BEN TODICĂ: COȘMAR EROTIC TEHNODIGITAL

Eram în curbă la Puțul 2 din Ciudanovița. Pietrele de Granit abia că se mai deslușeau prin covorul de broască lăsat în urma apelor celor 30 de ani de inactivitate. Voiam să văd podul de peste gârlă de unde pompele  bătrânului Turlea trăgeau apă pentru mină, însă în față mea era un zid de calcar alb construit manual și învechit parcă identic cu cel al piramidelor din Egipt. Avea vreo trei metri înălțime și fiind făcut de neprofesioniști lăsa ieșituri din el ca să-l cațeri. Era construit parcă din rămășițe de materiale. Pe ici, pe colo și câte un bloc de motor de basculă abandonat.

Cum urcăm, pe la jumătate dintr-o dată sub talpa încălțămintei poziționată pe carboratorul ieșit din perete se deschide un căpăcel din care iese un ciopstik chinezesc. Curios cobor la nivelul străzii și ridic și eu căpăcelul din care se retrăsese bețișorul  și  privind  înăuntru văd panorama unei curți mari betonate a unei întreprinderi și din profil,  în prim plan capul minerului. În cadru, întră în trecere electricianul Stoica. E clară, îmi zic; e viață înăuntru și mă avânt cu entuziasm peste zid, în curte sau mai bine-zis, eram ca pe un imens Portavion american. Într-o piață înconjurată de clădiri și de munții Ciudanoviței din valea răului Jitinului către captarea de unde se alimentează întregul șantier cu apă. Mă îndrept grăbit să-l ajung din urmă pe Stoica electricianul, însă realizez că nu e el. E un om  tânăr cu părul alb/cenușiu. Mă uit curios și în acelaș timp dezamăgit că niciunul dintre cei care forfotesc pe afară nu mi-e cunoscut. Ei par, însă nu. Undeva în stânga, pe la etajul trei în balcon o pereche se ceartă. El îmi face din mână de parcă m-ar cunoaște. Nu-l cunosc și e prea tânăr pentru generația mea. Întru în clădirea din dreapta care arată ca un fel de comandament. Un coridor foarte lung de vreo doi metri lățime și 5 înălțime vopsit complet verde deschis. Ciment oglindă pe jos. Să înaintez, îmi zic și în trafic apare o pereche de sudaneze chele, îmbrăcate în costum de scufundatori negru cu dungi roșii. Astea parcă ar fi ningeas sau gărzile de pază ale clădirii. De dat înapoi nu îmi stă în caracter și am învățat să menajez problemele în ordinea apariției. Ajung și trec printre ele ca și cum nu aș exista. Ha, ha, sunt străine în vizită de lucru. Pe măsură ce înaintez, coridorul se îngustează la un metru lărgime și ajung la capăt, unde coridorul se oprește brusc iar în mijlocul peretelui e un zid de jumate de metru care desparte culoarul în două.  Parcă am intrat într-o pișătoare publică. Ocup locul din stânga, în dreapta e deja un cetățean cu pălărie cowboy. Ne salutăm și luăm poziția de pipi. Câți muncitori lucrează aici? Îl întreb: „Trei mii, toți mercenari ecologișți. Cine-i director?” „Suedeza aia mică.”  Mă uit împrejur însă nu există pișoar și niciun orificiu în cimentul de jos, iar pereții sunt perfecți fără nici un fel de conducte sau alte accesorii. Simt că mă înăbuș de fobie și mă întorc și dau plapuma la o parte. Sunt în camera mică de la Blocul A, Ap. 22. Rozi, fiica cea mică a lui Nea Vasile bulgarul întră în cameră. Are chei de la apartament. E îmbrăcată într-o rochie neagră, bijuterii de aur și perle, cu poșetă în mâna pe care o lovește de genunchi, însă e veselă și se reazămă satisfăcută de soba de teracotă. „Mai e caldă?” Trebuie să fie 3 dimineața și sigur seara a fost încheiată cu succes. Nu are prieten și e divorțată. Este mama a două fetițe măritate și are cancer. Nu mai are mult. La 60 de ani, ce pretenții să mai ai de la viață. Ce puștioaică era în tinerețe, acum ce băbuța! O invit să se așeze pe marginea dormezei să se odihnească. O înțeleg că acasă nu o așteaptă nimeni. Cu cine să vorbească decât cu mine, nașu fratelui ei cel mic, adică un vechi prieten de familie, un moș de 70 de ani. O cunosc de când era domnișoară și și-a păstrat trăsăturile fizice și de caracter până azi. S-a despărțit de soț de când a aflat că e bolnavă și i-a dorit „lui” ca să-și refacă viața cu o alta. Acum trăiește singură. O văd că moțăie, e obosită. O apuc de umăr și o înclin șoptindu-i să se odihnească de-a lungul meu. Eu la perete sub plapumă, ea deasupra plapumii, la margine. Cum de am ajuns din Melbourne la Ciudanovița, în apartamentul părinților mei? Cum de eu sunt aici. Adoarme, apoi tresare tremurând. Trag plapuma de sub ea și o acopăr rostogolind-o ușor, acum cu fața în sus. S-a lăsat răcoarea mai spre dimineață, însă sub plapumă e cald. Are vise. Îi pun palma pe burtică să o calmez. Probabil că visam, îmi zice, răsucindu-se spre mine.

