NOUL “COCON” MESIANIC ŞI ALCHIMISTUL-POET: “NOUS”, de LIVIU IOAN STOICIU

Nous de Liviu Ioan StoiciuRecenzie la

NOUS1, de LIVIU IOAN STOICIU

de prof. dr. Adrian Botez

Poezia lui LIS (“Floarea Crinului Regal-Bourbonic”! – deci, se prezumă şi oarece Iniţiere, conştientă au ba, în Arta Regală/ALCHIMIA!) este în atenţia subsemnatului încă dinainte de 1989, iar după 1989, prin generozitatea autorului (care mi-a dăruit cam toate volumele sale editate), am putut urmări, fără lacune, eclipse, ori opinteli prea mari – întreaga sa creaţie poetică. Nu şi pe cea în proză.

În recenzia subsemnatului, la volumul lui LIS, Substanţe interzise, afirmam, acum câţiva ani:

După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura, fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism sau de personalism implicit – poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul metafizic (în care locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise, se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil – în transmodernismul liminal”.

Noul volum, Nous (grecii traduc cuvântul acesta vechi prin minte, inteligenţă, raţiune – dar, mai cu seamă, prin noţiunea de cunoaştere/cunoscător), demonstrează, cu prisosinţă, cât de vii sunt Poeţii autentici.

LIS-2015De la început, spunem: volumul este inegal valoric. Nu urmăreşte, nicio clipă, orfismul exterior şi nici măcar pe cel interior. Nu toate poemele volumului pe care îl am în faţă sunt desăvârşite structural, nici limbajul poetic nu este la fel de supravegheat, cum la anterioarele 6-7 volume de poezie… Dar aceste aşa-zise “deficienţe” sunt compensate, din plin, prin…CU TOTUL ALTCEVA-ul LIS! Cu volumul Nous s-a născut, “s-a re-inventat”, ca Om şi Duh terestru (oare pentru a câta oară?) UN NOU LIS. Având cu totul alte viziuni şi perspective mundan-existenţiale – precum şi cu totul alte urgenţe valorice şi acte taumaturgico-soteriologice.

Volumul are trei părţi:

1O mers când dincoace, când dincolo (regionalismul-moldovenismul verbal “o mers” (în loc de “a mers”) este, poate, o cheie semantică a volumului, pentru cititorul care lecturează, integral, volumul! – “Moldavia Sacra” fiind sub patronajul lui Venus-Parascheva, al Verdelui Regenerator – iar “O” fiind Icoana Ouroboros-ului/Demiurg Cosmic!),

2Jurnal Nous – în care LIS îşi strecoară “scuzele”, faţă de cititor, în relaţie cu scrisul său cel NOU (cuvântul “nous”…românit esenţial!), scris stoician devenit, dintr-odată, ciudat de răstignit-contorsionat (Poezia din acest volum se foloseşte, paradoxal, de “protezele” pseudo-prozei confesive, spre a-şi răscumpăra aripile metafizice!)…,

3Fiecare lucru are rânduiala sa… – LIS nu-şi poate părăsi, cu niciun preţ, în/din nicio lume, Utopia Logos-ului: “Dacă el nu vrea, apoi, îl vom sili NOI (care ne tragem din NOUS!), pe “domnul” Logos, să redevină funcţional-soteriologic, RE-ORDONATOR DE LUME!” – pare că ne comunică Poetul-LIS.

O istorie. PÂNĂ SE RESTAUREAZĂ ORDINEA” (s. mea) – cf. Într-un bordei părăsit, p. 18. Să nu uităm că “bordeiul”, în literatura română, încă de la Mihail Sadoveanu (cf. Hanu Ancuţei – Istorisirea Zahariei Fântânarul, cea de-a noua povestire mistic-extatic-iniţiatică), este simbolul “Cuptorului Alchimic” – în care, trecând materia grosolan-istorică, prin stadiile cele trei: nigredo, albedo, rubedoTrupul-Întunecat-întru-Fier (întru Sfârşitul-Amurgul Zeilor şi Kali Yuga!) – se trasfigurează/transcende în Duhul-AUR SPIRITUAL!

