VAVILA POPOVICI: Emil Cioran dincolo de culmile disperării

Simpozionul-national--Emil-Cioran-----sensuri-metafizice--etice-si-estetice-ale-operei-[1]Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.

A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu. A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.

Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.

Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.

Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.

Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.

Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!

Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.

Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.

Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.

Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.

În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.

Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.

Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără – de – rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.

Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate…

Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.

Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.

Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.

Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.

Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ. Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran încercă să dărâme o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.

Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.

O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.

Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!

Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine – credința, speranța și iubirea – nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).

Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.

Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.

Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.

Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.

Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s