost folosite la munca de constructii… Nici nu le puteam stoarce atât erau de grele… Aveam aproape sase ani si eram cam plapanjoara. Toti din familia mea munceau atât de mult încât mi se strângea inima numai gândindu-ma cât de obositi se vor întoarce seara acasa. Cam asta e viata de sat… Faci de toate! Surorii mele si acum îi place sa mestereasca ceva, sa taie sticla, gresie sau faianta, sa sculpteze, sa croiasca, sa coasa, sa ma coafeze… Nu prea sta locului, iar daca are timp citeste carti. A citit sute! Poate sta în casa si trei zile nemâncata… numai sa termine ce si-a pus în gând! E o fire aparte.

În prima zi de „colegialitate” la scoala, aproape toti baietii au facut coada sa ma cunoasca si sa ma salute. Va dati seama de ce? Eram prea bine „menajata” si îngrijita… cred! Cu fostii colegi (baieti) am ramas buni prieteni pâna în zile de azi, cu fetele însa – fiind mai invidioase – am cam pastrat distanta. Tin minte multe sotii si „nebunele” pe care le faceam împreuna cu ceilalti copii, dar oricum acasa ma simteam cel mai perfect. La examenele de capacitate, am avut rezultate, nu extraordinar de bune, dar a trebuit sa ma împac cu situatia pentru a merge mai departe. Sugestia surioarei mele, ca ar fi bine ca la finele clasei a IX-a sa îmi contiunui studiile în România, a fost bine-venita. Asa ca m-am decis si am început demersurile.

George ROCA: Si cum au decurs acestea? Stiu ca nu este prea usor.

Tatiana STEFAN: Asa este! Nici eu nu îmi dadeam prea multe sanse, mai ales ca erau foarte multi copii basarabeni care doreau sa studieze în România. Concurenta era foarte mare! Nu am crezut pâna în clipa când m-au sunat cei de la Ambasada României din Chisinau. Ziua aceea, de 18 iulie 2009, nu o mai pot uita! Era o caldura mare. 35 de grade Celsius!

Eram asa de multi la coada, în asteptare… vreo 2000 de persoane, elevi, viitori studenti, unii cu parintii sau alte rude… Multi au lesinat, unii si-au rupt mâinile sau picioarele ca sa intre. Nu exista o programare si toti vroiam sa intram din prima zi de admitere pentru a scapa de griji. Politia a venit pe acolo si ne tinea la distanta fortat. Au aparut si câteva ambulante. Am reusit pe la orele 23 sa depunem si noi dosarul la ghiseul „românilor”…

Peste doua saptamâni am aflat raspunsul pe internet. Am fost acceptata la studii la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din orasul Bârlad, judetul Vaslui. Nu îmi venea a crede… numele meu afisat electronic într-o baza de date! În ziua de 12 septembrie 2009, orele 22:00, am urcat cu sora mea în autocarul Chisinau-Bucuresti si… duse am fost. Din clipa aceea nu am mai regretat nimic. Eram asa de fericita. Nu pot relata prin cuvinte. Pacat ca unele lucruri le poti doar simti si din pacate nu le poti scrie… Astea sunt sentimentele!

Am ajuns la frontiera. La vama am vrut sa schimbam lei moldovenesti în lei romanesti, dar nu am reusit, asa ca am mers fara bani în tara vecina, România. De fapt, vechea noastra tara… a basarabenilor, a românilor. La ora 3 dimineata am ajuns în centrul orasului Bârlad cu niste genti de „voiaj” enorme. Am urcat într-un taxi si i-am dat soferului niste bani moldovenesti, cu mult mai mult fata de pretul necesar… Ne simteam asa de prost ca am nimerit într-o asa situatie degradanta.

Am coborât… Era în plina noapte. Cam racoare! Ambele fete, în fustite scurte… Sora mea a sarit poarta liceului. Niste câini mari, de n-ati mai vazut, se foiau pe lânga picioarele noastre. Dar nu ne-a fost frica! Intra sora mea pe teritoriul Liceului si cineva o fluiera intens… Va dati seama era ora 3! Ea s-a oprit din drum si s-a îndreptat spre silueta din întuneric, care de fapt era paznicul. În incinta cladirii se afla si caminul de elevi unde urma sa-mi traiesc anii de liceu.

Foarte amabil, paznicul ne-a deschis, ne-a întrebat cum a ajuns acolo si spre cel mai mare soc al nostru nu ne-a cerut nici macar un act de identitate! Sa fi fost în Republica Moldova a noastra… câte documente si dovezi ne-ar fi trebuit, of Doamne! La 3 dimineata, aici, nimeni nu îti deschide nimic! Ne-a ajutat sa urcam la etajul întâi toate bagajele si ne-a rugat sa ne uitam unde figureaza pe usa numele si prenumele meu. Apoi ne-a deschis camera… Doamne ce frumoasa era! Cu mobila noua! Am mers sa vedem baia si dusurile. Era totul impecabil! În camera de dus, pe doi pereti, niste oglinzi super mari. Am ramas placut impresionate. Sora mea traise sase ani în Chisinau, la camin, si stia ce înseamna camine cu mizerie si saracie… Si astfel am ajuns sa îmi fac studiile în una din cele mai frumoase tari ale lumii! România!

A doua zi urma sa vedem împrejurimile orasului la lumina zilei. Totul era calm, pâna si cerul, aerul, drumurile… Uniunea Europeana, ce sa mai vorbim! Nimeni nu se grabea! Si acum tin minte ce melodie m-a trezit în dimineata aceea! În incinta caminului se afla o sala de dans dotata cu „toata tehnica”. Unul din DJ nu vroia sa stea cu mâinile în sân în ultima zi de vacanta – asa ca ne-a gâdilat placut auzul cu ceva specific si la moda din sezonului de vara care trecuse…

În ziua când s-a facut adunarea principala (careul) doar eu cu sora mea eram în rochite scurte. Toti… în pantaloni si ghetute! Eram supravegheate, privite… Aveam amândoua par foarte lung. Mi l-am împletit în vreo o suta de cosite. Eu si Angelica, sora mea, nu „am primit” niciodata atâta admiratie de la cei din jur. Si în ziua de azi am ramas cu denumirea de „Fetita cu cosite”.

Noi „moldovenii”, adica doi numar, am mers la directiune unde ne-am ales diriginta si clasa în care vom urma studiul. Erau 22 de clase a noua. Evident ca eu am ales stiintele reale. Directorul când ne-a vazut (eu eram cu sora, iar colegul cu mama lui), ne-a zis:

– Vad ca sunteti trei elevi, mai avem de asteptat doar unul.

– Eeeeu nu sunt eleva, sare ca arsa Angelica. Am terminat facultatea si mi-am facut si doctoratul… Noi toti, ha ha ha!

– Ma scuzati domnisoara, zise dom’ director! Sarut mâna! Nu am stiut! Aratati foarte tânara, asa ca am fi fost onorati sa ne fi devenit eleva!

George ROCA: Excelenta povestire. Si apoi, cum a decurs scoala. Te-ai descurcat printre „straini”. Ai avut rezultate bune la învatatura?

Tatiana STEFAN: Desigur! Am învatat bine si iata ca în primul an am luat media 9.5! Cea mai mare din toate clasele a noua. Am luat diploma de merit ca cea mai buna eleva a promotiei 2009-2010 si înca vreo 5 diplome la diferite olimpiade.

Exact la fel s-a întâmplat si în anul doi de studii. Am obtinut media 9.83! Din nou am avut cea mai mare medie generala dintre toti elevii de clasa a zecea si… am participat si la mai multe olimpiade fata de anul precedent. La limba rusa anul acesta am fost la nationala. Am luat locul IV si mi s-a oferit o mentiune. Am participat si la alte concursuri unde am luat de la locul III pâna la locul I. Spre deosebire, anul scolar 2010-2011 mi-a adus în dar vreo 10 diplome… si o groaza de experienta si cunostinte noi. Sper sa-mi continui ascensiunea la învatatura în anii ce vin, daca se poate… de luat „zece liniar” la toate disciplinele! Vom vedea ce ne rezerva viitorul!

George ROCA: Si scrierile literare…? Eseul cu care ai participat la concurs?

Tatiana STEFAN: Daca ati sti cum a fost scrisa lucrarea mea pe care ati publicat-o! E o întreaga „poveste” cu eseul… Nu am computer… Sa nu mai vorbesc de felul cum am reusit sa-l expediez prin posta electronica la concurs. Dar pâna la urma am avut bucuria sa ajunga acolo unde trebuie… Ba a si fost publicat în câteva reviste electronice românesti din jurul lumii!

Îmi aduc aminte cu placere de perioada când am încercat sa scriu primele litere, primele cârligele, betisoare… cuvinte. Nu va închipuiti ce bucurie am avut când mi-a reusit sa scriu cele doua silabe unite repetat „MA-MA”! Ceva sensibil, de neredat! Zeci de istorii am „facut” pâna când am scris impecabil, caligrafic, asa cum au dorit cei din jur, parintii, învatatoarea din clasele primare… si într-un final SORA! Ea scrie superb si foarte îngrijit, cu culori! O admir! De ati vedea ce notite a avut pe vremea când era studenta la facultatea de fizica… Au fost alese timp de cinci ani repetat „notitele anului”!

George ROCA: În curând va trebui sa te gândesti la facultate… Ai ales ceva ?

Tatiana STEFAN: Eu înca din anul asta încep sa ma gândesc unde sa dau la facultate si ce specialitate sa aleg. Disciplinele mele favorite sunt biologia si limba romana! Sora mea ma ajuta, dar acum e si ea ocupata, deoarece vrea sa se mute definitiv în Bucuresti cu logodnicul ei. Ea m-a ajutat sa depun actele pentru a obtine cetatenie romana. Sper ca în maxim un an si jumatate sa o obtin buletinul românesc.

As vrea sa-mi încerc puterile cu o universitate din Uniunea Europeana precum cele din Suedia, Finlanda, Olanda… Desigur ca nu as refuza nici Boston sau Sydney, ba chiar una Coreea de Sud sau Japonia! Sper sa am medie foarte buna pentru a obtine o bursa de studii peste hotare. Ma gândesc ca pâna în primavara sa si dau TOEFL-ul (Test of English as Foreign Language).

George ROCA: Îti doresc mult succes. Sa ti se îndeplineasca dorintele. Îti multumesc mult pentru „coloratele” tale relatari. Ai un farmec aparte la scris…

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – O comuna din Republca Moldova

august 2011

***

Pe domnisoara Tatiana Stefan am cunoscut-o prin intermediul concursului de eseuri „România mea” organizat de Filiala PNL Vaslui în luna mai 2011. Mi-a placut mult materialul sau trimis spre jurizare. Alert, sincer, scris din suflet, combinând proza cu poezia… Am considerat ca este un eseu deosebit. Personal, l-am notat cu „zece”!

Am avut, mai apoi, o corespondenta electronica destul de bogata cu tânara autoare, aflând astfel multe informatii despre conditia si modul de gândire a tinerilor români din zilele noastre. Mi-a mai destainuit ca este cetatean al Republicii Moldova, locuieste intr-o localitate nu departe de „granita” cu România, si faptul ca a venit la studii la Bârlad… cu scopul de a cunoaste mai bine patria stramosilor ei, de a se apropia cât mai mult de matca nationala.

Toate acestea m-au determinat sa îi solicit un interviu… Mi-a rapuns la întrebari timid, cu buna-cuviinta. Consider ca este bine-venit pentru cititori deoarece descopera o latura delicata a sufletelor tinerei generatii, dorinte si sperante de la viitor, de la viata… Totul pentru o mai buna întelegere si armonie între generatii!

Voi prezenta in paginile ce urmeaza evolutia evenimentelor pâna la finalizarea concursului, diferite informatii din presa locala vasluiana, eseul concurentei Tatiana Stefan, eleva în clasa a zecea la Liceul teoretic „Mihai Eminescu” din Bârlad si desigur dialogul prin e-mail care s-a materializat an interviu.

Nota:

Voi prezenta mai întâi câteva materiale din presa locala vasluiana pentru a scoate la lumina elementele concursului de eseuri „România Mea”.

George ROCA

Sydney, Australia

august 2011

***

Concurs de eseuri „România mea”

La sfârsitul lunii mai, Organizatia Municipala a PNL Vaslui organizeaza concursul de eseuri „România mea”, ce se adreseaza tinerilor care doresc sa se afirme în domeniul jurnalismului si comunicarii.

Elevii cu vârste cuprinse între 16 si 19 ani îsi vor putea prezenta lucrarile în format electronic unei comisii de jurizare formata din scriitori si jurnalisti români stabiliti în SUA si Australia.

„PNL are un program de actiuni care tin strict de doctrina formatiunii noastre politice. Dorim sa încurajam performanta si competenta, de aceea, pentru a marca împlinirea a 136 de ani de la înfiintarea PNL organizam un concurs de eseuri «România mea» pentru tinerii care doresc sa devina jurnalisti. Mi se pare o sansa extraordinara ca un elev care face cel mai bun eseu sa fie sponsorizat de jurnalistii din Diaspora”, a precizat Simona Polak, presedinta Organizatiei municipale a PNL Vaslui.

Lucrarile care vor obtine locurile I, II si III vor fi publicate în ziare romanesti din SUA, iar pe lânga cele 10 premii va exista un premiu special al jurnalistilor romani din diaspora. Lucrarile vor fi depuse pâna pe data de 15 mai 2011 la sediile PNL din orasele judetului Vaslui.

Cristina POPOVICI

http://www.tvtotal.ro

marti, 10 mai 2011

***

Concursul de eseuri „România mea” al elevilor vasluieni

Orice actiune care vine din sfera politica, oricât de dezinteresata ar parea, are si un scop electoral, acela de a atrage voturi si simpatia electoratului. Privita sub acest aspect, s-ar putea spune aceasta si despre initiativa PNL Vaslui de a organiza un concurs de ESEURI, adresat elevilor vasluieni. Dincolo însa, de aspectul „politic” nu pot sa nu salut o astfel de initiativa si mi-as dori ca toate partidele din România sa initieze asemenea actiuni. Pâna la urma, mi se pare mult mai civilizat ca partidele sa promoveze tinerii decât sa împarta mici si bere în preajma alegerilor, un obicei încetatenit în România ultimilor 20 de ani. Concursul de esuri „România mea” se adreseaza elevilor. Punctul forte al acestei actiuni, îl constituie juriul care va analiza eseurile elevilor vasluieni, constituit din jurnalisti din SUA, Australia si România. Apreciez de pe acum ca domnii/doamnele, care vor citi aceste lucrari vor avea mari surprize vazând, cât de maturi sunt acesti elevi si cât de clar si concis pot analiza o societate pentru care, deja, resimt frustrari. Sa nu va mirati daca multi dintre acestia îsi vor exprima regretul pentru faptul ca nu-si prea vad un viitor clar în tara lor. Exemplele din jurul lor îi conduc spre dezamagire. În judetul Vaslui sunt peste 5 mii de elevi ai caror parinti lucreaza în strainatate. Multi dintre ei, sunt persoane cu studii superioare care prefera un loc de munca mult sub pregatirea lor, dar mult mai bine platit decât cel din tara pentru care au facu ani de studiu. Toate acestea si multe alte aspect, sunt premise de la care „România mea”, tema concursului de eseuri, poate deveni foarte usor pentru elevii participanti „România de unde vreau sa plec”. As vrea sa exagerez si, sper ca mai sunt tineri care cred ca tara lor le poate oferi un viitor decent. Ramâne de vazut. Creatiile elevilor vasluieni care vor intra în competie ne va da dovada! Succes tinerilor creatorilor de limba româneasca!

Gelu IRIMIA

Revista „Vremea Noua” – Vaslui

18 mai 2011

***

Au fost primite 52 de eseuri la “România mea”

Zeci de elevi din judetul Vaslui, au trimis eseuri la concursul „România mea”, actiune interactiva organizata de filiala municipala PNL Vaslui. Organizatorii se declara multumiti de numarul de eseuri primite, însa sustin ca, anul viitor, spera ca vor fi mult mai multi tineri care vor avea curajul sa spuna ce gândesc despre tara în care traiesc. Toate materialele vor fi trimise în SUA, unde un grup de jurnalisti români vor face jurizarea si vor decide care sunt cele mai bune lucrari. Festivitatea de premiere va avea loc pe 24 mai, la Centrul de Afaceri, iar elevul care va primi Premiul special al juriului va pleca pentru zece zile în SUA, unde va lua cunostinta cu modul de viata american si se va întâlni cu gazetari români.

