Petru Solonaru: NUMELE INOROGULUI

Petru SolonaruNUMELE INOROGULUI*

O poveste glifo-smaraldică îl cheamă pe abatele toledan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (născut chiar în an cu Luis de Gongora, 1561!) pe o cale a cunoașterii spre „Dincolo”, locul fericirii, în Triunghiul Emiliei-Romagna, care lasă vederii Edenul, Romania hiperboreană – Dacia Trigonului cu baza în „Po”, Pontus, oaspetele Oceanului Potamos, acolo unde Cerul sărută pământul. Ne aflăm la momentul primordiei timpului, căci, stăruie autorul ADRIAN BOTEZ, este „primăvara devreme” când, știm, planeta noastră a fost odrăslită să jur-împrejureze Soarele. Întâiul echinocțiu!….

….Și suindu-se pe cărările purificării prin Țara ce iese din margini spre a intra în nemărginiri, Romagna, pe Axa plaiului/raiului, magul(abatele/călătorul inițierii) ajunge la un Han/puntea, meleag al rugăciunii și meditației, locul unde somnul și visarea sunt în simetria „morții”, peste podul luminilor-„Po”, Iordanul valah, Înțelesul așadar, arc trecut într-o altă poveste, la îndemnul Circei, chiar de sofianicul Ulisse,întru-a poposi la cimmerieniipelasgi din miazănoaptea Euxinului la cetatea Halmyris, străjuielnică a țărmurilor săvârșirii. Aici (și acum!) întâmplarea (cea din templu….) îl face să asiste și să primească ceremonia confesiunii unui strainic muribund ce își încheia hagia frământatei vieți printr-o fantastică istorisire ținând de taina sa, alăturată rugăminții, de-ar fi demn acela, să capete în ultimele clipe ale sale trupul lui Crist, ecleziologica mântuire.

Misteriosul peregrin, ucenic al mrejelor, supus a trece harurile, era în descendența unui conte de Ferrara/ Ferrum Daciae, Dava Magiei Fierului, și, deși de două ori născut spre desăvârșire, fu despuiat de rang și vlăstărie de fratele mai mare și trimis să împărtășească neodihna colbului drumului. Nobil, el are tăria de a uita povara vinovăției distrugerii familiei și dă lupta vieții înscrisă în Pravilă, asemeni lui Arjuna din Bhagavad–Gita, și își recucerește Numele în fața zeilor pământului într-o ucenicie a faptei jertfitoare. Astfel, ca neofit, ce a învățat deocamdată totul de la viață, urmând a muri spre a învăța ce-i a muri, el accede la știutura osebirii între cerc/ domeniul trupului și cunoscătorul cercului, Divinul, Punctul, Centrul, descoperind în vremelnicia lucrurilor statornicia lui Dumnezeu și, mai ales, că doar timpurile confuze se năruiesc în fața citadelei Clipei veșnice a Aceluia din noi. În cei 60 de ani (nunta de Smarald!….ce se va desluși mai târziu) se încrucișase/predestinase cu însemnate trăiri ale freamătului și fascinației, între pulsiunile părtinitor-individuale și prevenirile imparțiale, cosmice trimițând către un sens al Decindei fenomenelor, către Enigmă. Înțelesese ca atare fatuitatea credinței că timpul curgerii/istoriei ar însemna un lucru oarecare dincolo de obârșiale așezări mnezice…. Iubise, ucisese în căință și necăință. Într-o amiază a tinereții sale ( Ceasul douăsprezecimii!… punctele cardinale în cele trei dimensiuni) sub angoasa sinuciderii chiar, s-a apropiat de vârtejuitele ape ale râului „Po”/simbol al dizolvării, cel al gnosticii orale păstrătoare a cheii cărții fără de file, unde peste câmpia/aludelul regenerării de un verde singular a luat aminte cu inima Cumințeniei la ce se întâmpla în Lumea Cealaltă.

