– reportaj nonconformist – Era un ceas de toamna insorita, calda si curata, de parca s-au schimbat anotimpurile, cand ne-am imbarcat in masina colonelului in rezerva Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, in frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei iesene. O facuseram din spatele redactiei cotidianului Evenimentul, dupa ce facuseram o mica sedinta pe picior de plecare chiar in sediul Institutului de Cercetari Medicale si Social-Umane care poarta numele regretatului academician Ioan D. Haulica. Cu acest prilej am cunoscut-o si pe gratioasa sa fiica, conf. univ. dr. Daniela Boisteanu, care insa a preferat drumul spre locurile natale in masina presedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era insotit de vicepresedintele Universitatii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fatu, alaturi de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei si academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de doua decenii a reprezentat Romania la Oficiul International al Viei si Vinului, cu sediul la Paris, astazi in varsta de 84 de ani. Cele doua echipaje doreau sa-si omagieze Magistrul acasa la el. Ursitoarele vestede ale toameni insa apar pe negandite si ne tes in minte planuri noi sau vechi, dilemele curand din belsugul multiplelor posibilitati. Sporovaim pe drum despre toate celea, dar fara sa vrem ’’admirand’’ hartoapele prin care serpuiau masinile, dam dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de varsta, care remarca ca traim in trei Romanii paralele: una situata in Evul Mediu, alta in secolul al XIX-lea si ultima in secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam in prima, desi soseaua duce spre Manastirea Hadambu, care pe 8 septembrie a implinit 350 de ani de istorie si spiritualitate, prilej cu care a scos un volum exceptional comemorativ, tiparit cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Mai fusesm aici cu ai mei, familie de tarani gospodari din Comarna si ramasesem mut in fata modernismului care salasuieste in cetatea amplasata intr-un cadru natural de vis. Smerenia crestina ne-a facut si atunci si acum sa nu trimitem ganduri sincere catre mai marii judetului moldav care parca au uitat de existenta locurilor. Curand ne-a dat gand de binete primarul Costica Postarnac, presedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri si-a zdrobit, pur si simplu, ceilalti trei candidati, obtinand un 78,96 % dintre voturile consatenilor, urmatorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam sa aflam, nu cu oarecare uimire, ca edilul sef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine si am discutat pret de mai multe ore cu satenii din Ipatele, ne-am convins ca povestea a fost facila si bazata doar pe fapte, nu pe vorbe.
*
Mi s-a vorbit mereu in ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Haulica, un fiu al satului iesean Ipatele, despre care spunea mereu ca-i datoreaza educatia de baza si atitudinea fata de munca. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune ca imi pare nu numai o persoana draga, ci un prieten adevarat. Se nascuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumarel, de toamna senina si bogata, fiind primul copil a unei familii de razasi, Dumitru si Marita, oameni aprigi si mandrii, cu credinta in Dumnezeu si dragoste de carte. Atestati de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, razasii nu si-au parasit niciodata pamanturile, chiar daca de nevoie si-a stramutat vatra satului, si-au construit si reconstruit biserica, si-au ridicat prin contributia tuturor primul local al scolii. Legatura intre ei si Dumnezeu este una aparte. Insusi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, marturie fiind, inca din secolul al XII-lea, cronica slavona de la manastirea Ipate. In toate vecaurile, de altfel, au trait calugari si preoti purtand acest nume – Ipate. Crestini ortodocsi, au stiut sa-si respecte stramosii, datinile, traditiile si nu au aderat nicicand la alta religie. Alaturi de biserica, stiinta de carte a constituit o preocupare in viata acestor locuitori, nu foarte bogati. Inca din secolul al XIX-lea si-au trimis copii la scoala, pentru a deveni preoti sau invatatori. Din 1870 avem prima foaie matricola a preotului Gheorghe Mogos, absolvent al Seminarului de la Husi. Din acelasi an functioneaza prima scoala de patru ani la care si-a inceput drumul in viata invatatorul Ioan Haulica. Absoolvent al Scolii Normale de la Iasi, el va construi primul local al scolii si impreuna cu fetele sale, vreme de 40 de ani va pastori generatii de invatacei. Unii dintre ei au ajuns invatatori, ceferisti, avocati, ofiteri. Printre acestia s-a aflat si Nicu Haulica.
Academicianul de mai tarziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor si intelepciunea cartilor in tinda bisericii Sf. Nerculai, sub obladuirea preotului Ion Leustean si a presviterei Elena Leustean, invatatoare, popositi de putina vreme in sat de pe taramuri vasluiene, parintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasa din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte si cu evlavie intru cele sfinte, invatacelul a fost atras de timpuriu de cele duhovnicesti, cantand alaturi de dascali la strana si grijind de randuiala in Sfanta Biserica, fapt pentru care, mai tarziu, parintele paroh a staruit pe langa tatal sau sa-si dea baiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iasi. Primul om insa care i-a marcat drumul in viata este socotita a fi fost Ortansa Haulica, invatatoarea lui, care ’’certandu-se groaznic’’ cu Mitrita Haulica, a reusit sa-l convinga pe acesta sa-si lase copilul sa se faca preot. Tot ea l-a insotit la Iasi pentru a sustine examenul de admitere. Pentru ca i-a nesocotit cuvantul, atunci, in Iasi, pe strada Uzinei ’’a primit o palma pe care si-o amintea cu nostalgie si recunostinta si la 85 de ani’’. A reusit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar stiinta l-a atras mai mult decat haina preoteasca. La sfarsitul verii, dupa cosit si secerat, mergea la Iasi pentru a sustine examenele de diferenta la Colegiul National de unde a obtinut si diploma de bacalaureat, in 1943. Divinitatea l-a ajutat din nou si tatal sau accepta sa urmeze cursurile unei facultati, cea de Agronomie, sperand sa acopere dealurile satului natal cu vii si livezi. Pleaca la Iasi pentru a se inscrie, dar fiind anii razboiului, circulatia trenurilor era perturbata. Invelit in suba de ceferist a unui consatean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iasi. Trenul mergea spre frontul de est, coboara in gara Nicolina si rateaza cu o ora inscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consatean ceferist si o ora intarziere au hotarat destinul celui care avea sa devina membru al Academiei Romane. El n-a uitat nicicand cum in dricul verii, la seceris, neveste si fete laolalta, culcau graul, manunchi dupa manunchi, pe miriste si se inganau in cant cu glasul ciocarliei ce-si inalta ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile si cu invataturile sale, tanarul cercetator a purtat in suflet si in gand dragostea de casa parinteasca si de satul natal, dupa cum spunea in cuvantul sau, deosebit de cald, invatatorul Sava Petrovici Constantin.