Proiectul s-a adresat elevilor din judetul Vaslui cu vârste cuprinse între 16 si 19 ani, iar cele 52 de lucrari vor fi trimise în format electronic unei comisii de jurizare formata din scriitori si jurnalisti români stabiliti în SUA si Australia.

Comisia va fi prezidata de Lia Lungu, renumit interpret de folclor, jurnalist la ziarul „Ziua USA”, din New York, si corespondent al ziarului „Meridianul Românesc”, din Santa Clarita, California. Din juriu fac parte: George Roca, ziarist, (fost n.a.) redactor sef la revista „Spirit Românesc” din Sydney; Sorin Olariu, ziarist, poet si publicist, la „Curentul International”, Detroit; Lucian Oprea, scriitor, jurnalist, fondator al ziarului „Gândacul de Colorado”, Denver; Theodor Damian – poet, editor, ziarul „Lumina lina” – New York; Viorel Nicula – manager editor la ziarul „Miorita”, din Sacramento, California si Tatiana Solomon, jurnalista la ziarul „Libertatea”, România.

Organizatia municipala PNL, prin vocea Simonei Polak, presedinta filialei, a anuntat ca vor fi acordate diplome si premii pentru toti participantii, cu sprijinul Asociatiei „Tineri Liberi Europeni 2012” si prin bunavointa editurii CD Press SRL si a SC Playcom Entertaniment SRL.

Lucrarile care vor obtine locurile I, II si III vor fi publicate în ziare românesti din SUA, iar câstigatorul premiului special al juriului se va bucura de o excursie de zece zile în SUA, anunta organizatorii.

„Un numar de 52 de tineri elevi ne-au trimis eseuri, în care critica sau lauda tara în care traiesc. Tinerii vasluieni au un potential enorm, iar juriului îi va fi foarte greu sa aleaga dintre cei care au trimis lucrari pe adresa filialei municipale”, sustine Sorin Radu, viitorul viceprimar al Vasluiului, candidatul PNL pentru aceasta functie.

S-a muncit mult pentru ca toti tinerii care au trimis lucrari sa fie identificati, pentru a le putea înmâna premiile, în caz ca vor câstiga. „Am discutat în scoli, la licee, si am primit 52 de lucrari, foarte bune. Este un început. Anul viitor, sunt convinsa, vor fi mult mai multi alaturi de noi”, a spus Simona Polak, presedinta organizatiei municipale PNL.

Festivitatea de premiere se va petrece pe 24 mai, la ora 18:00, la Centrul de Afaceri Vaslui, în prezenta tuturor participantilor la concurs. Actiunea va beneficia de prezenta unor realizatori de la Radio România Actualitati, care vor înregistra evenimentul si-l vor difuza a doua zi, pe 25 mai, la postul national.

Revista „Vremea Noua” – Vaslui

sâmbata, 21 mai 2011

***

Premierea

(…) Marti, începând cu ora 18.00, în sala de conferinte a Centrului de Afaceri Vaslui a avut loc festivitatea de premiere a concursului de eseuri „România mea”, eveni-mentul prin care liberalii din municipiul resedinta de judet au marcat împlinirea a 136 de ani de la înfiintarea PNL. Foarte multi tineri, doar câtiva lideri politici (si nu numai de la PNL!), muzica de pian, flori, carti si… de fapt, ce-ar mai fi trebuit pentru o seara reusita?! Dupa vizionarea unui film despre istoria PNL, au urmat scurte momente artistice si, în finalul actiunii, festivitatea de premiere a concursului de eseuri. Simona Polak, presedintele Organizatiei Municipale PNL Vaslui, a precizat ca jurizarea a fost facuta exclusiv de jurnalisti din diaspora. De altfel, si miza concursului a fost pe masura, premiul special constând într-o excursie de doua saptamâni în Statele Unite ale Americii. 52 de participanti, 52 de eseuri, 52 de posibile traduceri ale sintagmei „România mea”, 52 de românii si, probabil, tot atâtea mici sau mari dezamagiri. Cuvintele câstigatoarei sunt cea mai buna demonstratie a nivelului concursului. Ca o ironie, doua saptamâni în State sunt o rasplata prea mica pentru 16 ani petrecuti în România…

—————————–

Ziarul “Monitorul de Vaslui”

26 mai 2011

***

(…) La festivitatea de premiere desfasurata recent la Vaslui, a fost prezent si Madalin Voicu junior, care a sustinut un microrecital la pian. Au fost acordate 14 mentiuni si 3 premii. În plus, a existat si un premiu special, Marele premiu, pentru cel mai talentat eseist: o vacanta de doua saptamâni la New York. Acesta a fost câstigat de Gina Camelia Roman, eleva în clasa a X-a la liceul teoretic Emil Racovita din Vaslui. Initiatoarea acestui concurs a fost doamna profesoara Svetlana Preoteasa, fost secretar de stat în Ministerul educatiei. Toate eseurile liceenilor care au participat la acest concurs vor fi publicate , din initiativa jurnalistului George Roca, din Sydney, Australia, într-un volum care va fi lansat la toamna.

—————————–

Cristina Iliescu

http://www.scoalaedu.ro

1 iunie 2011

***

Eseul Tatianei Stefan:

România mea: „Purgatoriu si paradis, plamada de tarâna si vesnicie…”

Îmi iubesc patria si o port mereu în inima. Mi s-a implantat adânc în suflet de când întâia data am vazut lumina mângâietoare, când am respirat lacom prima gura de aer miraculos si datator de viata. O port în inima ca pe o floare ce o îngrijesc; în culorile sfinte de tricolor, ca sa nu uit ca traiesc „ACASA” cu ai mei. Ce n-are frumos tara mea, România?

Mi-i tara
Ca un cuib de ciocârlie,
Undeva lânga o apa,
Undeva în câmpie.

Undeva într-o doina,
Undeva într-un vis,
Undeva printre holde
Ca pe palma întins.

Undeva în Europa…
Tara straveche de plugari,
Radacina a pamântului,
Pom din pomi seculari.

Undeva, unde cerul
Curge-n vii si livezi,
Unde-si deapana basmul
Capra cea cu trei iezi.

Unde vine din lupte
Si acum Fat-Frumos,
Undeva, unde-i vrednic
Al stramosilor os.

Undeva la rascruce
Si sub cerul deschis,
Undeva într-o doina
Tara mea s-a întins.

Natura vie e minunea cea mai miraculoasa din spatiul nostru. Nu exista un tablou mai frumos decât lanul înverzit ce se leagana în bataia vântului jucaus si neastâmparat, decât freamatul tainic al cetatilor verzi – padurile, decât o livada în floare ce-ti moleseste sufletul prin maretia mirosurilor patrunzatoare, zumzetul melodios al harnicelor albinute si grandoarea vesmântului floral.

Pamântul României mele captiveaza cu mirosurile enigmatice si originale, prin culorile mirifice si neobisnuite ale vesmintelor vegetatiei. Minunea aceasta extraordinar de magnifica si irepetabila cladeste temeinic spiritul unui popor înzestrat cu calitati deosebite: omenia, bunatatea asemeni pâinii calde scoase din cuptor, miros de busuioc verde, sinceritatea si una din cele mai reprezentative fiind… ospitalitatea, marca care deosebeste poporul nostru de celelalte „piese” ale mozaicului numit „LUME”.

Pline de clorofila sunt dealurile înalte, frumoase padurile si dumbravile tale, viile spânzurate pe coastele dealurilor batrâne, limpede si senin e cerul nemarginit. Puternicii munti se înalta trufasi în tacerea de piatra adânca, râurile ce-si îngâna melodios dulcea existenta, ele ca brâie pestrite ocolesc câmpurile nesfârsite. Noptile deosebit de speciale prin abundenta farmecelor pe care le descopera încânta auzul si cele mai adânci simtaminte încoltesc în inima mai vii ca oricând; ziua dezvaluind ochilor cele mai atragatoare tablouri, realizate cu o desavârsita iscusinta de mama-natura.

Teritoriul României, desi are o suprafata destul de mica comparativ cu a altor state, spre exemplu Federatia Rusa, se caracterizeaza prin elemente de paradis: o diversitate impresionanta de peisaje unice, cu monumente ale naturii deosebit de frumoase si originale de valoare europeana si mondiala. Împaratia verde de Zeita Frumusetii ne îndeamna sa credem vorbei întelepte: „Mai bine sa vezi acest pamânt o data, decât sa auzi despre el de o suta de ori”. De aceea de multe ori tara noastra este numita: „muzeu sub cerul liber”. România mea este tara la rascruce de vânturi, spre soare-rasare dincolo de imensul ocean.

Pamântul strabun – codrii milenari‚ fântânile cu apa dulce potolind setea aprinsa a calatorului; holdele nemarginite de grâu galben si copt, încarcat de povara bunatatii noastre, îngâna o doina în mângâierea vântului nelinistit. Asta-i una din comorile, aurul nostru! Râurile cu apa limpede si înceata ca vorba moldoveanului, brazdeaza fata dogorita de arsita valorilor a batrânei patrii; gorunii ce strajuiesc vitejeste cu un adânc devotament la marginea periilor dese – padurile; lacurile – ochii albastrii ai tarii si helesteiele cu mult peste valoros si gustos, fiind unul din cele mai apreciate produse din gastronomia fara egal al locurilor; movilele si dealurile au nume semnificative alese cu multa pricepere si dibacie de strabuni, vaile si luncile manoase îngrasate de untura pamântului, humusul; florile de câmp gingase în culori de curcubeu si ametitor de parfumate, strabat cele mai adânci strafunduri ale sufletului uman, nesemanate de nimeni, doar iubite de toti; podgoriile renumite cu soiuri alese; memorabile prisaci cu stupi si roiurile de albine înzestrate cu darul de a munci cu un neistovit avânt, calitate care a preluat-o cu mult succes si poporul nostru român.

Natura este cea mai indispensabila, valoroasa si grandioasa comoara prin care omul a fost desavârsit de Dumnezeu. Iubita patrie – România, este asemeni unui imens palat ce cuprinde minunate taine stropite cu vraja magiei în necuprinsul infinit al farmecului, sfâsietor de suflete flamânde de noutatea si gradul de intrigare al aventurii în lumea frumosului reunite cu puritatea, candoarea clipelor de neuitat, a extazului la nivel maxim. Tot ceea ce ne înconjoara ascunde în sine o simbioza dintre mistic si euforie, rafinament si inocenta, originalitate si dorinta de a explora. Aceste locuri plamadite din roci originale sunt în stare sa trezeasca o alta latura a calatorului, cea de a afla istoria locala si de a se delecta cu subtilitatea împrejurimilor uluitor de încântatoare.

România mea este o gradina imensa îngrijita si pastrata frumos prin munca covârsitoare a milioanelor de frati si surori ale mele. O tara se mândreste cu poporul ei. Unul deosebit, care stie sa munceasca cu mult sârg si ardoare, dar sa învârteasca si horele. Înca din primele timpuri ale existentei sale, poporul român a dat la iveala un întreg tezaur artistic în care îsi exprima în forme vii si originale, bucuria de a trai si setea de libertate.

Limba noastra fiind numai cântec, face ca verbul sa strabata spatiile eterului pur, transfigurându-se în eterna doina a dorurilor unei natiuni.

Doina întruchipeaza icoana de aur a graiului matern, picatura de argint în auz, înfiorare de tremur, salba de margaritare, cântare a cântarilor. Cuvântul de diamant al limbii române se rasfrânge în nesfârsitele-i oglinzi a acelui suflet al divinitatii. Tara dispune de biblioteci mari, cu un numar impresionant de carti cu literatura autohtona, cât si universala, ele mai sunt numite de locuitori, cititori fideli „farmacia sufletului”. Cel mai magulitor refugiu este lectura, caci românul se naste poet — asemeni luceafarului vesnic luminând cu raze de creatie: Eminescu!

Cultura neamului meu este una vasta si cu origini stravechi. Impresioneaza prin originalitate, vechime si ingeniozitate. Anume cultura este elementul care face sa se deosebeasca tarile si popoarele între ele. Totodata constituie si factorul forte care atrage un numar cât mai mare de turisti. România la acest capitol are cu ce se mândri. Urme ale vechii civilizatii sunt îmbinate armonios cu elemente de modern, stimulând atentia printr-o combinatie extrem de reusita. Orasele atrag multimile ca un magnet prin elemente la prima vedere simple, dar atât de necesare: gastronomie, ireprosabila, constructii ce stârnesc interesul, bunavointa si ospitalitatea oamenilor, caldura sufleteasca pe care o emana. „La sat s-a nascut vesnicia” spunea marele Alecsandri! Eu însa spun:

Si ploaia parca-i alta

Prin vie si livada,

Si peste casa noastra

Cu-n geam deschis la strada!

Aceasta atmosfera e una din basmele lui Creanga, strapungând inima cu acul sensibilitatii în cele mai nebanuite locuri. Totul e atât de spectaculos, încât nu poate fi redat în întregime cu ajutorul nici uneia dintre arte. Fiecare secunda traita în asa ambianta se înscrie în memorie ca cele mai frumoase si pline de splendoarea amintirii, senzatii de nedescris. Portul national, cântece care ating cele mai susceptibile corzi ale personalitatii, jocuri care emana în jurul lor buna-dispozitie si veselie, imaginile sunt de-a dreptul coplesitoare.

Bisericile si manastirile sunt capodopere ale unor oameni extraordinar de iscusiti. Ele sunt o marturie istorica, dar si actuala a talentului pe care îl poseda oamenii din aceasta tara. Credinta în cel de sus ne face sa fim asa cum suntem: buni, cinstiti, primitori, cu sufletele deschise si dornici de a lua tot ce e bun si curat în inimele noastre de la cei din preajma. Bunatatea este o stea ce rasare în sufletele proprii înca de la nastere, raspândeste în jurul nostru o aura pozitiva, transmisibila de la om la om. Dupa ce ai fost pe acest plai natal, vocea lui te striga sa vii ca sa-l revezi…

România este una din cele mai pretioase „perle” ale Europei pentru ca e A MEA, a neamului nostru. Arsenalul imens de valori, traditii captivante; imagini si privelisti cutremurator de candid; oameni speciali, cu sufletele încarcate de generozitate; frunzele de dor, îngâna de sute de ani doina ce îti cheama vocea interna la purificare; orientare spre valori ale neamului omenesc; gastronomie de o raritate exceptionala. Cultura seculara îsi pastreaza vitalitatea necesara; limba dulce, mult aduce, si factorul cel din urma, dar cel mai important – „NATURA”. Este una deosebita, transformând aceste locuri special într-un „Picior de plai… O gura de rai”… Este nu numai frumoasa, dar si bogata Patria mea… Toate, toate sunt ale tale Românie! Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii, de ne-a dat o tara plina de gratie, care sa fie unicul loc de pe lume unde sufletul si trupul sa se simta Acasa.

România visurilor mele esti locul unde muntii îsi înalta Templu de tacere, vaile rasuna armonios în murmurul stropilor gingasi de ploaie si râurile domolite duc sperantele românului în lumea larga în neant. În zbuciumul continuu al Marii Negre unde s-au varsat lacrimile strabunilor mei ce au trait pe plaiurile Mioritei, asa sadindu-si în suflet admirabila samânta a sentimentelor de dragoste pentru România…

————————————–

Eseu participant la concurs.

Tatiana Stefan

Bârlad, mai 2011

Casatorie „legamânt”!

On November 14, 2011 By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

În Arizona, Louisiana si Arkansas se emit certificate de casatorie „legamânt”!

În primul rând, cei doi trebuie sa obtina consiliere premaritala. Durata minima pentru consiliere premaritala este de opt ore. În perioada logodnei, cuplul trebuie sa se prezinte la un pastor, preot, rabin sau la un psiholog specializat pe probleme conjugale, care sa le explice natura si scopul casatoriei si îndatoririle pe care le au în cadrul familial.