*

Dacă LIS din ultimele 6-7 volume voia, se încăpăţâna să vrea a cosmiciza lumea, dacă spaţiul valah şi-l dorea, cu eforturi anamnezice uluitoare, ca fiind Spaţiul Ritualului Soteriologic (…iar poemul-incipit al volumului de faţă, Răul, p. 7, este, de fapt, o capcană poetică, creând, întru falsă continuitate cu trecute volume, impresia că “bunicul” mort, venit înapoi în istorie, pentru a-şi da singur de pomană, doreşte să re-instaureze iluzia Ritualismului Lumii, într-un spaţiu al Ne-Buniei Uituce de Sine : “Iaca, împart, în stânga şi în dreapta,/dau de pomană, că ai mei m-au uitat”…!) – …ei bine, LIS din volumul Nous este un Damnat Legic şi Hiperlucid. Adagiul camilpetrescian “Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă” se poate transforma, prin noul volum stoician, într-o altfel de formulare a noii realităţi şi a noilor potenţe spirituale: “Câtă luciditate auto-răstignită, tot atâta putere de exorcizare a realităţii, de descântec întru întoarcere a omenirii, la ORIGINARITATE şi NORMALITATE”.

Căci am început, de mult, să ni le uităm, sau să le părăsim derizoriului diavol – “matriţele/matricele normalităţii” fiinţial-existenţiale: “Diavolul în persoană cerându-ne/să fim umili, să stăm/liniştiţi în colţul nostru şi <<să nu ne ocupăm de nimic/deosebit, că se ocupă el>>– dintr-o//silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/apa de la morţi” – cf. Matriţe, p. 19.

Refuzând, cu exasperare, dar şi cu un soi de furor sacer, umilinţa şi liniştea, oarbe şi comode – LIS îşi învăluie persoana androginică-Nous (persoană volitiv-cunoscătoare şi, concomitent, mefientă şi retractilă, faţă de obiectul cunoaşterii: LUMEA CONTEMPORANĂ!) – ascunzându-se/apărându-se (prin revelarea terorii monştrilor istoriei!), de timpul/contemporaneitate/istorie. Se ascunde, precum larva viitorului FLUTURE, în “zeci de metri de pânză”, ca “mumie”: “Înfăşurată în pânză de umezeală, în/zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,/nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu//scot nimic, voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari, cărora/dacă li te arăţi, pălită, trecută,/te aruncă pe uşa cârciumii: că să mergi să-i însoţeşti/în viitor pe cei decedaţi. Sunt/păţită, stau pregătită, înfăşurată în pânză, dată/cu mirodenii – un vestigiu//al unei antichităţi de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică./Nous” – cf. Nous, p. 15.

De observat cum “cucoana” (de fapt, “COCONUL” androginic, CRISALIDA!) îşi fereşte propria istorie (“pălită, trecută”) de istoria comună, precum Stan Păţitul-Iniţiatul – de fapt, istorie decăzută într-un nou soi de comunism planetar, cel puţin la fel de pestilenţial şi de violent, precum cel “antedecembrist”: lumea este decăzută până la “halul-rangul antispiritual” de “CÂRCIUMĂ-MAHALA”, iar locuitorii ei formează o populaţie stranie, respingătoare şi de respins, în cazul oricărui iniţiat întru “decenţa antichităţii de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică” – adică, “vestigiu al unei antichităţi păstrătoare de Mistică a Duhului. Pentru că este vorba, în cazul ispititorilor “ieşirii din nevedere/din mistica istoriei personalizate” – nu de un popor, ci de o populaţie saturnian-entropică, pusă, egal, sub semnul Porcului şi al Cuţitului – dar, mai cu seamă, al Trădării, Distrugerii şi al PLĂCERII/DESFĂTĂRII HAOSULUI/ÎNTRU HAOS – o populaţie “familiarizată cu răul(cf. Ia şi gustă, p. 22): “voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari”.