Fiul de taran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treapta a stiintelor medicale, valoarea sa fiind apreciata de comunitatea stiintifica medicala si nu numai, romaneasca si straina. Astfel, numeroase societati stiintifice medicale si academii din Romania si de peste hotare s-au simtit onorate sa-l desemneze ca membru. In 1949 a absolvit Facultatea de Medicina, fiind repartizat in calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie si Fiziologie din cadrul I.M.F. Iasi. Intre 1953 si 1964 a lucrat cercetator in cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferentiar la Institutul de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane din Bucuresti, unde a lucrat cercetator stiintific timp de 12 ani si sef de sector, dupa cum isi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepresedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni Iasi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizarile sale profesionale. Asta desi urmase stagii de specializare in SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania si Franta. In 1963 ajunsese doctor in stiinte medicale, revenind prin concurs conferentiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iasi, iar cinci ani mai tarziu isi adauga la cartea de vizita titlul de doctor docent. In anul universitar 1969-1970, il gasim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societatii Internationale de Studiu al Creierului, al Societatii Europene de Chirurgie Experimentala, al Societatii Europene de Studiu a Pinealei, al Federatiei Mondiale a Oamenilor de Stijinta, al Societatii Internationale de Stiinte Fiziologice, al Fedearatiei Europene de Fiziologie, al Societatii Neurostiinte, al Societatii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societatii de Medici si Naturalisti din Iasi si ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spatiul tipografic pus la dispozitie. Timp de patru ani, intre 199-1994, a condus Societatea Medicilor si Naturistilor din Iasi, apoi a fost membru fondator, vicepresedinte si apoi presedinte de onoare al Societatii Romane de Stiinte Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai incolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Romane, paralel cu membru al Academiei de Stiinte Medicale, la ultima fiind o buna bucata de vreme vicepresedinte. Onorat in 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Ovidius din 2003, pe care seful catedrei de Genetica din cadrul Facultatii de Medicina iesene il refuzase din modestie in urma cu doi ani. Si cei de la UMF Targu Mures sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler in 2002, are cercetari prezentate in aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate si studii, dar elaborase si doua tratate de Fiziologie umana la distanta de un deceniu, in 1989 si 1999. Trei dintre cele sapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Romane: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 si Transmiterea sinaptica-1999. Dupa ce a obtinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut in nefiinta prea devreme, la 13 mai anul acesta, lasand in urma tristete in randul studentilor, colaboratorilor cu care a lucrat. A plecat intr-o zi senina de mai, cu campul inverzit si ciresii troieniti de floare, salasluind acolo sus, in ceata sfintilor si veghind din inlaturi la bucuriile si neimplinirile romanilor. De aceea se doreste ca in fiecare an, in data de 29 octombrie, cand este ziua sa de nastere, sa fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreste initierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-si doreste sa urmeze o facultate din cadrul Universitatii Apollonia, bursa finantata din fondurile proprii ale administratiei locale. De mentionat si ca, cel considerat cel mai bun fiziolog din tara, a fost in ultimii ani de viata profesor consultant la Universitatea de Medicina si Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
Profesoara Georgeta Boaca, directoarea scolii comunale, tinea sa sublineze ajutorul pe care Ioan D. Haulica l-a dat consateanului Mircea Ciubotaru, la aparitia monografiei comunei, cel care mentiona ca ’’intoarcerea la obarsie este componenta a unei filozofii a vietii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generatiile actuale sau viitoare, dar si de intreaga comunitate, de aceea poate nu exista bucurie mai mare decat atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Sa vad ce voi putea realiza, pentru ca fiecare clipa ne atinge si ultima ne doboara’’ scolii cu clasele I-VIII din Ipatele, in fata careia se va ridica curand si un bust al academicianului. Ioan D. Haulica are peste 50 de ani de activitate stiintifica fructuoasa, de rezonanta mondiala, sute de participari la congrese si sesiuni stiintifice cu rapoarte, comunicari, postere sau mese rotunde. A adus contributii originale la fiziologia si farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenala (creier, hipofiza, epifiza, cord, vase si glob ocular al mamiferelor), identificarea si rolul fibrelor nervoase purinergice din maduva, trunchiul cerebral si hipotalamus, rolul modulator al endoteliului si oxidului nitric in reactivitatea vasculara, rolul epiteliului traheo-bronsic in reglarea bronhomotricitatii, rolul pinealei in reactii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
Cele trei valente ale locuitorilor din Ipatele s-au impletit in personalitatea lui Nicu Haulica. Recunostea senin, de cate ori avea ocazia, obarsia, aici unde ’’isi incarca bateriile’’. Educatia primita in familie si faptul ca nu a uitat niciodata de unde a plecat l-au ajutat sa urmeze drumul drept in viata. Revenea cu placere de fiecare data cand programul incarcat i-o permitea si participa din interior la toate evenimentele familiei si ale comunitatii. De cate ori a fost nevoie a intervenit in favoarea sau pentru ca satul sau natal sa-si continue existenta: mai intai in 1968 la prietenul sau, Virgil Trofin, cand Ipatele a ramas comuna si in 1990 cand a redevenit comuna. Este ctitor al noii biserici, avand un rol hotarator la terminarea lucrarilor si la sfintirea acesteia. Profesor pentru intreaga lume, pentru consatenii sai a ramas, mereu, doctorul Nicu Haulica, cel care ii alina pe patul de suferinta, intervenind pentru ei ori de cate ori a fost nevoie. Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenti sau sesiunile unor congrese mondiale de medicina ii tremura vocea atunci cand trebuia sa vorbeasca in fata consatenilor. Pentru cei din mijlocul carora a plecat, a ramas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’badie’’, stia sa-i asculte, avea timp si rabdare pentru a le afla pasurile. Intrebat in vara anului 2009 care-i sunt titlurile stiintifice a raspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goala, legata de coada unui caine’’ si a intins firesc, modest, o carte de vizita pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Romane. ’’Asta conteaza mai putin, e mai important sufletul omului’’ a adaugat. Dupa cum s-a relevat mereu, pret de peste cinci ore, pana tarziu in seara, la manifestarile la care am fost invitat la Ipatele, radacinile si sufletul dumnealui au fost si vor ramane intotdeauna, ancorate in pamantul in care si-a inmormantat stramosii.
In cuvantul de deschidere si de evocare a personalitatii academicianului Ioan Haulica, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costica Postarnac, inginer de profesie, n-a uitat sa aminteasca faptul ca vorbeste despre un om de o rara modestie, provenit dintr-un loc bogat in istorii, care au fost odinioara, sunt si vor fi in tinuturile de aici, de pe Vilna si Stavnic, din Tara de Jos a Moldovei. De aproape si de departe, pe oriunde l-au purtat cararile vietii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat si pentru oamenii dintre care s-a ridicat, intinzandu-le totdeauna o mana de ajutor, dandu-le un sfat ori intervenind pentru tamaduirea suferintelor lor trupesti sau sufletesti. Te intampina totdeauana cu bunatate si blandete, cu fruntea luminoasa si chipul inflorit de un suras tainic, aidoma unui satean batran si intelept, gata oricand sa-ti aline durerea si tristetea. Multi dintre fii satului ii datoreaza reusita, mai ales ca toti l-au avut ca model si si-au dorit sa-l urmeze. ’’Motiv, asa cum spunea primarul Postarnac, pentru care cu totii avem obligatia sa-i multumim si acum, chiar daca am facut-o si cand era in viata’’. Sa nu uitam ca Ioan Haulica a fost initiatorul constructiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, initiator si sustinator a aparitiei in anul 2000 a Monografiei comunei, scoasa de profesorul Mircea Ciubotariu, initiatorul si finantatorul constructiei Monumentului Eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale din curtea bisericii noi, indrumatorul copiilor satului in accesarea diferitelor forme de invatamant. Deosebit de tonica a fost si interventia altui participant la manifestare, vicepresedintele Consiliului Judetean Iasi, tanarul si charismaticul pesedist Constantin Adascalitei.
*
La acest ceas omagial, fandurile celor prezenbti, s-au mai indreptat cu intreaga gratitudine spre parintele Ion I. Leustean, care vreme de 55 de ani a pastorit duhovniceste intreaga obste a crestinilor ortodocsi din Ipatele. Nascut la 5 februarie 1910 in comuna vasluiana Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Husi, pe care l-a absolvit printre cei merituosi, fiind hirotonit in 1933 si repartizat in parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost inconjurat cu dragoste si devotament de sateni, inclusiv in momentele sale de restriste, ca acela din 1947, cand a fost arestat si dus la Vaslui. Un grup de enoriasi, condus de Dumitru Haciu, riscand represiuni din partea autoritatilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledand pentru nevinovatia preotului lor. Implicarea preotului in viata satului o dovedeste intreaga sa activitate desfasurata in cadrul Cercurilor Pastorale, a serbarilor si manifestarilor culturale care aveau loc in comuna, implicarea sfintei sale in fondarea Cooperativei de Consum si a Bancii Populare din Iaptele, careia i-a fost presedinte pana la desfiintare. Meritul insa care-i marcheaza intreaga sa activitate profesionala, este determinat de faptul ca in timpul pastoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept. Trecerea la cele vesnice a preotului Ion Leustean s-a petrecut in urma cu doua de ani, la 13 iunie 1989, sfinta sa dorindu-si ca ramasitele pamantesti sa ramana in satul si intre oamenii pe care i-a iubit atat de mult, si carora le-a daruit neconditionat intreaga sa viata. Preuteasa Elena Leustean s-a nascut la 12 ianuarie 1910 intr-o familie de tarani din comuna vasluiana Zapodeni, a urmat scoala primara in satul natal, apoi a fost eleva a Scolii Normale din Bacau, pe care a absolvit-o in 1934, fiind numita invatatoare in comuna Ipatele, mai intai in satul Slobozia, iar din 1945 la scoala primara din satul de centru. Timp de 18 ani, cat a slujit la catedra, a facut dovada unei temeinice pregatiri profesionale, muncind cu daruire si abnegatie, pregatind pentru lume si viata un numar impresionant de copii, S-a stins din viata, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor carora le-a pus pentru prima data condeiul in mana. Vasile Postarnac s-a nascut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor Grigore si Marita, casatorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca sa fie inmormantat in 1988. Dupa cursul primar facut in satul Slobozia, urmeaza cursurile Scolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale scolii de 10 ani din comuna Scheia. Si-a inceput activitatea in administratia publica locala inca din perioada anilor 1970, ocupand functia de primar pana in 1984, un an mai tarziu fiind viceprimar, pentru ca, pana la pensionarea din 1987, sa indeplineasca atributiile de agent agricol. In timpul cand a fost primul gospodar al comunei s-au pus caramizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judetean Scanteia-Ipatele, a fost electrificata o mare parte a satului, au fost construite si renovate scoli si gradinite in satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a nascut la 3 iulie 1940 in orasul vasluian Negresti, fiu al agricultorilor Gheorghe si Maria, casatorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. Dupa cursurile primar si general urmate la Scoala din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iasi, lucrand in invatamant pana in 1970, an in care este promovat secretar al comunei, functie indeplinita pret de trei decenii, perioada in care s-a dedicat solutionarii problemelor si sprijinirii concetatenilor in rezolvarea acestora. La manifestarile de la Ipatele, se spune ca scurta prezentare nu este pe masura activitatii desfasurate de el. Celor patru mentionati in acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la fata locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, intrunit in sedinta ordinara din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetatean de Onoare. Tot post-mortem, a primit acelasi tilu academicianul si savantul de renume mondial, Ioan D. Haulica. Cu titluri de Cetateni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensati Ana Haulica, sotia academicianului, conferentiar Daniela Boisteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, presedintele Universitatii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, directorul Institutului de Cercetari ’’Ioan Haulica’’ Iasi, PS Calinic Botosaneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, Staretul Protosinghel Nicodim Gheorghita, de la Manastirea Hadambu, Preotul Protopop Vili Dorosinca. Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bacu, Cuza-Voda, Alexesti, din cele 940 de gospodarii ale comunei Ipatele, si-au onorat nu numai celebrii inaintasi, ci si invitatii de marca avuti.
