BIET FAUST

când frunzele de toamnă plâng pe vânturi
iar sufletul mi-era fereastră spartă
s-a fost oprit un inorog la poartă:
furtuni se curmă şi-aud cereşti cânturi

s-a fost întors Iubirea –  o credeam moartă
dar amintirea-aprinde noi parfumuri:
nu ştiu nicicând ce-mi este scris în soartă
când slovele de foc s-or stinge-n fumuri

dar clipa când în braţe Frumuseţea
o strâng ca pe un prunc de zeu zănatic
e-atât de vie – pentru-un bard lunatic:

valsează-extazul cu – plutind – tristeţea
…precum biet Faust strig: „opreşte – clipă!”
…îngerii mor: rămâne gust de-aripă
***

Adrian Botez