Ieri, după ce-am ieșit din duty free-ul Otopenilor unde se vindea Dracula, m-am vârãt nițel pe la standul cu cărți.

Lângă Neagu Giuvara, Cărtărescu ori Noica, e etalat și Cioran. Emilul nostru nihilist. Unul din capii triadei geniului carpatic interbelic. Intelighența cenușie citată obsesiv pe la toate colțurile de români. Filosoful are expuse vreo 10 volume. Scumpe. 10 euro bucata.  Deschid “Lacrimi și sfinți”. Iau foc. Dumnezeu e hulit, terfelit, minimalizat aproape în fiecare citat. Dar cea mai mare inepție pe care am citit-o la Cioran este că “Iosif, soțul Fecioarei Maria, a fost cel mai laș bărbat din istorie!” Că a ascuns o minciună. “Poate dacă ar fi fost cinstit, zicea geniul nihilist, azi Isus ar fi fost un simplu evreu și nu Fiul lui Dumnezeu pe care să-L ștergem de praf”.

Cioran nu numai că nu acceptă divinitatea lui Isus, dar face mincinos și orice martor al lui Hristos. Pentru filosof sfinții sunt mincinoși! Începând cu familia Domnului. Iar lacrimile martirilor sunt simplă prostie…

Mă gândeam câtă diferență e între un Cioran care a hoinărit pe străzile Parisului râzând de Dumnezeu și un Efreim Siriul care s-a retras într-o chilie din munți rugându-se și plângând până i s-au șters cuvintele de pe Scriptură… Apoi mi-am amintit că însuși Cioran a zis că “o lacrimă are o rădăcină mai adâncă decãt un zâmbet”. Dar o batjocoră ce rădăcina are?

 Nicolae Geantă