*
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pilda, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat in urma cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o pastreaza in suflet, ca si Iasiul deopotriva, a inceput prin a spune asistentei ca singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros ca participa la aceasta zi a recunoasterii si recunostiintei, de mare semnificatie nu numai pentru Iasi, cat pentru intreg rotundul romanesc, de aceea inscrie data cu majuscule in traseul vietii sale. A tinut sa salute prezenta condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat sa multumeasca Parintelui Protoiereu care a facut legatura intre Pamant si Cer. Cuvinte aparte a avut si pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten si care cauta bine sa faca bine, de neuitata fiind prezenta acestuia la Bucuresti la patul de suferinta al academicianului Ioan Haulica. Universitatea Agronomica ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a pastorit-o ani buni, se lauda si cu actualul primar Costica Postarnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilica, actualul edil al ipatenilor fiind cel care transpune cu claritate in viata cuvintele cunostiinta si constiinta. Sigur, n-au fost uitati toti cei care au plecat din lumea cu dor in lumea fara dor, cel mai pomenit fiind academicianul Haulica, bunul sau prieten, care avea un manunchi de calitati, de aceea a indemnat asistenta ’’sa faceti ceva pentru a ramane’’. La fel de inflacarate au fost cuvintele colaboratorului sau de peste doua decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat sa le reaminteasca ca formau un grup de cercetatori inainte de Revolutie care veneau la 7,30 in institut si ieseau la 22,00 cu toate restrictiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a parut si motto-ul afisat in biroul celui comemorat astazi, ’’Sa nu incerci sa te opresti si sa-ti tii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea si poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Ma odihnesc de munca prin munca’’. Si Napoleon avea o maxima apropiata, anume ’’Vorbeste putin, dar adevarat’’. Plin de emotie a fost ceea ce s-a petrecut intr-o buna zi, cand academicianului Ioan Haulica, o batrana, drept multumire, i-a sarutat mana. Pentru omul cetatii, cel foarte primitor, nerefuzand pe nimeni, era incununarea unei vietii, inceputa cu o perioada lunga cand se odihnea in podul universitatii. Mai apoi savantul si cercetatorul numarul 1 al romanilor in materie de Fiziologie, respectandu-si principiile, in pofida oprelistilor politice ale vremii, a avut curajul sa-l invite la un Simpozion International la Iasi chiar pe celebrul George Palade, care era in dizgratia autoritatilor, mai ales dupa ce ginerele lui Malaxa plecase in America. De notat si angajamentul realizarii unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Haulica, cuprinzand studiile sale in domeniile eticii si sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma sa apara sub egida Institutului care-i poarta numele din cadrul Universitatii ’’Apollonia’’. Nu intamplator am lasat la urma cuvantul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestarilor de la Ipatele, dar si sprijinitorul aparitiei cu cativa ani in urma a monografiei comunei.
Multumind preacucernicilor parinti asistenti, vorbitorul si-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu in Academie, intitulat ’’Elogiu satului romanesc’’, facand un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat in centrul sau de un patrulater aparte: biserica langa scoala, scoala langa Caminul Cultural, Caminul Cultural langa Primarie. De aceea astazi sunt comemorati, poate, un primar si un secretar, un preot si sotia acestuia, invatatoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor institutii in spatiu nu a fost intamplatoare. S-a vorbit din nou de valoarea stiintifica si didactica a activitatii Profesorului Haulica, forta sa de exemplu, valentele OMULUI, personaj si atunci si acum de o delicatete aparte, plus un anume simt taranesc, de o frumusete aparte. Interesant este ca nu a facut cursuri cu academicianul, acesta predand la o facultate paralela cu aceea urmata de presedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Stiintific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale intelepte erau si o serie de proverbe de genul ’’Boul se leaga de coarne si omul de limba’’ sau ’’Sacul gol nu sta in picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumusetea slujbei tinute in comemorarea academicianului, cat si interventiile deosebit de inspirate, in timpul acesteia ale unui pusti cu ochii stralucitori, pe nume Tudor Papa, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
*
Chiar daca Romania ne trateaza astazi ca o mama vitreaga, asemenea momente, precum cele intamplate intr-o zi de toamna tarzie la Ipatele, pe meleagurile iesene, dovedeste ca nu suntem numai o tara furata zi de zi, chiar daca multi dintre noi s-au simtit minoritari in aceasta istorie. Comemorarea academicianului Ioan Haulica si al celorlalti la care am asistat, intr-o lume normala, cu subiect si predicat, dovedeste ca pamantul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar daca traim vremuri in care mugurii putrezesc pe ramuri, inca de cand apar. Asta pentru ca acum se iese din scena la nevreme. O cultura care isi permite sa ignore valorile adevarate e o cultura minora si iremediabil provinciala. De aceea, din coltul de pagina care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de batalie precum cei invocati in acest reportaj neconventional, vom lupta impotriva balcanismului romanesc, care militeaza impotriva spiritualitatii rurale a Romaniei. Semneaza, pentru toate relatate, un jurnalist din tara celor ce nu cuvanta, care se numeste
Pompiliu COMSA
Author: nelurs
O CARTE PENTRU VREMURI VIITOARE: „EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA”, de FLORINEL AGAFITEI
Avem in fata o carte care, deocamdata, in climatul actual, de ignoranta educationala si culturala generalizata si de mizerie morala, sociala si fizica contaminanta, pare a veni dintr-un viitor teribil de indepartat. Este vorba de onesta, constiincioasa si cutezatoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultura, romancierului si jurnalistului focsanean, FLORINEL AGAFITEI(1): EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA.
Autorul este perfect constient de valoarea cartii sale (dar si de precaritatea receptarii ei, intr-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, in care Legea Educatiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, si vocile autorizate, in domeniu, n-au nici cea mai mica sansa a se face auzite!): „Noutatea demersului e legata, pe de o parte, de perceperea fenomenului educational prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri si pana in contemporaneitate, iar pe de alta parte, de intelegerea necesitatii globalizarii educatiei permanente in Romania, ca modalitate de metamorfozare reala a mentalitatii intregii natiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltarii in ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvant inainte, p. 9).
Dupa opinia noastra, tocmai „globalizarea” aceasta desucheata si perversa (de la care autorul pare a trage reale nadejdi…), globalizare cu finalitate strict economico-financiara, este cauza pentru care atat educatia, cat si insasi cartea dlui Florinel Agafitei sunt…victime sigure si tragice!
Lucrarea urmareste, in paralel, evolutia gandirii filosofice si a atitudinilor pedagogice, tradand, astfel, un interes ascuns, pentru evidentierea legaturii dintre atmosfera de gandire a unei epoci si rezultatele aplicate, in mediul ontologic uman – in chip de „actiune pedagogica”. Filosofia, deci, in viziunea dlui Florinel Agafitei, nu trebuie sa fie „joc steril”, ci premiza aplicarii principiilor intr-o conformatie socio-spirituala, specifica fiecarei epoci de evolutie a Duhului pe Terra. Si, totusi, in cele din urma, rezulta, subteran (fara voia autorului!), ca exista legaturi indisolubile si indiscutabile, intre epocile de evolutie a Duhului „educabil” al umanitatii terestre: pare ca un plan major (propus, oferit initial, de…”cineva”!), transcendent, este privit, in implinirea lui…sinusoidala! Nu exista pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care sa nu trebuiasca a prelua (fie si…negator!) principii ale…antichitatii educational-filosofice!
Chiar de la inceput, din Introducere, autorul defineste conceptul de „educatie permanenta” (spre a nu fi confundat cu cel de „invatare continua!), din punctul sau de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru si cu logica si bunul-simt comun: „Din punctul nostru de vedere, educatia permanenta, pentru a putea izbandi, ca si concept pus in aplicare, trebuie sa se bucure de un cadru legal si financiar corespunzator, menit a impune in planul realitatii concrete, ceea ce se afla in spatiul ideatic (…). Educatia – continuata dupa perfectionarea scolii – nu trebuie confundata cu perfectionarea profesionala, care este doar o latura a acesteia, realizata prin reciclare, adeseori (…) Simpla reciclare, din cinci in cinci ani, intocmita adeseori de forma si inteleasa ca o alta obligatie la locul de munca, nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seama daca stie ca pana si aceasta presupune o alta forma de control a standardului profesional, pe linie ierarhica etc”. Si, firesc, dl Florinel Agafitei da exemplul Japoniei, in care tocmai constiinta necesitatii VITALE a educatiei permanente a produs iesirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea razboi mondial” si a produs o explozie extraordinara, atat in plan economic, cat si al demnitatii spirituale (duhul samurailor n-a apus!), care impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forta nu doar redutabila, ci si misterioasa, de neinvins – TOCMAI PENTRU CA ESTE CONVINSA, PANA IN ULTIMA FIBRA A FIINTEI EI NATIONALE (…iar nu neaparat…”globaliste”…!), DE CEEA CE FACE: EDUCATIA PERMANENTA A UNUI POPOR INTREG!
Si urmeaza o demonstratie credibila, in patru capitole, despre cum conceptul si realitatea „fiabila” a educatiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia lui Nichiren si a manualului de educatie Teikin-orai/Manualul invatamantului de familie) catre …Europa.