Sunt complet transpirat între pulpele picioarelor de atâta călărit. Nu e ușor să ochești țintă în mișcare cu armă la foc automat, pistol mitralieră Kalasnicov 7,62mm. Și asta facem de o luna noi aici în Arad, pregătire la grăniceri, cercetași de frontiere, țintim infractorul pe cai în mișcare.  Mai sunt câteva săptămâni și trebuie să ne despărțim. Fiecare din acest pluton vom fi repartizați pe granița cu Iugoslavia. Doi pe pichet. E aprilie și până în august când voi pleca la defilare la Bucureșți va trebui să servesc frontiera României și așa am ajuns la Toager. Sunt șef de grupă, caporal în termen și secretar de UTC. La noapte plec în patrulă. Nu am cal repartizat încă. În iunie se va lasă la vatra vechiul călăreț și-i voi lua locul. Se mai întâmplă că azi a sosit în inspecție un tovarăș Maior din Timișoara deci, atenție mare că poate veni peste tine când nu te aștepți.

E ora 20:00, îmi iau in primire o armă și două încărcătoare pline și un pistol cu rachete de semnalizare, albe, roșii și verzi. Locul de pază unde am fost repartizat e la 5 km de pichet, deci o oră de mers.

Pe la trei dimineața se lasă ceață și începusem să moțăi un pic când se aud pași ca de om în cizme de cauciuc venind dinspre interiorul țării. Noi păzim granițele țării împotriva imperialiștilor dinafară cu pușcă îndreptată spre interior. De fapt se pedepsește trasul împotriva țării vecine. Acest gest înseamnă declarație de război dacă îl faci. Dacă cineva vine și încearcă să fugă din țară și nu se predă putem trage cu arma înspre țară sau în paralel cu granița. Sunt mai treaz ca niciodată când e vorba de viață și moarte și strig STAI! Nu se oprește.  Somez și trag în sus câteva focuri. Pașii continuă și dispar în depărtare spre interior, cred. E liniște. Nu se vede nimic. Trag racheta, cerând ajutor de la pichet. Câmpul se luminează ca ziua. Nu se vede nimic. În 40 de minute sosesc primele ajutoare. Se controlează fâșia și se anunță că nu a trecut nimeni. La ora 5 mi se termină serviciul și începe să se lumineze. Ajung la pichet și când predau armamentul și muniția desigur că sunt cinci cartușe lipsă. Le-am tras ca avertisment, îi explic sergentului de serviciu. Da, dar nu ai prins nimic iar regulamentul spune că trebuie să reîntorci tuburile goale a cartușelor trase. Păi unde să le găsesc pe câmpul cu iarbă grasă unde am alergat după infractor trăgând. Tuburi de alamă verzui în iarbă verde. Sunteți normali, îi reproșez sergentului. Vine și tovul Maior care îmi explică că dacă nu găsesc tuburile voi fi arestat pe bănuiala că ascund cartușe cu intenția de a-mi execută  superiorii și voi fi trimis în batalionul disciplinar. Mi s-au tăiat picioarele. În 8 luni de armată și școală de gradați, nu am aflat nimic despre situația în care mă aflăm. Dacă știam, nu mai trăgeam, îl luăm la baionetă că e mai mare și rămânea în el. Am plecat înapoi să caut cele 5 tuburi trase. Am umblat ca nebunul până pe la ora 10 când a venit maiorul cu un grup de 10 soldați și în sfârșit am recuperat doar 4 tuburi. Locul de pază avea un km de căutat, iar locul de acum se bătătorise de atâta căutare, încât după ora prazului, epuizat fiind, m-au lăsat să întru în pichet. M-au dezbrăcat la pielea goală și am fost trimis să fac baie, în timp ce ei m-au buzunărit prin efecte (haine) afară. Maiorului îi plăceau băieții frumoși. „De ce ești aici caporal?” Să devin EROU NAȚIONAL, tovarășe Maior și mi-a oferit o lamă nouă de bărbierit Wilkenson, apoi am semnat câteva declarații și salut. M-au lăsat în pace. Maiorul era pe cale de a se pensiona și după o săptămâna a plecat. A sosit lăsarea la vatră a vechiului leat și mi-am luat calul în primire. De acum eram trimis doar ziua în cercetare 5 km înspre interiorul țării călare. În August mi-a venit chemarea să mă duc la Timișoara pentru antrenamente la blocul de defilare. Pe lângă luna de antrenament din primăvară pe stadionul 1 Mai din Timișoara,  trebuia  să mai facem o săptămână de pregătire aici și una pe Ghencea, lângă Bucureșți. Eram îmbujorat la față când am primit vestea de la sergentul în termen din pichet. Nu am știut că ești atât de emoționat de această misiune:  Să defilezi în față tovarășului Ceaușescu. Ne mândrim cu tine! Sper că veți fi și mai mândri după, mi-am zis-o în gând, strângându-i mâna. „Da, să trăiți, tovarășe sergent!”

