Eugen Oniscu: INIMA STRĂINULUI (14)

Nuvelă-foileton

INIMA STRĂINULUI (14)

În acea dimineață pe la orele nouă, Eusebiu plecă într-un parc frumos pe care îl știa de mult timp. Pătrunse în acel parc unde era un lac pe fața căruia mai multe rațe pluteau și se bălăceau în apa în care razele soarelui de toamnă se oglindeau. Copacii cu frunze îngălbenite, covorul de frunze pe care călca și acel minunat soare de toamnă, îi dădeau lui Eusebiu o dorință de viață imensă și mai ales dorea să se împace cu Dumnezeu, și să înceapă din nou să trăiască o viață spirituală. Urcă pe lângă lac pe o terasă unde vara acolo erau înflorite diferite varietăți de trandafiri, se așeză pe o bancă și admiră peisajul toamnei ce părea a-i ura un bun venit din nou la viață.

Și, ca de obicei când era la o răscruce de drumuri în viața sa, se puse pe gânduri pentru a găsi o soluție. „Sefora nu mai este și lipsa ei mă îndurerează nespus, dar trebuie să depășesc totul, și am speranța că în dimineața învierii ne vom revedea. O, ce glorioasă speranță pentru omenire! Iar acum mă aflu în șomaj și stau la această pensiune, dar prea mult nu mai pot sta, va trebui ori să-mi caut ceva de muncă și o nouă locuință, ori să mă întorc acasă. Poate că ar fi cel mai bine ca pentru un timp să mă întorc în România. Dar și acolo ca și aici sunt un străin! Da, Marcu avea dreptate, noi cei ce am început să înțelegem și să trăim dimensiunea aceasta biblică a străinilor și călătorilor nu ne mai găsim liniștea aici pe pământ ci tânjim după patria noastră cerească a cărei cetățeni am devenit. Iar acum aplicând totul doar la mine, în pieptul meu bate o inimă de străin pentru că oricât aș căuta să prind rădăcini pe acest pământ, inima mea este a unui străin și nu numai ca emigrant ce este, un om înstrăinat de ai lui și de patria sa pământească, ci și ca un străin și călător spre patria cerească. Mă simt asemenea acelor nomanzi ce umblau din loc în loc prin Canaan cu turmele lor căutând pășuni și purtând în inimile lor speranța că într-o zi glorioasă vor locui în patria de sus, în orașul pe care Dumnezeu l-a construit pentru ei și pentru oamenii mântuiți din toate timpurile. Oare câți oameni din această mare metropolă europeană trăiesc această dimensiune spirituală? Dar din mulțimile ce suprapopulează planeta albastră, câți trăiesc sau înțeleg în toată grandoarea ei această dimensiune biblică a străinilor și călătorilor?”

La scurt timp Eusebiu își luă rămas bun de la Marcu și Fabian și plecă spre România. Dorea ca cel puțin pentru un timp să fie din nou cu ai lui și să-l mai vadă pe tatăl său. Deși în România totul era sumbru din cauza crizelor sanitare, politice, economice, ce loviseră țara și mai ales episodul corona-virus ce după spusele mass-mediei făcea ravagii, spitalele erau pline și mureau destul de mulți oameni. În ciuda acelor previziuni  sumbre, Eusebiu sosi cu avionul la București de unde luă un microbuz spre orașul său natal. Ajunse pe seară în cartierul său natal străbătând străzile ce le știa din copilărie. La orele douăzeci și unu totul era cufundat în întunericul serii, iar pe la colțuri mai luminau becurile de pe stâlpii electrici. Totul părea neschimbat dar când ajunsese în fața porții lor rămase uimit, își aduse aminte că Alin îi spusese ceva dar el nu băgase în seamă, în grădina lor se înălța o casă cu mansardă ce părea semeață în noapte. La partierul acelei case se vedea lumină, deci Alin reușise să-și construiască o casă cu mansardă după cum spusese în toiul acelei dispute cu unchiul lor Costea. Deschise poarta curții lor, se apropie apoi de geamul de la bucătărie al casei părintești și acolo îl văzu pe tatăl său ce arăta și mai gârbovit și îmbătrânit decât îl văzuse cu doi ani în urmă. Bătrânul era singur în bucătărie și bea ceai, trist și gânditor, i se făcu milă de tatăl său. Dorise să le facă o surpriză și nu îi anunțase că va veni, deschise deodată ușa și rămase pentru câteva clipe în prag.

– Eusebiu, măi băiatule! Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și te-a adus din nou acasă!

Tatăl său se ridică greoi de la masă se apropie de de el și îl îmbrățișă.

– Tu de câte ori te întorci ești tot mai nenorocit, ar trebui să rămâi aici pentru totdeauna.

