OCTAVIAN LUPU: Călătorie prin Cronotopul Misterios al Lumii

unnamedCălătorie prin Cronotopul Misterios al Lumii

Orice lucrare artistică realizează un transfer al limbajului autorului în cel al cititorului și o impregnare a gândirii publicului spectator cu sistemul de idei al creatorului.” — Mihail Bahtin

Lumile paralele se creează involuntar de fiecare dată când ajungem în alte spații decât cele obișnuite. Aceste lumi nu sunt direct conectate între ele, ci trebuie să existe un factor declanșator care să străpungă învelișurile de separație. Acesta poate fi un eveniment exterior, dar frecvent el este interior, rezultând din reverberația puternică a unei trăiri ce depășește pragul experienței obișnuite.

Am citit mai demult despre noțiunea de cronotop. Spațiul și timpul formează de fapt o singură entitate, ce nu admite discontinuități. Astfel, dacă revii într-un loc din care ai plecat, spațiul rămâne în principiu același, dar timpul s-a schimbat. Implicit, cronotopul realității a devenit altul. Prin urmare, te afli într-o altă lume decât cea din care ai plecat. Acest lucru s-a întâmplat  și cu mine când, după treizeci de ani de la absolvire, am pășit din nou în spațiul în care s-a desfășurat adolescența mea ca elev al unui liceu militar.

Și astfel, îmi aduc aminte cum priveam aleea lungă de mai multe sute de metri ce se deschidea înaintea mea. Trecutul și prezentul se amestecau haotic într-un joc amețitor. Neașteptat, o punte se deschise și uni cele două tărâmuri. O puternică senzație de sfârșeală puse pe stăpânire pe mine. Din neantul altor vremuri răsări ca dintr-o ceață deasă elevul de liceu militar care am fost în acele timpuri. Ne-am studiat amândoi cu interes. Curiozitatea era de ambele părți. Bucuros, el înaintă către mine și mă luă de mână șoptindu-mi:

Vino după mine!

Căzut în transă, am pornit cu el pentru a revedea locurile în care s-a topit adolescența mea.

Să știi că mi-a fost greu să te aștept ca să revii. În fiecare zi ce s-a scurs din toți acești 30 de ani de la absolvire mi-am dorit mult să mă vezi din nou, îmi spuse el șoptind.

Credeai că te-am uitat? l-am întrebat cu surprindere.

Da, îmi răspunse el, oamenii își uită adolescentul în bezna uitării, cu atât mai mult când este vorba de un liceu militar!

Am tăcut. Nu aveam scuze. El rămăsese atașat acelor spații din care evadasem cu bucurie în clipa când am plecat, fără să privesc înapoi, pe poarta liceului. Am ajuns la rond. Din acesta se desprindeau trei alei către diferitele pavilioane ale unității.

— Îți mai aduci aminte de frunzele pe care le măturam zilnic în această perioadă a anului? îmi spuse el zâmbindu-mi palid.

Am dat din cap cu aprobare. Foșnetul frunzelor veștejite îl auzeam cu claritate. Măturile din nuiele încercau zadarnic să oprească potopul galben-arămiu ce se revărsa cu abundență din coroanele înalte ale pomilor. Eliberat de constrângerile cazone, ochii mei explorau liber acele spații ale însingurării colective de care avusesem parte timp de patru ani ai copilăriei târzii, numite adolescență. Simțeam din nou contactul cu hainele uzate și murdare pe care le purtam în fiecare zi de-a lungul întregului an școlar și ghetele care luau apă imediat ce se așternea umezeala pe asfalt.

Nu vreau să te întristez, îmi spuse el strângându-mi cu putere mâna. Trăirile acestea s-au întipărit în memoria locului și nu vor putea fi șterse vreodată, adăugă el stând nemișcat și privind platoul ce se deschidea larg în fața noastră.

Cum pot să te ajut? m-am surprins întrebându-l. Au trecut mulți ani de atunci, dar nu știu exact ce trebuie să fac!

