Negustorul de oale

Cãlãreti în platosã de-aramã trec pe ulite,
zurgãlãii cailor se-aud si-n casele închise.
Cine-a cãzut peste prag pe prag a rãmas
cu sunetul asurzitor în urechi.

De la-nceput ai venit într-un vas
si cioburi se va face la sfârsit.
Ajunge o mãciucã la un car de oale – s-a spus,
fãrã sã se vadã ce-i scris pe zurgãlãii cailor.

Oale dupã oale, în mijlocul bisericii,
oamenii au asezat pentru smirna aprinsã,
ca fumul si mirosul iesind din ele
sã le întoarcã fiecare la casele lor.

Cei ce le-au dat pe arginti,
negustori de oale în curtea olarului,
s-au gãsit cãzuti peste prag,
cu oala spartã lângã stâlp;

numai cine a ajuns s-o aseze pe vatrã
a vãzut focul ridicându-se din ea
si, pe zurgãlãii cailor de sub cãlãreti,
literele:
„Sfințenie Domnului!”

*

Pe vârful muntelui

Înainte de a privi muntele
si sã vezi stânca, fãcându-se pulbere,
dacã ai fi închis ochii,
L-ai fi vãzut
pe Cel ce pentru o clipã a stat pe ea
si L-ai fi auzit, spunându-ti:
Nu muntele conteazã,
ci piatra în care talpa mea s-a înscris!

Acum, strânge fãrâmele de piatrã
sã vezi ce ti s-a scris
cu dalta pe fatã.

*

Steagul de pe munte

Omul a obosit. Este mai bãtrân ca
muntele; mâna abia o mai ridicã
pentru a decide soarta celor din vale –

unii asteaptã sã-i vadã lumina
rãsfrântã din palmã,
altii se înfioarã de umbra-i
întinsã rece pe frunti.

Omul se sprijinã în toiagul mai bãtrân
decât el; picioarele îi tremurã. Cei doi
însotitori îl aseazã pe-o piatrã –

ei îi ridicã mâinile spre soarele
ce se trage sub pleoapa noptii,
dar cine, Doamne, i le coboarã
ca semn pentru ceilalti?

Nu se mai stie de-i om. Cu bratele întinse
de cei doi, ca si cum ar fi pe-o cruce,
l-a prins asfintitul soarelui –

unii îi simt rãsufletul cum îi umple
ca o ploaie de foc,
ceilalti se zbat sub umbra mâinii,
pânã li se întunecã ochii
si îi cuprinde frigul.

*

Vlãstarul

Cel ce scoate cu mâna tãciunele aprins din foc,
într-o clipã, îti schimbã hainele murdare de pe tine
si te îmbracã în altele curate –

Tu dor îl vezi într-o vâlcea, cãlare pe-un cal rosu,
oprit între mirtii cu flori albe, mirositoare,
în mâna dreaptã cu o funie de mãsurat.

Cel ce mãsoarã îti sapã numele în piatrã cu dalta aprinsã,
într-o clipã, te împrejmuieste cu zid de foc
si-n mijlocul locuintei îti dã o vitã de vie –

Tu invitã-l la struguri pe cel ce îl vezi lângã tine,
lasã-l sã stea la umbrã, când soarele-i la amiazã,
si-n frigul noptii, sã se-ncãlzeascã la zid.

*

Însemnați cu degetul

Animalul însemnat nu poate fi adus jertfa,
în templu, dãruit focului,
doar omul însemnat cu sigiliul înrosit
poate sã ajungã pe tronul de foc.

Cel ce umblã pe ulite, ziua, îi înseamnã cu degetul
pe cei din care sabia Domnului muscã,
pânã la amurg nu mai rãmâne niciunul
din care focul sã se întretinã.

Noaptea, cel cu sigiliul înrosit în mânã
aleargã pe ulite ca o palã de foc,
el trebuie sã îl gãseascã pe noul nãscut
sã-l însemne cu fierul pe umãrul drept.

Dumitru Velea, 1/16/2015