Manifestările violenţei gratuite, absurde, ucigaşe şi sinucigaşe, totdeodată, ale lumii (aparent real-istorică – în realitate, iluzorie, precum este orişice Consecinţă Penală a Căderii!) nu doar abundă, ci tind să inunde (evident, la modul ludico-vampiric!) chiar Arca Credinţei Vizionare şi a Eros-ului Cosmic (“Am un topor ascuţit!/Dar ce, cuţitul de la bucătărie nu ajunge?/După ce-ţi tai gâtul, umplu un lighean cu sânge şi-l/beau încetul cu încetul…” – cf. Doi tembeli, p. 10)… – …dar, fireşte, vorba Paracelsus-ului borges-ian2: Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (…) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”:

a-“Când dormi, tu mori pentru mine. Îşi/ înfige ghearele în gât: mă urăşti? Apasă prea tare,/ţâşneşte sângele, se sperie,/urlă. Se umple de sânge. Fuge în baie. Uite cum AI/ÎNFLORIT PE CADAVRUL MEU” – cf. E primăvară, p. 16. Thanathos este îmblânzit şi exorcizat tocmai prin fraţii săi mitologici, Hypnos şi Eros: “<<De-ai conduce oşti, le-ai conduce/spre moarte sigură>>, bâiguie ea. La/această oră LE-AŞ CONDUCE LA CULCARE, e adevărat…”.

În definitiv, Dumnezeu Legea-Logos-ul pururi “înfloreşte pe cadavrele”-humă, spre eternizarea Duhului

b-“Mi-au scos/ ghearele şi mi-au limpezit cărările, în sus şi în/jos, adâncind albia sângelui” – cf. Asalturi ale celui rău, p. 20.

Paradoxal: “smulgerea ghearelor” şi “limpezirea cărărilor, în sus şi în/jos, adâncind ALBIA SÂNGELUIgraalic/gradalic (adică, din zona hristic-autosacrificială şi din cea a nous-ului/cunoaşterii iniţiate – “gradale” înseamnă Cartea!) – este operaţiunea specific-alchimică, de obţinere a revelaţiei Heruvimilor Ordinii Celeste!

c-“Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ia şi urechea asta a mea – îşi smulge urechea dreaptă” – cf. Vine din viitor, p. 13. De fapt, celebrul gest “demenţial” (?!) vangogh-ian (al smulgerii urechii vinovat-istorice!) devine unul regenerator: “El râde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrâne, îi/strigă din urmă şi-şi/lipeşte cu scuipat urechea, la loc” – …”cu scuipatadică, folosind “materia primă” demiurgică…!

d-“El nu vede în faţa/ ochilor decât resturi de la abator, pe care se bat câinii/şi păsările. Câinii îi pun ordine în gânduri” – cf. Ăsta e nebun, p. 17.

Câinii îi pun ordine în gânduri”, zice LIS: dar, fireşte, Poetul gândeşte, dincolo de istoria violenţei contemporan-terestre (“Azi, soldaţi împuşcaţi între ei, soldaţi/împuşcaţi de câini, câini/împuşcaţi de soldaţi şi câini împuşcaţi de câini” – cf. Mari reacţii, p. 36) – nonviolenţa resurecţională, a modului filosofic dacico-getico-gotic: “Câinele” este LUPUL FENRIR. Purificatorul şi Regeneratorul. Iar Păsările răpitoarede hoit sunt/devin Îngerii Restauratori ai Luminii-de-Duh!

De ce am afirmat că avem de-a face cu APARENŢA de “deficienţă” a structuralităţii compoziţiei şi a temperării autoritare a limbajului? Pentru că LIS devine, prin acest volum, UN MĂRTURISITOR, care face eforturi titaneşti liminare să-şi schimbe drumul, să-şi afle şi prezerve DRUMUL SACRU, UNIC! – al existenţei misionare (fie şi prin autosacrificiu!) – drumul înapoi, prin istoria destructurantă (istorie toxică, prin care “inTeriorul” crucificării autosacrificiale a devenit “inferiorul” şerpuirii/sinusoidalei, alunecării insesizabile, spre infernalitate: “Are vibraţii inferioare”- cf. nicio fericire nu-l mai atinge, p. 74) , spre Structura de Cristal a Adevărului!

