ALEGEREA

-Viaţa-mi este mai uşoară, pentru că nu am şi n-am avut încredere, niciodată, în nimeni şi-n nimic. Da, în nimeni şi-n nimic. Până şi de Dumnezeu mă îndoiesc, deseori. Aproape mereu. Nu datorez, astfel, nimănui, nimic. Nu-mi fac iluzii, deci nu-mi produc dureri viitoare, vătămătoare, în plus, excesive…

Cel care vorbea era un bătrân. Cel căruia îi vorbea era peretele unei case. Mai exact, era oglinda de pe peretele unei odăi, din palatul său vast, plin de ecouri moarte, gol de fiinţă, gol de gânduri de viaţă.

Imaginea din oglindă îi replică, ironic:

-Dar în mine, de ce ai încredere, şi-mi destăinuieşti frământările inimii tale, ale cugetului tău pustiit de ne-viaţă? Doar eu sunt însuşi simbolul răzvrătirii, împotriva oricui şi a orice – simbolul răzvrătirii împotriva iluziei, dar în numele iluziei. Sunt doar un biet paradox, ţintuit în perete. Niciodată nu respect pe cel care se oglindeşte în mine. Îi demonstrez, matematic, că ar putea arăta, mereu, în modul opus, că ar fi putut exista într-o lume cu totul alta, decât aceea în care, tocmai, a pierdut partida…

Bătrânul palatin tăcu o vreme. Părea că se reculege, că-şi strânge argumentele strategiei pustiului său. Apoi, răspunse, într-un ritm schimbat, imaginii din oglindă – mai potolit şi, totuşi, cu inflexiuni mai agresive în glas, creând impresia de încercare exasperată de a fi concis şi, totodată, sincer:

-Nu am încredere nici în mine, nici în tine. Mă simt singur. Atât.

-Atunci, atunci, poate că trebuia, totuşi, să rişti, şi să ai încredere în cineva din lumea ta – ricană imaginea, tresăltând şi aproape dezintegrându-se, din pricina unei ciudate, inexplicabile veselii sinistre.

-Nu, nu trebuia.A avea încredere presupune a avea speranţe. A avea speranţe presupune a-ţi face planuri de viaţă. A-ţi face planuri de viaţă înseamnă că ai de gând să trăieşti, să iubeşti viaţa. Dar a iubi viaţa înseamnă să ai încredere în viaţă şi în cel care ţi-a dat-o, sau împrumutat-o. Nu se ştie de ce, cu ce scopuri. În niciun caz, nu din altruism – nu există altruism…

-Dar eşti creştin, bombăneai chiar tu, prin palatul ăsta cu fantome paralitice…

-Gata, lasă-mă, te rog, cu Hristos al tău şi cu bombănelile mele… – se impacientă bătrânul, parcă şi mai îmbătrânit.

-Bine, bine… – îl linişti imaginea, împăciuitoare.

-Cum îţi spuneam, eu n-am încredere în El. În bunătatea şi generozitatea Lui, în libertatea pe care pretinde că ne-ar fi dat-o, nouă, făpturilor umane…Acolo, în aiureala aceea de paradis… – ce metaforă stângace a minciunii! E, fireşte, totul, o imensă păcăleală hipnotică. Nu ştiu cu ce scop, repet. Pe de altă parte, tu, om, nu faci nimic înafara celor care ţi-au fost impuse, dictate şoptit, dar insistent, persuasiv, în inconştient, dinainte de Facerea Lumii. Iar dacă încerci să fii liber…

-…Cum sunt eu, bătrâne, cum sunt eu… – îl zgândări, aproape cântând, imaginea din oglindă.

-Nu eşti nici tu . Eşti obligată, în clipa asta (plănuită încă din negurile Facerii!), să mă oglindeşti. Eşti obigată să mă contrazici, în imagine întoarsă, pe dos. Eşti obligată, acum, să stai în faţa mea – iar mai târziu, să te răzvrăteşti şi să oglindeşti cu totul altceva – pustiul perfect.

-Da-da, ai impresia, bătrân nebun, că-ţi mai lipseşte mult, ţie, să fii chiar tu acea perfecţiune pustie! Aiurea. Chiar nu-ţi dai seama că poţi fi liber să faci ce vrei, dar ţi-e frică să vrei, ţi-e frică de puterea ta de a alege? – se impacientă, iarăşi nu se ştie de ce, abia simţit, imaginea din oglindă, tulburând şi murdărind argintul viu.

-Liber…Te voi sparge, pe tine, dublul meu. Şi crezi că însuşi actul de a te desfiinţa pe tine nu a fost plănuit, în amănunt, cu o minuţie drăcească, de Cineva, Cândva (imprecizia aceasta în exprimare nu-mi aparţine, mi-a fost impusă!)? Şi dacă mă manifest în vreun fel – de ce sunt obligat s-o fac aşa, şi nu altfel? Şi, dacă n-aş acţiona, de ce, cine ar decide, iarăşi, staticismul meu teatral? Eu? Nu. O boală, frica, neputinţa – toate sunt date predecesorii. Totul este, în univers, artefact. Falsuri organice. Falsificări incredibile, la scară cosmică.