Evident, nu este o surpriza, pentru noi, faptul ca sanscritologul harnic si inversunat, care este dl Florinel Agafitei, considera „orientalismul” (in Capitolul I) la modul exclusivist, in legatura cu educatia: „Va fi fost Zarathustra – ca si Zalmoxis – aproape contemporan cu Buddha, printre alti mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celalalt n-au reusit cu invataturile lor sa depaseasca mileniile, asa cum a putut s-o faca Buddha”. Noi, insa, suntem absolut convinsi ca superioritatea morala a iranienilor/persilor, manifestata in antichitate, ca si in zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinta, ci dintr-o biruinta (secreta, poate…!) a sistemului de educatie si de revelatie zarathustric. La fel, nu putem sa ne lasam deloc convinti ca isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos si in Rusia, ca si in monahismul romanesc de frunte, nu este cel putin egalul invataturii buddhiste. In definitiv, noi credem ca, in cartea de fata, se uita, premeditat, ca aveam de-a face cu un continent…continuu, EURASIA (zalmoxienii, se stie, credeau in metempsihoza, iar Ion Creanga, dupa opinia lui Vasile Lovinescu(2), era un initiat zalmoxian al Kogaionului…), iar „ruptura” de azi este una voita/dorita, de forte politice mai mult sau mai putin „oculte” (ocultate de ignoranta noastra!), ale planetei Terra… A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date si din China, si din India etc., a se vedea asemanarea frapanta intre cuvintele sanscritei si cele…romanesti/trace!) civilizatia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (si urmasii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifica permanent, de sute si, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinta „harnica” si cu o incapatanare si „eruditie”…demne de o cauza mai buna…
„Pana nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor barbosi blonzi, ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomiale PCR, pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore chiar, si asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5.000 de ani ca avand aceeasi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decat primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (carpato-dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii care au sosit in Mongolia de azi si trecand peste stramtoarea Behring se raspandesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemanatoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunarenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acestia ai nostri, sa nu fie aceiasi sugerati de Legenda Omului Alb, Barbosul blond care a sosit in Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii si al Invataturilor Benefice si Secrete(3)! – care a plecat, dupa initierea, poate chiar INTEMEIEREA! amerindienilor, spre RASARIT!!!) si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5.000 de ani in urma. Aparent, si carpato-dunarenii ainu, atunci cand au invadat Japonia, au intalnit o populatie cunoscuta drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 d.H., ainu au fost imprastiati, decimati sau, mai corect spus, asimilati, japonezii aducandu-si cu mare dificultate aminte despre «acei oameni albi», pe care i-au gasit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul stiintific, in ceea ce priveste originea acestora – nu exista! – si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni. (…) Japonezii au fost si au ramas si azi un popor foarte rasist, inchistati in castele lor sociale.(…)
Azi, ainu traiesc izolati in satucurile lor, zbatandu-se sa-si pastreze identitatea, limba, dupa cum ne spune acelasi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteste de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”, prin rezervatiile din Statele Unite. Japonezii obisnuiti ii considera pe oamenii ainu nimic altceva decat un parc de atractii. Ce-i uimeste cel mai mult pe acestia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsa si cizelata, unii din ei avand chiar ochii albastri. Incepand din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind considerata de „cercetatorii” japonezi : “de neclasificat”!
(…)Daca astazi masina de PCR costa cateva mii de dolari si are marimea unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa in locurile de cercetare, informatiile culese putand fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Asa ca, Oamenilor ainu carpato-dunareni, mai aveti de asteptat. Daca nu veti disparea, pana cand cineva va fi interesat de civilizatia voastra. A noastra!” (s.n.) – cf. Napoleon Savescu, Istoria nestiuta a romanilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunareni, cuceritori ai Affricii de Nord si Asiei, in revista online Dacia, http://www.dacia.org.
Sa revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafitei.
Se trece la Grecia Antica: Socrate (cu celebra sa „mosire”-maieutica a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, in viziunea (indreptatita! – dar, in actualele conditii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopica…) a autorului, ar trebui sa devina contemporanii nostri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era incredintat ca omul este imaginea pamanteana a unui model exemplar ce facea parte dintr-o prestabilita ordine metafizica, de unde si increderea nelimitata in posibilitatile acestuia de a se cunoaste profund pe sine si, astfel, a se putea metamorfoza in spiritul tolerantei, lebertatii, cugetarii, iertarii aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute si predarea acesteia”.
Nu gasim acoperirea in realitate a afirmatiei de la pagina 31: „Platon (…) a avut sansa ca sa invete la picioarele maestrului Socrate, pe care, fara indoiala, l-a si intrecut in maretia cugetarii”. Nimeni nu poate proba ca Platon l-ar fi „intrecut in maretia cugetarii” sau nu pe Socrate, atata vreme cat Socrate, ca si Hristos, a practicat invatamantul/invatarea prin oralitate, N-A LASAT SCRIS NIMIC! Si n-a avut decat un… „evanghelist”, pe Platon… Socrate e un fel de…”creatie ideatica” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, intr-un alt sens al conceptului de „creatie ideatica”, si Hristos!). De aceea, sunt si azi unii care chiar ii contesta, lui Socrate, existenta reala!
De asemenea, se trece cu vederea ca, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!) – si, deci, inceputul „caderii” in materialism.
Urmeaza aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu indeobste, dubla tintire a privirii – spre „Viata – repere”, si spre „Opera pedagogica si filosofica”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapida asupra vietii…), Toma d’Aquino („pedagogul crestin”: „In ecuatia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, INGERUL, capabil, el insusi, de a transmite anumite cunostinte invatatorului” – cf. Toma d’Aquino – pedagogul crestin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (vazut/investigat ca filosof si ca pedagog: „Omul nu se naste, ci devine, iar devenirea lui se realizeaza doar prin educatie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).
Urmeaza, in Capitolul al III-lea, Perioada moderna, care incepe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit in Didactica Magna – Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fratii Moravi („e necesara educarea omului in spiritul armoniei universale, intelegerii faptului extraordinar ca el insusi face parte dintr-un mare intreg, unde e necesar sa seintegreze respectand niste legi organice dinainte date, aprioric funcsionale” – cf. Pansofia – conceptia filosofica asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universala de a invata pe toti, totul – se poate realiza daca se vor infiinta scoli in toate asezarile rurale si urbane” – cf. Idem, p. 62), se continua cu John Locke (1632-1704: „el cerceteaza, permanent, problema raportului intelect-simturi” – cf. John Locke – paradigma filosofica, p. 65 – si: „Ideea pedagogica pricipala a lui Locke pare sa porneasca de la Platon, care sustinea ca, daca un lucru este util, atunci este si frumos (…) Omul este, totusi, o fiinta educabila” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) si Immanuel Kant (1724-1804), cel care „aborda, in actul transmiterii cunostintelor, metoda socratica, cu precizarea ca interlocutorul caruia i se adresa nu era alta persoana, ci el insusi (…) Disciplina, ca sa dea roade, trebuie sa fie dublata de instructie (…) altfel,,, se produce aparitia insilor dezorganizati, a spiritelor brute” (cf. Kant si Spiritul socratic, p. 72), cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), cel mai mare pedagog iluminist, autorul revolutionarului tratat de educatie – Emil sau despre educatie – dar care… si-a dat toti copiii (rezultati din legatura cu o femeie de conditie sociala joasa) la orfelinat! – si ar fi trebuit sa se incheie, oarecum apoteotic, cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirma, in lucrarea Cum isi invata Getruda copiii: „In limbaj se gasesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omenesti si, pentru a ne incredinta despre aceasta, ne vom lua dupa urmele acestor progrese, ajutandu-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi si pedagogia copilului, p. 81) si cu Herbert Spencer (1820-1903) – dar suntem surprinsi sa vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modesti filosofi si pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) si Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urma, insa, avand macar meritul intemeierii sociologiei… Criteriul cronologic nu echivaleaza, din pacate, in ce priveste stralucirea rezultatelor, cu criteriul evolutionist; e greu de spus unde sta „hiba”: omenirea „europeana” nu evolueaza suficient de repede (nu e suficient conectata la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decat expresia, din ce in ce mai joasa, a epocii Kali-Yuga?!
Poate ca raspunsul s-ar vrea sugerat in Capitolul al IV-lea – care:
1- incepe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirma, ferm, „educatia prin cultura”: „Spranger este adeptul sustinerii ideii existentei mostenirii genetice, care functioneaza de la caz la caz; el afirma ca un artist poate fi educat in interiorul unei instituitii si poate fi instruit in functie de domeniul abordat (…) aratandu-i-se care sunt trasaturile estetice dupa care trebuie sa se coordoneze in conceperea operei; acestea nu ar fi posibile daca cel care pretinde sa ajunga artist nu se naste cu o structura estetica menita a-l sprijini in idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmatie a lui Spranger fiind, in esenta, un truism!),
2-continua cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalista” destul de ilogica, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialistilor” contemporani, distrugatori de educatie REALA!!! („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenta a copilului, in tot ce realizeaza acesta” – cf. p. 105, afirmatie care aminteste de aberatiile, ingurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizatia europeana, cat poate fi si un pasager urcat intr-un tren supraaglomerat! – …dar cum sa cultivi mai bine egoismul si iresponsabilitatea, decat prin iluzia…”independentei” copilului, de parca acesta s-ar putea educa dupa…”masini”!) –
3-…si se sfarseste cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele si viziunea sa „filosofica”, doar realitatilor postrevolutionare din Rusia sovietizata, a anilor ’20…!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).