E adevărat, îl ştiam pe LIS un luptător aprig, dar, mai curând, în relaţiile socio-profesionale. Ei bine, în volumul Nous, LIS devine cel mai aprig duşman al fiinţei sale, celei intoxicate, GRAV, de istoricitatea destructurantă şi definitiv-înjositoare, creatoare a Omului/SUB: “(…) SUNT UN SUB (…) a apărut iar unul // la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/omor şi-mi strigă: <<N-ai curaj!/N-ai curaj!>>” – cf. Sunt un sub, p. 8. Sau, mai tragic-existenţialist, dar şi cu o nostalgie infinită, pentrudepartelecel mistic: “Mi-e un dor să/ mor, mă, Gheorghe…” – cf. Doi tembeli, p. 10.

LIS se dovedeşte şi un intuitiv şi vizionar mesianic (al Frumuseţii Eterne şi Intangibile!), dar şi un vizionar/revelator al cauzelor pierderii energiilor mesianice, totdeodată – urmând, însă, faza taumaturgică (auto-vindecare de istorie şi descântec întru revenirea la originaritatea-normalitatea-FRUMUSEŢE): “Nu simţiţi? E ceva/aici care ne ţine departe de noi înşine. Acesta este SECRETUL/FRUMUSEŢII. După ce ne învăţăm cu locul, îl/pierdem din vedere…” – cf. miercuri, 8 octombrie, p. 65.

Unde se petrec aceste fenomene paradoxale? “Aici, unde zeii singurătăţii au apus” – cf. E primăvară, p. 16. Zeii se sinucid întru singurătate, dar, lucizi, ei apun, conform Amurgului Zeilor Gotico-Getici/RAGNARÖKR, dar şi conform creştinismului: numai după şi prin moartea/răstignirea Zeilor Autosacrificiali, se regenerează lumea!

Adică, ÎNVIE DUHUL.

Iar LIS ajută, la modul alchimico-lingvistic, adică, Restaurator de Logos (Logos înseamnă, totdeodată: Cuvânt, Ştiinţă-Iniţiere şi Rânduială/Ordine/Ordonare Cosmică!) – să fie dusă, mistic, bătălia dintre Sulful-Principiu Activ şi Mercurul-Pricipiu Pasiv3, înspre izbânda finală-“ţipăt revelator” a/l Regenerării: “<<Am ţipat! (…) Voia să mă dea demâncare la plantele/carnivore de la grădina botanică a regelui…>>/Înţelegeţi ceva?/ Înţelegem, cum să nu, dădură din cap, trosnind//degetele la încheieturi (n.m.: “trosninrea degetelor la încheieturi” semnifică desfacerea/revelarea Fătului MUNDAN-Noul Ierusalim!), plictisiţi, cei/adunaţi, gură cască,/îndepărtaţi unul câte unul: e ca atunci când/sulful alb, corupt şi/incandescent intră în contact cu/mercurul, în pământ fetid şi se produce fier… ” – adică, se intră, după “fetidul pământNIGREDO şi vizionarul-“zburător-reintegratorALBEDO, în faza regenerării incandescente-RUBEDO! – cf. În contact cu mercurul, p. 28.

Deocamdată, Kali Yuga/Vârsta Fierului nu poate fi depăşită, sau nu trebuie oprită: ea duce spre Noul Ierusalim Ioanic!