Am avut grijă să fur o mănușă de cauciuc de la medicul unității. Ăsta avea obiceiul să aducă reviste germane STERN în pichet cu a cărei pagini viu colorate și femei  care vindeau cosmetice semidezbrăcate îi ținea pe tineri treji. Nu știam niciunul germană, însă calitatea hârtiei și a culorilor punea întrebarea: „Oare cât de avansat e vestul de își permite luxul asta”. „Doar, uitându-te la ele îți vine  să treci  granița”, zise unul. Dar eram cuminți. Pe noi ne interesau doar fetițele, că așa-i armata.

La orele 14:00 am plecat în cercetare în partea unde avusesem cu luni în urmă întâlnirea cu infractorul în cisme de cauciuc. Azi, erau cu toții din pichet mândrii de mine că-i reprezint la Bucureșți. Ajuns la locul cu pricina unde s-au tras cartușele după măgarul din stâna vecină – s-a lămurit până la urmă în anchetă. Descalec, nu înainte de a cerceta zarea orizontului din jur. Verific potcoava calului din față, îl mângâi și întorcându-mă, număr 5 pași de la borna de piatră îngropată spre răsărit. Mă las pe vine și cercetez urmele lăsate prin iarbă. Scot baioneta, sap în pământ și extrag cartușul. Acopăr urmele, scot mănușa și crestez degetul mic de cauciuc. Insert cartușul și cu ața din dotare a bonetei, cos strâns glonțul înăuntru. Bag mănușa în buzunar. Îmi dau pantalonii jos și grijuliu, pe vine îl ascund în mine. Am senzația de ieșit afară.

Cum o masam pe stomac, Roza se rostogolește peste mine mâna-mi lunecând ușor agățându-se de chiloți, rostogolindu-i în jos pe pulpele care păreau de acum pe întuneric tinere și…, ușor sub cerul albastru, mă arunc în șa… „Îți plac?”, mă întreabă Rosa…, Numai de asta nu îmi ardea acum. Clipesc. Mă întreabă de chiloți sau de ea, îmi zic în gând.

