Ioan Vasiu: TÂRZIU ÎN CUVINTE

Ioan Vasiu (portret)2

Dor de Transilvania

Când vi se face sete de cuvânt
când dorul greu al munţilor v-apasă
când râde ceru-n dimineţi răsfrânt
veniţi în Transilvania frumoasă !

Când apele se prăbuşesc pe stânci
şi creşte pâinea aburind pe vatră
când se aud tălăngi prin văi adânci
veniţi în Transilvania de piatră !

Când păsările se-mplinesc în zbor
şi-amiaza-n sate vrea să mai rămână
când visele pădurilor ne dor
veniţi în Transilvania Română !

.
Vitala posibilitate

luaţi-mi imobilul, luaţi-mi grădina
tăiaţi-mi firele ce-mi asigură lumina
luaţi-mi şi singurul covor persan
chiar şi abajurul ce-atârnă-n tavan
luaţi-mi telefonul prin care uneori
mai ţin legătura cu părinţi şi surori
serviciul acesta frumos de rubin
pe care niciodată nu l-am umplut cu vin
sau yala chinezească ce o am la uşă
ori soba obosită de atâta cenuşă
şi patul luaţi-l aşa cum e el
să dorm în picioare ca şi un tembel
că dacă stau puţin şi socot
mă pot debarasa aproape de tot
dar lăsaţi-mi atât: un creion şi-o hârtie
şi posibilitatea de-a gândi şi de-a scrie !…

.
Sens

cu poemu-acesta mă mai cert, mă-ngân
drumul către oameni trece prin amiază
cine mă coseşte ca pe-un braţ de fân ?
cine mă colindă şi străluminează ?

unele cuvinte se întorc `napoi
păsări care-n ceruri nu vor ştii să moară
cine mă alungă dincolo de ploi ?
cine mă aşteaptă într-o primăvară ?

.
Poezia vieţii

când pâinea aburindă se zbate în desagi
declar şi luaţi aminte la ceea ce vă spun
prieteni de oriunde, prietenii mei dragi,
că poezia vieţii e tot ce am mai bun

când porumbeii păcii în palme poposesc
spre-a ciuguli căldura acestui secol dens
de la tribuna zilei necontenit rostesc
că poezia vieţii e unicul meu sens

când anotimpul tânăr ne-adună la un loc
vă zic cu voce tare, chiar dacă v-am mai zis
de-atâtea ori – sau poate nu v-am mai zis deloc –
că poezia vieţii e singurul meu vis

când dimineaţa cade ca şi un abajur
peste oraşu-n care iubita o rechem
cu conştiinţa trează şi limpede vă jur
că poezia vieţii e ţelul meu suprem…

.
Dispreţuire

Detest iubirile din interes
Detest minciuna cu picioare scurte
Detest elogiul rostit mult prea des
Detest intruşii care-ţi intră-n curte

Detest grandomania din belşug
Detest eroul care stă ascuns
Detest politicienii care sug
La două ugere ce sunt de muls.

Detest fricosul ce se dă viteaz
Detest beţia de cuvinte oarbe
Detest persoana groasă la obraz
Detest duşmanul ce din ochi ne soarbe

Detest sporovăiala fără rost
Detest amorul rostit rar şi lent
Detest poemul plicticos, anost,
Detest poeţii care n-au talent.

.
Apogeu subţire

Acum, când anormalul e normal
În ţara care geme şi suspină,
Te-aştept iubito cocoţat pe-un val
Cu inima de deznădejde plină.

Îmi suflă vântu-n buzunarul gol,
Distracţiile-au rămas o amintire,
Trec zile-nşiruite ca-ntr-un stol
Spre-un apogeu fantastic de subţire.

.

Cărări de dor

de-atâta iarnă-mi vine să m-ascund
între poeme pân` la primăvară
să beau paharul nopţii pân` la fund
şi-n zori să-l umplu cu iubire iară

îmi înfloresc la tâmple ghiocei
îi simt de-o vreme însă nu îmi pasă
şi-un stol de vise zburdă-n ochii mei
iluminând cărările spre casă

în geamul dinspre ziuă bat ninsori
suspină coala albă-n palma dreaptă
mi-e dor amarnic, parcă tot mai dor,
de cei ce-n sat mă strigă şi m-aşteaptă

.
Târziu în cuvinte

îmbătrânesc şi asta mă-ntristează
nu vreau să cred că e adevărat
rămâne însă-n continuare trează
ambiţia-mi neştirbită de bărbat

chiar dacă flori pe umeri or să-mi cadă –
e o destrăbălare într-un fel –
eu încă te aştept pe aceeaşi stradă
încrezător în unicul meu ţel

e-atâta de târziu între cuvinte
şi nu-nţeleg ce ar mai fi de spus
când zi de zi pământul ne mai minte
c-un răsărit sau poate c-un apus…

.
Rechizitoriu

te-ntreb, Maria, până când se-ascunde
lumina dimineţii-n ochii tăi,
de ce mai plângi şi-acum în somn şi unde
îţi faci din fânul dragostei, tu, clăi ?

în care apă-ţi speli iubirea oare
la umbra cărui arbore-odihneşti
şi ce cocor învaţă cum să zboare
în palma ta, ca-n vremuri de poveşti ?

pe cine-aştepţi privind lung se ferească,
de care anotimp îţi este dor
şi unde fugi când noaptea e albastră
pierzându-te atâta de uşor ?

cât din melancolia ta-i fardată,
de unde vii şi unde mergi de fapt,
de ce nu dai crezare niciodată
fiorului, de parc`ar fi inapt ?

n-aş vrea iubito să te-ntreci cu gluma
privind ironic propriu-ţi univers
de nu-mi poţi da răspunsul tău acuma
aşterne-l pe hârtie, într-un vers !…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.