Principala problema care ramâne importanta când vorbim despre consilierea premaritala este motivatia pentru actul casatoriei. Multe cupluri o fac nu pentru ca asa simt, ci din teama de a pierde pe celalalt. Pentru multe persoane teama de singuratate este o motivatie puternica care le îndeamna la acest act. Rolul consilierii este de a crea cadrul unei decizii atunci când exista dubii. Decizia vine întotdeauna din analiza situatiei si scoaterea la lumina a ceea ce simte o persoana. Un alt scop al psihologiei este evidentierea nivelului de dezvoltare al matricei de cuplu. Matricea de cuplu are o evolutie; cu cât aceasta este mai evidentiata, cu atât cuplul are o mai mare capacitate de decizie privind actiunea comuna. Cei doi vor fi ajutati sa se cunoasca unul pe celalalt mai bine prin ridicarea unor chestiuni si întrebari despre problemele mai delicate ale vietii. Expertii în probleme maritale sustin ca, desi îndragostitii petrec ore în sir de discutii, întâlnirile lor nu sunt menite sa dezvaluie punctele slabe, ci sa le ascunda. De regula, fiecare dintre cei doi încearca sa se puna pe sine într-o pozitie cât mai favorabila având tendinta de-a disimula capriciile, naravurile si temperamentul irascibil. Acestea ies însa la iveala la scurta vreme dupa casatorie si membrii noii familii se trezesc ca au diferente mari de opinii care nu au fost anticipate în perioada de curtoazie. Dat fiind însa faptul ca impasuri pot sa apara si pe parcursul casniciei, chiar daca a avut loc o asemenea consilierea premaritala, „Covenant Marriage” prevede obligatia cuplului de-a apela la consiliere, înainte de a considera posibilitatea divortului, în cazul în care apar divergente majore dupa casatorie.

Pentru ca în zilele noastre casatoria este privita ca un contract bazat nu pe un juramânt înaintea lui Dumnezeu, ci pe conditia ca problemele pe care le vor întâmpina cei doi sa nu fie prea mari ca sa nu le poata face fata singuri, de îndata ce aceasta conditie este încalcata, se considera divortul. Juramântul a devenit partea religioasa a casatoriei, dar cea practica este influentata de puterea omeneasca a partenerilor de a stavili atacul asupra sentimentelor, a unitatii lor si a placerilor lor. Descompunerea institutiei familiei a devenit atât de profunda încât unii au sugerat reînnoirea anuala a certificatului de casatorie, iar altii propun evitarea întocmirii unuia tocmai din cauza sanselor extrem de mari ca acesta sa nu fie respectat! Pentru prea multi casatoria este o chestiune de convenienta sau de sansa. Este uneori privita ca o etapa temporara în dobândirea libertatii individuale. Din aceste motive, în cazul “casatoriei-legamânt” tribunalul nu va audia nici un proces de divort decât dupa o perioada de cel putin doi ani de separare legala, în care cei doi trebuie sa prezinte dovezi ca au participat la sedinte de consiliere fara ca sa duca însa la un rezultat pozitiv.

Cuplurile din Arizona, care s-au casatorit înainte de 1998 când exista doar un singur tip de certificat de casatorie (standard), au de asemenea posibilitatea sa-si transforme certificatul actual de casatorie în “Covenant Marriage License”. De asemenea, persoanele din alte state care îsi muta domiciliul în Arizona, Louisiana sau Arkansas pot obtine acest tip de certificat de casatorie prin „conversie”. Taxa de conversie a certificatului este în Arizona de , iar costul unui “Covenant Marriage License” este de , identic cu cel traditional. Motivul principal pentru care multi opteaza pentru conversie este sumarizat în declaratia unui cuplu care erau casatoriti de 37 de ani: “Vrem nu numai sa ne reînnoim legamântul unul fata de celalalt, dar dorim sa fim un exemplu si pentru copiii si nepotii nostri, sa înteleaga ca divortul este ultimul resort într-o casnicie, dupa ce s-au epuizat toate celelalte resurse”. Proiectul de lege privind “Covenant Marriage” se afla de asemenea în faza de documentare si în Oregon, Georgia, Ilinois, Texas si Oklahoma si se dezbate la nivel legislativ în majoritatea statelor din SUA.

Ce a condus la o asemenea stare de alerta pentru aproape toate statele din SUA si care sunt factorii pentru care casatoria nu mai este astazi un legamânt? Psihologii sunt de parere ca majoritatea relatiilor se destrama din cauza problemelor de comunicare. Potrivit acestora, exista trei secrete care stau la baza fericirii unui cuplu: comunicarea, comunicarea si comunicarea. La început, partenerii comunica neîncetat, dar pe parcurs fie uita sa o faca, fie devine un proces atât de dureros încât îl evita.

Psihologul american John Gottman, specializat în psihologia cuplurilor, a petrecut 20 de ani studiind cuplurile casatorite si a descoperit ca modul în care un cuplu se cearta determina daca cei doi vor ramâne împreuna “pâna la adânci batrânete” sau nu. Elementul crucial este ca, conflictul sa fie rezolvat, iar solutionarea conflictului tine de aptitudinile de comunicare ale fiecaruia. Acestea implica discutare, ascultare si crearea unor solutii de comun acord. Gottman a descoperit ca nu conteaza daca partenerii fac acest lucru prin intermediul unor certuri de proportii sau a unui compromis calm, atâta timp cât lucrurile sunt solutionate si lamurite.

Un alt psiholog cunoscut, John Gray, autor de renume mondial a numeroase carti pe teme de relatii de familie, este de parere ca barbatii si femeile vorbesc limbi diferite – aceasta idee dând nastere unei faimoase teorii pe care a explicat-o în cartea sa, “Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” („Men Are from Mars, Women Are from Venus”).

Desi „Covenant Marriage License” limiteaza abilitatea cuplului de a dizolva casatoria si cei care opteaza pentru aceasta privesc mai serios actul casatoriei, exista doar un singur liant care îi tine pe sot si sotie împreuna si contrar crezului popular, acesta nu este dragostea. Cartea de capatâi a civilizatiei umane afirma clar ca „Ce a împreunat Dumnezeu (deci nu dragostea), omul sa nu desparta”. Când lipseste fundatia dintr-o casa, toata cladirea colapseaza. Dragostea, în acceptiunea oamenilor, are multe definitii, dar adevarata dragoste este vesnica, pentru ca este din Dumnezeu. Când aceasta iubire este prezenta în familie, casnicia devine o institutie indistructibila, superioara oricarui document juridic, mai tare decât moartea, avându-si nu numai originea, dar si destinatia si continuitatea în eternitate.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Preotul GHEORGHE TATU din Sebesul de Sus – Temnita pentru spovedanie!

On November 14, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele ticalosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge dupa gratii si petrece zece ani din viata în temnitele comuniste, în timp ce famila sa suporta consecintele. Informatiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestarii sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, Sibiu a fost arestat si condamnat pentru ca a spovedit persoane urmarite de securitate! – scrie în dreptul numelui sau, în listele cuprinzând preotii arestati în acea perioada. Lipsa de dovezi, desi atitudinea si actiunile preotului fusesera, fara îndoiala, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzatii.
Drama familiei Tatu din Sebesul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (casatorita Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilaria si tineretea sa, la Sebesul de Sus, si nu numai. Ea a fost recent în vizita la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitica a plecat din tara si nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu multi ani în urma, în satul copilariei lor. Doar patina timpului si-a lasat amprenta asupra celor doi, aflati astazi la vârsta senectutii, lasându-le însa la fel de vii, amintirile.
Drama preotului Gheorghe Tatu – detinut politic!
Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei sapte copii ai lui Ion Tatu, multi ani primar în Sebesul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din muntii Fagaras, la data de 1 aprilie 1909. Scoala primara o face în satul natal, iar apoi urmeaza cursurile Scolii Pedagogice din Sibiu. Îsi continua studiile tot la Sibiu, si în anul 1932 absolva cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului.
Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu este cea mai veche institutie de acest gen din tara. Înfiintata în 1786, ca Scoala Teologica, reorganizata sub conducerea lui Gheorghe Lazar, în 1811, functioneaza neîntrerupt pâna astazi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele doua scoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregatit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componenta a Universitatii din Sibiu.
În anul 1933, Gheorghe Tatu se casatoreste cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Nascuta în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, dupa care urmeaza cursurile Scolii Normale din Cluj. Dupa casatorie, îsi urmeaza sotul care slujeste ca preot în Sebesul de Sus si lucreaza aici ca învatatoare.
Era o moda a vremii ca tinerii preoti sa se însoteasca cu învatatoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în traditia satului românesc: o combinatie fericita, scoala si biserica facusera dintotdeauna casa buna împreuna! Nea Mitica Sinu si-a adus aminte, la un moment dat, de sarbatoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toti copiii de la scoala, în frunte cu învatatorul Stoia, parintele Tatu si doamna preoteasa, mergeau în dimineata Floriilor în afara satului, ca apoi sa revina pe ulitele lui, frumos încolonati, cu cei doi barbati în fata si doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emotionanta, purtând ramuri de salcie în mâini, si cântând pricesne specifice Floriilor.
La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetite dragalase, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeste în 1937 când se naste primul baiat, Septimiu Bujor Tatu si mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poarta numele tatalui, Gheorghe, si este rasfatatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu ca celui mic, toata familia îi spunea Puiu!
În ciuda greutatilor inerente aparute pe vreme de razboi, familia preotului Tatu era fericita si privea cu încredere spre timpuri mai bune.
Regimul comunist proaspat instaurat era în plina ascensiune. Însa încet, încet a început sa-si arate dintii de fiara, manifestându-si influenta nefasta în toate mediile sociale. Se produsese o adevarata rasturnare a valorilor si începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii si a celor care nu rezonau cu ideologia comunista. Nemultumirile se înmulteau vizibil si lupta rezistentei anticomuniste se intensificase.
Injustitiile practicate de un sistem ticalosit, aflat în distonanta cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea comunismului ateist, îl determina pe Gheorghe Tatu sa se ralieze miscarii anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenta preotului si totodata, precautia, îl ajuta sa se strecoare prin filtrul securitatii, care nu-i gaseste motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securitatii nu aveai cum sa scapi, motivele arestarii sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat si condamnat pentru spovedirea persoanelor urmarite de securitate! Ce hilar!
Comunismul instaurat în Europa primei jumatati a secolului XX s-a napustit ca o fiara asupra oricaror forme de credinta care nu urmau doctrina comunista, în tarile care i-au cazut victima, printre care si în România. Conflictele între laicii orbiti de comunism si biserica, pe fondul permanentelor framântari generate de actiunile rezistentei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentantilor bisericii doua posibilitati: fie mentinerea si sustinerea ideilor lor, purtând manifestul rosu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunisti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însa si-a purtat crucea în spiritul acelorasi idei, razbatând prin jungla comunista si ramânând fidel convingerilor sale.
Un complet de judecata de la Tribunalul Brasov îl judeca si-l condamna la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detentie Gheorghe Tatu, numai el si Dumnezeu au stiut! Conditiile din închisori si ororile unui regim draconic din interiorul lor au facut multe victime. Scapa cine poate sau cine rezista! Dupa aproape zece ani de perindare prin temnitele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia si Periprava, este eliberat în toamna anului 1962.
Arestarea preotului Tatu a avut o puternica rezonanta în rândurile enoriasilor sai. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale si în primul rând un om cu suflet mare.
“Nu pot decât de bine sa-mi amintesc de popa Tatu – spune nea Mitica – nimeni nu avea o vorba rea de spus de el si de doamna Eudochia. Nu exista satean care sa fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul sau, sa nu-l primeasca! Era trup si suflet pentru obstea sateasca, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasa le învata pe fete lucru manual, gospodarie si multe lucruri folositoare în viata. Era o femeie de exceptie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus razboiul de tesut la scoala ca sa le învete pe fete sa teasa. Ieseau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, niste lucrusoare minunate, de la prosoape cu motive nationale, la tot felul de covorase si perdele, pe care le vindeau, iar cu banutii adunati erau cumparate diverse materiale si lucruri trebuincioase scolii”.
Imediat dupa arestarea preotului, sotia sa este data afara din învatamânt, constituind un pericol si în acelasi timp, un exemplu negativ pentru elevii sai, însa doar în conceptia comunistilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciata si o dascalita desavârsita pentru comunitatea din Sebesul de Sus.
Ramasa fara loc de munca, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îsi ia copiii si se muta la Avrig, în satul sau natal.
Dupa ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucreaza pe unde poate pentru a-si câstiga existenta si a-si întretine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început si-a gasit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârsa, pâna când a reusit sa obtina reabilitarea si revenirea în rândurile preotimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent si demn, a reusit sa obtina o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.
Doamna preoteasa s-a angajat ca si contabila la o fabrica de sticla, unde a lucrat pâna la vârsta de pensionare.
Parintele Gheorghe Tatu s-a stins din viata la data de 15 iulie 1975 si a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu si-a urmat sotul dupa multi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântata alaturi de sotul ei si lasând în urma imaginea unei femei admirabile.
Dar copiii preotului au suportat consecintele convingerilor si actiunilor anticomuniste ale tatalui lor. Rând pe rând, toti trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesionala.
“Greselile” parintilor… necazurile copiilor!
Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studenta în anul I la matematica, la Cluj, iar baietii erau minori. Dosarul penal al tatalui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculata din facultate însa, printr-un noroc fantastic, reuseste sa ajunga la rectorul Universitatii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume stralucit al chimiei românesti. Doina Tatu a gasit întelegere si sprijin din partea Ralucai Ripan, reusind sa-si termine studiile începute la Facultatea de Matematica clujeana. Era o studenta buna si nu era responsabila de convingerile politice ale parintelui sau.
Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminenta personalitate a scolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria institutiilor de învatamânt superior din România, ctitor, si primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poarta numele.
Nici baietii familiei Tatu n-au fost scutiti de repercursiunile actiunilor tatalui lor, resimtindu-le mai ales, dupa terminarea liceului.
S-au înscris amândoi la facultatea de medicina umana, de unde au fost ulterior exmatriculati, datorita originii nesanatoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tata anticomunist, dusman al partidului…
Dar au perseverat, nu s-au dat batuti si s-au înscris la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care au absolvit-o.
Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judetul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieste si astazi, în casa parinteasca.
Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat si a locuit multi ani la Sfântu Gheorghe, în judetul Covasna. Acum însa, la pensie, s-a mutat si el la Avrig, în casa bunicilor sai, care este lânga casa lui Bujor.
“Doar eu nu sunt acasa, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fratii mei, locuiesc la Sibiu”.
Matematica e ca o fata frumoasa…
“Îmi amintesc cu drag de parintele Tatu, de doamna învatatoare Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a maritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odata nea Mitica.
Asa am aflat si eu, tocmai de la fata popii! Gratie sprijinului acordat de rectorul Raluca Ripan, Doina Tatu termina facultatea si se casatoreste cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenti la Cluj. Unindu-si destinele, cei doi erau hotarâti sa-si întemeieze o familie si sa se bucure împreuna de viata.
De profesie inginer chimist, sotul Doinei obtine un loc de munca la Combinatul Chimic din Fagaras si în 1956, cei doi tineri se muta aici. Doina va lucra ca profesor de matematica în cadrul Liceului Radu Negru.
Acest liceu, astazi cunoscut sub numele de Colegiul National “Radu Negru”, este cea mai veche institutie de învatamânt secundar din Tara Fagarasului, fondata la 13 septembrie 1869, de catre carturarul transilvanean Ion Codru Dragusanu, care îi da si numele “Radu Negru”. Demni de numele si prestigiul colegiului sunt si cei care au deslusit tainele cunoasterii pe bancile sale. Este suficient sa-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet si eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum si alte nume stralucite ale culturii si stiintei românesti, ca sa evidentiem valoarea educativa a institutiei.
“Matematica e ca o fata frumoasa – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, daca esti atent cu ea, atunci te place. Daca doua zile o neglijezi, îti întoarce spatele. Totodata, matematica formeaza caractere!”
Accentuând faptul ca fagarasenii erau oameni isteti si ambitiosi, carora le placea cartea, Doina Nicula mi-a spus ca este mândra de generatiile care i-au trecut prin mâna. Unii dintre elevii sai au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre acestia se numara si Laurentiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.
Sotii Nicula au fost apreciati în colectivele în care au lucrat si multumiti de rezultatele muncii lor, fiecare facându-si meseria cu pasiune si daruire. Doina, un priceput profesor de matematica, Emilian un inginer chimist specializat si în operatiunile de export – ceea ce i-a deschis portile spre lume. A fost în multe tari ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns si în El Salvador, America de Sud, a calatorit foarte mult în interes de serviciu.
S-au bucurat de viata, si-au petrecut concediile departe de casa, la mare sau la munte. Preferau însa muntele!
Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani dupa ce Emilian se pensionase de boala (1987). Din pacate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viata. Sotii Nicula au avut o casnicie fericita, s-au respectat si s-au iubit timp de 47 de ani, si-au fost aproape si la bucurie si la necaz. Vorbindu-mi de sotul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de lauda la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tata desavârsit, un sot iubitor, un om cult, corect, vesel si în plus stia sa cânte foarte frumos”.
Produsul dragostei lor este un baiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în orasul Spa. Este casatorit cu o fosta colega, tot Doina o cheama, ca pe mama lui. I-au daruit Doinei si lui Emilian Nicula o nepoata, pe Alexandra, absolventa de facultate la Bruxelles, în prezent masteranda, tot în capitala europeana.
Chiar daca s-au stabilit în Belgia, Horea si Doina Nicula viziteaza destul de des România. Si mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce parere are despre Belgia. “Este ca o gradina civilizata – raspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicosi, prietenosi, civilizati. Ma simt foarte bine când merg acolo”.
Doina Nicula a învatat engleza si franceza la nivel de conversatie. Poliglotul familiei era însa sotul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana si spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a mostenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbata pentru limbile straine. Vorbeste perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeste în Flandra si zona Bruxelles), engleza si italiana”.
Cu toata drama petrecuta în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus în vremurile tulburi de dupa venirea regimului comunist la conducerea României, iata ca urmasii lui, au reusit sa depaseasca stavilele ridicate în calea lor si nu si-au facut parintele de râs: au devenit buni profesionisti si au ramas, precum parintii lor, oameni de omenie.

