Octavian CONSTANTINESCU: Recenzie la vol. ”VEZI OMENIREA CARE PIERE ?”, de Adrian Botez

Adrian Botez

POEME DESPRE TOATE MORȚILE POSIBILE

Niciodată nu a fost Adrian Botez mai exasperatlucid, ca în ultima sa carte, ”Vezi omenirea care piere ?” –  titlu nu atât prevestitor, ci confirmând, prin sinceritatea, aproape brutală, tot ce simțim și trăim cu toții, noi, cei conștienți,  în acest sfârșit al veacurilor, în această răscolitoare viermuială a diabolicului, în toată savanta sa străduință îndreptată (cum altfel ?), împotriva a tot ce este omenesc, curat, întocmit și temeinic.  Nu, nu este disperare, nu este teamă, în poemele de scurtă, dar tragică respirație, pe care ni le propune, spre lectură, autorul – ci doar contemplare neputincioasă a dezastrului. ”Oameni suntem”, parcă spune autorul, iar acest dat existential ne face spectatori involuntari, la propria noastră dispariție. Dacă în scurta Prefață, autorul mai lasă să se vadă o umbră de nădejde, în ”iconomia” cerească a Creatorului, indiferent cum s-o numi El ! – în cuprinsul cărții, această nădejde piere, lăsând loc unei încrâncenări definitive : moartea ne paște pe toți, fără deosebire, de vreme ce MURIM SPIRITUAL, bucată cu bucată, mai întâi pervertindu-ne trupul, apoi acceptand, senini, MACULAREA SUFLETULUI, VÂNZAREA CONȘTIINȚEI, PIERDEREA IDENTITĂȚII…! –  …pentru ca, la final, SĂ ACCEPTĂM CĂ NIMIC NU MAI ESTE DE FĂCUT ȘI CĂ ORICE LUPTĂ AR FI ZADARNICĂ.

 Autorul nu are cum să nu vadă complicitatea dezinvoltă a OMENIRII cu RĂUL, întruchipat, așa cum numai el știe, în forme din ce în ce mai meșteșugite, mai mincinoase, mai mascate – sau, dimpotrivă :   vădite, palpabile, ghicibile, fără niciun efort, în multitudinea de sminteli, pe care OMUL le acceptă cu seninătate, uitând parcă, aruncând la gunoi, tot ce mai avea sfânt : dumnezeirea, încă prezentă în el, din momentul sublim al Creației. UNDE MAI ESTE HRISTOS ÎN OM? În ce parte a sufletului se mai poate ghemui el, sufocat, strivit, umilit de mulțimea atâtor sminteli sinucigașe ? :

SMINTIȚI – mereu : ne ducem către APĂ – -ori către FOC !

de ce nu-n TOIUL ȘI ÎN ȘARTUL VREMII :  LA MIJLÒC ?

TRUVERI degeaba vă tot CÂNTĂ SFÂNT-NUNTA – dintre ASTRE :  ARMONIA !

voi vreți SĂ CUCERIȚI – ca SĂ DISTRUGEȚI  :  CUNUNÌA 

orice v-ar dărui – ca HAR DE ÎMPĂCARE  :  CERUL-GLIA !

…e-o SOARTĂ  – MUT scrisă-n TOATE : de-aceea – NECURMAT

NECUNUNAT  –  SĂLBATIC : alegeți NĂSĂLIA…”

Măcinat, încă din copilărie, cum îl știm (noi, cei care i-am fost, mai mult sau mai puțin, aproape), de atâtea nedrepte suferințe, Adrian Botez a căpătat, spre deosebire de noi toți, UN SIMȚ ACUT AL PERICOLULUI, care vine din secularizare, din atâtea și atâtea încercări de dărâmare A CREDINȚEI, A FAMILIEI, A OMENESCULUI FIRESC. Poetul nu deplânge doar soarta unei populații, întâmplător sau nu, din care facem parte noi, cei trăitori în acest spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, CI SUFERINȚA SA ARE CA SUBIECT ÎNTREGUL MAPAMOND, populat de o bezmetică și indecent-sinucigașă Omenire. Toate alcătuirile omenești sunt în pericol mortal ! – prostia, lenea, cuvântul rostit fără har și rost aducând, cu ele, cohorte de nenorociri, destinate, parcă, să vatăme tot ceea ce rămăsese divin, în Omenire:

căci POPORUL ăsta-al nostru – prefăcut MOLUȘTE

merită – cu PLINUL LUNII ! – cineva să-l ‘PUȘTE !

căci – în RAIUL RAZEI BLÂNDE – și-n MUNȚII-TITANI

LENEVIA PUTE STRAȘNIC – ca la BEȚIVANI !

…să vină SFÂRȘITUL LUMII – BUNUL SANITAR :

MUNȚI – la poale – aibă OASTE – dar și NOU  ZIDAR !

Sau, în altă parte:

”…iar CRIST l-a înzestrat CU FOCUL MINȚII – CU DUH DE SFÂNTĂ PIATRĂ !

cu VÂLVĂTAIE-SUFLET !  –   …și care-i e RĂSPLATĂ ?

voi îi lăsați – ‘ICI ! – UITE : ‘ICI ! – pe SFÂNT TĂRÂM

pe DERBEDEII  LUMII să  vândă  (…CU TACÂM – FĂR’  DE TACÂM !)

ZESTREA  LUI  DUMNEZEU – PENTRU-UN STRĂIN

care vă e STRĂMOȘ  : ALTARUL CEL DE CRIN ?!

…SĂ PIARĂ OMENIREA – CA PEDEAPSĂ ?

