Ceea ce ştiam de multă vreme şi se statornicise printre convingerile mele ferme s-a adeverit încă odată. Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici cărturari contemporani. Şi n-am în vedere doar frecvenţa apariţiilor sale în vitrina cu noutăţi sau lejeritatea cu c are circulă prin mai multe genuri literare –  de la poezie şi  eseistică, până la critică şi istorie literară – ci adâncimea problemelor abordate, azimutul din care priveşte fenomenul cultural românesc şi felul cum se pliază pe calea care duce la esenţa problemelor abordate.

      Adrian Botez nu face o publicistică aleatorie, circumstanţială, deşi nu-şi reprimă  nici atitudinea  clară, sau poziţionarea fermă asupra nevolniciilor ce răscoleşte prin subteranele acestui veac, ci se conectează la problemele mari, fundamentale ale acestui neam prigonit de destin, de istorie şi de propriile sale slăbiciuni.Este, orice s-ar spune, un polihistor subtil şi laborios, conectat la durerile spiritului românesc.

      Ultima sa ispravă livrescă DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU (Editura Rafet, Rm Sărat, 2014) este încă o dovadă că Adrian Botez ştie drumul care duce la esenţă, la durabil, la făclierii care au stâlpit cu fapta lor devenirea românească  în timp, în istorie, în lume. BĂTRÂNUL MITROPOLIT, DIN VREMEA LUI DUCA VOIEVOD, A FOST PRINTRE PRIMII CARE A LUCRAT CU SÂRG, CU DĂRUIRE ŞI ZEL LA EMANCIPAREA LIMBII ROMÂNEŞTI, LA CREŞTEREA CAPACITĂŢII EI DE A DA EXPRESIE PÂNĂ ŞI CELOR MAI ÎNALTE IDEI ŞI SIMŢĂMINTE OMENEŞTI. 

      Nu-i deloc onorabil pentru cultura noastră că atâta vreme ctitorul de limbă şi de credinţă ortodoxă  românească, cinstitul mitropolit Dosoftei, rămăsese  fără monografie. De bună seamă, nu-i deloc o operaţie simplă şi puţini cărturari s-ar fi putut încumeta la o asemenea ispravă. Cu acribia şi cu aplombul său exersate în elaborarea atâtor lucrări rezolubile,  Adrian Botez şi-a reprimat eventualele temeri şi-a abordat subiectul temerar, frontal  şi decomplexat, cum ne-a şi obişnuit prin lucrările sale anterioare.

Cartea lui Adrian Botez demonstrează, cu insistenţă, prioritatea absolută, în lume, a PSALTIRII DOSOFTEIENE: ”(…) dacă, în Franţa (prin CLÉMENT MAROT) şi în Polonia (prin JAN KOCHANOWSKI) se urmează, în mod servil, duhul ebraic al PSALTIRII Davidiene – DOSOFTEI,

      a-pentru prima oară în istoria lumii terestre, ÎNCREŞTINEAZĂ  PSALTIREA (prin prezenţa numelui Lui HRISTOS, în textele rezumative care preced psalmii dosofteieni şi prin prezenţa substantivului <<creştin>>, în cadrul psalmilor dosofteieni) – iar psalmul dosofteian nr. 65 (p. 120) este subintitulat: <<În sfârşit, psalom de ÎNVIERE!!!>>

      b-Dosoftei aduce PSALTIREA Davidiană în sfera mentalului valaho-român şi al imaginarului şi vizionarismului valah, A MISTICII DACO-VALAHE !

      c–Dosoftei NU TRADUCE Psaltirea Daviadiană, ci O RE-CREEAZĂ, ÎNTRU DUHUL VALAHO-ROMÂN!

V–Pentru prima oară în istoria existenţei lor spirituale, prin opera lui DOSOFTEI-POETUL  –   VALAHO-ROMÂNII CAPĂTĂ O SINTEZĂ EMERGENTĂ A MENTALULUI, A IMAGINARULUI ŞI A DUHULUI LOR!”

*      

       Ca orice analist care se respectă, autorul ne convinge, încă o dată, că are ştiinţa lucrului temeinic înfăptuit : trece în revistă toate opiniile istoricilor noştri literari, mai vechi şi mai noi, dialoghează cu fiecare, raliază sau, dimpotrivă amendează punctele de vedere înregistrate şi-şi trasează propria sa linie de abordare. Prin opera sa, mitropolitul Dosoftei îl anunţă pe Eminescu, pregăteşte terenul şi anticipează venirea ”omului deplin al culturii româneşti”,  care să desăvârşească mântuirea noastră prin Cuvânt, printr-o zbatere spirituală, cu nimic mai prejos de ceea ce se pritocea în Apus. 