Oricât de josnic-infernalizat se manifestă lumea istoriei, Alchimistul-Poettrage cu ochiul” la “nevăzut”: Îngerii sunt peste tot, sub măştile derizorii ale cadavrelor şi ale cruzimii călăilor – căci, dincolo de dorul de a muri, Clopotul Lumii BATE SINGUR – …mai exact, aripi îngereşti invadează cu Noua Lume, peste câmpiile bătăliilor alchimice, din care diluviul naşte (pe sub sau pe deasupra INCONŞTIENŢEI NOASTRE, devenită ISTORIE A VIOLENŢEI ULTIME/APOCALIPTICE…!”) Arca Salvării Regenerative, aflată sub semn de Nou Curcubeu şi de TEI-Iubire Mistică-Eros Agapé: “Mi-e dor să/mor, mă, Gheorghe…/În umezeala serii, îmbătaţi de parfumul/teilor înfloriţi. Îl auzi? Amândoi/văd un clopot atârnat, care SUNĂ DE UNUL SINGUR. Ce/l-o fi apucat?” – cf. Doi tembeli, p. 10.

Alchimistul-Poet, în mod paradoxal, stimulând violenţa “în oglinda veneţiană” (adică, jumătate întru vizibil şi jumătate scufundat întru nevedere!), prin însăşi lucrarea/înfăţişarea sa funcţională! – se împotriveşte, la modul vizionar, prin alter ego-ul său oglindit, unor noi violenţe, adoptând şi insinuând (chiar în momentul paroxistic al luptei/violenţei metafizice!), pentru noi toţi, adoptarea poziţiei revelativ-vizionare, asupra :

1-posibilităţii de “reînfrăţire paradisiacă” şi, deci,

2-asupra “PORTIŢEI DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP”: “Ospătarul îl /roagă să aibă grijă. Vezi, nene, să n-o/spargi, că-i oglindă veneţiană. Veneţiană? Auzi, tu, ăla, din/oglindă, ăsta mă crede bătut în cap…(…) Aşa-i: că m-a părăsit, curva, s-a dus dracului,/ acum miroase urât, n-o îngroapă nimeni,/ mi-am dat şi sufletul pentru/ea…Gata, frumuseţea e putreziciune! (…)/ Vin trei vlăjgani/peste el, îl buşeşte sângele pe nas. Staţi,/fraţilor, că nu v-am zis: energia e liberă…<<Afară, nenorocitule!>> . Nu v-am zis, băi, ce/ e mai important: azi am descoperit PORTIŢA DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP, PE CUVÂNT DE ONOARE…” – cf. Energia e liberă, p. 11.

Cuvântul de Onoare” este Garanţia Divină a Revelaţiei-Logos Restaurat şi a Regenerării prin Logos

Iar definiţia expresionismului liminar, dată de Blaga, în Filosofia stilului, vobeşte foarte clar despre “PORTIŢA DE IEŞIRE A SUFLETULUI DIN CORP – despre Şansa Soteriologică a umanităţii (care nu şi-a pierdut, de tot, percepţia “nevăzutului”!), tocmai prin acceptarea şi asumarea apocalipticului/regenerării/învierii sale, întru supra-existenţialul COSMICO-ABSOLUT:

De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, TRĂDÂND RELAŢIUNI CU COSMICUL, CU ABSOLUTUL, CU ILIMITATUL, avem de-a face cu UN PRODUS ARTISTIC EXPRESIONIST (cf. Lucian Blaga, Filosofia stilului, 1924).

În concluzie: să ne rugăm pentru viaţa Poetului-Alchimist, pentru că, pe de o parte, este singurul care mai posedă, în valea infernală a istoriei, VIZIONARISMUL – pe de altă parte, pentru că Poetul-Alchimist Vizionar este singurul care are curajul să ne pronunţe nouă cuvintele, întru CUVÂNT. Pentru că noi am căpătat o teroare maladivă, faţă de cuvinte – de aceea, ne e greu, ne e silă, ne este frică şi să le rostim (fără să le schilodim!). În locul nostru, însă, ROSTEŞTE (făureşte şi revelează Noile Rosturi, întru Arhitectura Cosmică, întru Ţeserea Semnificaţiilor4, întru Plutirea Arcei spre Cetatea Divină!) – ALCHIMISTUL-POET!

În locul nostru” – adică în locul liotei de laşi, care nu-ndrăznim să ne sinucidem şi să ne regenerăm, prin Cuvânt.