Nu m-a văzut nimeni. E liniște în teren. Va trebui să ascund restul mănușii. O îngrop pe marginea gârlei satului. Și cum călăream, mă întrebam dacă nu va  exploda  cumva să mă împrăștii peste tot satul, că prin el treceam acum  și atunci să vezi cur peste case. Oare, ce mă așteaptă cu acest exercițiu de scos și băgat de câte ori ies afară și mai sunt încă două săptămâni până la defilare. Mă îndrept către gara Giera, așa că o iau pe lângă calea ferată și mă îndepărtez de sat, cercetând culturile de lubeniță, tutun și floarea soarelui. Deseori o vedeam pe domnișoara doctor scăldându-se în pârâu. Desigur, în combinizon că locul e periculos. Au fost prinși mulți din cei ascunși în tutunul crescut mare. Dar, ce îmi pasă. Mîine dimineață plec la Timișoara. O iau în galop spre cantonul Mariei. O văduva rămasă cu o fetiță în urma accidentului de marfar intrat în gară fără semnal cu 5 ani în urmă. Fata e măritată azi, iar Maria la peste 40 de ani ai ei mai adăpostește din când în când câte un grănicer care îi cade cu tronc. Azi am sosit să-mi iau la revedere. Leg calul sub cireș în floarea soarelui și întru în casă. Un fel de canton al CFR-ului cu două cămăruțe. Una e dormitorul, iar cealaltă un fel de bucătărie cu o masă și pat. Mă așează la masă cu o tocăniță de ceapă.  Mă vede că sunt îngândurat și nu în apele mele. Dezbracă-te și întinde-te un pic, îmi zice. Un scâncet de copil mic vine de dincolo. Tresar. E fiica ficei mele. A lăsat-o cu mine câteva zile că e plecată după cumpărături la oraș. Și mă lasă singur. Închid ochii îngrijorat de senzația primită din interiorul meu, a degetului de cauciuc. Deschid ochii din cauză că se făcuse liniște. Mă ridic și deschid ușa dormitorului. Afară nu e nimeni, văd prin fereastră. Îmi face semn să viu  lângă ea. E în cămașă de noapte. Mă dezbrac în izmene și întru lângă ea.  Copila înfășată doarme și eu cu ea pe șoptite începem să facem dragoste. Se aude doar respirația nărilor noastre  ca ale cailor în Iesle.  Să fie asta ultima  mea încercare de iubire a unui copil de douăzeci de ani și o mamă care ar putea fi mama mea. Ea sesizează și îmi șoptește: E ca și cum asta ar fi ultima ta relație cu o femeie pe pământ. Liniștește-te! Că nu-i sfârșitul lumii. Ești ca un armăsar! Mă rupi. Sunt doar o femeie. Și o explozie puternică îi împrăștie creierii pe pereți și în spate și pe jos doar bucăți de carne, pene din dună și resturi de om. A explodat cartușul în mine. Când l-am cusut în degetarul mănușii de cauciuc chirurgic, ochiul acului de oțel s-a rupt sub graba mea tensionată și nu am realizat, iar acum având sex cu această frumoasă făptură care semăna cu actrița Noomi Rapace cu al ei trup atletic făurit între semnale și schimbat acele furcilor de macaz. O meserie pe care o moștenise de la răposatul, ea stătea acum în față mea  fără capsulă craniană. În mișcările erotice violente un ochi din cusătură cauciucului s-a  rupt făcând urechea de oțel, rămasă în fir să lovească violent capsa glonțului și aceasta la rându-i să declanșeze explozia încărcăturii. Glonțul de oțel trecuse prin ea și în drumul său înspre afară din clădire scrâșni prin zidul de granit negru din care toate cantoanele căilor ferate ale fostului imperiu austro-ungar erau construite aici în vechiul Banat și luase în drumul său și interiorul craniului cu păr cu tot al fericitei făcându-l bucăți. Un astfel de cartuș de război penetrează cu ușurință un zid de cărămidă gros de un metru sau trece prin zece trupuri de om oprindu-se în al unsprezecelea. Are o precizie de 7 km după care își pierde din traiectorie. Explozia s-a produs în abdomenul meu. Reculul a împins cu viteză în pelvis, rupându-l apoi s-a oprit în zidul din spate comprimându-se acordion în granit. Vedeam această imagine tridimensional a momentului parcă generată de calculator. Evident e doar sufletul meu acum, altfel cum aș simți durerea. E liniște deplină. Uruitul ruperii zidului la ieșirea glonțului a atras atenția impegatului gării care a chemat de urgență miliția și Batalionul 9 de grăniceri din Timișoara. O anchetă era în progres, erau cu toții nedumeriți de scenă, iar copilașul dormea încă. Arma rămăsese în bucătărie rezemată de pat și îmi era verificată. Muniția era intactă Nimeni nu putea înțelege. Ușa de la intrare era încuiată pe dinăuntru, zăvorâtă. Copilașul începu să scâncească, cheia în ușa se răsuci și Maria întră înăuntru apucându-mă de umăr. „Trebuie să pleci, că a sosit trenul în gară cu un grup de soldați și nu vreau să pățeșți ceva”. Am sărit pe cal și prima mea îngrijorare a fost să-mi verific acul de cusut din bonetă. Era întreg. Mulțumescu-Ți Doamne și am luat-o direct prin floarea soarelui, prin câmp către pichet. Era timpul să mă întorc din cercetare și să-mi predau efectele și muniția. Soldații sosiți erau schimbul meu și al colegului, care plecăm a două zi la defilare. Sosise și un nou comandant de pichet care îl înlocuia pe vechiul, un sublocotenent tânăr care avuse nenorocul să sperie în sat un grup de babe aruncând o petardă într-un morman de lemne aprins și asta explodând a băgat tot grupul în spital. Seara mă rugăm la Dumnezeu să mă ajute să-mi eliberez poporul din blestematul comunism.