Octavian Curpas

RENUME si CARACTER

On November 14, 2011 By nelursIn Christian Life, Christian PerspectiveLeave a comment

Florian Guler

Renumele, e cum ma vezi afara.

Iar caracterul, cum sunt în ascuns.

Renumele, sunt umbrele de seara,

Iar caracterul zorii ce-au ajuns.

Caldura focului e caracterul.

Renumele e fumul ce se cere sus.

E caracter aroma si misterul.

Si în viata cum era Isus.

Renumele e lupta mea cu tine,

Si caracterul lupta mea cu eu.

Renumele sfârseste în ruine.

Iar carcterul, sus… în Dumnezeu.

NICOLE SINU – Cea mai românca dintre canadience!

On November 13, 2011 By nelursIn literature, MemoriesLeave a comment

“Tu vei fi sotia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zarit-o pe Nicole, tânara si frumoasa canadianca ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fara seaman într-un magazin din Montreal, în urma cu o jumatate de secol. El – chipesul barbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani înca burlac, ea – copila de 19 ani, plina de viata si curata ca lacrima, dupa cum îi spusese propriul sau duhovnic, se plac si se iubesc din prima clipa, iar dupa trei luni îsi unesc vietile în sfânta taina a casatoriei.
O viata tumultoasa, traita frumos de un cuplu cu puternice radacini în pamântul dragostei, îi uneste pe cei doi si îi tine alaturi, la bine si la rau aproape 50 de ani. si odiseea lor nu s-a sfârsit, ea curge lin si le daruieste bucuria împlinirii: au doi copii minunati, au nepoti deosebiti, au o afacere care le asigura ceea ce-si doresc si traiesc în armonie, bucurându-se de o viata cu-adevarat frumoasa.
Ambitia unei canadience de a vorbi româneste!
Începutul n-a fost usor, cum multe n-au fost usoare de-a lungul timpului, dar au avut rabdare si întelepciune ca sa le depaseasca pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viata lor a urmat, ulterior o alta traiectorie si dupa câtiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franta, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada si în cele din urma, iata-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix.
Când s-au cunoscut, Nicole nici macar nu auzise de România, dar a avut ambitia sa învete singura limba româna. Dumitru Sinu mi-a vorbit mult despre doamna Nicole, a iubit-o de când a întâlnit-o si a modelat-o dupa sufletul si vrerea sa. I-a admirat vointa, ambitia si a sustinut-o cum a stiut el mai bine.
”Eram în Canada si plecam dimineata la birou la Halifax iar ea, îmi spunea la plecare zâmbitoare – somn usor!; seara, înainte de culcare rostea, foarte convinsa ca e corect, un nostim drum bun!” Dar el nu a corectat-o. Nicole Sinu afla ce confuzii facea doar atunci când vorbea cu alti români, prieteni de-ai lui nea Mitica.
Ambitioasa si mândra din fire, doamna Nicole a zis în sinea sa: asta nu ma învata limba româna! si luând dictionarul, a început singura sa învete, mai întâi toate verbele românesti. Le rostea cu voce tare pâna le-a stiut foarte bine. Apoi, a luat un dictionar Larousse, a desenat corpul omenesc, trecând în dreptul fiecarei parti denumirea în limba româna. În fiecare zi îsi tinea propria lectie de limba româna, pâna a învatat bine si s-a descurcat de minune. Toti prietenii lor români erau uimiti de românca Nicole, pentru ca tare i-a fost draga limba româna.
Era o mândrie pentru ea ca vorbea româneste si iubea limba poporului caruia îi apartine sotul sau, era a doua sa limba, dupa franceza nativa. “Când s-a întâlnit cu mine, Nicole nu stia decât franceza. Dupa aceea a învatat româna, engleza si italiana.”
Fiica lor, Sandra, care locuieste cu familia la Saint Gervais, în Franta, de asemenea vorbeste fluent franceza, engleza si italiana si are cunostinte medii de limba germana.
Nicolae, baiatul lor, stie bine engleza si franceza, se descurca în italiana (el a locuit o vreme în Italia), întelege limba româna dar o vorbeste destul de sumar, iar acum învata limba chineza (a si fost de câteva ori în China).
“Am avut prieteni rasariti si am o sotie, mai românca decât toate canadiencele la un loc!”
“Am avut prieteni rasariti – îmi spune Dumitru Sinu – medici, profesori, ingineri, care aveau tot sotii canadience, dar niciuna nu vorbea româneste. De-abia daca legau câteva cuvinte în limba româna, pe când cu Nicole se putea vorbi fluent, devenise încetul, cu încetul, românca în toata regula. Toti o laudau si o apreciau iar ea era asa de bucuroasa ca învatase limba noastra!”
Aveau multi prieteni si se învârteau într-un mediu elevat, unde Nicole si Mitica erau iubiti si apreciati. Printre cei mai apropiati se numarau Petru Sultana, profesorul român care la Montreal era bibliotecar, Florin Marghescu si Mircea Diaconescu, ambii fosti ofiteri ai armatei române, doctorul Ion taranu, care a profesat ca medic atât în Franta cât si în Canada. Dupa 57 de ani de strainatate, îmi place sa spun ca nu m-am înstrainat, ca am România în inima si ca, oriunde ma duc, o iau cu mine în traista – declara Ion taranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu. Anturajul familiei Sinu spune multe, inclusiv dovedeste din plin calitatea socio-umana a celor doi soti.
Din lista de prieteni nu lipsea nici Tiberiu Cunia, ilustrul profesor, cu o remarcabila carte de vizita. Personalitatea acestuia, aromân de origine, este descrisa în paginile unei carti scrise de catre Ilie Traian, editata sub titlul Un Coresi aromân – Tiberiu Cunia. Independent de pregatirea sa profesionala, fiind la baza inginer silvic cu studii si în domeniul statisticii aplicate în silvicultura, laureat al unui premiu von Humboldt, în prezent, Tiberiu Cunia lucreaza alaturi de alti confrati aromâni, la întocmirea unui dictionar explicativ aromân si traieste în Statele Unite.
Sotiile prietenilor lui nea Mitica erau toate mai în vârsta decât Nicole, dar toate o iubeau, pentru ca era o foarte placuta companie: inteligenta, frumoasa, tonica, plina de viata! Sotia lui Mircea Diaconescu, fost ofiter al armatei române (împuscat în picior în timpul razboiului) spunea adesea cu sinceritate: O iubesc pe Nicole mai mult decât pe fiica mea!
Toata lumea o placea si-o respecta pe doamna Nicole Sinu pentru toate virtutiile sale, dar mai ales pentru ca a avut ambitia sa învete limba româna. „Ea a devenit foarte repede românca. Întotdeauna curioasa din fire, dornica sa cunoasca si sa se perfectioneze, Nicole a învatat într-un timp record româna – îmi spune Dumitru Sinu, mândru de sotia lui. Mereu îmi spunea: «As vrea sa învat si suedeza» – nu stiu ce dragoste prinsese ea de aceasta limba!”
Statutul de românca îi place mult lui Nicole. Românii pe care i-a cunoscut în aproape jumatate de secol de când este sotia lui Dumitru Sinu au fost oameni deosebiti, calzi si primitori si s-a simtit totdeauna foarte bine în compania lor, le cunoaste acum obiceiurile, traditiile si cultura.
Adora bucataria româneasca, îi plac sarmalele si mititeii la nebunie, îi place tot ce este românesc, pentru ca traieste fericita de-atâtia ani alaturi de un român.
“Nu mai are nimic canadian în ea. Nici nu are ce sa aiba: Canada este o tara rece, o tara de gheata, atât la propriu cât si la figurat. Desi este canadianca get-beget, nascuta la Montreal, Nicole spune acum : «Nu m-as mai duce în Canada, nici în vizita»”- îmi zice sotul ei.
L-am întrebat odata pe nea Mitica daca doamnei Nicole i-ar placea sa se mute vreodata în România. „Pai nu m-am dus eu, ca român, sa stau acolo! În vizita este placut sa mergi, nepotilor mei le place sa petreaca vacantele în România” – îmi rapunde cu sinceritate prietenul meu. Probabil ca daca ar fi acea Românie de care-si amintea nea Mitica, aceea Românie în care era bine, poate s-ar fi încumetat sa locuiasca în mijlocul celor carora le-a învatat limba, obiceiurile, romantele si doinele, poeziile…
Desfatare sufleteasca: între „Historia” frantuzeasca si „Luceafarul” lui Eminescu
Daca Dumitru Sinu este un împatimit iubitor al tainelor cartilor, nici sotia sa nu s-a lasat mai prejos. Doamna Nicole citeste carti, citeste reviste – citeste foarte mult – mai ales în limba franceza. Nu-i plac revistele americane: în timp ce publicatiile de peste ocean se axeaza mai mult pe aspectele practice ale vietii, cele frantuzesti au acel cumul de informatie de care are nevoie un om pentru a-si îmbogati cunostintele despre istorie, filosofie, arta.
Este motivul din care doamna Nicole parcurge cu regularitate revista frantuzeasca Historia la care este abonata de multa vreme. Un magazin informativ cu o tinuta editoriala de exceptie, continând date si informatii, în general legate de istorie, dar în acelasi timp o revista de opinie si informatie culturala. Îi place sa se informeze, sa cunoasca, sa descopere mereu ceva ce înca nu stia, cu alte cuvinte, raspunde în permanenta acelei chemari interioare care te-ndeamna mereu la a te îmbogati sufleteste….
Doamnei Nicole i-a placut foarte mult la Saint Gervais. Iubeste muntii, adora padurile si mediul acela linistit. A avut multe prietene acolo, în oraselul unde, vorba lui nea Mitica, „toata lumea se pupa cu toata lumea”. În plus, franceza este limba ei materna, e firesc sa iubeasca locurile, limba, literatura si istoria francezilor.
Dar veti fi uimiti daca va voi spune cât de mult îi plac doamnei Nicole Sinu poeziile românilor. „Iubeste foarte mult poeziile lui Eminescu – îmi relata sotul distinsei doamne – recita strofe întregi din Luceafarul Eminului!” Nicole Sinu, iubindu-si si respectându-si jumatatea, a asimilat si cultura poporului caruia Dumitru Sinu îi apartine.
„Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…”
Sa nu mai vorbim de muzica româneasca! Va imaginati cum cânta o frantuzoaica/canadianca sadea Asa beu’ oamenii buni? Da, cunoscând-o, eu sunt sigur ca la prin felul ei de a fi, prin vitalitatea de care da dovada si spiritul acela frantuzesc nativ, mostenit de la un popor pe a carui carte de vizita sta scris cu majuscule ROMANTISM – poate concura oricând cu cea mai românca dintre românce, inclusiv la interpretarea unui cântec de pe la noi.
„Îi plac romantele. Avem câteva sute de CD-uri cu muzica româneasca, ruseasca si greceasca, dar cântecul ei preferat este La birtutu’ din padure! si mi-e drag s-o ascult cântându-mi: La birtutu’ din padure / Baui doua iepe sure / Cu banii de pe capestre / Luai toale la neveste…” Am râs amândoi închipuindu-mi-o pe doamna Nicole doinind melodia asta, iar nea Mitica, spiritual ca de obicei, a venit imediat cu o completare: „Ei, n-am avut eu iepe, si chiar daca le-as fi avut, nu le beam, dar toalele nu i-au lipsit nevestei mele niciodata!”
Când locuiau în California, Dumitru Sinu avea câtiva prieteni români, muzicanti, care veneau de multe ori la ei la hotel si obisnuiau sa cânte, printre altele, Lume, lume, sora lume / C-asa-i viata trecatoare / Unul naste, altul moare / Lume, sora lume!”. Toata lumea era a lor, atât de frumos se distrau! De multe ori, veselii prieteni ai lui Mitica faceau tot felul de glume cu doamna Nicole: îi cereau sa le scoata din magazin, cine stie ce voiau ei, sa fure, bineînteles ca o faceau doar pentru ca le placea reactia canadiencei: Nuuuu! Va cumpar eu tot ce doriti, numai sa nu furati! Se distrau de minune, erau tineri, erau frumosi, erau veseli si le placea compania lui Nicole si-a sotului sau.
„O cucerisera cu romantele, muzicantii mei români, îi cântau mereu una superba, apartinând Bucurestiului interbelic – si nea Mitica începe sa fredoneze: Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Ca pe vremuri visatorii trubaduri / Sus pe cer se-oprise luna sa ma vada / Cum cântam de dragul dulcii tale guri / Toate florile-ascultau a mea tirada / Numai tu n-ai înteles ce dor mi-era / Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Cea dintâi si cea din urma-n viata mea – era încântata Nicole si ne simteam extraordinar la acele petreceri de neuitat”.
Dar Nicole Sinu mai avea o melodie foarte draga ei, o asculta si-o cânta adesea, uitându-se în ochii sotului sau: De când te cunosc pe tine/ Nu stiu ce mi-oi fi facut / Am ajuns ca vai de mine / Nu te-as mai fi cunoscut / Biata inima, bate ca nebuna / Pentru ca te vrea pe tine ’ntr-una / si toata ziua nu-i cuminte/ Ca bate de dorul tau / Inima, de ce n-ai minte / Nu vezi ca-mi faci numai rau / Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare / si nu pot orice-as face / Sa te mai dezlipesc / Mi te-ai lipit de suflet / Mi te-ai lipit cam tare / si nu am timp de pace / De când eu te iubesc.
Doamna Nicole este o fire foarte vesela – i-am spus lui nea Mitica într-una din zilele când eram la el acasa si doamna Nicole tocmai plecase. Râsesem bine cu ea pret de câteva minute pe seama povestilor lui nea Mitica. „Da, dar asta a luat-o de la mine!” – a sarit ca ars prietenul meu. Doar o modelase cum a vrut el daca a luat-o de nevasta asa de tânara!
Cum sa nu doresti sa întâlnesti un asemenea cuplu extraordinar, doi oameni care se iubesc si se completeaza atât de bine unul pe celalalt?!
Puterea dragostei poate învinge stralucirea banului
„Daca am facut ceva bun în viata, atunci faptul ca mi-am luat o sotie mai tânara, e acela! – zâmbeste cu subînteles nea Mitica. Imagineaza-ti ca aveam acum una de vreo optzeci de ani. Ar fi cam cu cinci ani mai tânara decât mine… Ar mai merge aia în stânga si-n dreapta, asa, sprintena ca si Nicole care alearga toata ziua? S-ar mai ocupa de afacerile familiei cu atâta daruire si pricepere ca si tinerica mea sotie? Sau imagineaza-ti ca ar avea vreo optzeci si cinci, ca mine! Uita-te la ea cum vine, cum pleaca…”, si pe fata lui Dumitru Sinu se putea citi dragostea si admiratia pe care o are fata de femeia de alaturi.
Împreuna au trecut peste greutati, împreuna s-au bucurat, împreuna au muncit si si-au împlinit visele, au doi copii minunati, sunt niste bunici fericiti si traiesc de-o jumatatate de veac si bune si mai putin bune, iubindu-se si respectându-se unul pe celalalt.
Tânara din magazinul acela din Montreal de-acum 50 de ani, pe-atunci doar o copila, modelata cu dragostea barbatului ajuns la maturitate si încercat de viata, n-a tinut seama ca alesul inimii sale nu avea pe atunci niciun ban, dupa cum mi-a marturisit nea Mitica, l-a ascultat si împreuna au reusit sa realizeze multe. Pentru ca sotul ei i-a spus de la început: ”Nicole, n-au importanta banii astazi! tine cont, va veni o zi când vom avea mai mult decât ne va trebui si o sa ne plimbam peste tot în lume!”. si asa a fost!