-Măcar să ai iluzia libertăţii – nu te ispiteşte? – sparge-mă! – îl îndemnă, cu hotărâre, imaginea din oglindă, imaginea îndelung zădărâtă de pasivităţile hamletiene ale bătrânului palatin…parcă începând, deja, să se retragă, să se şteargă, convinsă, brusc, să fugă din luciul metalic.

-Nu. Nu te voi sparge. Sparge-te singură, plesneşte de căldura ideilor tale, transfuzate din firidele secrete (de care n-am îndrăznit, vreodată, să mă ating, să încalc, astfel, legea tăcerii mistice…a uşii închise, pecetluite, mereu, cea de-a douăsprezecea! ), ale minţii mele. Sparge-te singură, dacă tu consideri că moartea prin sinucidere este expresia liberului arbitru. Nu. Nu. Este, totul, mai ales moartea! – totul este prevăzut, cu cruzime, în Plan! – se încăpăţână, sumbru, bătrânul palatin, foindu-se, involuntar, pe catifeaua jilţului, pus în faţa oglinzii.

-N-ai iubit, n-ai urât, n-ai îndrăznit să trăieşti, de frică să nu-ţi contrazici teoria ta pesimistă, obsesia ta neagră…de frică să nu-ţi dovedeşti, tu ţie însuţi, că poţi să faci asta (care o fi, ceva!), că poţi fi liber s-o faci – se încreţi imaginea oglindită. Eşti laş, deci eşti mort de mult, eşti mort de când ai început să crezi asta şi astfel, de când singur te-ai declarat paralitic, şi-ai decis să-ţi plângi de milă! – insistă, tot mai intens, dar tot mai vagă şi tulbure, imaginea din oglindă, decisă, parcă, să plece, să se smulgă din luciul oglinzii, să suspende o discuţie maladivă şi pernicioasă, până şi pentru amestecul de cristal şi argint viu. Dar, brusc, se decise să rămână în dezbatere:

-Poate ar fi fost bine să rămâi, totuşi, dator cuiva: datoria te-ar fi legat sufleteşte de o sursă proaspătă de energie, ţi-ar fi trezit doruri, ţi-ar fi deschis ochii înspre tot ce-i frumos…căci habar n-ai, dar lumea asta, atât de grijuliu ocolită, evitată de tine, este plină de un negrăit farmec! Ar fi fost o datorie plăcută, nu crezi, bătrâne? Fii sincer, măcar acum, la final…

Bătrânul se smulse, parcă, dintr-o mlaştină de păcuri, caracatiformă – şi o făcu spasmodic, iraţional, cu exasperarea ultimei scântei de viaţă:

-Dacă tu crezi că alegerea presupune libertate, atunci te voi opri să alegi. N-ai dreptul, tu, sclava mea, să fii mai liberă decât mine, stăpânul tău…Oprindu-te pe tine, sclavo, de la liberul arbitru – voi alege eu.

Şi bătrânul lovi oglinda cu un baston masiv, dintr-un lemn greu, cu măciulie de aur – făcând-o ţăndări. Scântei săriră, mii, din luciul oglinzii sparte, ca la un scurt-circuit electric. Din sutele de cioburi, răspândite printre beznele pardoselii odăii, îl privea, acum, intens, clar şi ironic, imaginea sa, multiplicată halucinant. Din toate variantele imaginii sale vuiau, ca valurile mării, sute de voci:

-Ce te vei face acum? Nu te puteai suporta pe tine, cel unul şi singur! Când erai singur, unul singur, erai gâtuit de teroarea, de spaima diabolică de a trăi, de refuzul delirant de a-ţi asuma datoria, ori libertatea, de a exista, convingător, sau, măcar, sugestiv. Dar acum, acum, când teroarea s-a multiplicat, de sute de ori, în sute de variante de existenţă ale imaginii fiinţei tale, toate terorizate de frica de a trăi – ce vei alege, cum vei alege? – şi ecoul sardonic al vorbelor din beznă vui, enorm, înspăimântător, asurzitor, ca şi cum era iminentă ciocnirea fatală a lumii palatinului, cu nişte stânci subacvatice, necruţătoare, dintr-o strâmtoare apocaliptică – Scylla şi Charibda.

Bătrânul îşi acoperi capul şi urechile cu palmele-i, brăzdate, pe dosul lor, de riduri incredibile, de vene umflate ca şerpii uriaşi, ai junglelor îngrozitoare – se zvârcoli câteva momente, apoi se prăbuşi mort, peste sutele de variante ale imaginii unei vieţi ocolite, evitate cu grijă (într-o eschivă mereu savantă, dar mereu sterilă, falsă din origini!) – imagini ale unei vieţi amăgite, trădate şi netrăite. Imagini care, acum, se cutremurau de un râs satanic.

…Totuşi, alesese.

Dar, ca în orice oglindă, alesese pe dos.

Adrian Botez

***