De dimineață, că în fiecare zi suntem treziți împreună cu sătenii Toagerului de clopotul satului care cu un sunet jalnic, jâgâit ne dădea deșteptarea. E un clopot bătrân din ceramică și fisurat în câteva locuri. Cel original din aliaj regal fusese furat în urma războiului de ruși și dus a fost ca pradă. Clopotul ăsta, timp de 5 minute ne trezea din somn de trei ori pe zi și culmea nu se alinia cu orele noastre de serviciu și nici nu suna a clopot. Ajunși în Timișoara, soldați din toate grupurile de grăniceri ai țării am reformat blocul de defilare pregătit în aprilie pe stadionul 1 Mai și în câteva zile înainte de a pleca la Bucureșți s-au făcut ultimile  retușări ale exercițiului nostru în bloc. Acum eram un grup mai diferit, un alt fel de amestec de orgolii. Trebuia să fiu mai atent și precaut, mai suspicios la privirile celor din jur. Ofițerii care ne instruiau erau mai umani și mai fraterni cu noi, însă exigenți în instruire.

Ajunși pe Ghencea am fost cazați în corturi militare unde am avut o experiență de trupe în mișcare cu misiune războinică. Eram câteva mii din toate colțurile țării și din diferite arme. In săptămâna de antrenament am avut și câteva spectacole aduse în câmp de Ministerul Forțelor Armate. Teatrul de revistă Constantin Tănase și Notara unde, în sfârșit i-am văzut pe viu pe Stela Popescu, Tamara Buciuceanu, Arșinel, Eugen Cristea, Frații Menzel și multe fete dansatoare aduse intenționat să înfierbânte soldații. Un miting de încurajare ținut de tânărul Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu care ne asigurau CĂ EI VOR AVEA GRIJĂ ca totul să iasă bine. A doua zi era 23 August, ziua eliberării de sub jugul fascist, pe care o așteptam ca pe o țintă finală a serviciului meu de oștean al țării.

Toate Blocurile au fost transportate la intrarea pe șoseaua unde urmau să se formeze cu tramvaiele Bucureștiului. De ce? M-am întrebat când noi mărșăluiam câte o sută de km cu ușurință. Răspunsul era simplu. Trebuia să fim odihniți ca să defilăm perfect în față tovarășului Nicolae Ceaușescu. Eu eram în penultimul rând, de 1,82 metri și al doilea dinspre tribună. Nu am nevoie decât de trei secunde ca să-l împușc pe președinte, să fac istorie. Arma îmi este încărcată și când ajung în direcția de a întra în perpendiculară, mă răsucesc, ochesc și trag, apoi revin în linie. Nu îmi pasă ce va urmă pentru că desigur vor fi toți pe mine și voi fi făcut praf, însă voi fi cel care a eliberat națiunea de dictator. Libertatea neamului meu e mult mai importantă! Așa gândeam atunci. Și acum era momentul să-mi răzbun strămoșii și părinții cărora li s-a luat totul la colectivizare. Au rămas 7 orfani pe drumuri și cu tata opt. Numai și pentru lacrimile vărsate de Bourean, boul tatei când a fost confiscat din Iezer și tot se merită.

Tobele bat, șinilele tancurilor scrâșnesc granitul din șosele, avioanele despică cerul, elicoptere, trasoare colorate pictează omagiu țării și noi pășim în ritm. Sunt emoționat. Este întâia oară în viață când pășesc pe viu prin față țării prin camerele de luat vederi și conducătorii ei. Toți au întors la semnal capetele spre drapta să-l onoreze pe președinte. El ne face din mână și îmi  zâmbește. Și eu îi zâmbesc înapoi. Ce fericiți suntem amândoi. Cu o seară înainte ne-au fost confiscate cuiul pontou al mitralierei – EXTRACTORUL. Nu am fost în cunoștință de cauza că îmi păstrăm unul și era și normal să nu fiu pentru că în astfel de operațiuni trebuie să fii SAMURAI, altcum eșuezi. Am eșuat din cauză că nu am avut cunoștințe de strategie / logistică din teren și nici nu aveam cum să le fac. În primul rând nu am știut că făcând armata la grăniceri o să fiu recrutat pentru blocul de defilare.