În Locul nostru (spre a revela Locul Suprem!) şi în Numele nostru (pentru a revela Numele Suprem!) – precum Hristos!

Altfel, dacă nu-l vom proteja şi utiliza mistic, dacă-l vom trăda, întru DELIR ASASIN, precum Iuda pe Hristos, şi vom deveni SCLAVI:

1-“SCLAVI” ai violenţei şi “lehamitei”, adică ai dezangajării spirituale/întunecării: “Aşa-i la noi, până la moarte,/UN DELIR//OBŞTESC (…)/Se mai scoală câte unul la masă şi trage o înjurătură <<la general>> (n.mea: Generalul, ca şi la Mircea Eliade, nu este Noţiunea Vagului, ci apelativul pentru Dumnezeu/Rangul Suprem-Demiurgic!) : ‘tu-i/ paştele mă-sii de viaţă (…) ni se face lehamite, ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte, / sufletul îşi ia adio de la fiecare/şi dispare ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MUDARE…” – cf. ‘Tu-i/ paştele mă-sii , p. 9 sau

2-“SCLAVI” ai îndepărtării de viziune, de vederea asupra ORIGINARITĂŢII CELEI ETERN VII, ÎNTRU SUFLETUL/DUH: – adică, îndepărtaţi/înstrăinaţi de Izvorul Luminii-GRAALUL VALAH: “Obosit, obligat să se oprească şi să se întindă/pe câmpul bântuit de suflete ale celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi neîntorşi în/România, deveniţi SCLAVI în străinătate” – cf. Vine frigul, p. 40.

atunci, “Paştele Mă-Sii” (Renaşterea/Învierea prin Mama Cosmică) ne va readuce sufletul “dincoace” de “Portiţa-REVELAŢIE”…în zona “dispariţiei/închidere veşnică/nondevenire spirituală” – …şi nu o retragere în adâncul “Oglinzii Veneţiene”, ci o dispariţie “ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MURDARE…”.

Iubiţi-l, fie şi din interes pur personal şi egotist, pe Alchimistul-Poet!

Dar, pentru a reuşi aceasta, întâi CITIŢI-L, cu smerenie şi osârdie sinceră, întru cunoaştere/NOUS!

Adrian Botezprof. dr. Adrian Botez

***

Note

1 -Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj, 2015.

2 -J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, în Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 345.

3 Mercurul –este un simbol alchimic universal – marchează regresiunea la starea nediferenţiată; După cum femeia este supusă bărbatului, argintul lichid (sau chonein-yin) al chinezilor corespunde dragonului, licorilor trupeşti, sânge şi semen, elementului Apă. Alchimia occidentală îl opune Sulfului, iar alchimia chineză Cinabrului. Alternanţa Mercur-Cinabru(Sulf) (…) este cea a yinului şi a yangului, a morţii şi a regenerării. După anumite tradiţii occidentale, Mercurul este sămânţa feminină şi Sulful cea masculină: împreunarea lor subterană produce metalele”- cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 292.

Sulful – “este principiul activ al alchimiei, acela care acţionează asupra Mercurului inert şi-l fecundează sau îl omoară. Sulful corespunde focului, aşa cum Mercurul corespunde apei. Este deci un principiu generator masculin, a cărui acţiune asupra Mercurului produce sub pământ metalele. Este o manifestarea a Voinţei Cereşti şi a activităţii Spiritului(…) Acţiunea Sulfului asupra Mercurului îl omoară şi, transmutându-l, produce Cinabrul, care este un elixir de nemurire” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.III, p. 281.

Mai cităm, pentru lămurire, dar şi pentru a vedea câtă poezie interioară (deci, comună întregii umanităţi spirituale, ca potenţial, indiferent de “locul social” al alchimistului!) are ALCHIMIA – din alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131 – care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel – Sur les Figures Hieroglyphiques: “Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul – dacă frigul nu îi împiedică – şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…

4 ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. 7. Ciocul/prova ascuţită a vechilor corăbii – Lat. rostrum.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s