      N-a despicat  marea în două, cu toiagul său eclesiastic, precum Moisă odinioară, dar a trasat o direcţie, un sens şi, ca adevărat înaintemergător, a securizat calea dreptei credinţe ferind  neamul românesc de sminteli şi de rătăciri bezmetice. Pentru noi, pentru români, mitropolitul Dosoftei a avut un rolasemănător cu cel al  lui Toma d’Aquino, pentru Occident.

      Principala lucrare a lui Dosoftei este PSALTIREA ÎN VERSURI, care păstrează, cel puţin formal, numărul (notat cu cifre arabe) al psalmilor (deci tot 151 de psalmi NOTAŢI ) – DAR CONŢINUITISTIC, PSALTIREA LUI DOSOFTEI ARE, DE FAPT, 152 DE PSALMI. Între   Psalmul 131 şi Psalmul  132, există UN PSALM SPECIAL, alcătuit de însuşi Sfântul Dosoftei- acest psalm nu este notat cifric, ci doar intitulat, cu o smerenie şi o modestie exemplare : ”Aceste patru perechi de stihuri le-am scornit eu, prăvind acest psalom a lui David. Iată acum ce este bun” (şi urmează textul format din 8 versuri, în care Dosoftei se pronunţă folosind metrica populară {versuri de 8 silabe], asupra a ceea ce consideră el că ar constitui atitudini ale făptuirii întru BINE, în această lume).

      Redăm, şi noi, versurile intercalate de Dosoftei, în TRADUCEREA-TRANSPUNEREA-ADAPTAREA-RE-CREAREA VALAHĂ, a PSALTIRII: ”Cine faci zidi de pace/ Turnuri de frăţie/ Duce viaţă fără greaţă/ ,Ntr-a sa bogăţie/ Că-i mai bună, epreună/ Viaţa cea frăţească/ Decât armă ce diestramă/ Oaste vitejească” (cf. p.65)

      Ce aspecte trebuiesc  subliniate cu precădere în traducerea PSALTIRII lui Dosoftei? 

       În primul rând faptul, remarcat, deja, de Adrian Botez, c-a adăugat, la cele traduse-adaptate la DUHUL ROMÂNESC, un psalm personal, cu funcţie sporitoare, pentru întreaga lucrare

        Apoi observaţia cinstitului mitropolit că ”Biserica-de-zid s-a îndepărtat de simplitatea şi seninătatea  profundă a Ortodoxiei”, de unde NEVOIA UNEI NOI PUNŢI DE MÂNTUIRE, PRIN LOGOS, ÎNTRE BISERICA-DE-ZID ŞI CREDINCIOŞII / FIDELII EI, AI LUI HRISTOS. De unde şi concluzia autorului că DOSOFTEI ”A ÎNCREŞTINAT PSALTIREA DAVIDIANĂ”, a apropiat-o de învăţăturile isusiace, apărute cu câteva bune veacuri mai târziu (…față de regele DAVID – sec XI a. Ch.), şi-a compatibilizat-o cu NOUL TESTAMENT.  

        De fapt, aceasta este şi semnificaţia majoră a cărţii lui Adrian Botez, că reuşeşte să-şi convingă cititorii de importanţa lucrării lui Dosoftei pentru limba, cultura şi credinţa românească şi că CINSTITUL PĂRINTE A STABILIT O PUNTE ÎNTRE VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT. Dumnezeul creditat de Dosoftei este cel din NOUL TESTAMENT – blând, bun, îngăduitor şi cu înţelegere faţă de nevolniciile omului. Într-un loc, la pag. 219 este redat PSALMUL 103, din traducerea mitropolitului Dosoftei, dar frumuseţea lui aminteşte, în multe privinţe, de ACATISTUL RUGULUI APRINS, al părintelui Daniel (alias SANDU TUDOR).

        Până la urmă, lucrarea lui Dosoftei nu mai este o simplă traducere, ci O ROMÂNIZARE A VECHILOR ÎNVĂŢĂTURI PSALTICE, O ADAPTARE LA CONDIŢIA ROMÂNEASCĂ DE VIEŢUIRE SPIRITUALĂ,  ŞI, BINEÎNŢELES, DE CONVIEŢUIRE – CU COSMOSUL ŞI CU DUMNEZEU. Iar LINIILE TRASATE DE DOSOFTEI  VOR  FI ASUMATE ŞI DEZVOLTATE, ”CU ASUPRA DE MĂSURĂ”, DE VREDNICII SĂI URMAŞI – DE NOICA, PRIN EXTRAGEREA  SUBSTRATULUI  METAFIZIC,  DIN LEXICUL  BĂTRÂNULUI MITROPOLIT  –   DAR, MAI ALES, DE EMINESCU, PROTOTIP AL ”ROMÂNULUI ABSOLUT”. 

      …Îl felicit pe Adrian Botez, pentru această carte curajoasă şi bine articulată, scrisă cu nerv, cu patos şi cu mare simţire românească. 

                                                                           prof. Ionel NECULA