…Probabil (si autorul imi confirma aceasta ratiune de structurare semantica a textului) ca Mariei Montessori ii este conferita importanta din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educational” si „metodele constrangatoare” ale lui Makarenko…
…De ce, oare (ne intrebam noi), daca tot se patrunde adanc in secolul al XX-lea, se omite revolutia efectiva (cu orizonturi extrem de interesante!), in viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Scoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-samanta”!), experiment initiat de Rudolf Steiner – si nu total necunoscut in Romania postdecembrista, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu, la Turda sau Iasi)(4)?!
…Lucrarea dlui Florinel Agafitei este nu doar meritorie, ci si o temerara opera de pionierat. Admirabila, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteza, dar si prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinta constient-responsabila (speram, din toata inima!), recapitulativa, resintetizatoare si evolutiva (chiar daca…exasperant de sinusoidal!), catre niste zone deosebit de sensibile, de o importanta capitala, pentru continuarea (sau extinctia!) vietii umane, pe planeta Terra.
Cum am spus de la inceput: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”… – dar nu numai in sensul ca (banuim noi) nu va fi citita (cu real interes) de prea multi contemporani, ci si in sensul ca, daca problemele ridicate in aceasta carte nu vor fi luate in seama, cat de degraba, si dezbatute serios (de cat mai multi si competenti-responsabili locuitori terestri!) si nu vor avea parte de solutionari ferme si extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este intr-un pericol de moarte!!!
Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui sa continue, sa se completeze si aprofundeze, prin paginile unor carti/lucrari viitoare.
Adrian BOTEZ
Cu ce sunt de vina…
Doamne, cu ce sunt de vina ca sunt,
Cu ce sunt de vina, eu, toleratul,
Cine-a locuit in Dorul meu pe pamant
Mai dinainte de cand mi-a fost datul?!
De m-a nascut mai la sud Maica mea,
Unde-a fost Nordul, cine imi spune?
Are loc fiecare in Ziua sa stea
Pana cand soarele Vietii apune!
Cu ce sunt de vina, spre unde sa plec?
Galcevile noastre sunt tot mai pagane,
Mai lasa-mi o vreme Aici sa-mi petrec,
In lacrima sfanta a Limbii Romane!
Nicolae Nicoara-Horia
Ce Fel de Anonim Esti?
Ai scris vreodata o anonima, ai fost tentat sa trimiti un bilet nesemnat la amvonul bisericii, o nota informativa conducerii firmei pentru care lucrezi, predicatorului pentru a-i corecta teologia, ori comitetului spre a-i reprosa distribuirea ajutoarelor?
… Fara indoiala, faptele semnalate de tine erau prea strigatoare la cer, ca sa nu pui lucrurile la punct!…
Tentatia de a rezolva probleme prin manipulare se poate preface in obsesie, materializata intr-un anumit stil de viata. Unii oameni simt o chemare irezistibila de a schimba in bine fata planetei, dar, cum lumea nu realizeaza potentialul ascuns in ei, investindu-i cu autoritatea care le-ar face sarcina mai usoara, se vad nevoiti sa recurga la o solutie la indemana tuturor – sageata perfida lansata din umbra. Ei cred ca stratagema le asigura ”beneficiul” protectiei.
Crezandu-se in siguranta sub umbrela lasitatii, anonimul ignora faptul ca ea nu-i asigura protectie impotriva lui insusi …
Cel mai simplu ar fi un telefon anonim, daca n-ar fi inconvenientul ca-i tradeaza vocea. De-ar putea sa-si dea limba la ascutit, ca lupul din poveste! De fapt, tehnologia moderna pune la indemana o solutie convenabila, printr-un mic aparat destinat sa altereze vocea. Cat priveste ale scrisului, de la inventarea masinii de scris, si mai recent a computerului, scrisoarea anonima vine tare la indemana, eliminand elementul grafologic. Nu-i nevoie decat de indepartarea cu grija a particularitatilor stilistice.
Alchimia mentala a anonimului ii da iluzia ca sta postat ferm pe platforma corectitudinii, in timp ce toti ceilalti oameni fluctueaza jalnic pe scara rasturnata a valorilor lui, care se vrea absoluta. De fapt, manevra de a se ascunde in spatele unui paravan confectionat din material propriu il situeaza pe el insusi pe teren nesigur. Adevarul lui, sau dreptatea lui, se cuvin a fi verificate prin comparatie cu etalonul. Nimeni nu detine de unul singur monopolul adevarului, sau al justitiei. Apoi, a actiona din umbra inseamna a nu fi dispus sa acorde celorlalti spatiu vital, intr-o lume care (din fericire) nu functioneaza dupa regulile lui.
Fie ca este un mesaj anonim, sau o fapta al carei autor nu se identifica pe sine, in spatele anonimei sta un sentiment, o atitudine, care-l otraveste pe autorul ei prin acreala pe care i-o secreta in inima. De regula, actiunea anonima nici nu rezolva problema vizata (in cazul ca este reala), si nici nu descarca inima autorului de povara de vinovatie, care ii urmeaza in chip firesc. Astfel ca, in loc sa solutioneze lucrurile, anonima le complica si mai mult.
Interesant de observat ca, in economia morala a universului uman, incarcatura negativa a anonimatului este perfect echilibrata prin reversul ei, care urca la plus tot atat de mult, pe cat poate cobori la negativ, sau poate chiar mai mult. Ca multe din lucrurile familiare oamenilor, care pot fi sau bune, sau rele! Apoi, anonimatul poarta un caracter temporar, caci nimic nu va ramane ascuns pentru totdeauna.
Si o fapta buna poate fi facuta in anonimat. Nu numai ca poate, dar anonimatul faptei bune este ridicat de Christos la nivel de norma, cand vine vorba de darnicie, milostenie, facere de bine, post si rugaciune, care trebuie facute ”in ascuns” (Matei 6:3-6, 18; 1 Petru 3:4). Modestia si bunatatea se feresc de reclama, preferand sa se exprime in anonimat (paradoxal).
Este parte din paradoxul crestinismului, care cere sa ascundem lucruri bune si sa scoatem la lumina pe cele rele (desigur, mai intai pe cele proprii).
Unele fapte pot ramane ascunse de ochii oamenilor, dar motivatia (mai importanta decat fapta) nu este o taina pentru Dumnezeu. Atitudinea devine izvor de fapte si e vazuta de Dumnezeu inainte de a fi convertita in fapta, ”De aceea, sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric siva descoperi gandurile inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).
Mari oportunitati de a face fapte bune se prezinta deghizate sub hainele anonimatului, cum aflam din Evrei 13:2, ”Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea, au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”. Nici prin gand nu ne trece, de multe ori, ce implicatii pot avea faptele noastre facute in spirit de bunatate. Isus ii uimea pe ascultatorii Sai de odinioara, cand le spunea, ”Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit …” (Matei 25:35, 40). Isus se identifica cu semenii nostri aflati in nevoie. Ingerii Sai umbla incognito pe cararile noastre si numai El stie de cate ori a fost respins, alungat, ori nesocotit de fiecare din noi. Dumnezeu insusi face multe lucruri in anonimat (Fapte 14:17), cu care nu se lauda si este nevoie de cunoasterea Lui, de memorie buna si de credinta, pentru a le recunoaste ca venind din mana Sa.
Intalnirea cu anonimatul este de asteptat, ca test al vredniciei noastre si poate aduce rasplatiri, sau regretul ocaziei pierdute, iar acestea din urma se acumuleaza in timp la negativul crestinului corigent la slujire. In ultima analiza, crestinismul nu este doctrina, teologie, organizare, sau institutie, ci slujire. Poti fi slujit de anonimi, sau poti sluji in anonimat, intr-un echilibru cantarit de marele Model al slujirii, care va rasplati tuturor dupa dreptate, in ziua cand anonimatul va fi anulat si lucrurile tainuite scoase la lumina.
Odata ce iesi din anonimat, farmecul slujirii dispare si, odata cu el, si rasplata. Dumnezeu vrea sa pastreze contul slujirii tale intre tine si El.
Gelu Aracadie Murariu
Pe dealul miop
Te cerne cu fluturi pe grijile mele,
Ia-le in palma si zboara spre stele,
Ma prinde in hora cu floarea de crin,
Si ma ameteste in gura cu vin.
Ma lasa a curge cu ploaia de mai
Si mijlocu-mi strange intr-un evantai,
S-asternem apusul pe dealul miop
Cand suflul alearga spre luna-n galop.
Sa tinem pe umeri cu brate-amandoua
Covorul de iarba cosita in roua,
Solie de greieri cantand serenada
Prin noi cand topim rataciri in livada.
“INIMI PENTRU ANDREEA”
LICEUL DE ARTA “DIMITRIE CUCLIN” GALATI
Va invita in ziua de marti 16 noiembrie, ora 19:00
la Teatrul Muzical “Nae Leonard” sa vizionati un spectacol extraordinar cu scop caritabil intitulat:
“INIMI PENTRU ANDREEA”
Programul va include:
– prezentarea unui film special
– poezie, muzica – clasica, folk, populara, rock alternative s.a., dans – street dance, dans sportiv si contemporan, teatru – cu trupa “D’arte” – “D-ale lui Caragiale”- prof.coordonator Ilie Elena
– in program vor participa “Stance Crew” si alte surprize
– pe tot parcursul evenimentului va avea loc si o expozitie speciala cu lucrari ale elevilor dedicate tinerei eleve pentru care se organizeaza acest moment caritabil – Andreea Mihalcea
– invitat special al serii: Angela BACIU – scriitor, promotor cultural – ce va sustine un recital poetic si va vorbi despre publicarea unei plachete de versuri a Andreei intitulata “Versuri din inima pentru tine” ce se afla deja sub tipar
Prezentatorii spectacolului si intreaga echipa organizatorica va asteapta la eveniment.