Octavian Curpas

Born and raised in Europe, married in Asia, presently living and serving God in the Arizonian Desert

On November 13, 2011 By nelursIn Christian Life, MinistryLeave a comment

How many of you who have traveled from Arizona towards California on Highway I-10 still remembers the last town you passed through prior to reaching the Californian border? – probably not many! Situated at about 125 miles from Phoenix, 129 miles from the tourist spot Palm Springs and about 20 miles away from Blythe (the first city from California), is a town called QUARTZSITE.

Quartzsite, a town with a year around population of about 4,000, swells to close to a million during the months of January and February. What Israel is to Christianity, Quartzsite, Arizona is to Snowbirds. Snowbirds are a large and growing group of people, who leave the northern states for the winter. They head south, with an average age over 50, when the joints begin to ache, and the wind turns cold, the Snowbird is making preparations to migrate.

Most Snowbirds are retired people who like to get away from near-artic winters and find a warm, cozy hide-a-way where the sun’s rays can keep the arthritis to a minimum and exercise in the great outdoors can keep the body in shape and the cholesterol from clogging the arteries.

One of the favorite spots for winter nesting is Quartzsite, Arizona. Retired people from all over the United States and Canada descend on this small desert town in flocks that you will never believe, looking for a place in the sun.

In this unique and interesting town, quiet in the summer months but full of life and traffic in the winter, lives the only Romanian in town – pastor John Todor along with his family.

Some time ago I heard exciting things about John, his family and his ministry, but since there was a distance of about 120 miles between his place and the place where I live (about two hours of driving), I was only able to meet him in person a few weeks ago.

I kept in touch with him by e-mail and phone until the beginning of December last year when I along with my family were passing through Quartzsite going home from California, and I made an appointment of meeting with him at his office at the First Baptist Church in Quartzsite, AZ.

The moment we arrived in the church’s parking lot we were warmly greeted by the Todor family. We had a great chat about the ministry and they showed us the church building and the wonderful projects that they are working on, we were touched by their faith and passion for the Lord.

Who is John Todor? If you would ask him he would tell you that he is a sinner saved by the grace of God, a simple servant of the Lord called to minister to God’s people in the desert of Arizona.

He was born and raised in Romania, while Romania was still under the communist regime. He lived there until the time he was 14 years old, when he moved in United States of America. As a child he was suffering of scoliosis (curvature of the back bone). After years of “false hope” given by the Romanian doctors, one day they told him and his parents that they could no longer do anything for him in Romania. A short time after that, with faith in God’s unchanging promises, John and his mother passed the Romanian border to former Yugoslavia on September 15, 1989, three months before the communist regime fell in Romania.

For six months they lived in a refugee camp in former Yugoslavia, and on March 8, 1990 they arrived in United States of America. One year later, the family was reunited with John’s sister and father arriving in the States.

Chicago proved to be an interesting experience for Todor, who came here from a small town in Romania of just about two thousand people. However, according to him, it was not difficult to adjust in Chicago because he trusted God to lead him all the way.

From 1996 till the summer of 1998 John lived in Phoenix, Arizona. What he loves about Arizona the most is the nice climate, the cleanliness of the cities, and also the different opportunities that this state offers to the young and older people.

In 1998 John left Phoenix and went back to Romania where he lived until the summer of 2006. In the summer of 2004 he had the joy of marrying Mythyl Grace de los Reyes from the Philippines, who according to John is great wife and mother, and presently they are the proud parents of a baby girl who hears three languages being spoken in the house everyday: Romanian, Filipino and English.

John met his wife in a very unique and interesting way. One day, in the summer of 2001 while being in Phoenix for the summer, visiting his parents, he went to Arizona State University to do some research in their computer lab. After finishing his work he felt led by the Lord to search and make contact with different missionaries from different parts of the world in order to share with them ideas about the ministry. After the first search, many such sites came up the computer’s screen. He randomly clicked on one of these where his wife happened to be listed. At that time Mythyl was a missionary in Singapore. He sent her a short e-mail about him, his love for the Lord and the ministry that he was involved in, and the next day he received a short reply from her.

In the weeks and months to come the two of them became friends and prayer partners, patiently waiting to see what plans God would have for them. They continued to keep in touch through e-mails, telephone calls, letters, and after 2 years John went to the Philippines to see Mythyl and her family, and one year later, on June 5, 2004 they were married in Bacolod City, Philippines. What attracted him to his wife the most was the fact that she fears God, her simplicity, and her love for the Lord and people.

Being married to a woman of a different nationality, helped this Romanian young man to be more interested in and to love the culture of other people, this being so obvious, since John beginning with the fall of 2006 is the Senior Pastor of an American church, “First Baptist Church of Quartzsite, AZ”, a congregation that he serves with love and devotion.

What attracted him the most to this church was the love of the church members for God, for the brethren and for the unsaved.

“First Baptist Church of Quartzsite” is part of the Conservative Baptist Association, and if he was to mention some of the changes that took place in this congregation since he came here he would mention the establishment of a Children’s Ministry, a recreation room for the teenagers from Quartzsite to come especially in the hot months of summer and have some fun playing games, and a Radio Ministry – every Sunday at 2PM his sermons being broadcasted on a local radio station so that the thousands of snowbirds from Quartzsite and around could listen to the word of God by tuning in to the Radio.

His job in this church implies fulfilling the duties of a Senior Pastor such as: preaching three times a week, pastoral visitations, counseling and many others. He studies at least five hours a day and spends his free time reading, playing guitar and going fishing.

When asked about the “calling of being a pastor”, in John’s opinion, to have a call to pastor means first and foremost to be chosen and called by the Lord and not by the people for this ministry. He strongly believes that pasturing a church is more than a profession or a job and whoever considers about serving God must be aware of this.

He and his wife never doubted God’s calling to pastor in Quartzsite, Arizona, from the very beginning they had God’s assurance that they are in God’s will.

John Todor started his theological studies in 1998 at the Theological Baptist Institute in Bucharest, Romania and his favorite subject was homiletics.

After finishing his studies there (since God called him to be in Romania for a while), his vision was to stay in Romania for as long God wanted him there and to help the churches there. About two years before he moved back to United States, God impressed on his heart that upon their return here, he will serve in an American church. Even though he still loves very much the Romanian people and Romanian churches, he feels fulfilled and blessed for the privilege that the Lord had given him and his family to serve in this place. He is thankful to the Lord for the team of leaders as well as regular members that he can work with at the First Baptist Church, people who love him and his family, supports him, and faithfully serves the Lord making the First Baptist Church a better church and the town of Quartzsite a better town.

Mr.Todor says that based on his own experience as a pastor, a pastor that does his job the way it should be done, knowing that he is giving an account to the Lord first and foremost, works more than 40 hours a week, according to him a pastor’s work can not be fitted in and limited to a certain pre-arranged schedule.

At the end of each Sunday, Pastor John is thankful to the Lord and feels fulfilled in his heart for the fact that the “seed” of the Gospel was sown.

Speaking of the future, Rev. Todor says that we wants the “FIRST BAPTIST” to continue to remain under the authority of the Good Shepherd, Jesus Christ, having as an example the early church – Acts 2:42 “And they continued steadfastly in the apostles’ doctrine and fellowship, in the breaking of bread, and in prayers.”

For him, Jesus is the perfect example that he wants to imitate as a Christian and as a pastor.

John Todor was raised in a family of Christian Baptists. In a Sunday night evening service in a Romanian church in Chicago pastured by Rev. George Dancea, while the word of God was being preached, the Holly Spirit convicted him and made him realize that that was the moment he needed to accept Jesus into his heart. At the end of the service that night he told the pastor about his decision, and a few weeks later he was baptized in the First Romanian Baptist Church.

One of his experiences with God took place when he was a child. One day the Romanian doctors told John’s family that they no longer can do anything for their son that the only hope for him would be to have a surgery outside of Romania, in United States of America; otherwise he will remain handicapped for the rest of his life. John still remembers how at that early age he prayed and promised God that if He will help him leave Romania and have the surgery in the States (something that at that time was very difficult both legally and illegally, since the communists were in power), then he will serve and tell others about God.

After days of prayer, God in His love answered their prayers by helping John and his mother pass the border from Romania to former Yugoslavia. Once they arrived on the American soil, John and his family asked God to perform another miracle, to find a hospital that will understand their unique situation, and help them, since they had no jobs yet, no medical insurance and no money to pay for hospital bills. They heard of a good children’s hospital in Chicago that helped children like John, however they were told by the hospital officials that there are quite a few children on the list waiting in line, and that it will take many long months till John’s turn will come for the surgery. John put his name on the list anyway and trusted God to somehow make a way for him to be accepted sooner. To everyone amazement, after only 3 months he was called by the hospital to report for the surgery.

In the hospital God really put this young man through the school of suffering, making him also realize that there are people in this world that are suffering more than he is and are at times in a bigger need than him. He learned there to look up to God more and to thank God for who he is and for what he has.

After a successful operation, John continued his education in Chicago by studying psychology at DePaul University while working at night for the “Chicago Tribune Newspaper”. In 1996 he and his family moved to Arizona and he transferred to Arizona State University. Even though it appeared that John had everything going for himself, deep down in his heart he knew that he was not going to be fulfilled by making a career in psychology. He knew that God wanted him to do something else but did not know exactly what God was wanting from him, so he started praying and feasting and asking God to reveal to him what he should do. After about a month of praying and feasting, on February 20, 1997 while walking on the street towards a parking lot, God spoke to this young man.

He felt something like an electric shock going through his whole body from his head to his toes, and started crying. According to him, the tears were happy tears. In those moments, the Lord reminded John about the promise he made to Him when he was a child, that if he will get to the States and have the surgery, that he will tell others about God and serve Him. God’s calling, which John accepted was to leave everything behind and to start sharing the Gospel of Jesus Christ. God assured him at that time that He will be with him and that he has nothing to fear, and right now, Pastor John testifies that God indeed has been and is with him and he feels blessed and fulfilled to be in the Lord’s will serving right now in Quartzsite in an American congregation.

He still loves and keeps in touch with many Romanian people and congregations. He misses his hometown Glimboca, a beautiful little place with wonderful people in Banat, Romania. He and his wife are also very close to the Filipino community from California, the Los Angeles area.

He wishes and prays that our readers will fully benefit from God’s many blessings this year and wants to remind us all that Jesus Christ is the Way, the Truth and the Life, and that the real and eternal blessings are only found in Jesus.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
The article was published on February 14th, 2009 in “Clipa Magazine” from Los Angeles, California.

Gustul fericirii

On November 13, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

“Cele trei fericiri:

Creatia, procreatia si casa.

Restul sunt doar bucurii.”

C.Noica

Ai visat sa fii iubita, sa devii sotie,

sa nasti copii,

sa ridici o casa din temelie…

Si ai fost iubita si ai devenit sotie

si ai nascut copii si ai ridicat o casa

aproape de malul unui râu,

la poalele unui munte.

În ritmul inegal al inimii ai muncit,

din caramida, lemn si piatra casa ti-ai zidit

si-ai simtit “pamântul tau” sub picioare.

Deschideau usi, ferestre,

inima-ti deschideai,

sa patrunda aerul curat si rece,

mirosul rasinii de brad

si lumina razelor aurii ale soarelui

ivit peste deal.

Te simteai sotie, mama, stapâna…

Ascultai râsul râului de dincolo de sosea

si-i priveai stralucirea;

colindai padurile fara stapâni,

izvoarele miraculoase.

Apa cristalina colora pietrele

în culorile curcubeului,

paseai pe poteci,

liane-ti înfasurau gleznele,

te legau de pamânt,

ochii penetrau cu sfintenie

albastrele pete-ale cerului…

Te-ntorceai acasa plina de lumina.

Vâlsanul glasuia,

o moara de vânt zdrentuita de timp,

te-avertiza:

Vei pierde totul, vei pleca,

vei rataci ca Don Quijote,

cu mori de vânt te vei lupta,

trista-n singuratatea ta vei ramânea!

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)

Tatal nostru care esti în ceruri

On November 13, 2011 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

TATAL NOSTRU

Nu spune Tata,

daca în fiecare zi nu te comporti ca un fiu,

Nu spune nostru,

daca traiesti în egoismul tau,

Nu spune… care esti în ceruri

daca te gândesti numai la lucruri terestre,

[pullquote]

„Tatal nostru

care esti în ceruri!

Sfinteasca-se Numele Tau;

vie Împaratia Ta;

faca-se voia Ta,

precum în cer si pe pamânt.

Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi;

si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri;

si nu ne duce în ispita, ci izbaveste-ne de cel rau.

Caci a Ta este Împaratia si puterea si slava în veci. Amin!”

Matei, 6.9-13

[/pullquote]

Nu spune… sfinteasca-se numele Tau..

daca nu-L onorezi,

Nu spune..

vie împaratia Ta…

daca IL confunzi cu succesul material,

Nu spune… faca-se voia Ta

daca n-o accepti,

Nu spune… pâinea noastra cea de toate zilele..

daca nu te preocupa persoanele care mor de foame,

Nu spune… si NE iarta noua pacatele noastre…

daca urasti pe fratele tau,

Nu spune…si nu NE duce pe noi în ispita…

daca ai intentia sa pacatuiesti în continuare,

Nu spune… si NE mantuieste de cel rau…

daca nu iei atitudine contra raului,

Nu spune AMIN…

daca nu iei in serios cuvântul

TATALUI NOSTRU !

Michael

(Preluat din PE GÂNDURI, de Rodica BOTAN)

O conversatie cu STEFAN LUPU – actor la Teatrul Mic din Bucuresti

On November 12, 2011 By nelursIn InterviewLeave a comment

Nascut pe 8 mai 1985 la Sfântu Gheorghe, jud. Covasna;
Absolvent al Facultatii de Teatru si Televiziune, Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca;
A debutat pe scena Teatrului Andrei Muresan din Sf. Gheorghe;
Spectacole în care joaca la Teatrul Mic:
2008 – Ferdinand – Furtuna de William Shakespeare, regia Catalina Buzoianu
2008 – Tânar, Gudiil – Colonia îngerilor de Stefan Caraman, regia Nona Ciobanu
2008 – nu-i nimic. regia, conceptul si coregrafia Attila Bordás
2009 – Chips – Doamna noastra din Pascagoula de Tennesse Williams, regia Florin Fatulescu
2010 – Google tara mea! de Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea
2010 – Prohor, Catâr, Chelner, Barbat fara cap – Mantia de stele de Milorad Pavi?, regia Nona Ciobanu
2010 – Crazy Stories in the City, un spectacol de Arcadie Rusu
2010 – Eddie, Ben Clark – Baietii de aur de Neil Simon
2011 -Dan, Hotul – Zero decibeli de Ioana Paun si Mona Bozdog, regia Ioana Paun
2011 – Oberon – Visul unei nopti de vara dupa William Shakespeare, regia Gelu Colceag

Stefan, colegi fiind la C.N. „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe, jud. Covasna, ne desparteam în anul 2004 prin examenul de bacalaureat si ne îndreptam fiecare spre o noua etapa a vietii. Ce erai decis sa faci la acea vreme si în ce fel ti-a schimbat destinul ceea ce ai ales?

Eram hotarât sa dau admitere la Facultatea de Teatru, sectia Actorie, înca din clasa a X-a dupa ce am avut prima experienta teatrala în piesa lui Plaut „Aulularia”. Îmi era foarte frica si aveam emotii mari, dar în acelasi timp îmi placea foarte tare si simteam ca „ceva” se întâmpla cu mine… Odata intrat la facultate, lucrurile s-au transformat radical din toate punctele de vedere – în bine.

Au existat momente în care ai fost dezamagit sau ai regretat ca ai optat pentru arta? Cine/ce te-a sfatuit/încurajat sa mergi spre actorie?