Mă întorceam acuma la bază „dezumflat” unde urma să primim fiecare participant câte o permisie acasă de 14 zile, după care ne întoarcem înapoi la pichet să ne completăm acel un an și jumate de serviciu.  Toată tensiunea construită în mine de luni de zile, acum căzuse ca într-o gaură neagră și mă simțeam ca o imagine obținută prin raze X într-o rază medicală.

Eram în trenul plin de militari care cântau cheflii și plini de veselie. Eu eram trist pe coridor la capătul vagonului că visul nu sa împlinit.  Traversăm Bărăganul, când din veceu iese șmecherașul care îmi furase casca de grănicer pe Ghencea, care îmi dădea o alură de ofițer și el văzuse asta și ca să se dea mare în gășcuța lui de golănași de stradă, mi-a schimbat-o la baie și l-am auzit cum le zicea: „Ce față de sugăci are asta!” L-am ignorat atunci. Aveam o misiune mai importantă, dar acum că a eșuat nu-l mai pot ierta și cum își încheia pantalonii cu portiera deschisă ca un mare miștocar ce e, pipăindu-și prohabul și pufăind din țigară, tocmai treceam un pârâiaș când acea cădere de gaură neagră din mine in recul s-a revărsat și ca un arc puternic i-a făcut vânt cu un bocanc în fund golanului, plonjându-l cu țigara în gură și mîinile aripi direct în apă mâloasă a răului. Era seară deja și nimeni nu avea grija scenariului de afară. Am închis ușa și m-am întors cumva cu o misiune împlinită în compartiment, cântând a fericire cu ceilalți: Când am plecat din sat la grăniceri m-am înrolat/ mândruță mi-am lăsat de dor amorezat./ Hai, hai, hai, mult e dulce și frumoasă,/ strâng al armei fier la piept de grănicer./ bis

La telejurnal am aflat că un tractorist a găsit un soldat care a dezertat din trenul care îl întorcea de la București să-și continue misiunea. Era dezhidratat și leșinat de foame. Urmează să fie judecat la tribunalul militar al capitalei.

Glonțul nu l-am putut lăsa acasă pentru că nu voiam să creez probleme părinților, așa că l-am întors la pichet și într-o zi ploioasă și cu tunete. fiind în cercetare și  trecând pe lângă biserică, am împușcat clopotul de la distanță prin clopotniță, făcându-l cioburi. Creștinii meritau adevărul și am îngropat tubul lângă mănușa chirurgicală pe malul răului. I-am mulțumit Domnului că mi-a deschis ochii să văd mai departe.

După cinci ani de civilie am trecut fraudulos frontieră și în occident am realizat ce mare dreptate avea președintele și încă o dată i-am mulțumit Domnului că m-a salvat de la păcat. 10 ani mai târziu mă aflăm în concediu cu soția în Adelaide, pe malul Lacului Alexandrina când la televizor la știri s-a anunțat execuția Ceaușeștilor. Am căzut în genunchi și am plâns pentru soarta lor. Toată copilăria am crescut cu el pe prima pagină a cărților de Limba Română. A trebuit ca Dumnezeu să mă aducă în vest ca să înțeleg ce mare patriot a fost președintele și ce mare greșeală aș fi făcut dacă l-aș fi împușcat. Vestul mi-a demonstrat prin comportamentul lor asupra estului că am dreptate. Aș fi irosit două vieți, a mea și a lui și cine știe ce soartă ar fi avut țara și familia mea. Aș fi dorit ca același lucru să-l facă și  Gorbaciov înainte de a fi președinte, să fugă din țară și sigur ar fi avut un sfârșit mai fericit decât trădarea și viața prefăcută din vest. Nici Reagan nu a avut o soartă mai bună că s-a îmbolnăvit și a avut și un atentat la viață. Lumea e supărată peste tot în lume. Vede nedreptățile ce i se fac. Îi întreb pe Prim-Ministrul Justin Trudeau, pe președintele Emmanuel Macron și președintele Klaus Iohannis voi pe cine serviți? Ce forțe dinafară hotărăsc soarta popoarelor pe care le conduceți și care v-au ales. Cine vă dictează? Dacă vă dictează altcineva decât mandatul pentru care ați fost aleși, atunci nu vă meritați onoarea acordată.

