Canonizarea unor împărați precum Constantin și Elena, amândoi politicieni abili și vinovați de toate păcatele abilității politice, oameni cu greșeli doctrinare- Constantin a murit având convingeri teologice semi-ariene și o care nu au strălucit prin cine știe ce virtuți ascetice și de rugăciune, ca și multe alte canonizări ale Bisericii, ar trebui să ne învețe ceva.

 Trebuie să învățăm să nu mai idolatrizăm Sfinții, să nu îi mai transformăm într-un soi de micro-dumnezei.

Sfinții sunt oameni care în viețile lor au făcut păcate și au trăit ca noi- mulți dintre ei.

Care e diferența, însă?

Unii dintre ei au ales o viață de rugăciune și asceză pentru Dumnezeu, sfințindu-se prin aceasta. Asta nu înseamnă că, automat, au devenit și mari teologi, cunoscători perfecți ai credinței sau oameni cu vreo înțelepciune deosebită.

Alții și-au folosit aptitudinile intelectuale pentru a înțelege credința și și-au dăruit mintea și timpul teologiei cu sinceritate și dragoste de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că tot ce au scris și au spus ei ar fi ”lovit” de harul infailibilității, așa cum nu înseamnă că viețile lor personale au fost, în mod necesar, modele de virtute și asceză.

Alții au fost conducători politici care și-au dobândit sfințenia pentru că, în momente cheie pentru istoria credinței au ales să riște, să ia decizii favorabile credinței, punându-și în pericol puterea, libertatea și viața.

Dacă însă căutăm în viețile acestor sfinți nu știu ce mari virtuți morale sau argumente teologice, riscăm să fim dezamăgiți. Sau, cum s-a întâmplat prea ades, să începem să ”înflorim„ cu minciuni pioase, viețile acestor oameni.

Alții sunt martirii care în momente dificile pentru istoria Bisericii, au avut curajul să moară pentru Hristos.

 Deci fiecare sfânt nu a fost în viața pământească un om desăvârșit, cum ne-ar plăcea să credem. Fiecare sfânt a fost un om cu păcatele și neputințele sale care și-a identificat talanții și i-a pus în slujba lui Dumnezeu și Bisericii.

Și Sfinții au făcut și au spus prostii mari cât ei, au avut, ca oricare dintre noi limitele lor, sau chiar fixațiile lor (Apostolul Pavel era, de exemplu, un misogin care credea că căsătoria e o îngăduință, nu o virtute), au fost, ca fiecare dintre noi, prizonierii unui timp și unui context cultural.

Continue reading bogdanduca.wordpress.com