Apoi bătrânul începu să plângă, nu își mai stăpânea lacrimile din cauza bucuriei revederii. Veniră apoi Alin cu Cristina ce îi urară bun venit acasă și fratele lui mai mic Vlad, ce era acasă pentru că se întorsese din Spania unde nu mai putuse lucra pentru că i se cerea să se vaccineze. Eusebiu află cu stupoare că Alin și Cristina erau vaccinați și că chiar tatăl său se vaccinase. În casă aveau mai mult spațiu datorită faptului că Alin cu familia sa se mutase în noua sa casă. Eusebiu se instală în camera sa de odinioară, unde totul era neschimbat așa cum lăsase totul în urmă cu doi ani. În ciuda faptului că continua să se simtă ca un străin, era totuși minunat faptul că exista acel acasă unde venise. Cine știe pentru cât timp, sau poate pentru totdeauna. Nici el nu știa sigur ce avea să facă în viitor pentru că peste tot în lume totul devenise nesigur. Era totuși bucuros că era din nou cu ai lui și gândurile îl duseră la Sefora și la ce minunat ar fi fost dacă ar fi trăit și ea și ar fi fost cu el. Apoi se gândi la mama lui ce nu mai era, cu doi ani în urmă când venise regretase doar moartea mamei sale, acum însă mai avea o ființă minunată în amintirile sale cele mai dragi a cărei moarte o regreta.

Pe cei morți plecați dintre ei îi regreta și se gândise mult în ultimele zile la Berlin, la faptul că era foarte posibil ca și tatăl său cât de curând să moară și atunci în galeria amintirilor sale avea să fie și el ca unul drag ce plecase. „Dar atâți oameni ce sunt răpuși de corona virus pentru că au și alte comorbidități, cu siguranță că au și ei familiile lor ce le duc dorul și îi poartă în amintirile lor. Dar eu cunosc un adevăr pe care cei mai mulți dintre ei nu îl cunosc și anume, dimensiunea învierii prin Hristos și asta îmi dă o liniște sufletească în acest loc unde există atâta suferință și moarte. Și ce minunat este faptul că am început să mă apropii de Dumnezeu din nou și în ciuda răzvrătirii mele din trecut El mă primește cu dragoste!”

Peste câteva zile aflând că Relu fostul său coleg de școală și prieten din liceu, căzuse în patima băuturii și se înhăitase cu un bețivan cu care bea aproape toată ziua și nu mai lucra nimic pentru că de la Kaufland fusese dat afară pentru furt. Eusebiu se hotărî într-o seară să-i facă o vizită. Dorise să vorbească cu Relu la telefon înainte de ai face acea vizită, dar la numărul pe care îl  avea de doi ani în urmă răspunsese o altă persoană, semn că ceva se întâmplase și compania telefonică dăduse numărul  unei alte persoane. Casa lui Relu o știa de mulți ani, era pe o străduță îngustă unde mai erau câteva case despărțite de grădini. Casa lui Relu  era tot așa cum o știa de mult, acoperită cu tablă puțin ruginită, cu ferestrele și ușile de lemn vopsite în albastru, camerele casei erau ca niște vagoane de tren pentru că dintr-un hol de la intrare intrai din cameră în cameră. Eusebiu strigă la poartă dar nu îi răspunse nimeni din curtea ce părea pustie, învăluită în întunericul serii de toamnă lătră un câine ce se ivi din spatele unei magazii. Apoi ușa casei se deschise și în prag se ivi Relu ce întrebă:

– Cine este acolo?

– Eusebiu.

– Cine?

Eusebiu se apropie mai mult de ușă și Relu ce era puțin amețit de băutură zâmbi când îl recunoscu și spuse:

– O, te-ai întors și ai decis să-mi faci o vizită ca în vremurile de odinioară, trebuie să sărbătorim revederea noastră. Te rog intră.

Eusebiu intră în casă după ce Relu îl îmbrățișă în pragul casei înădușindu-l cu un miros puternic de votcă. Străbătură holul ce era slab luminat și intrară într-o cameră în care totul era în neorânduială. În capul mesei pe care erau mai multe sticle cu apă minerală, vin și votcă, stătea un bărbat masiv, ce avea în jur de cinzeci de ani cu fața buhăită de alcool și marcată de o viață dezordonată, îmbrăcat cu o maletă verde și cu niște pantaloni cenușii ponosiți, încălțat fiind cu niște ghete maro foarte uzate. Într-un colț al camerei era un godin de culoare gri în care pâlpâia focul, patul din acea cameră era răvășit, la televizorul așezat pe o măsuță se derula o emisiune de știri.

– Hai te rog servește ceva, ce bei vin sau votcă? întrebă Relu apropiindu-se de masă și dorind să-i toarne într-un pahar lui Eusebiu ceva de băut.

– Mulțumesc, nu doresc nimic, spuse Eusebiu dezgustat fiind de fumul de țigară și mirosul de vin și votcă din acea cameră.