Pretul biletului: numai 7 lei,
veniti cat mai multi prieteni s-o sprijiniti pe Andreea Mihalcea sa aiba o inima sanatoasa !!!
Aparitie editoriala “Sonata pentru cresterea ierbii“ poeme de Al.Florin Tene
Zilele acestea a aparut la Editura Carte si Arte, din Bucuresti, a cunoscutului scriitor Corneliu Leu, volumul de poeme “Sonata pentru cresterea ierbii “ de Al.Florin Tene, avand o prefata de Dumitru Velea.
Cartea cuprinde peste 8o de poeme si asa cum subliniaza Dumitru Velea ” degaja o stare elegiaca. Un planset al lumii sfasiate cu natura sa cu tot, se revarsa si se reflecta si in starea poetului. Fiecare pare a-si deveni parte consolatoare celeilalte: cuvantul lumii, de unde trena de metafore intinsa peste ranile acesteia, si lumea – cuvantului, de unde material lirica incarcata de situatii dureroase, insesizabil de mici dar care fac covorul vietii, tot mai acoperite de colbul zilnic si pe care nimeni nu le mai percepe, ele devenindu-ne un modus vivendi.“
Poemele lui Al.Florin Tene contin, deopotriva, si o viziune asupra existentei, dar si una asupra destinului, si o imagine asupra creatiei, dar si una asupra sensibilitatii. Proteismul, care e, in mare masura, al discursului liric, si al universului trait si inchipuit, poate fi considerat principiul esential al poeticii tenesciene. Poemele, in majoritatea lor scrise in stil clasic, ne dovedesc faptul ca poetul este stapan pe uneltele sale, ca este un maestru in acest domeniu. Dumitru Velea in cuvintele sale cu care se deschide volumul spunea, pe buna dreptate:” Gestul poetului Al.Florin Tene are ceva din candoarea copilei care intr-o zi de sarbatoare, se imbraca cu iia si fota din lada de zestre(… ) “ pentru a cinsti Poezia in numele caruia a militat o viata intreaga.
Paul Micikovschi

"SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU III"
UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA – filiala IASI
Libraria “LUMINA” – Galati
“dialogurile poetei Angela Baciu”
va invita marti 16 noiembrie 2010, ora 15.15 la evenimentul cultural
“SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU III”
Invitat de onoare: scriitorul GHEORGHE NEAGU
– redactor sef revista “Oglinda literara” Focsani
In cadrul evenimentului vor participa cu un program artistic si vor citi din creatiile proprii si elevi
– de la Liceul de Arta “D.Cuclin” – prof.coordonator Ilie Elena
– de la Colegiul “M.Kogalniceanu” – prof.coordonator poeta Vali Craciun
Gazda primitoare: Libraria “Lumina” Galati & d-na Costina Musat
Fondator/moderator eveniment: Angela BACIU – scriitor
Va asteptam la un ceai fierbinte si autografe din partea invitatului, intrarea este libera!
Angela BACIU
scriitor, membru U.S.R, filiala Iasi
ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU A DECIS INSTITUIREA PREMIILOR ROMANIA TAINICA
„Noi suntem Romania Tainica
si vocea noastra nu se stinge
orice s-ar intampla.”
Artur Silvestri
Premiile se acorda anual scriitorilor, realizatorilor de documentarea si emisiuni tv., radio, filme, carti, evenimente importante si sustinute cu consecventa, care contribuie la cunoasterea si recunoasterea postuma a filozofului, scriitorului, istoricului, editorului si criticului literar ARTUR SILVESTRI.
Asociatia Romana pentru Patrimoniu
acorda
Premiul ROMANIA TAINICA la prima editie
Doamnei Cleopatra Lorintiu, scriitoare, diplomat, realizator tv, pentru cele doua filme documentare difuzate pe posturile TVR3 si TVR Cultural:
• Remember Artur Silvestri. Noi suntem Romania tainica
• A.R.P. – o creatie a scriitorului Artur Silvestri
Premiul se acorda de asemenea pentru documentarul
• ARTUR SILVESTRI in lumina eternitatii
si pentru cartea
• ARTUR SILVESTRI – Vocatia Caii Singuratice
Scriitorului Mircea Micu, postum, pentru cele doua emisiuni din cadrul „Ateneului Artelor” dedicate scriitorului Artur Silvestri, emisiuni realizate in anul 2009 si difuzate pe postul TVRM.
Mariana Braescu Silvestri
Presedinte ARP
***
INVITATIE
Doamna Mariana Braescu Silvestri
si
Asociatia Romana pentru Patrimoniu
va invita
sambata, 20 noiembrie 2010, ora 13:00
in cadrul Targului International Gaudeamus – Carte de invatatura
la un eveniment cultural deosebit:
• Lansarea cartii
ARTUR SILVESTRI
Asa cum l-am cunoscut
Evenimentul v-a avea loc in pavilionul Central Romexpo,
In spatiul de lansari amplasat la nivelul 7.70 (etaj 3, ultimul nivel)
• Decernarea Premiului
ROMANIA TAINICA – Prima editie
• Vizitarea standului Artur Silvestri
La etajul 1, nivel 3.20, stand 110, unde se ofera gratuit cartile lui Artur Silvestri si despre Artur Silvestri, in perioada 18.22 noiembrie a.c.
Pentru informatii, detalii:
mariana.braescu.silvestri@gmail.com
Maria Anghel
Tel: 0744 380 643
Georgeta Dencu
Tel: 0745 251 152
ROMANI CU CARE NE MANDRIM
DE VORBA CU O MARE CAMPIOANA – TEODORA UNGUREANU-CEPOI
By Simona Botezan, Washington D.C.
Pe 13 noiembrie 2010, in familia antrenorilor Teodora si Sorin Cepoi va fi o mare sarbatoare. Teodora Ungureanu-Cepoi, una dintre printesele gimnasticii romanesti, isi aniverseaza ziua de nastere. Eleva celebrului cuplu de antrenori Béla si Márta Károlyi, Teodora face parte din elita gimnasticii mondiale, cu o carte de vizita impresionanta. In 1975, a castigat locul al doilea la individual compus si medalia de bronz cu echipa, la jocurile preolimpice, ca preambul pentru cele trei medalii olimpice din 1976, de la Montreal, si medalia de aur, cu echipa, in Japonia si la Londra. A ocupat locul al patrulea la individual la Campionatele Europene din 1977, a castigat medalia de argint a Campionatului Mondial de la Strasbourg in 1978, apoi a castigat titlul Mondial Universitar, trei medalii de aur si doua de bronz, la Campionatele Mondiale Universitare din Mexic, in 1978.
Este casatorita de 29 de ani cu Sorin Cepoi, de asemenea gimnast de performanta si antrenor cu un palmares foarte bogat. Sorin Cepoi a fost component al Lotului Masculin de Gimnastica al Romaniei la Campionatele Mondiale de la Varna (1974); component al Lotului National la Campionatele Europene de la Berna (1975), Vilnius (1977) si Roma (1979); component al Lotului Olimpic al Romaniei Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) si Moscova (1980); a participat la Campionatele Mondiale Universitare de la Sofia (1977) si din Mexic (1979) unde a castigat medalia de bronz, cu echipa. Este castigator al locului al cincilea la individual la Cupa Americii (1978) si component al lotului Romaniei la Campionatele Mondiale de la Strasbourg din acelasi an (1978) si la Moscova, in 1980.
De mai bine de treizeci de ani, viata familiei Cepoi este dedicata trup si suflet gimnasticii. La ceas aniversar, cred ca este momentul potrivit pentru a trece in revista cateva dintre performantele de exceptie ale sotilor Cepoi.
Ce reprezinta pentru dumneavoastra gimnastica si de ce ati inceput sa practicati acest sport?
Gimnastica reprezinta, pentru mine, dragoste si pasiune, iar frumusetea acestui sport m-a atras de la o varsta frageda si mi-a implinit multe vise.
Va mai amintiti ce ati simtit cand ati castigat primul concurs important? Ce este in sufletul unui sportiv in momentele in care se afla pe podium si asculta imnul tarii sale?
Primul concurs pe care l-am castigat la individual a fost Champions All, in anul 1976, la Londra. Acolo m-am simtit mandra sa fiu roman si sa aud imnul intonat numai pentru mine.
Cum arata, in urma cu 30 de ani, o zi din viata dumneavoastra de sportivi si cum arata astazi o zi din viata cuplului de antrenori Teodora si Sorin Cepoi?
Este o foarte mare diferenta intre ce-a fost si ce este. Atunci, nu aveam decat grija de a ne antrena pentru a fi cei mai buni. Azi… in afara de programul de antrenament, pe care trebuie sa-l facem competitiv, pentru ca avem concurenta, mai trebuie sa multumim (in primul rand!) si parintii, pentru ca ei sunt cei care platesc. Apoi, mai sunt si antrenorii care lucreaza din greu ca sa ne mentinem programul la nivelul cel mai inalt si bineinteles studentii, care trebuie motivati sa ramana in program.
Spuneti-ne cateva cuvinte despre fiica dumneavoastra, Adriana, si despre nepotica Amélie. Copilaria Adrianei a fost marcata de celebritatea parintilor, de faptul ca dumneavoastra erati modelele unei intregi generatii? Adriana a cochetat cu gimnastica? Va urmeaza in cariera, sau a ales in viata un alt drum?