Mergeam acum de-a lungul aleii ce ducea către pavilionul Învățământ lăsând în dreapta și în stânga clădirile ce adăposteau dormitoarele elevilor. Praful se ridica de pe suprafața platoului desenând figuri abstracte sub bătaia rafalelor de vânt. Retrăiam clipele de așteptare în formație ale raportului companiei la ora prânzului, când îmi doream cu nerăbdare să merg cât mai repede la sala de mese. Dar clipele cele mai tulburătoare erau la apelul de seară, când număram stelele de pe cer întrebându-mă spre ce zare mă va purta viața mai departe. Visele mi se împleteau cu trăiri contradictorii cauzate de un prezent pe care îl refuzam la acea dată, deși eram silit să îi fiu un martor tăcut, supus și docil. Răzvrătirea acelor clipe încă îmi mai otrăvea amintirea, când el îmi spuse:

Ești mulțumit de ce ai realizat în viață de când nu ne-am mai văzut?

Surprins de aceste cuvinte, i-am răspuns:

— Te referi la clipele de reverie când priveam cerul înstelat și îmi proiectam dorințele către un viitor pe care mi-l doream luminos?

— La ce altceva crezi că m-am gândit?

— Nu știu ce să spun, i-am zis încurcat.

De ce nu știi? Ai avut parte de libertate, ai trecut în viața civilă și ai scăpat de încorsetările vieții militare!

— Așa este, dar am luat alte constrângeri asupra mea. Sunt confuz în aceste clipe. Poate era mai bine dacă …

— Dacă rămâneai în armată, nu-i așa? zâmbi el cu condescendență.

Da, așa este. Nu am reușit să mă adaptez vieții civile. Cred că nu am reușit să trec în rezervă. Undeva, am rămas un cadru activ sau mai degrabă un student etern, care nu ajunge niciodată la absolvire.

— De ce spui acest lucru? Ai terminat, totuși, o facultate civilă dintre cele mai  bune!

Am zâmbit ușor ironic:

Uneori uit că am urmat doi ani și jumătate de facultate civilă pentru a termina cei doi ani și jumătate de academie militară! Nu știu ce să spun, dar viața civilă nu a reușit să îmi ofere satisfacția dorită.

— Cum? Gândești că rămânând în interiorul sistemului militar ar fi fost mai bine? mă întrebă cu surprindere în timp ce urcam scările ușii de acces pentru elevi.

Cert, armata este un fel de sclavie, dar pe un termen determinat. Viața civilă este un alt gen de sclavie, dar pe un termen nedeterminat, am monologat aproape șoptit.

Unde este luptătorul din tine? Ce s-a întâmplat cu tine? Nu te mai recunosc!

— Care luptător? Are sens să lupți? Oricum viața nu o poți ține în loc!

Figura lui dârză se întunecă pentru câteva clipe în timp ce mă măsura cu privirea. Nu îi venea să creadă de ceea ce îi mărturiseam.

— Nu mi-aș fi închipuit că vei deveni așa! îmi spuse el cu uimire. Știi bine că aș fi fost în stare să îmi dau viața pentru ceea ce credeam! Cum de ai ajuns așa de deprimat? Nu pot să îmi dau seama!

Lacrimi îmi apărură în colțurile ochilor. Îmi venea greu să cred că metamorfoza produsă în toți acești ani transformaseră un luptător tenace într-un om învins. Da, îi simțeam trăirea. Avea dreptate. La acea dată, fără să îmi pese de mine, m-aș fi sacrificat pentru idealurile pe care le aveam. Dar acum,pășeam cu temere peste fragmentele clipelor prezente considerând că undeva, mai devreme sau mai târziu, acestea se vor sfârși.

Am înaintat pe coridorul lung de la parter. Am coborât pe sub niște scări și am intrat într-o sală de clasă, care timp de trei ani fusese locul în care învățasem asiduu pentru a merge mai departe la facultate într-un efort disperat de a mă clasifica în rândul primilor patruzeci și cinci de elevi din an care aveau acest drept. Îmi revedeam colegii stând cuminți în bănci la orele de clasă și vociferând zgomotos în timpul orelor de studiu. Iar eu, insensibil la mediul fonic agresiv, stăteam și citeam din manualele de învățământ sau din felurite culegeri de matematică și fizică.