Au existat situatii în care am fost dezamagit de anumiti colegi de breasla si am regretat ca nu am putut sa le ofer mai mult, dar nu am fost niciodata dezamagit ca am optat pentru arta. Nu stiu ce ma faceam fara actorie. Decizia am luat-o singur, dar evident am cerut sfaturi actorilor teatrului Andrei Muresanu din Sfântu Gheorghe – Florin Vidamski si Fatma Mohamed în special, carora le multumesc sincer.

Ce anume te-a fascinat din lumea teatrului? Cum a început aceasta aventura?

Frenezia, patetismul, poezia, iubirea, placerea, nebunia, ridicolul, comicul, penibilul, minciuna, sinceritatea, adevarul, comunicarea, descatusarea, improvizatia, spontaneitatea, imaginatia, conflictul, transformarea… si lista poate continua. Aventura a început în momentul în care am aflat de un concurs pe care îl organiza Teatrul Mic pentu a angaja 10 actori, 5 fete, 5 baieti. Concursul s-a desfasurat pe durata a 3 zile si au participat aproximativ 450 de candidati. Din comisie faceau parte câtiva dintre actorii teatrului, regizoarea Catalina Buzoianu, care urma sa monteze un spectacol în stagiunea viitoare si directorul teatrului Florin Calinescu, care urmarea sa întregeasca trupa cu o generatie noua. Imediat dupa ce am fost angajat am fost distibuit în spectacolul Furtuna de William Shakespeare, regizat de Catalina Buzoianu, în rolul Ferdinand, acesta fiind debutul meu pe scena Teatrului Mic. De aici încolo a început aventura aventurilor, fiind distribuit în diverse proiecte ale Teatrului Mic si Foarte Mic, având colaborari si cu Centrul National al Dansului din Bucuresti. În prezent am 12 spectacole de teatru si dans în care joc constant.

Care sunt personajele interpretate, în pielea carora ai putut sa intri cel mai usor? Cu care dintre ele te-ai putea identifica?

Iubesc toate personajele pe care le interpretez. Prima mea provocare a fost rolul lui Ferdinand din Furtuna, unde cred ca am facut o munca cel putin corecta fata de mine. M-am putut identifica destul de usor cu acest personaj, pentru ca este apropiat de vârsta si caracterul meu, regasindu-ma în multe dintre situatiile propuse de autor si de regizor.
Povestea lui Prâslea cel Voinic este una dintre povestile „dansate” în spectacolul Crazy Stories in The City, personajul potrivindu-mi-se ca o „manusa”, dupa parerea apropiatilor.
Un alt personaj cu care am reusit sa ma identific în cele din urma este Oberon din Visul unei nopti de vara de William Shakespeare. Prin multa munca, documentare, implicare si cu ajutorul unor colegi, am reusit sa dezvolt acest personaj al lumii feerice, umanizându-l si, în acelasi timp, pastrându-i fantezia si placerea lui de a se juca cu sentimentele si visele oamenilor.

Cum este sa fii pe aceesi scena cu nume consacrate ale teatrului românesc?

În momentul în care urci pe scena alaturi de alti actori, aproape ca nu mai tii cont de nume, ci de omul din fata ta, esti concentrat pe ce ai de facut de fapt. Abia dupa spectacol te detasezi de rol si constientizezi alaturi de cine ai interpretat… este un sentiment extrem de placut sa împarti scena cu actori ca Valeria Seciu, Mitica Popescu, Dan Condurache…

În afara de teatru ai aparut în spoturi publicitare si un videoclip. Ti-ar placea sa joci si în filme?

Am reusit sa filmez în filme de scrut metraj si în videoclipul piesei “Dream with you” interpretata de Liviu Hodor & Tara. Îmi doresc sa joc într-un film de lung metraj si stiu, simt ca se va întampla, dar toate la timpul lor…

Pe cine ai ca model din actorii români sau straini?

Îmi plac foarte multi actori români si straini – Daniel Day-Lewis, Gary Oldman sau Charlie Chaplin…

Ai putea defini carui gen teatral apartii? Ce roluri ti se potrivesc cel mai bine?

Lucrarile de licenta si disertatie le-am sustinut atât practic cât si teoretic pe Commedia dell’ Arte, o zona în care ma simt foarte bine si care m-a ajutat sa îmi dezvolt plastica corporala. În paralel, am studiat în anul I de mesterat actoria de film, dezvoltând în acelasi timp si zona teatrului realist, psihologic care îmi place foarte mult. Nu pot spune ca prefer o directie sau alta, consider ca am nevoie de toate si din fiecare pot învata pentru a deveni un actor complet.

Mai vin românii astazi la teatru?

Vin. Exista multi iubitori de teatru, indiferent de vârsta, cel putin în Bucuresti. Teatrul este si va fi o chestiune de gust. Foarte important pentru un spectacol este modul în care îl promovezi, totodata colaborarea dintre actori, regizor, coregraf, scenograf si nu în ultimul rând corpul tehnic, trebuie sa fie extrem de unita, lucru care se întâmpla destul de rar în teatrele din Romania, din cauza lipsei de comunicare si profesionalism nu se ajunge la un nivel atât de înalt al productiilor teatrale.

La ce turnee sau festivaluri participati? Te putem vedea si în spectacolele din tara?

Urmatorul festival în cadrul caruia vom participa este Festivalul National de Teatru (FNT) si vom juca/dansa spectacolul “CRAZY STORIES IN THE CITY”, cu acelasi spectacol am fost invitati la Piatra Neamt unde vom juca în data de 16 noiembrie în cadrul festivalului organizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamt.

Stefan, îti dorim mult succes si de la Teatrul Mic sa ajungi în Colectia Marilor Actori Români!
Tatiana Scurtu-Munteanu

Cartea lui Octavian Curpas – încarcata de patos si daruire

On November 12, 2011 By nelursIn Romania, USALeave a comment

Exilul te determina sa cauti solutii salvatoare, sa te adaptezi la tara de adoptie, sa te integrezi într-o noua cultura, cu alte obiceiuri, sa deprinzi o noua limba, fara a o uita pe cea cu care te-ai nascut.
Octavian Curpas s-a nascut în luna august, 1972, în Oradea, România. Scriitor, publicist de vocatie, jurnalist, scrie cu suflet si cu daruire pentru diaspora de peste ocean si nu numai. Este redactor la publicatiile „Gândacul de Colorado” si „Phoenix Magazine” din SUA.
Cartea sa Exilul românesc la mijlocul de secol XX – Un alt fel de „pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite a aparut la Editura Anthem, Arizona, SUA, 2011, si vine sa prezinte un fragment din lungul drum parcurs de emigrantii români ai anilor ’50 spre tarâmul fagaduintei.
Structurata în XXX de capitole, care la rândul lor contin între 6, 9, 12, 15 etc. povestioare, cartea te determina sa devii partas la un soi de întâmplari cu mult tâlc, din trecut dar si din prezent, relatate de octogenarul român Nea Mitica. Cele 282 de pagini tin cititorul ancorat în lectura unui interviu amplu, unde intervievatul detine controlul atât al întrebarilor, cât si al raspunsurilor. Întâmplarile fiecarui personaj prezentat cu maiestrie devine jurnalul unui destin, unde locul nasterii, familia, traditiile, limba vorbita, dorul sunt amintiri si dureri sufletesti de neuitat.
Nea Mitica – Dumitru Sinu este un român din zona Sibiului, (un autodidact, spune autorul) care s-a stabilit în America dupa golgota cu sine, pentru a-si îndeplini visul de a deveni american sadea. Personaj puternic si foarte complex, învârtindu-se printre oameni importanti, Dumitru Sinu relateaza despre întâmplari din tinerete, când economia lumii se misca uluitor de repede, iar dorinta de emigrare pentru a trai bunastarea dincolo de granitele tarii devenise foarte puternica în perioada de mai târziu, când mul?i au dorit sa scape de chinul si suferinta zilelor monotone traite într-o societate care nu le oferea mai nimic.
A cunoscut o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câtiva dintre ei care nu pot fi uitati, chiar daca, de-atunci au trecut multi, multi ani… (De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia).
Autorul, foarte bine documentat, descrie locuri, evenimente, întâmplari, obiceiuri, oameni transfugi, atât din zona Sibiului, cât si din zona Clujului, dar mai ales din tarile pe care le-a tranzitat personajul principal în cautarea locului (tarii) unde avea sa se integreze si sa spuna ca se simte: acasa.
Asa s-au petrecut lucrurile – îsi încheie Nea Mitica istorisirea – Greu sau usor, pâna la urma fiecare si-a facut un rost în tara de adoptie (Ursu: „Deschid orice casa de bani!”).
Familia si prietenii din tara sunt ancorati în trecut, un trecut istoric, în care spiritul national amestecat cu dragostea fata de locurile stramosesti devin hrana lor zilnica, uneori chiar sub forma de umor negru. Cititorul traieste permanent sentimentul ca participa alaturi de povestitor la toate evenimentele si la evolutia vremurilor de acum o jumatate de veac, pe care acesta le-a traversat în tumultoasa sa viata.
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale (“Familia lui Nea Mitica” ).
De remarcat este prezenta în text a unor evenimente istorice, a unor oameni de cultura ai României care au ales exilul pentru a-si exprima ideile si a-si gasi libertatea, amestecându-se cu românii din diaspora româna de peste tot.
Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere („Întoarcerea la Saint Gervais” ).
Astfel descoperim ca unii dintre cei plecati sunt mai patrioti decât cei ramasi acasa. Acestia din urma ignora valorile lasate de strabuni, limba, istoria obiceiurile.
Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colt de Românie, locuitorii Sebesului de Sus n-au uitat nimic din mostenirea dobândita de-a lungul vremii, de la înaintasii lor. Poate ca si datorita amplasarii geografice si izolarii acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea si conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumatati a secolului al XX-lea („Sarbatori si traditii populare la Sebesul de Sus” ).
Tema aleasa de autor nu a fost întâmplatoare. Tranzitarea de catre emigranti a mai multor tari, ca Iugoslavia, Franta, Canada si în final America, da senzatia unui zbor nebun, cu pierderea identitatii de sine, dar regasirea ei într-un final. De cele mai multe ori, conditia de emigrant te determina sa cauti solutii salvatoare, sa treci peste toate obstacolele, sa faci eforturi deosebite pentru a depasi sentimentul de înstrainare, de a te adapta noii tari, a te integra într-o noua cultura, cu alte obiceiuri, sa deprinzi o noua limba fara a o uita pe cea cu care te-ai nascut.
Revenirea în tara îi face sa se simta straini si aceasta senzatie persista si doare. Pe de alta parte drama neplecatilor se întinde pâna acolo încât ignora lipsa oricarui sentiment al patriei. Probabil vor trece multi ani pâna vom putea realiza ca de fapt acesta este lucrul este cel mai de pret pentru noi toti. …Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata… („Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”).
Exilul nu este usor! Ca sa amintim elitele, Cioran, Eliade, Norman Manea sau Herta Müller sunt doar câtiva din cei care au ales exilul fara a renunta sa lupte pentru idealurile lor, si reusind departe de tara. Prin intermediul lor, unii dintre noi am rezistat sa tinem în frâul spiritul patriotic, dragostea fata de cultura si de limba.
Iata ce spune Norman Manea despre exil: „… este o profunda dislocare si deposedare, un soc teribil. În epoca noastra a devenit, însa, prin modernitatea centrifuga si prin globalizare, un fenomen raspândit. Motivatiile nu sunt neaparat politice, economice etnice sau legate de catastrofe naturale. Este în paralel o înstrainare tipica unui Mersault modern”.
Reîntorcându-ma la Octavian Curpas, îmi exprim sentimentul de admiratie alaturi de câteva personalitati care au primit cu entuziasm aparitia cartii Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de „pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite.
Cezarina Adamescu, spune despre cartea lui Octavian Curpas ca lucrarea se constituie, într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învatatura, o lucrare de referinta, cu solutii practice pentru împrejurari deosebite, chiar cu retete de succes probate de cei care au reusit sa razbata si sa-si faureasca un nou destin.
Simona M. Botezan, Washington D.C., scrie ca […] este o carte remarcabila. Am avut surpriza sa descopar un autor inteligent, cu un suflet imens si amintirile unui bunic erudit, ale carui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit.
Vavila Popovici, Raleigh, Carolina, SUA, semnaleaza […] o deosebita poveste a unei vieti în exil, zugravita cu maiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care stie sa asculte si sa provoace dezvaluiri interesante ale celui cu care sta de vorba, sa le redea cu maiestria scriitorului plin de talent si istetime.
Cartea lui Octavian Curpas, încarcata de patos si daruire, emotioneaza. Aceasta va ramâne în istoria literaturii universale ca un document în care întâlnim un anumit tipar al emigrantului de la mijlocul secolului al XX-lea, cu limba, traditiile, obiceiurile, istoria si cultura tarii din care provine.
Emigrarea, aspiratiile marete si afirmarea într-o lume surprinzatoare – aflata mereu în schimbare – poate fi un exemplu pentru noua generatie.

Violeta CRAIU

Întâlnirea de la miezul noptii

On November 12, 2011 By nelursIn Romania, USALeave a comment

Prin fereastra deschisa

banutul de aur lipit de mantaua noptii

lumineaza geografia trupului tau.

Îti mângâi cu privirea chipul, bratele puternice,

degetele lungi – instrumente ale sufletului –

din care curge generos iubirea, îndemânarea…

Ti-acopar trupul cu saruturi,

rugându-te sa ramâi!

Un nimb straniu îti înfasoara chipul,

ochii lacrimeaza, buzele-ti tremura,

schitezi un trist surâs.

Privesti la mine sau privesti neantul?

Tacerea ma-ngheata.

Brutal, pendula din perete

bate ora de la miezul noptii,

când tu trebuie sa pleci.

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)

A 17-A SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU – DESPRE “MÂINI”, RENASTERE SI HOMOSEXUALITATE

On November 12, 2011 By nelursIn EssaysLeave a comment

Preadragule mie, prieten si frate întru Românie, domnule IOAN MICLAU “GEPIANUL”-

…Ca nimeni altul ati patruns rostul cuvintelor din “Poemele întunecarii“! Sunteti (fara nicio exagerare ori magulire!) un hermeneut înnascut!!!
…Sunt absolut convins ca toate cercetarile dvs., în legatura cu tabloul lui Albrecht Durer – “MÂINILE” (trimitând la cele doua variante: pictarea mâinilor fratelui si pictarea mâinilor Sfântului Ioanim, mai exact, citându-va, cu mare bucurie, e-mail-ul dvs.: “(…)acea mâna de pe coperta cartii “Jurnalul Calatoriei în Tarile de Jos” – acea Mâna este considerata a fi opera lui Durer, dar fiind mâna stânga a Sf. Ioanim.

Sf. Ioanim a fost înmormântat în Egipt, spune enciclopedia, si mutate fiindu-I osemintele, ulterior, în diferite parti ale lumii! Pictura lui Durer , facuta mâinii fratelui sau Albert, este tot mâna stânga,deoarece la “Toastul lui Albrecht”, facut lui Albert, acesta (Albert) tinea amândoua mâinile la obrazul drept. Daca vrem sa repetam noi gestul, vom pune, imediat, mâna stânga si, peste ea, pecea dreapta!. Problema e ca bisericile Greco-Catolica si Romano-Catolica au atribuit picturii lu Durer a fi mâna Sfântului Ioanim (Jerome), cunoscut de unii.Si se stie ca Sfântul Ioanim (Jerome) sustinea si recunostea valoarea Ortodoxiei. Apoi, sa se stie ca Albrecht Durer era mai mult înclinat spre luteranism. El îl sustinea pe Martin Luther, careintrase în conflict cu Papa, pe problemele de venituri financiare, de unde si ruperea/schisma Bisericii Romano-Catolice. Durer îl cunoscuse si pe Erasmus din Rotterdam, caruia îi facuse un tablou, mai ales ca si filosoful din Olanda sustineaideile lui Luther. În concluzie, pentru mine, desigur, fie ca or fi fost mâinile în rugaciune ale Sf . Ioanim (Jerome), fie ca or fi fost ale fratelui sau Albert, realitatea este ca ambele operasunt lucrarile lui Albrecht Durer, picorul german de mare valoare si Har, în pictura universala! Întotdeauna, interpretarile pot fi influentate de doi factori: fie timpul care aduce uitare/confuzie, fieinterese de tot felul!”)