– Vii la un prieten și nu vrei să bei nimic ce înseamnă asta? întrebă bărbatul ce stătea în capul mesei în timp ce strivi mucul unei țigări în scrumiera de pe masă.

– Am uitat să vă prezint acesta este Silviu iar el este Eusebiu, spuse Relu căutând să pară cât mai amabil.

L-a invitația lui Relu, Eusebiu se așeză pe un scaun, nu îi plăcea de Silviu pentru că îi dădea impresia unui om periculos.

– Cred că au trecut doi ani de când ai plecat, între timp s-au întâmplat multe și situația din România nu este deloc pe roze, avem corona-virus și morți prin spitale. Iar în ceea ce privește viața politică suntem praf, zise Relu.

– Da, mi-am dat seama de tot ceea ce se întâmplă, și pe deasupra ne așteaptă o criză economică teribilă, răspunse Eusebiu.

– Pe mine toate aceste lucruri nu mă interesează pentru că oricum lucrurile merg rău. Eu vreau să trăiesc intens orice clipă și de aceea beau, pentru că decât bolnav și internat la A.T.I. mai bine sub pat, adică beat de-a binelea, spuse Silviu și bău un pahar de votcă.

Eusebiu îl privi pe Silviu cum bău acel pahar de votcă plescăind din buze și văzu că fața i se înroșise și mai tare, semn că în acea seară se cinstise bine.

– Și ce vei face de acum te întorci în occident sau mai rămâi acasă? întrebă Relu.

– Cred că pentru un timp voi rămâne acasă, îi răspunse Eusebiu.

– Dar tu pe unde mai lucrezi?

– Mai nimic în mod concret doar așa cu ziua pe ici colo. De la Kaufland m-au dat afară pentru că am furat și acum sunt liber profesionist, îi răspunse Relu.

– Nu este bine să furi poți avea probleme cu poliția, îi răspunse Eusebiu.

– Dar pe tine ce te privește că va avea probleme cu poliția? Iar dacă a furat nu a furat de la oameni ci de la corporațiile care ne jecmănesc pe noi, de aceea viața noastră este grea. Nu vezi viruși, vaccinuri, și alte prostii și cum omoară oameni la A.T.I. de aceea eu spun că beau și petrec după cum îmi place iar când o fi să crăp, mă duc și gata, zise Silviu.

– Viața poate fi trăită și altfel, și mă refer la faptul că am putea trăi raportându-ne la Dumnezeu în fața căruia suntem responsabili pentru modul cum ne trăim viața, zise Eusebiu.

– Și mă rog de ce sunt eu responsabil înaintea lui Dumnezeu? Trăiesc după cum îmi place în tot haosul din lumea asta. Nu am de ce să dau socoteală nimănui  de viața mea, îi replică Silviu.

– La finalul tuturor lucrurilor va exista o judecată și toți vom fi judecați după binele sau răul pe care l-am făcut în toată viața noastră. De aceea nu putem trăi călcând în picioare toate legile divine și umane fără a ne gândi la consecințe, spuse Eusebiu.

Silviu râse zgomotos, își mai turnă votcă în pahar apoi spuse:

– Relu, ăsta este trimisul lui Dumnezeu pentru tine, pregătește-te să fii dădăcit și să primești morală.

Relu tăcu, părea stingherit. Eusebiu își dădu seama că era de prisos să mai continuie acea discuție. Se ridică și se îndreptă spre ieșire urmat de Relu. Ajuns afară, Eusebiu respiră adânc aerul curat de toamnă. În casă simțise că se înăbușă cu mirosul tare de votcă și fumul de țigară.

– Scuză-mă Eusebiu, m-ai prins într-un moment prost.

– Nu face nimic, dar pentru că îmi ești prieten am să-ți spun ceva, rupe cu astfel de prieteni pentru că te vor distruge.

– Și ce să fac Eusebiu, nu vezi cum sunt toate acum și ce șansă mai am eu pentru o viață mai bună?  Trăiesc așa pentru că am devenit un ratat, ție îți pot mărturisi acest lucru, altora nu.

– Bine, dar poți începe o nouă viață trăind mult mai bine.

– Cum Eusebiu? În aceste vremuri grele spre cine să mă îndrept pentru a mă ajuta?

– Mă refer la faptul că din punct de vedere spiritual ai putea să te ridici și să începi o viață nouă căutându-L pe Dumnezeu.

Relu zâmbi puțin ironic și Eusebiu înțelese că era mai bine să nu mai continue acea discuție. Se despărți de Relu și rămase cu un gust amar după acea vizită. Mai ales îl urmărea imaginea  lui Silviu cu fața buhăită de alcool și plescăind mulțumit din buze atunci când bea votcă. Avea impresia că trebuia să-l mai sune pe Relu într-o altă zi încercând să-l motiveze să rupă cu astfel de tovărășii și să înceapă o viață nouă. Înainte de a se despărți de Relu, îi luase noul număr de telefon.

Va urma…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.