— Te mai dor aceste amintiri? mă întrebă el cu interes.

Am dat din cap aprobator în timp ce mângâiam suprafața mată a tablei de culoare neagră dispusă pe mijlocul peretelui din spatele catedrei. Praful de cretă mi se lipi de degete. Simțeam scrâșnetul zgomotos al materialului alb și dens folosit pentru scriere pe negrul murdar al tablei. Buretele parțial umed se afla pus la locul lui, gata de a fi folosit.

Am luat o bucată de cretă și am început să o las să danseze pe tablă. Am desenat un soare, niște nori, un munte și câțiva copaci. Dedesubt, am lăsat să curgă un râu și pe malurile sale am schițat siluetele unor case. În partea de jos am adăugat câteva cuvinte, care să ofere un tâlc acestei desfășurări de imagini desprinse din alte epoci: „Cine cugetă, va găsi în cele din urmă ieșirea din labirint!”

După ce am lăsat jos bucata de cretă, el a luat-o și cu grijă, a adăugat niște raze la soarele pe care îl desenasem, câteva ramuri la copacii presărați pe malul râului și ferestre la casele ce se zăreau. În plus, a desenat și niște stele, abia zărite și dispuse diametral opus soarelui. A mai adăugat și niște cuvinte: „La capătul unei lupte în care ai învins, se deschide un orizont nebănuit la care nu ai fi ajuns nicidecum pe altă cale!”

Nu m-am lăsat mai prejos. Am luat un set de cretă colorată și am început să adaug galben în interiorul soarelui de pe cer, verde peste coroanele copacilor, albastru peste curgerea apei și maro peste siluetele munților. El a zâmbit, a luat setul de cretă și a desenat flori peste cuprinsul câmpiei ce se întindea la poalele masivilor muntoși. A adăugat siluete de oameni, animale și păsări, umplând de viață întregul peisaj.

Și dintr-odată, ca  prin farmec, tot acel tablou a prins chip și viață. Orizontul către un alt timp și spațiu s-a deschis în fața noastră privind tot mai multe detalii ce se adăugau în acel peisaj care începea să freamăte cu sunete, culori și mirosuri dintre cele mai inedite. Ne-am privit încântați de ceea ce zămislisem și luându-ne de mână am pășit în interiorul tabloului pe care îl desenasem devenind una într-un nou personaj al unei opere care abia se scria.

Și astfel, în acea clipă ne-am contopit eu, cel din prezent, și elevul de liceu militar de acum 30 de ani. Ne-am întâlnit peste arcul timpului eu, cel de acum, cu o viziune Zen asupra universului și eu, cel de atunci, un revoluționar dornic să schimbe lumea. Ne-am privit și am dialogat la nivelul trăirilor. Normal, am intrat în conflict, dar la final, m-am unit într-o ființă nouă trăind într-un orizont frumos și mitic, desprins de realitățile întunecate prin care trecusem amândoi. Abia atunci am observat frumusețea lumii în care am avut șansa să apar și să trăiesc. Pentru prima dată am simțit aerul curat al munților, am auzit freamătul pădurilor fără sfârșit și am remarcat realitatea minunată în care mă aflu, toate acestea conferind o atmosferă de legendă magnificului univers ce mă înconjoară.

Am mers în acele locuri pentru a mă întâlni cu mine, cel de atunci, și pentru a stinge un conflict interior din sufletul meu. Așa am făcut și în alte locuri. Experiența a fost minunată. Și din fragmente disparate s-a reconstituit treptat întregul ființei mele. De fapt, ce suntem altceva decât niște conștiințe călătoare pe suprafața imaculată a oceanului timpului aflate într-un cronotop ce ne poartă misterios, dar sigur, către Marea Întâlnire a Lumii?

Octavian_Lupu2Octavian Lupu
București
22 noiembrie 2016

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s