….sunt cu rod de Neprihanit Adevar. Si deosebit de interesante! Eu, însa, n-am aflat decât varianta data de Internet. Dupa cum ati vazut, picture asta(“MÂINI”) mi-a placut mai demult si…foarte mult: am plasat-o la rubrica de Traduceri, din site-ul meu…
…Toti renascentistii au fost luciferici, din pacate! Ba, daca ne raportam, sa zicem, la un Leonardo da Vinci, care râdea în hohote, când i se rostea numele Lui Dumnezeu…si s-a pictat PE SINE, sub trasaturile Giocondei!!! – …au fost, unii, chiar satanisti sadea…!!! Leonardo a comis blasfemii incredibile, printre care cea mai cunoscuta este aceea de a picta, în tabloul Cina cea de Taina – în locul Sfântului Apostol (si viitor evanghelist si autor al Cartii Profetice a APOCALIPSEI!) Ioan, pe…Maria Magdalena! Leonardo este precursorul smintitilor de Martori ai lui Iehova, de azi…

…Sa nu uitam ca o treime dintre Sonetele altui renascentist, William Shakespeare – sunt închinate…AMANTULUI SAU!!! Printre renascentisti, homosexualitatea ajunsese o practica …cotidiana si banala! Probabil ca, în felul acesta, ei, de acum 500 de ani, ofera sprijin ideatic “Unionistilor Europeni” DE AZI – masonilor care, SI prin homosexualitate, vor sa stinga samânta umana de pe Terra…! Dementi 100%! Dar ei se folosesc de o “biblie satanica”: romanul Eugenie, al vestitului Marchiz de Sade, care face apologia homosexualismului (urmat, în veacul al XX-lea, de Guillaume Apollinaire, prin romanul “Cele unsorezece mii de vergi/vièrges”…!): “Este absolut indiferent sa te bucuri de o fata sau de un baiat… (…)Înclinatia sodomiei este rezultatl organizarii (…). Copiii de o anumita vârsta foarte proaspata anunta acest gest, si nu se îndreapta niciodata (n-mea: este o dezvaluire reala, având drept consecinta legislatia permisiva, în domeniul casatoriilor interhomosexuale si, mai ales, a adoptiilor de copii, de catre “sotii” gay! – …cel mic se va “orienta”, imediat SI DEFINITIV, spre starea de sodomie, pe care o vede, zi de zi, promovata de actele “parintilor” sai schilozi la Duh! – …ATENTIE!!! – ESTE O MINCIUNA ORDINARA, ABJECTA, MENITA SA REDUCA, CÂT MAI RAPID, POPULATIA TERREI, PRECUM CA “cei teferi si cei bolnavi SIDA pot mânca, fara niciun pericol, din aceeasi farfurie”…!!!). Dragostea de baieti (…) dadea curaj si forta (n.mea: gay-ii au comportament efeminat si sunt absolut dezarmati, în fata oricarei manifestari mai violente!!!) – si folosea, în Grecia, la alungarea tiranului (n.mea: da-da, de aia nu-l putem noi alunga pe Basescu de la Cotroceni: pentru ca, înca, n-am devenit, toti, gay si lesbiene!!!); conspiratiile se formau între amanti barbati (n.mea: deocamdata, conspiratiile lui Traian si Nuti merg destul de bine: probabil Nuti este…MAI MULT COCOS!). Întotdeauna, pederastia fu viciul popoarelor razboinice (n.mea: …care se jucau cu matasurile…!)” etc. etc. etc. (cf. Marchizul de Sade, Eugénie – sfaturi pentru tinere domnisoare – FILOZOFIA ÎN PAT, pp. 152-154). Aberatii dupa aberatii, rostite cu o obraznicie sideranta si, mai cu seama, extrem de suspecta chiar si (sau: mai ales!) pentru acele vremuri tulburi si demente: de ce, oare, “saint-just”-ii nu l-au ghilotinat – …de ce l-au menajat, TOCMAI PE MARCHIZUL DE SADE – “revolutionarii” masoni, de la 1789? Pai, pentru ca Marchizul cel Nebun le facea propaganda lor proprie, dintr-o pozitie ( i )morala extrem de comoda – …uzitata, azi, extrem de frecvent, în politica gastilor partinice: esti mult mai credibil, daca “lumea” (fraierii…!) te considera adversarul celor pe care toti/majoritatea îi urasc…!!!

…Nemernicii de azi au profitat de îngrozitoarea schilodire interioara/spirituala a invertitilor/pederastilor, pentru a forma, la San Francisco, o colonie de astfel de estropiati – si sa testeze pe ei SIDA (“boala” sintetizata/creata în LABORATOR!). Si pentru ca gay-ii s-au dovedit mult mai “receptivi” la sindromul imuno-deficitar – IATA CA NI SE PROPUNE NOUA, ÎNTREGII PLANETE, STAREA DE ESTROPIERE HOMOSEXUALA!!!

…Amintiti-va, în sensul “îndragostirii” UE si al Francmasoneriei Mondiale, de …homosexualitate, avem episodul din noaptea imediat urmatoare noptii primei alegeri a lui Traian Basescu, 20 decembrie 2004 (episod vazut de o tara întreaga, pe TVR-1…!!!): întrebarea CTP-ului si raspunsul Basescului – din 21 decembrie 2004. Pe 20 decembrie 2004, votul a fost oprit, extrem de ciudat, pe întreg teritoriul României, la orele 19! Se astepta “licitatia” celor doi candidati la Presedintie, Traian Basescu si Adrian Nastase, ÎN FATA MARELUI LICURICI, DE LA WASHINGTON!

Pe 21 seara, Cristian Tudor Popescu îl întreaba, “în direct si la ora de vârf”, pe proaspatul ales, Basescu: “- Nu-i asa ca ati promis Marelui Licurici ca, în mandatul dvs., veti reusi sa determinati 30 % din populatia României, sa devina homosexuala?” Fara sa clipeasca macar, Marele Golan si Panglicar-Sef a recunoscut, senin: “Da”. “- Regretati? Ati mai face-o o data?” – întreba CTP-ul, pâna si el, atât de experimentat jurnalist, dezechilibrat de sinceritatea nerusinata a Basescului! Raspunsul a fost dat cu indiferenta, pe când cauta, simultan, doua muste încrucisate, în atmosfera studioului TV: “Da, regret. Nu, n-as mai repeta propunerea”. Asta este Golanul Iresponsabil si Animalizat/BESTIALIZAT de Lacomie: recunoaste orice, cu seninatate, dupa ce a obtinut ce a vrut – fie si cu pretul tradarii supreme a Neamului Românesc…ca Duh si fibra biologica!!!

…Noroc ca Neamul Românesc este, din radacini, un neam de ciobani, extrem de virili – si le va fi al naibii de greu masonilor sa-i faca oi, din…berbeci! Niciun Braunovici-Basescu (si niciun alt alogen blestemat!) nu va avea câstig de cauza, în fata Neamului nostru carpatin!!!
…Revenind la renascentisti (v-am mai zis ca un amic de-al meu ma mustra ca “ma iau” de Basescu, el filosoful, afirmând: “PESTE 20 DE ANI NE VOM REFERI LA BASESCU CA LA UN MOMENT RENASCENTIST AL EVOLUTIEI ROMÂNESTI…!”):

Unde e prea multa minte, acolo este si nebunie multa. Leonardo, D?rer etc. n-au pictat cu sufletul, din pacate (cu toate ca talent-Har le daruise Cel de Sus …”cu carul“!), precum un Luchian sau Nicolae Tonitza de-ai nostri ori un Van Gogh, din Occident!!! Ei, renascentistii, au fost…”artisti-savanti“! Or, cel mai mare impostor si criminal, din toata istoria stiintei omenesti, este asa-zisul fizician Albert Einstein – cel care:

1-i-a furat istro-românului Nicolae Teslea toate genialele lui inventii (urmând arestarea acestuia/TESLEA, de catre C.I.A. – si confiscarea TUTUROR manuscriselor sale!!!);

2-dupa ce a inventat bomba atomica si a lucrat la “activarea” ei – …când a vazut, în ziarele de dimineata, din SUA, de pe 7 august 1945, efectele bombardamentului de la Hiroshima, din 6 august 1945 (biata Hiroshima care fusese aproape “volatilizata”, cu o zi înainte…mii si mii de oameni, arsi de vii…dintr-unii n-au ramas decât umbrele, “fotografiate” pe peretii ruinelor…!!! – …în loc sa aiba remuscari, CALAUL-FIZICIAN a mormait celebrele vorbe satanice: “Prea putin uraniu am pus…sa încercam cu plutoniu, cred ca va distruge mai mult!”

…Si a urmat bomba cu plutoniu de la Nagasaki, din 9 august 1945…

…Doamne,-ajuta-i pe ai Tai, pe cei ramasi buni, din Oastea Ta de Lumina – sa izbândeasca în lupta cu beznele, cele tot mai înfricosat zbatute si amarnic fâlfâite, în toate patru zarile (spre intimidare si pierzanie a celor “slabi de înger”!), de catre Dusman !
Va îmbratiseaza, cu toata pretuirea si cu toata fierbinteala fratiei întru Duh de Românie si Ortodoxie (…atâta cât putem pre-simti, si pacatosii de noi, dincolo de atât de multele pete negre ale orbirii, prin cele ne-bune, faptuite de noi, cu voie ori fara de voie!),

Adrian Botez

DIALOG CU SIMONA BOTEZAN

On November 11, 2011 By nelursIn InterviewLeave a comment

O DEZBATERE DESPRE „ROMÂNIA NOASTRA”

George ROCA în dialog cu Simona BOTEZAN

(JURNALIST DE LIMBA ROMÂNA DIN WASHINGTON DC, DIRECTOR ADJUNCT AL REVISTEI „ MIORITA”, SACRAMENTO, CALIFORNIA, SUA)

Simona BOTEZAN: Draga Geo, eu am o nedumerire vis à vis de concursul copiilor din Vaslui. Pâna la urma câti elevi au participat la concursul „România Mea”? Cred ca am primit de la tine vreo 30 de materiale pe tema asta (daca nu cumva mai multe!), dar înca tot n-am aflat cine a câstigat concursul, cine a facut parte din juriu s.a.m.d. Viorel Nicula, directorul revistei „Miorita”, a pus în luna mai trei articole din aceasta gama pe o pagina a revistei tiparite. Eu sunt de parere ca era mai bine sa faca cineva un articol de sinteza pe acest subiect si dupa aceea sa se publice articolele câstigatoare. Mersi pentru informatii, înca mai citesc la ele. A zis Viorel sa selectez ceva din ce mi-ai trimis luna asta tot pentru ziarul tiparit. Sa ai o zi minunata!

George ROCA: Draga Simona, în legatura cu concursul „România mea” am sa încerc sa fac lumina… Acesta a fost organizat de catre Partidul National Liberal, filiala Vaslui, cu scopul de a monitoriza si promova patriotismul si notiunea de „tara de care apartinem” în conceptia elevilor de liceu din judet. Au participat la concurs 62 de eseuri scrise de tot atâtia elevi de la diferite scoli. Implicarea politicienilor nu a fost decât pe latura promovarii si sponsorizarii. A fost instituit un juriu international, compus din jurnalisti, scriitori si oameni de arta din mai multe tari. Presedinta juriului a fost doamna Lia Lungu, muzician si jurnalist american. Din juriu au facut parte: Dr. Theodor Damian, teolog, poet si jurnalist newyorkez; Viorel Nicula, directorul revistei „Miorita” din Sacramento, California; Lucian Oprea, director al ziarului „Gândacul de Colorado”, din Estes Park, Colorado; Sorin Olariu, poet, jurnalist, la revista „Curentul International”, Detroit; Tatiana Solomon, jurnalista la ziarul „Libertatea”, România si eu, George Roca, din Sydney, Australia.

Simona BOTEZAN: Asa o fi! N-am citit cu atentie toata povestea. Am recitit trimiterile tale si mi-am amintit motivele care m-au determinat sa ignor subiectul. Tin minte ca mi-a spus si Viorel Nicula la telefon despre concurs (când s-a lansat) si despre faptul ca face parte si el din juriu, împreuna cu tine, cu Lucian Oprea si Lia Lungu.

Nu-mi plac concursurile cu teme patriotice! Îmi repugna activitatile si evenimentele organizate de partide si politicieni (de-aia evit sa particip si la cele organizate de Ambasada Româna din Washington DC). Îti marturisesc asta, cu riscul ca te superi sau ma vei cataloga drept cinica, frustrata sau ingrata. Din pacate este parerea mea si nu mi-o schimb. Sunt satula de subiectul „România mea” pâna în gât! Nu ma refer strict la eseuri, ci în general. Concursul de eseuri mi-a reamintit motivele pentru care am plecat de acasa. Am scris si eu despre România asa cum o vad eu, de mai multe ori. Dar oricum n-are importanta… nimeni nu convinge pe nimeni si nici nu mi-am propus asta când am scris despre „România mea”. Recunosc cinstit ca nu dau pe dinafara de patriotism si nationalism, ci dimpotriva… Îmi place mai mult ideea de cosmopolitanism, de cetatean european sau cetatean al planetei.

Mie nu îmi este dor de România, desi n-am mai fost pe acolo de ani de zile. Toata lumea vorbeste despre „dor” un sentiment pur românesc, pe care-l resimti acut când pleci din România. O fi ceva defect la mine, dar mie nu mi-e dor de România! Pentru mine „acasa” este aici unde pot trai decent si sunt cu familia mea.

Nu am amintiri placute din tara mea natala. Am trait acolo, fara perspective, anii care ar fi trebuit sa fie cei mai frumosi. Pastrez doar amintirea unui lung sir de greutati, privatiuni, nedreptati si probleme fara solutie. Pastrez amintirea jertfei zadarnice a tinerilor din generatia mea la Revolutia din ’89, bâlciul politic post-decembrist centrat exclusiv în jurul luptei pentru ciolan; clientela politica si grupurile de interese care au distrus totul, au vândut totul s.a.m.d. Nu-mi amintesc cine a spus asta, dar sunt de acord ca „fiecare popor îsi merita conducatorii”, iar noi „avem o tara frumoasa si bogata, pacat ca e locuita!”.

George ROCA: Interesanta descarcarea ta sufleteasca referitoare la „România noastra”! M-ai provocat la o conversatie pe aceasta tema, cu toate ca ma feresc sa discut acest subiect cu altcineva! De ce? Pentru ca se pot ajunge la polemici, la controverse… De multe ori gândim (poate! sic!) cam la fel… chiar daca nu în acelasi timp… ci poate în perioade diferite de viata. La o vârsta „x” am gândit si eu poate (iar zic „poate”!) la fel ca tine. Deci o fi ceva ciclic si poate chiar specific neamului nostru. Ceva asemanator cu faptul ca tinerii nu se prea se duc la biserica si deseori se declara chiar atei, iar batrânii se duc si mai abitir decât în restul vietii vroind parca sa demonstreze ca Dumnezeul seniorilor e mai puternic decât cel al juniorilor.

Ti-am scris cele de mai sus referindu-ma la prelegerea ta despre patriotism si despre „România Mea”! Fara sa vrei, vei vedea cu timpul, vei deveni si mai patrioata… dar nu una de linie dura, ci una gânditoare, analitica! Sau o patrioata-visatoare! Utopica! Si îti mai spun ceva! Sa fii sigura ca pentru tine (mine!) si majoritatea emigrantilor români patria stramosilor va ramâne puternic în memorie. Cu timpul se vor dilua „relele” si motivul pentru care am fost nevoiti sa parasim România. Vom pastra în gând doar amintirile placute… si vom uita de cele rele! Asa este facut omul! Sa uite de rele si sa îsi aduca aminte de perioadele frumoase ale vietii! Poate si pentru faptul ca „trecutul” reprezinta pentru individ „tineretea”! Tineretea cu griji mai putine, tineretea în care erai „aparat” de parintii, tineretea când erai foarte sanatos…

Simona BOTEZAN:Asta înseamna ca multi dintre noi ar trebui sa faca o cale întoarsa?