SĂ PIARĂ ! – DAR CRIST NU ARE – -N MÂINI – NUMAI O VARĂ

și ne-om purta POVARA DE NESIMȚIRE – printre AȘTRI

căci N-AM OPRIT ZARAFUL : el – pentru TREI PIAȘTRI

ne-a fost vândut și-ALTAR – și DUMNEZEU !

…iar noi AM SOCOTIT CĂ-I CIRC ! – …râdeam – TÂMPIȚI – DIN GREU !

Nici CÂNTECUL (întruchipând, desigur, FRUMOSUL CREAT, la nivel cosmic, dar și la nivel omenesc !) nu-și mai are rostul deplin-vindecător. Cristosul vândut, odată –  e, iarăși, ”dat pe o tingire”,  ca pe un ban calp, pe sticlirea fără de preț, rămânând doar dorul-regret după un rai definitiv pierdut, pe veci nemaigăsit :

”… dacă SFINȚENIA-I PIERDUTĂ – VÂNDUTĂ – PE-O TINGIRE

(…tu răpești  DUHULUI – NĂDEJDEA DE LEAC-TĂMĂDUIRE !) 

atunci rămâne doar un DOR : DORUL după-o PRIVIRE-VIS

cu coada OCHIULUI-AMINTE – să-ntrevezi – JINDUIND   – IAR – PARADIS…

nu FIȚI – nu FACEȚI  –  să vă pară    –   de LUMINĂ  –  RĂU !

COSMOSU-I DANSUL AMINTIRII-STRAJĂ

care  – MEREU –  vă tot TREZEȘTE-N SFÂNTA VRAJĂ !

a CÂNTECULUI-DE-ÎN-FIINȚARE

a CÂNTECULUI  – CUMPĂNĂ DE ZARE !

…de CÂNTUL – STIHUL – ARMONIA – au TĂCUT

se stinge TOTUL ! – …pentru ALȚII – BALUL ABIA-A-NCEPUT…

DUMNEZEIEȘTE-I SĂ MUNCEȘTI – dar nu ca SÌSIF-CEL-LUNAR

cel ce MEREU ! – ROSTOGOLEȘTE PISCUL – spre ZADAR !

  În fine, am putea continua să exemplificăm, până la… ”SFÂRȘITUL LUMII” (nu-i așa?) amărăciunea care răzbate din poemele acestui volum-avertisment,  dar ne mulțumim să notăm că autorul adresează, totuși, rugăminți și sfaturi de bun simț, în speranța că MĂCAR UN SINGUR DECIDENT ar mai avea MINTEA LIMPEDE ȘI CAPUL PE UMERI :

DEMN și SENIN –  să fii –  ÎN NEMURIRI-PLEIADE :

AI  ȘANSA – DEMONE !  –  să fii   –  nu tot PROCLET : ci DUHUL  CUMSECADE !

…JOS MĂȘTILE ! – că VINE GENERALUL !

FIE-VĂ CHIPUL LUMINOS – PRECUM  ”CLEȘTAR”-CRISTALUL !

căci NOUA LUME VA VENI  – dar CU O CONDIȚIUNE :

”NU NESIMȚIRE ! – SIMȚIȚI-VĂ – FĂR’ TIHNĂ – ÎN MISIUNE !”

…da… –  …nu mai zemuiți – LA COLȚ ! : RĂZBIȚI ÎN TOI DE TOATE !

fiți INIMOȘI – iar nu doar ”MOȘI” : EROI – MARTIRI și SFINȚI !

…nu vă gândiți – ca-n FOSTA LUME – la PÂNTEC și la DINȚI !

nu-i IGIENIC – nici ESTETIC : n-ajungeți STELEI – PRINȚI !

Din întregul volum răzbate, parcă, un dor de normalitate și de omenie curat-cristică și chiar imprecațiile, unele dintre ele nemilos-dojenitoare, par să îndemne la luciditate, la frică sănătoasă, la revenirea în simțiri, a PLANETEI OARBE, care continuă să-și macine, în delir sinucigaș, TOT CE ERA FIRESC, DIN VECI STATORNICIT ȘI TEMEINIC. Dacă va fi așa, dacă vom mai avea, ca oameni, șansa unei reveniri la normalitate și bun-simț, la retocmirea, pe alte Temelii Trainice, a Lumii, nu avem cum ști. Poetul Adrian Botez își face, însă, pe deplin, datoria de a ne avertiza. ”LUMEA PIERE SUB OCHII VOȘTRI, CANALII DEMENTE !” – pare a spune autorul cărții : ”…IAR VOI NU FACETI NIMIC PENTRU A ÎMPIEDICA ASTA!

Dacă ar mai fi de spus multe despre acest volum, despre savoarea savantă, a rememorării, în versuri, a ISTORIEI TUTUROR TICĂLOȘIILOR ACESTEI LUMI, despre IMPLICAȚII EZOTERICE, pe care nu mă simt, eu, în stare să le descifrez – las altora, cu mai multă putere de pătrundere, această menire. Eu doar atâta pot mărturisi : avem de-a face cu un poet care suferă, odată cu moartea lumii, pentru toate păcatele ei, cele cu voie și cele fără de voie. 

Va dori Crist să ne mai ierte, ȘI DE DATA ACEASTA, pe noi, PÂNGĂRITORII LUMINII

Numai El știe.

OCTAVIAN  CONSTANTINESCU […care semnează cu pseudonimul KOSTA VIANU]

(…un cititor, care am încercat să înțeleg, cu mintea mea, o carte de poezie adevărată…)

C:\Users\personal\Downloads\unnamed (14).jpg

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.