Adriana a crescut, si in Franta si in SUA, in sala de gimnastica, dar nu s-a implicat serios in activitatea sportiva. Inclinatia ei a fost spre moda si muzica. A terminat facultatea FIT din New York City, cu diploma in comert si reclame comerciale. A lucrat trei ani in Republica Dominicana, la unul din resorturile de vacanta, dupa care a revenit in New York si lucreaza ca manager la un centru comercial din Manhattan. Anul trecut s-a casatorit si acum sapte luni a nascut o fetita absolut adorabila, Amélie Khatrine.
Ati locuit, o perioada, la Grenoble si ati obtinut rezultate bune cu sportivele din Franta. Ce motive v-au determinat sa va mutati peste ocean si sa o luati de la inceput, in SUA? Care au fost primele impresii despre Lumea Noua?
In vara anilor ‘91 si ‘92 am fost invitati de catre fostul antrenor al lui Sorin, Gheorghiu Costache, care locuieste in New York din anul 1980, la un camp de gimnastica, in calitate de antrenori. Acolo metodele noastre de antrenament au fost remarcate de catre o patroana de club, care ne-a propus un contract pe doi ani, la clubul sau, „Gym Cats” din New York. Nu stiu ce ne-a determinat sa plecam. Cred ca destinul. Financiar, o duceam bine in Franta, dar am simtit nevoia unei schimbari. Am revenit, atunci, in Franta si am vorbit cu presedintele clubului despre intentia noastra de a petrece doi ani in SUA. Am facut aranjamente pentru inlocuirea noastra cu un fost coleg, care lucra la un alt club din Franta. „Tranzactia” s-a derulat usor, dar cu multe lacrimi din partea tuturor. Inainte de plecarea noastra, clubul si comitetul sportiv Rhon-Alpes au organizat o festivitate de adio, iar primarul orasului Grenoble ne-a inmanat cheia orasului, pentru merite deosebite.
Este adevarat ca antrenorii va alintau cu numele „Aschiuta”, cand erati in echipa? Cum a pornit povestea? Spuneti-ne o intamplare haioasa cu colega dumneavoastra, Nadia Comaneci.
Antrenorii clubului care m-a lansat, CSM Resita, ma numeau „Aschiuta” pentru ca eram slaba si ma comparau cu o aschie. Ajungand la Onesti, nu stiau multi de porecla mea, asa ca ma strigau Dorina. Cu Nadia am avut multe aventuri, sa le spun asa. Una dintre ele, despre care am vorbit multi ani, a fost cand intr-o sambata dupa-amiaza, eu si Nadia am fost invitate acasa la una din colegele noastre. Parintii colegei nu erau acasa si am hotarat sa facem un „party”. Am invitat alte colege si trei baieti din bloc. Dupa o ora de zbenguit si dansat, auzim soneria. Cand ne uitam pe vizor, panica! Béla era la usa, strigand disperat ca, daca nu deschidem, cheama „Militia”. (Béla fusese instiintat prin telefon de una dintre colegele noastre, care nu fusese invitata la petrecere). Noi, de frica, i-am ascuns pe baieti in debara, dar am uitat sa le ascundem si pantofii, care erau aliniati langa debara. Ii deschidem, noi, usa lui Béla, care intra in casa ca fulgerul si ne intreaba: Ce se intampla aici? Noi am raspuns ca ne facem temele si nimic altceva. Béla da sa iasa pe usa, dar, cand vede cele trei perechi de pantofi, deschide debaraua si da peste cei trei baieti. Nu va inchipuiti ce fata a facut la vederea lor! Dupa ce i-a dat afara, s-a intors la noi si ne-a spus sa ne pregatim de antrenament. Ne-a dus la sala si am facut doua ore de pregatire fizica. Asa s-a terminat o dupa-amiaza libera mult asteptata intr-o dupa-amiaza de munca asidua.
Se spune ca, in trecut, antrenamentele de la Onesti si de la Deva erau foarte dure si ca gimnastele faceau multe sacrificii pentru fiecare medalie. Este un mit ca gimnastii isi sacrifica anii copilariei pentru sport, sau exista si o farama de adevar, in aceasta? Ce ar trebui sa stie parintii care isi indruma copiii spre gimnastica? Dar copiii care decid sa faca gimnastica de performanta?
Si atunci, si acum, o gimnasta de performanta care vrea sa atinga perfectiunea trebuie sa se antreneze multe ore pe zi, sa se dedice sportului muncind din greu si sa sacrifice multe pentru succes. Atunci erai obligat sa le faci, altfel ti se imputau. Acum este mai rezonabil, exista un dialog deschis intre antrenori si parinti, intre antrenori si sportivi si nu te obliga nimeni sa faci aceste sacrificii. Parintii si copiii care tind spre performanta trebuie sa stie ca oricat de talentati ar fi, nu vor reusi fara munca si sacrificii. Nimeni nu a ajuns usor in top.
Spuneti-ne despre activitatea dumneavoastra de la Dynamic Gym. Cat de mult s-au schimbat mijloacele si metodele de antrenament pe care le folositi dumneavoastra acum, fata de cele ale antrenorilor dumneavoastra din Romania?
Atunci, in Romania, sportivii erau selectionati, iar antrenorii erau presati de rezultate. Pentru aceasta, se mai aplica si metoda sfanta – bataia, cel putin la fete. Deviza noastra la Dynamic Gym este de a dezvolta minti ascutite si corpuri sanatoase. Cautam sa convingem studentii nostri cat de importanta este participarea in activitatea fizica generala pentru a avea o viata sanatoasa. Acordam aceeasi atentie si celor care participa in programul recreational, si celor care aleg performanta. Sunt sigura ca acum se aplica aceleasi metode si in Romania.
Exista un moment din cariera dumneavoastra care vi s-a lipit de suflet intr-un mod special, o intamplare deosebita sau o persoana care v-a marcat cariera, viata?
Acestea au fost multe – si placute, si neplacute. Sa va spun una placuta. In anul 1987, cand am preluat conducerea clubului din Grenoble, aveam o eleva, Chloe, care venea dupa o fractura la glezna stanga si pe care noi am remarcat-o ca avand un potential exceptional. Tatal ei vroia s-o retraga de la gimnastica. Inainte de a pleca din Grenoble, ei locuind la Avignon, oras situat la 100 de kilometri de Grenoble, i-am vorbit despre talentul fetei si despre sansa ei de a deveni o gimnasta de mare performanta. I-am spus ca fiica lui ar putea sa participe la Olimpiada de la Barcelona. Ne-am oferit s-o gazduim pe Chloe la noi acasa si l-am rugat sa o lase sa mai incerce o luna, cu noi, ca antrenori. Tatal a fost de acord. In vara anului1992, dupa terminarea campionatului national si a selectiei pentru echipa Olimpica, unde Chloe termina pe locul 1 la individual, barna si paralele, tatal ei a coborat din tribuna si ne-a spus: „Tineti minte, acum patru ani, cand mi-ati spus ca fiica mea, Chloe, ar putea participa la Olimpiada? Eu n-am uitat! Credeam ca ma incantati cu vorbe, numai ca sa o mai las la gimnastica, dar pentru ce ati facut pentru ea, jos palaria!”
Ati pastrat legatura cu colegii dumneavoastra de la lotul national, cu Federatia, cu gimnastii sau antrenorii din Romania? Colaborati cu ei? Dar cu colegii dumneavoastra care s-au stabilit in SUA?
Am tinut si tinem legatura cu multi dintre colegii din tara si cu cei care lucreaza prin alte tari europene. In fiecare vara primim vizite de la multi dintre ei, iar cu cei care locuiesc aici, in SUA, ne vedem foarte des, la competitii. De asemenea am ajutat financiar si material mai multe cluburi din Romania si din Franta.
Ce parere aveti despre prestatia Anei Porgras si a echipei Romaniei, in general, la concursul recent de la Rotterdam? Ce credeti ca ar trebui sa faca un sportiv pentru a atinge performantele dumneavoastra in gimnastica si pentru ca gimnastica romaneasca sa straluceasca din nou, pe prima treapta a podiumului, asa cum am fost obisnuiti?
Ana a progresat mult, de anul trecut, cand am vazut-o ultima oara. Sper ca aceasta medalie s-o incurajeze si s-o motiveze, la fel si pe celelalte membre ale echipei, pentru Olimpiada de la Londra, din 2012. Multe dintre gimnastele romance au depasit cu mult performantele mele. Generatia mea a scris istoria, ele o continua.
Ce parere aveti despre revenirea cuplului de antrenori Belu – Bitang la Lotul National al Romanei? Credeti ca echipa Romaniei poate avea sperante legate de Olimpiada?
Asa… ca sa glumesc, asta inseamna pentru fetele din echipa ca pauza s-a terminat! Cei din cuplul B&B sunt tehnicieni de exceptie si dispun de metodele necesare pentru a aduce echipa Romaniei din nou in fruntea gimnasticii mondiale.
Ce parere aveti despre noile norme de notare in gimnastica si despre arbitraj, in general. V-a tentat vreodata sa deveniti arbitru? V-ati simtit vreodata furata de arbitraj, la concursurile la care ati participat?