George ROCA: Îti spun… dupa mai bine de treizeci de ani de „plecare de-acasa”, ca nu prea exista cale de reîntoarcere! Degeaba fac unii eforturi (guvern, opozitie, societati civile, etc) sa demonstreze ca „va veni soarele si pe strada noastra” (a se citi „tara noastra”) caci chiar daca ar fi asa… de întors ar fi foarte greu… Stii de ce? Deoarece frigiderul, catelul si purcelul pentru care ai transpirat sa ti-l oferi (procuri, obtii…) în strainatate este foarte greu de stramutat spre tara de bastina! Dupa cum vezi nu am pus niciun „avantaj” spiritual precum … liniste, democratie, nebalcanism, strazi curate, relatia cu autoritatile, moralitatea si mentalitatea celor care te înconjoara, plata muncii tale, etc…

Când am plecat din tara am zis în sinea noastra ca va veni vremea reîntoarcerii. Sunt convins ca toti s-au gândit sa revina si sa moara pe pamântul natal! Dar nu se poate! E greu tare la o vârsta „x” sa îti iei hangaralele, boccelele, frigiderul, catelul si purcelul si sa te reîntorci la matca! De ce? Pentru ca nu stii ce te asteapta acolo? Poate „acolo” a devenit un loc „mai strain” decât cel de unde pleci. Si n-am pus în balanta reîntoarcerii faptul ca urmasii tai nu vor voi sa te însoteasca la „repatriere”, ramânând în continuare raspânditi pe mapamond, în tara lor natala!!! (sic!). Deci nu-i poti lua cu tine si astfel ramâi fara „stâlp la batrânete”! Plus ca esti (mai) batrân, prietenii ti-au murit, oamenii s-au schimbat, mentalitatile asijderea, locurile s-au transformat si astfel tu „sentimentalule” vei avea o senzatie de înstrainare!

Vor avea un aport important si cei „de-acasa” sa te faca sa te simti strain! Deseori vei fi palmuit cu remarci de alde: „Americanule/australianule… tu n-ai mâncat salam cu soia!” sau „La banii tai…”, „Ba… australianule… shush! Tu nu stii prin ce am trecut noi acilea! Tu stateai la caldurica si te bucurai de dolari!”. Spun toate astea tot din experienta! Multi de aici, din îndepartata Tara a Cangurului, au dorit sa se reîntoarca la matca. Unii au facut eforturi enorme sa se poata repatria! Totul, pentru a-si îndeplini dorinta (de reîntoarcere!) pe care au planuit-o înca din momentul dezradacinarii. Si… s-au reîntors la matca, la strabuni! Ajunsi acolo, si-au dat seama ca „nu merge”, ca nu se pot reacomoda! Nu as vrea sa fiu critic si sa enumar neajunsurile… dar ti-o spun ca, din zece repatriati, sapte ar dori sa se reîntoarca din nou în strainatate… în tara exilului lor. De fapt chestia asta este o boala pe care eu am numit-o „emigritis”!

Cât despre ipocritii neamului nostru stabiliti în strainatate… ce sa zic? Nimic! Ma feresc de comentarii… Îi vor judeca semenii lor pacaliti… si viata! Asa ca eu m-am consolat… Iubesc România aceea pe care mi-am construit-o în sufletul meu, îi ajut cum pot pe cei de-acasa, promovez pe cât pot limba, literatura si cultura româna… dar sunt un ambiguu notoriu româno-australian! Omul cu doua patrii! Punct!

Simona BOTEZAN:Interesanta prelegere, interesant punct de vedere! Hai sa mai pun putin gaz pe foc, sa te mai provoc! Consider ca cel mai mare handicap din viata mea este faptul ca m-am nascut în România si cel mai mare cosmar ar fi sa trebuiasca sa ma întorc definitiv acolo. Sunt convinsa ca as fi avut alte sanse, alte oportunitati si un alt viitor daca ma nasteam într-o tara civilizata. Nu stiu cum simti tu, dar pentru mine este dureros sa ma simt respectata si apreciata printre straini mai mult decât am fost vreodata în tara mea. Vreau sa-i ofer copilului meu o sansa reala de a scapa de „handicapul românesc”. Am plecat din România pentru ca ma saturasem de balcanisme si de atâta „bine”!

Niciodata n-am fost „pro” emigrare si nici atunci când am plecat nu eram convinsa ca va fi definitiv. Am plecat dupa zece ani de gândire si analiza; am plecat dupa ce am încercat de toate si m-am convins ca „acolo” nu exista solutii pentru oamenii obisnuiti, fara pile, cunostinte si relatii. Abia dupa ce am facut pasul acesta am înteles de ce insista unii ca „Viata e frumoasa!”. Pentru prima generatie de emigranti este foarte greu, dar pentru copiii nostri, merita sacrificiul! Abia dupa ce am plecat din România am realizat cât de „strâmt” este cercul în care am trait (si în care continua sa traiasca românii) si cât de penibili sunt când încearca sa-si demonstreze unii altora (si mai ales strainilor) ca România este buricul pamântului… iar apoi cersesc dolari, cadouri si favoruri occidentului si încep sa se plânga cât de rau le este. Cei din România îsi imagineaza ca daca locuiesti în SUA „te-ai scos”, automat esti miliardar, o tii tot într-o vacanta si încep sa-ti ceara o multime de favoruri, de te si miri ce ar tot vrea din America! Probabil ca asa e si la voi în Australia! Am scris un articol odata pe aceasta tema: http://www.mondonews.ro/Fite-si-snobisme-romanesti-in-comunitatile-virtuale+id-12734.html

George ROCA: Si ai nostri românasi din Aussieland sunt la fel! Au culoare… Se pupa, se invidiaza, se bârfesc, se cearta… apoi reiau legaturile de prietenie… Cât despre trimisii MAE ca sa zic? Ei ar trebui sa fie fie un catalizator între cei de acasa si cei din emigratie. Acolo la MAE, de fapt, lipseste sectorul IMAGINE! Acesta ar trebui sa fie unul dintre cele mai importante departamente! Departamentul de imagine din MAE! Acolo sa studieze tehnica comunicarii, a bunelor maniere, a întelegerii… Sa fie atenti cum se îmbraca, cum vorbesc, cum merg, cum se prezinta… cum promoveaza si cum lupta pentru IMAGINEA ROMÂNIEI! Mai avem de învatat de la straini! Bata-ne norocul… sa ne bata! Pe vremea lui Ceausescu era si mai rau…

Cel mai mult ma deranjeaza ca nu se ia atitudine atunci când ni se denigreaza poporul si tara! Parca n-ar vrea domniile lor sa îi supere pe denigratori! Îti spun ca au existat, si mai exista înca, multi rauvoitori din strainatate ne-au facut reclama proasta prin propaganda lor tendentioasa… Ma refer aici la anumite grupuri de interese, la mass-media aservita si chiar doritori de a reîntoarce istoria asa cum a fost acum o suta de ani… Poate si asta te face sa stai de-o parte… acolo unde te-a aruncat soarta!

Simona BOTEZAN:Posibil! Desi m-am enervat cumplit când am vazut emisiunea aceea de la francezi, a carei tema centrala era ca românii sunt niste cersetori. Paradoxal, dar într-un fel le dau dreptate – prima impresie pe care ti-o lasa românii este exact asta – chiar si în calitate de român care traieste altundeva… Îmi imaginez ce impact are asupra strainilor când încep si se plâng întruna, cersesc atentii, favoruri, bani, bunuri materiale si considera ca simplul fapt ca locuiesti în alta tara înseamna ca esti miliardar. „România mea” este o tara în care clasa politica e o adunatura de trogloditi, iar ineptiile politice se tin lant. „Vin ai nostri/ Pleaca ai nostri/ Noi ramânem tot ca prostii!” În ce tara civilizata ai mai vazut o conducere de stânga-centru-dreapta? În România nu exista doctrine politice clare, nici politicieni adevarati, ci o adunatura de parveniti de mâna a patra, de cameleoni care se schimba de la un partid la altul, bisnitari care s-au apucat de politica… si se pricep la aceasta precum vaca la balet! Se fac niste aliante politice de-ti sta mintea în loc! Ungurii ni s-au urcat în cap. Avem partide politice pe criterii etnice, care fac aliante cu oricine e la putere, numai ca sa nu intre în opozitie. Cameleoni! Minoritatile cer niste drepturi pentru care, în SUA ar lua cel mult un sut în dos si o palma peste cap. Cel mai mult mi-a placut eseul fetei de 17 ani care a scris ca în România votul echivaleaza cu un litru de ulei. Nici nu stii daca sa râzi sau sa plângi…

George ROCA: Vad ca esti suparata foc si pe guvernantii „de-acasa”…

Simona BOTEZAN:Stai asa… ca mai am ceva de spus! Mai tii minte sloganul: „Mândra corabia, mester cârmaciul!”? Presedintele ICR (H.R. Patapievici, pe care personal nu-l agreez) într-un material intitulat „România Medievala” (un material pregatitor adresat ambasadelor, în perspectiva unei viitoare carti despre istoria românilor), sustine elucubratiile lui Laurent Chrzanovski: „Aceasta pentru ca România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nascut din Unirea de la 1859 (a Moldovei si Tarii Românesti) si din Marea Unire de la 1918 (realizata prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodata pâna atunci o Natiune, ci mai degraba un mozaic de civilizatii, de populatii, de culturi si de etnii care au învatat sa traiasca împreuna, sa dialogheze, sa faca comert, si, mai presus de toate, sa îsi construiasca o limba si o constiinta comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominantei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine” !?

Liga Studentilor Români din Strainatate, cu sprijinul ambasadei României la Washington, sustine sus si tare (în rândul studentilor români din SUA) ca e mai bine pentru ei sa se întoarca în tara la finalizarea studiilor. Practica arata ca nici cei care au fost sponsorizati de statul român (si aveau contract cu statul) n-au fost angajati când s-au întors în România. Ce sanse au ei acolo? Niciuna! Statul român îi încurajeaza sa-si rateze viitorul, sa se întoarca în tara, unde vor îngrosa rândurile somerilor de lux (sau vor lucra munci prost platite si sub pregatirea lor). Vor face parte cu succes din rândurile muritorilor de foame cu diplome universitare etc. etc.

George ROCA: Dar conationalii tai români stabiliti în SUA cum sunt? Câteva exemple te rog!

Simona BOTEZAN:Subiectul e vast! Greu de descris… Românii mei din America sunt colorati, la fel ca cei de-acasa! Multa vreme am avut impresia ca în occident (în speta în SUA, caci pe acestia-i cunosc mai bine) n-a ajuns oricine. Cu timpul, am constatat ca sunt aceiasi oameni ca si acasa… animati de invidie, de ambitii si vanitati, de egoism si mândrie prosteasca. Cei care au fost OAMENI (cu majuscule!) în tara, sunt si printre straini la fel, ceilalti… balast… nu te ajuta niciunul… numai daca au vreun interes… sau daca te pot îngenunchia, pentru a parea ei înalti si mareti!

Chiar m-am gândit serios ce s-ar întâmpla daca eu as avea nevoie si as apela la ajutorul românilor. Nu s-ar opri niciunul din drumul lui; nu si-ar lua liber de la job ca sa ma rezolve pe mine; nu mi-ar oferi din timpul si cunostintele lor ca sa ma ajute. Sincer, am început sa-i înteleg pe românii din diaspora care prefera sa stea departe de comunitatea româneasca si prefera sa-si vada strict de viata lor.

Ca urmare, eu încerc sa pastrez distanta fata de majoritatea românilor, sa nu mai initiez contacte noi, iar dintre cele vechi sa fiu cât se poate de selectiva, pentru ca aceasta „iubire” profunda fata de conationali nu mi-a adus prea multe lucruri bune, ci doar probleme în plus, voluntariat, stres si batai de cap. Desigur ca as dori sa îmi fac prieteni de nadejde, dar sincera sa fiu… e foarte greu!

George ROCA: Observ ca ti-e sufletul tare necajit. Tu care esti o jurnalista excelenta… poate ar trebui sa fii un pic mai insensibila la necazuri. Cum e presa româneasca din America?

Simona BOTEZAN:Vorbind de presa româneasca de aici, hai sa îti dau un exemplu! A organizat si Marian Petruta, presedintele NARPA (North American Romanian Press Association) un concurs pentru jurnalistii români din SUA… Probabil ca ai auzit despre el. Premiile au fost niste statuete si diplome oferite de DRP (Directia Românilor de Pretutindeni) – sponsor oficial al festivalului de la Chicago. Am avut asa… un sentiment de neplacere când am vazut ca juriul va fi format din jurnalisti din România… Pâna la urma m-am mai linistit ca n-au fost de la ziarele de scandal, ceea ce m-a determinat sa selectez niste articole pentru concurs. Ulterior am avut a doua surpriza neplacuta – directorii ziarelor românesti din SUA (care trebuiau sa faca nominalizari de articole pentru concurs), s-au propus pe ei însisi, nu pe colaboratorii lor. Tipic românesc! Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ma propun… eu pe mine. Mi se pare de un prost gust iesit din comun. Consider ca asta spune multe despre calitatea presei românesti din diaspora… Am ramas cu impresia ca si premiile s-au dat tot asa – dupa prietenii, dupa criteriul cine face un efort si vine pâna aici sa-si ridice premiul?

Si cu colaboratorii din presa este la fel. Unii încearca sa se apropie de anumiti publisheri ca sa fie siguri ca vor fi publicati si bagati în seama de fiecare data când scriu ceva, indiferent de subiect, indiferent daca se potriveste sau nu cu politica editoriala a publicatiei respective, s.a.m.d.

George ROCA: În încheiere sa revenim la concursul de eseuri… organizat de PNL la Vaslui. Specific ca nu sunt si nu am fost membru al niciunui partid politic, atât din tara cât si din strainatate. Consider totusi, ca actiunea a fost de buna credinta! Eseistii si-au spus cuvântul! Tinerii, noua generatie… Copii sinceri! Mi-au placut mult! De aceea le-am editat materialele pentru a aparea într-o carte. Lansarea o vom face la Vaslui în luna octombrie a acestui an! Sper sa ajung acolo… taman de la Sydney… „pe drumul de costisa ce duce la Vaslui”! O sa depun tot efortul… „Promise is promise mate!”, dupa cum zice englezul.

Câstigatoarea concursului a fost o tânara din clasa a zecea, Gina Camelia Roman, de la Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui! „Roman”, nume parca predestinat! Locul întâi din cei 52 de participanti! Titlul eseului: „România mea – Tara controverselor”. Eseu câstigator al premiului cel mare – o excursie de doua saptamâni în Statele Unite ale Americii!

Dar stai asa, tine-te bine… abia acum începe dandanaua, adica partea urâta a povestii! Pentru a putea ajunge „la voi” tânara eleva de 16 avea nevoie de viza de intrare în Statele Unite ale Americii! Asa ca… s-a urcat fata pe tren, împreuna cu mamica ei… (alti bani, alta distractie si desigur o gramada de oboseala, de asteptat la rând… la portile „raiului”). Când a ajuns în fata functionarului consular… bingo! Refuz total de viza! Fara explicatii… O fi prea tânara, sau ca… ar putea sa ramâna!

Mai, bata-ne noroku’ (scriu cu cu kapa… de suparare!). Pai Gina Camelia Roman a câstigat un concurs!!! Fapt demonstrabil! Ce o sa zica ceilalti copii-eseisti? Cum o sa priveasca „imaginea României” în impotenta guvernului de a face ceva pentru a deveni si noi egali cu alte popoare „alese”!? Ce sperante de viitor pot avea tinerii români! Cum se vor simti când vor vedea ca sunt considerati „cetateni ai lumii… de mâna a doua”. Cetateni ai Uniunii Europene… în care romanii nu sunt egali cu celelalte popoare!

Pun o întrebare! Oare si copiii americani patesc la fel când câstiga un concurs de eseuri unde premiul cel mare este o excursie în România? Ambasada Romana de la tine din Washigton le refuza „micilor elevi americani” viza? Îti dai seama în ce situatie sunt organizatorii! Disperati! Le afecteaza imaginea! Au vrut sa faca o fapta buna… dar a iesit prost… Îsi pot pierde credibilitatea! Sau o fi oare vreo lucratura… a concurentei politice? Cine stie? Poti tu sa dezlegi misterul, caci pe mine ma intriga si depaseste!

Ce-o fi în sufletul acele fetite… Pentru ce sa mai lupte, pentru ce sa mai scrie eseuri câstigatoare…? Poate considera ca locul ei este la gasca capsunarilor! Acolo nu are nevoie nici de viza, nici de scoala si nici de eseuri… Mâhnit! Asta sunt! Mâhnit tare!

Simona BOTEZAN:De data asta m-ai lasat fara replica… Recit în gând… un vers de Eminescu: „Ce-ti doresc eu tie… dulce Românie…!?”. Consider ca subiectul pe care l-am disecat este mult mai vast… Vom continua în alta runda daca vom avea forte…

——————————

Sydney – Washington DC

august, 2011