Mariana GURZA: Maria…

Gata! Nu mai vreau să plâng!  Privesc albumul îngălbenit de vreme şi mă ascund curioasă printre pagini. Am România Mare în ochi.  Am câmpul de in şi toloaca. Pe o prispă, un bătrân deapană amintiri. Sunt curioasă. Vreau să aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile.  Dintre pagini mă priveşte un preot, venit de la „descălecare”, din Ardeal, un Plăvan. Da! El este cel ce a construit prima biserică în Cupca, un sat bucovinean. Bogat, cultivat, un om al munţilor, venit de a aduce binecuvântare. Generaţii s-au bucurat de prescura albă coaptă în cuptor. Peste sat au început să se audă doinele. Şezătoarele în care tineri şi adulţi se bucurau de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei.  Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Aşa s-a întamplat şi cu Domnicuţa. Într-o seară frumoasă, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari şi adânci…

S-au vazut odată, de două ori, până când tatăl, vigilent,   i-a spus într-o zi: „Să nu te  mai prind cu sărăntocul ăsta!” Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îşi frângeau gâtul căutându-i privirea. Dar, şi lui îi era dragă Domnicuţa. Frumoasă, blondă, hotărâtă. Pe ascuns şi-au făcut planuri. Îşi trimiteau răvaşe prin cei mici, savurând clipa când puteau fi doar ei doi. Într-o zi tatăl prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicuţei. Au încuiat-o în casă, la războiul de ţesut. Fiecare fată ştia să toarcă fuiorul, să ţese covoare înflorate, cum numai cei din Bucovina  ştiu să împletească dorul. Dar, într-o bună zi, Domnicuţa, fugise. Desculţă, prin câmpul de in, până la casa lui Calistrat. Aştepta un copil… Cei doi, şi-au jurat credinţă, şi au hotărât să lupte pentru iubirea lor, pentru ce avea să vie…

Mentalitatea vremii le era potrivnică. O ruşine se abătuse peste familia mândră, peste sat. Babele începuseră să şoşotească. Tatăl nu-şi putea ridica privirea. Să-i dea fata… să nu i-o dea… nu ştia ce să facă. Fecior bun, harnic, dar prea sărac pentru neamul lor… Într-o seară, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învăţătorului. Singurul om în care avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare găsind răspunsuri la intrebările încâlcite.

Mergând agale către casă, omul parcă îmbătrânise brusc. Îşi iubea familia, soţia şi copii. Învăţătorul îi deschisese mintea. Să-şi lase fiica pe drumul ales, indiferent la răutăţi, la principiile ţărăneşti, şi  hotărî să-i dea zestrea cuvenită pentru a-şi vedea fiica la casa sa. Să nu mai fie arătată cu degetul! Să nu mai râdă babele hâde că năpasta a dat peste casa lor… „Of! Doamne! Cum Dumnezeu lasă durere în inima de părinte?  Cum să se curme o viaţă? Nu, nu-i drept în faţa Celui de Sus” — îşi spunea bărbatul, mergand aiurea pe uliţa satului, uitând să se oprească în faţa casei. „Şi cât, pământ să-i dea? Câte vaci? Fata lui trebuie să aibă de toate. Nu! Nu o poate lăsa aşa…” Totuşi se învoi cu viaţa nouă a fiicei sale… „De ce să sufere biata copchilă? Poate o fi bine! Flăcăul îi harnic, nimic de zis! O să le dea pământ, animale, o să-i ajute să aibă o gospodărie frumoasă!” Vestea a însufleţit casa. Toader, fratele Domnicuţei, începuse să cânte din fluier. Cânta dumnezeieşte! Nimeni nu era în sat ca el! S-au strâns tinerii şi au întins hora, până în zori. Domnicuţa era fericită. Era împreună cu alesul ei, şi începuse din nou să zâmbească. Calistrat era mândru şi mulţumit, deşi treburile ţării uneori îl mai puneau pe gânduri… Se mutaseră la el acasă.

Şi într-o zi Calistrat devenise tătic… Se născuse o fetiţă, cu nume de floare.  Îi voi spune Maria…  I se potriveşte mai mult. Sfânta Fecioară i-a fost mereu alături. Dar, nunta, nu s-a mai făcut.  Murise Domnicuţa.  Aşa, brusc, moartea a venit şi a luat-o. O frumuseţe de femeie în pragul fericirii! Gurile rele spun ca fetele din sat i-au făcut farmece, pentru a nu mai fi cu Calistrat… În cimitir, Calistrat îşi strângea cu putere fetiţa în braţe. Lacrimile erau uscate, gânguritul fetei era un fel de rămas bun, de la mama pe care nu o cunoscuse. Acolo, împietrit printre ceilalţi, privind lung chipul iubitei sale, îi promisese că nu-şi va părasi fiica niciodată.