Dupa Olimpiada de la Athena din 2004, unde s-au ivit numeroase erori in arbitraj, FIG a venit cu noul sistem de punctare, care, dupa parerea mea, este bine gandit, sau cel putin arata bine pe hartie, dar a iscat multe nemultumiri in randurile antrenorilor si mai ales ale audientei, care crede in continuare ca sistemul de punctaj perfect 10.00 era mai bun. Eu insami detin un brevet international de arbitraj, pe care nu l-am reinnoit in ultimii ani, din cauza ca, petrecand atatea ore la clubul pe care-l conduc, nu-mi ramane timp si pentru arbitraj.
Ce proiecte aveti? Aveti in vedere si Olimpiada din 2012?
In acest moment, avem in echipa nationala a Statelor Unite o gimnasta foarte talentata si cu mari sanse sa participe la Olimpiada de la Londra. Ea se numeste Sabrina Vega si anul viitor va fi, pentru ea, primul an de seniorat. Acum suntem in pregatirea primei mari confruntari, Campionatul Mondial de anul viitor, de la Tokyo. Dupa aceea mai vedem, o luam pas cu pas, important este s-o mentinem sanatoasa.
Permiteti-mi sa va urez succes si un calduros „La multi Ani!”, cu ocazia zilei de nastere, din partea colegilor mei de redactie si a cititorilor nostri de pe intreaga planeta, carora (de-a lungul timpului) le-ati adus de atatea ori zambetul pe buze. Va multumesc, in numele milioanelor de romani care va admira si va iubesc, pentru momentele de fericire pe care le-ati daruit cu atata generozitate si pentru contributia adusa la construirea imaginii Romaniei in lume, mai valoroasa decat orice demers al departamentelor de stat sau al ambasadelor. Va pretuim si va respectam, va dorim sanatate, fericire, putere de munca si succes in tot ceea ce intreprindeti. La multi Ani fericiti sa traiti!
La randul meu, tin sa va multumesc dumneavoastra, tuturor celor cu care colaborati si, mai ales, sa multumesc din suflet cititorilor care nu m-au uitat.
Sa auzim numai de bine!
ZILELE MONICA LOVINESCU – 2010
Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”
Uniunea Scriitorilor din Romania – Filiala Iasi
in parteneriat cu
Biblioteca Universitatii din Oradea:
Fondul Monica Lovinescu si Virgil Ierunca,
Primaria Falticeni,
Catedra de Filosofie, stiinte Sociale si Politice a Universitatii „Stefan cel Mare” Suceava,
Galeria Oamenilor de Seama Falticeni,
Colegiul National „Nicu Gane” Falticeni
Organizeaza
a treia editie
ZILELE MONICA LOVINESCU – 2010
si decernarea
Premiului National
„Monica Lovinescu si Virgil Ierunca – 2010”
17, 18 si 19 noiembrie 2010
SUCEAVA – FALTICENI
ANGELA FURTUNA
COORDONATOAREA PROGRAMULUI ZILELE MONICA LOVINESCU

Arheoparcul Gumelnita
Draganesti-Olt, un oras situat la contactul dintre Campia Boianului si Valea Oltului are la vest o lunca cu depresiuni lacustre si grinduri, iar la est Campia Boianului.
Cautarile neobosite ale unui temerar al arheologiei au scos la iveala, in aceasta zona, o serie de vestigii reprezentative ale perenitatii umane, unele dintre acestea datand inca din mileniul VI i.d. Hr. Profesorul Traian Zorzoliu, director al Muzeului Campiei Boianului, pe langa dotarea de exceptie pe care a adus-o lacasului de cultura pe care-l pastoreste, ofera publicului larg un proiect inedit cu un profund caracter istoric si creativ: satul neolitic gumelnitean, din incinta Muzeului Campiei Boianului, reprezentand o realizare unica in tara si printre putinele reconstituiri de acest gen din Europa, constituind totodata si un nou mod de prezentare muzeistica a istoriei.
Strajuit de un sant de aparare si ingradit cu gard din nuiele impletite, intrarea in sat se face pe o punte din lemn sub care curge alene un fir de apa. Patrunzand pe ulita satului, pe partea stanga, vizitatorul poate observa o locuinta lacustra (suspendata pe un pat confectionat din lemne) care constituia la acea vreme un soi de magazie-depozit de alimente. Pe partea dreapta te intampina o coliba mai mare si mai bine utilata. Aceasta reprezenta casa conducatorului de trib in care se gasesc: altarul de cult, pe care sunt asezati doi idoli, barbat si femeie; o masa de magie cu ierburi pentru descantat. inaintand pe ulita, pe stanga, se observa casa unui olar. in ea pot fi remarcate uneltele confectionate din os cu care mesterul realiza ornamentele pe obiectele din lut realizate pentru diverse intrebuintari. Casa vanatorului, alaturi de ce a olarului, supune atentiei uneltele utilizate in acea perioada de catre om pentru a-si procura hrana. Pe peretele exterior este intinsa o plasa de pescuit, impletita din fibre vegetale avand, in partea de jos, legate, greutati facute din pamant ars, iar pe peretele interior, sunt agatate: harponul, o sulita si un cutit din os. Urmeaza casa agricultorului. Aici se pot vedea uneltele folosite la munca campului, respectiv sape si sapaligi confectionate din corn de cerb. Pe latura cealalta a ulitei, pe partea dreapta, in apropierea colibei sefului de trib, este amplasat un foisor din nuiele impletite. Aici se adunau la sfat, mai marii tribului, pentru luarea unor decizii cu privire la diversele probleme care existau la un moment dat. Catre extremitatea dreapta a ulitei este situat un obor pentru animale.
Inaugurarea arheoparcului s-a facut in prezenta a 100 de specialisti, arheologi, reprezentanti ai 24 de state europene, participanti la Conferinta Internationala de Arheologie Aeriana AARG 2010, organizata de catre Asociatia Internationala Grupul de Cercetare pentru Arheologie Aeriana (Aerial Archaeology Research Group – AARG) si Institutul de Memorie Culturala – CIMEC din Bucuresti.
Toate aceste elemente care constituie Arheoparcul Gumelnita, reprezinta o marturie istorica pe meleagurile draganestene a unei culturi vechi de aproximativ 6.000 de ani. Cercetarea efectuata in decursul unei cariere de scotocitor neobosit prin siturile descoperite prin diferite zone, l-a determinat pe profesorul Traian Zorzoliu sa lase umanitatii un ansamblu de locuinte de la care se poate porni in realizarea unui studiu amplu si pertinent in ceea ce priveste evolutia speciei umane. Aceasta realizare s-a facut cu eforturi deosebite, fizice, dar mai ales de ordin financiar. Un sprijin in acest sens, l-a gasit la domnul Paul Stanescu, Presedintele Consiliului Judetean Olt, care a inteles importanta demersurilor domnului Zorzoliu si, din fonduri proprii, a acordat de nenumarate ori sume consistente pentru definitivarea acestui obiectiv.
Noi, oltenii din aceasta zona a Romaniei, aducem multumiri domnului profesor Traian Zorzoliu pentru ceea ce a facut si mai face pentru dezvoltarea si punerea in evidenta a bogatului tezaur cultural de care dispune judetul Olt.
George Smarandache,
Slatina, 2010

Patinoarul din Galati – afacere privata
Oamenii numiti in functii de conducere in Romania isi permit sa-si transforme obiectul de activitate in afacere de familie. Astfel se intampla si in cazul patinoarulu artificial din Galati, „gospodarit” de ADP Galati, in frunte cu Eduard Grosu, persoana care nu face diferenta intre gradinita PRIVATA si domeniul PUBLIC sau cimitirul ETERNITATEA si o baza SPORTIVA, toate aflate sub conducerea dansului.
Acest „director general” probabil are impresia ca le-a primit mostenire din partea partidului pe care il reprezinta, din moment ce isi permite sa dea dispozitii de organizare a petrecerilor private in incinta spatiilor pe care le are sub administrare. Si anume, luni, 8 noiembrie 2010, de sarbatoarea crestin-ortodoxa „Mihail si Gavril”, domnul Grosu a ordonat inchiderea usilor patinoarului la ora 19, pentru a nu-i fi deranjata reuniunea de clasa superioara, in aceste conditii fiind suspendat antrenamentul copiilor de la hochei pe gheata U12.
De parca n-ar fi fost suficient, in aceeasi zi, acesta dispune anularea antrenamentelor din timpul saptamanii intre orele 19-21 in favoarea programului cu publicul, la care se prezinta 10 persoane, nemaicontand munca de 3 ani a copiilor care vin in fiecare zi de la 40 de km pentru a face sport de performanta si visand ca devotamentul , talentul si sansa lor in viata vor da roade, copii care in primavara acestui an se intorceau de la Turneul International de Hochei Uithoff-Haga pe locul II.
In ciuda declaratiilor autoritatilor galatene care ne asigura ca sportul reprezinta o prioritate, conditiile pentru desfasurarea sporturilor de iarna sunt mai mult decat neprielnice. Sportivii nu beneficiaza la antrenamente de lumina, apa calda sau caldura, astfel incat ei sunt nevoiti sa intre cu echipamentele ude pe gheata si sa-si desfasoare activitatea pe semiintuneric.
Amintim ca Grosu Ed. mai are in subordine Stadionul Dunarea si Bazinul Comunal care sunt in „modernizare” de cativa ani, iar despre sport nu mai poate fi vorba. La patinoar preocuparea administratiei este montarea camerelor de luat vederi si incasarea taxei de intrare de la parintii si sportivii care indraznesc sa se prezinte la ora antrenamentului (19-21).