Suntem îndoctrinați cu minciună și trădare de mici și așa funcționăm ca specie. Când voi îi forțați pe oameni să facă „ce vreți voi” asta înseamnă că vă doriți să fiți ca forțele din umbră care vă împing s-o faceți. Când voi vedeți „zvastica”, vă doriți de fapt s-o aveți mai mare ca a maselor care v-au ales. Dovadă de imaturitate psihologică. De fiecare dată acuzați, de fapt, vă manifestați dubla personalitate. Lucrurile nebăgate în seamă sau ignorate în acțiunile voastre vă definesc și construiesc personalitatea. Ca în cazul meu. Refugiat azi într-o altă lume.

Ar fi de dorit ca toți academicii care aspiră la funcții de conducere sau doresc să  aducă serviciu civilizației să fie obligatoriu „aruncați”  în stradă fără credite și identitate și s-o ia de la zero, într-un experiment de doi ani în jungla anonimatului, după care să-și reintre în drepturi. Un fel de serviciu militar special de administrare a țării. Altcum, nu vom învață nimic, iar istoria va continua să se repete. Interzicerea impusă crează dorința de rebeliune. Deci, voi intenționați să obțineți revoltă ca să aplicați în final și cu scop violență. Cu cât mai intensă cu atât mai mare dorința de revoltă. Cu cât mai mult cereți prin media să interziceti, voi intenționat provocați populația. Cum în erotică interzicerea provoacă dorința de încălcare (Nu ai voie asta faci. Nu gusta din măr! etc.) Generează Păcatul. Promovarea păcatului intenționat pentru introducere de noi reguli. Pedepsirea. Sau Complexul Freud: „Madona nevirgină”. Sfântul Augustin ne spune întruna în cărțile sale că noi suntem născuți între fecale și urină. Organele sexuale sunt canalele de scurgere a gunoaielor din noi. Deci, tratăm „instinctual” fără să ne dăm seama societatea cu gunoi. Psihicul inconștient îi dirijează pe guvernanți în această direcție.

Din dorința lor de a fi mari în viață nu realizează distrugerea inconștiență a reputației lor. Specia, în mare, e adânc irațională în deciziile ei. De aici, mulți dintre ei sunt amestecați în corupție, violență, pedofilie etc.

Ce se va întâmplă dacă începe al treilea război mondial? E foarte simplu. Tehnofeudalismul va cădea parțial. Lumea se va împărți în bucăți care nu se vor mai înțelege între ele. Un fel de Babilon al conștiințelor. Unii vor continuă să fie spălați la creier de inteligența artificială, unii înapoi în peșteri, unii vor continua să evolueze în sfera spirituală iar alții vor crede în natură și în logică. Aceste lumi se vor război între ele groaznic pentru următoarele două mii de ani pentru că viziunea lor de viață va fi radical diferită și rațional specific gândită. Aici nu va mai fi vorba de limba engleză sau chineză, va fi vorba de a simți fenomenul și emoțiile lumii prin violență. Tradiții diferite. Dorințe diferite. Pământul va fi locuit ca de  extratereștri veniți din mai multe direcții/părți ale universului. Speciile se vor schimonosi și încrucișa între ele. Chiar se va putea spune că viața pe pământ va fi „o ciorbă a speciilor”.

Sexualitatea a fost lăsată prin natură să îndeplinească funcția de perpetuare, însă noi ne-am lăsat momiți de avantajele exploatării și pervertirii ei. A te juca amestecând subiectul și obiectul. Media stă între noi și realitate. Una din semnificativele probleme ale societății în care trăim (și crește continu) este relația foarte conflictuală cu media. Acum 30 de ani, fără digital media și telefon mobil am trăit vremuri fermecătoare unii cu alții. Toată harta vieții era în memoria noastră nu într-un „gps” sau calculator. Știam ce vrem de la viață. Azi, ne consultăm cu inteligența artificială sau media pentru a ne hrăni și îmbracă. Nu mai avem simțul deciziei. Media stă între noi și experiențele noastre naturale. E plină de securiști invizibili și analfabeți numiti „algoritme”care izolează și cenzurează continu fără cauză doar cu scop.

Evoluția a avut un pas natural de mii de ani până la apariția erei tehnologice, și din acest moment am început să alergam într-o creștere continuă ca niște bezmetici. Biciuiți de o falsă iluzie. În comunism eram biciuit fizic să muncesc, să-mi fac datoria și când am ajuns în capitalism, biciul invizibil m-a făcut să alerg în creștere și până la epuizare să transpir cu sânge pe linia de asamblare a fabricii. Capitalismul folosește metode moderne de exploatare și înțeleg intenția de a câștiga, însă: când destul e destul? Unde este așezată lăcomia în civilizație? Nu vrea să știe nimeni. Se lucrează la instinctul animalic. Conștiința și sufletul sunt ignorate și ucise în om.