Cu Maria în braţe, Calistrat s-a îndreptat spre casă.

Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.  Maria crescuse. Tânarul bărbat avea nevoie de o soaţă. Şi într-o zi, Maria s-a trezit cu o străină în casă, ce-i devenise mamă vitregă.

Femeia, rece, lipsită de tandreţe, nu a ştiut cum să-şi apropie fetiţa. În lipsa tatălui, mereu o alunga: „Du-te, pleacă la casa ta! Nu ai ce căuta aici!”

Maria tăcea. Fugea în poeniţa de in înflorit pentru a plânge de una singură… Nu îndrăznea să spună bunicilor nimica. Nici tatei. Se temea de femeia cea fără de inimă. Într-o zi, în toamna anului 1941, Calistrat a fost arestat de autorităţi, împreună cu alţi nouă tineri din sat, fiind denunţaţi că îşi pregătesc fuga peste graniţă… Printre care şi Nistor Plăvan, unchiul Mariei. Au fost judecaţi cu uşile închise, fără avocaţi, fără martori, condamnaţi de către un complet de judecată militar la mulţi ani de închisoare. Nimeni nu ştia nimic…

Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata, de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era măcinat de soarta Mariei. Îşi întreba fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveţi grijă de Maria!”

Soarta lui, nedreaptă ca a multora, s-a decis în acea închisoare a morţii. Bătut, ţinut cu picioarele în apă, schingiuit, şi-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea pentru cine să trăiască… aflase că şi Maria murise… Un martir al Neamului Românesc.

După ridicarea lui Calistrat, soţia  înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care ar trebui să-l înţeleg. Dar nu am puterea necesară… dacă dăruia puţină afecţiune Mariei, sfârşitul nu i-ar fi fost atât de crud…

Micuţa Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndrăgea mult fântâna din faţa casei, cu apa cea mai bună din sat. Fântână, care astăzi nu mai există. Au dispărut şi bravi români, au pierit şi fântânile… Ce straniu!  Probabil acea apă de izvor s-a scurs nevăzut spre ei, spre a-i răcori…

Dar, venise momentul refugiului… Clădiri în flăcări, oameni ucişi, „provincii răstignite”, sate şi oraşe făcute scrum, dărăpănate. „Populaţia înebunită de groaza prigoanei şi a furiei de distrugere a hoardelor bolşevice”. Maria suită într-o căruţă plină cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba îngândurată Maria. Nimeni nu mai ştia nimic despre micuţa fetiţă orfană… Calistrat şi cei rămaşi au crezut că Maria murise… Multă hărmălaie! Unii îşi ascundeau în pământ bunurile. Alţii, încărcau căruţele cu ce apucau… Bunicul rămăsese pe loc… Dorea să fie sigur că ai lui vor pleca în siguranţă.

*

Pe prispă stând, l-am privit în tăcere pe cel din faţa mea. Colţurile hărţii României Mari îmi frigeau degetele. O durere mută s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Bătrânul mi-a adus o pătură. „Fată, lasă albumul, ai îngheţat” — îmi şopti îngândurat.  „De ce nu mergi la casa învăţătorului?” — mă întrebă privindu-mă pieziş… Da, drumul spre lumină! Aşa voi face! Trebuie să înţeleg misterul unui destin!  Bătrânul, m-a urmărit lung cu privirea… mă îndreptam spre casa aceea plină de flori. În faţă, o fântână ţărănească. Oare nu era fântâna Mariei? Lângă fântână o troiţă, o lumânare aprinsă… Mă ridic şi citesc cu emoţie: „Ridicată în cinstea românilor căzuţi la datorie”. Cad în genunchi şi mă rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuţa, pentru toţi cei ce au pierit… Mă inundă de undeva o fierbinţeală. Cad… Nu  mai simt nimic…  Deschid ochii. În faţa mea două chipuri angelice. Un bărbat şi o femeie. Femeia de o frumuseţe nepământească, bărbatul, cu ochi luminoşi în care puteam să citesc universul. „Unde sunt?” — întreb şoptit. Ajunsesem ACASĂ! Acasă la Maria!

—————-

Mariana Gurza

(Din. vol. Destine umbrite, Editura Atticea, 2008)

sursa

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s