Realitatea este distorsionată de media și prin ea suntem biciuiți spre epuizare. Omul nu apreciază adevărul, nu este receptiv cum este la minciună și in special dacă este și gogonată. Încet, va trece să accepte minciuna că realitate. Ajungem să fim ca omulețul lui Charlie Chaplin pe care îl hrăneau ca să-l țină lipit de linia de asamblare și pe care o tot accelerau cu lăcomie. Suntem momiți cu șiretlicuri și alergam până cădem în genunchi. Moralitatea este eliminată. Și toți specialiștii sunt plățiți să ne spună că nu mai e posibilă revenirea la normalitate. Adică nu mai e posibil să fim OAMENI?

Ideea mea este ca fiecare guvern să propună, ca internetul să devină domeniu public. Omul să rămână cu liberă expresie, iar cel care calcă pe bec să fie identificat și amendat pe cale fizică tot așa cum amendezi un tichet de viteză în spațiul public. Proprietarii de azi ai internetului să revină la forma inițială de subcontractori și să fie remunerați după contribuție. Media distorsionează continuu și fără scrupule morale, realitatea.

Am spus în mai multe rânduri că în vechea Românie a anilor ’60 -’70  mă simțeam mult mai liber decât mă simt în vest. În comunism, după orele de muncă prestate eram liber să fiu eu și să am un dialog cu natura / creația pe când în vest sunt alergat cu griji 24 din 24 (de ore). Acolo știam că nu am bani aici mi se spune că voi avea dacă alerg, însă s-a dovedit că nu am chiar căzând în brânci. În vest, prin media toate îți sunt oferite și aruncate în cap și crezi că le ai, sunt ale tale, în realitate e aceeași minciună și imagine aruncată asupra întregii populații, deodată. Ai numai senzatia că eșți unic și că e personală. Nu mă plâng, ci punctez, însă media trebuie să fie un serviciu sau sursă cum e și apa în găleată din care beau doar când mi-e sete. Nu mă apuc acum să termin toată găleată că sigur voi muri. Acelaș lucru face și această eră tehnofascistă, ne aleargă afară din existența.

Comercializarea produselor/automobilelor prin folosirea femeii dezbrăcate, un act bine implementat prin educație în cetățean, special a celui din vest nu ne ducea prin anii‚’80 pe noi, refugiații din est la cumpărat mășini, ci direct la casele de prostituție. În noi lucra logică naturală a instinctului, fenomenul real. 

Condiționarea să accepți roșul mai roșu de pe ecran sau verdele mai verde ca mai real decât cel real duce la falsificarea ființei umane. Să dai lecții de născare femeii, ea, care o face natural de milioane de ani e un act de împingere înspre îndobitocire. La fel actul de promovare a perversității. Dacă continuăm fără a lua măsuri, fără a ne trezi la realitate ni se va lua dreptul de a mai avea experiența realității și a conștiinței umane, spirituale. Vom fi închiși în minciună, într-un spațiu artificial.

O să ne placă atât de mult ACOLO, încât vom fi capabili să-i închidem sau să-i crucificăm pe cei ce vor să ne SALVEZE. 

Ce ți-e și cu viață asta? E plină de surprize….. că orice vis plin de mesaj pe care nu îl poți citi la prima vedere. Și după ce am apostrofat-o pe Rosa ÎN VIS că o are prea mică – VIAȚA, mi-a răspuns că e  din cauza  cancerului. „Ți-o face mică”. M-am speriat DECUM M-AM TREZIT și cum eu cred în vise, o și sun să văd dacă e totul în regulă. Visele au întodeeauna un mesaj.

Îmi răspunde că fetița ei care s-a căsătorit cu un croat din fosta Iugoslavie e însărcinată și că așteaptă un BĂIEȚEL. Suntem cu toții în al nouălea cer! „Felicitări! Mă bucur!” Și închid URGENT că trebuie să merg afară.

O iau într-un galop către pichet.  Mâine mă eliberez!  Și voi lucra  ca sudor la complexul de sortare a minereului de uraniu din Ciudanovița. De mult tovarășul Ceaușescu visează o bombă atomică. Și la ce i-a ajutat acest vis?

CONCLUZIA

Încearcă să te bucuri de experiență vieții.

Nu condamna. Fă bine și încearcă să înțelegi CREAȚIA și COȘMARUL EI EROTIC.

Ben Todică

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.