Pe boltă se scurgeau nori, urmați în nedespărțire pe pământ de umbre, maculaturi ale unui joc apocaliptic dintre splendori și abise. Din fiece umbră pe țarina romagnolă, mărturie a ceea ce urmează, se întruchipa câte o lumină cumplită precum a fulgerăturii. Apoi oricare adâncă și hieroglifică reflexie, molcomindu-se ascendent, căpăta menire transparentă de înger, și astfel sute de mesageri ai eterului, între drumul Șarpelui și Calea Fulgerului, între ideograme, numere și Cuvânt sub jocul cabalistic al șahului, amintea de Ghematria celor Treizeci și două de poteci minunate și esotere ale Înțelepciunii, adică zece infinități și douăzeci și două de litere ale plecării și întoarcerii la UNU. După aceea, centrifugal, s-au constituit într-o horă de văpăi, întoarse către copacii dumbrăvii din apropiere, sub articularea unui dulce rugăciunar/teurgie a iubirii. La serafima invocație, de sub coaja unui ulm ( el însuși lăcaș al zânelor/dryade, adulmecătorul lui Hypnos dar și kathartic sapient) printr-un abur (deochetor vis al volburei, al polimorfiei) apare chipul paradisiac al unei Femei marmoreene (așadar, iată, epifania Ascunsului!), fiind chiar Fantasma, Năluca, Moartea, ce, acum (și aici!), dansa exaltată în mijlocul transparenței îngerilor, prenumind parcă strălucirea Verbului. Sub descântecul focului cherubimilor tânărul se înamoră de fermecata moarte ce, semnalându-l, îl chemă îmbietor să se azvârle, și el, în vâltorile Ciuleandrei, cea între un „ieri” fără matrice și un „mâine” în afară de soroc, musai în Centru, locul obârșiei ce face contingența între sus și jos, astfel neclintirea vieții (eternitatea), deprinderea „a muri”. Însă în aceeași clipită când mirele-apostol al caduceului hermesian, cel al trezirii, spunându-și: „Eu sunt Aceea!”, se însufleți spre sâmburele vâlvoarei, toată angelitatea s-a velnicit iar în pară nestăpânită și, deasupra acesteia, chipeșa moarte deveni o vastă făclie într-o prorupere de incendiu cosmic ( „Focul Timpului de Apoi”, kalanala hindușilor, distrugătorul universului la încheierea unui ciclu din devenire). Dar, minune!… În inima Roții nimic nu ardea…totul era dincolo de aparențe. Foc incombustial, fără cremațiune de substanță. Văzu baletând fiare și arbori în suișul providenței, iar în mijloc Dansatoarea-Moarte închipuia un Inorog în flăcări, sfera celui de-al Șaptelea Cer, Vindecătorul, pe a cărui frunte scăpăra smaraldul sapienței mântuielnice. Se trezi peste un puhoi de vremuri către valurile aceluiași „Po”….În luciul instabilului lichid îl privea însă alteritatea, de data aceasta un moșneag însoțit de o călcătură de lumină ca un balaur bicefal, unul de lebădă aletheic și unul șarpe/ vasiliscul Lethei, ucigătorul cu privirea, ce-l învăluia și-l parodia și parcă scrutând întâlnirea a doi copii, jucăuși și cruzi (Adam și Eva) „care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă – legică, barbară, tainică și ucigașă, precum sunt toate făptuirile lumii”.

În miraza îngânatului, a impurității minții, Narcis, efemerul, tresărea o alta, adevărată, Oglinda, cea a tăcutului Androgin, Încreatul. Umbra orbitoare a celor doi arbori paradisiaci, ai Vieții și Cunoașterii Binelui și Răului, cerea să se unească în Oglinda divină cu adevărul luminii acelorași.

Prin mărturisire, iată, pereginul vizează mântuirea sufletului său atât de ignoranță cât și de durere!… Ajungând la realitatea eternei morți, cea noumenală, el depășește ființarea vieții, fenomenalitatea, adică translează de la clintire la neclintire, de la cerc la vârf/culme într-o elevație spirituală. Iar aceasta concomitent prin exercițiu (hora) și într-o detașare de larma mentală tributară deșertăciunii, când ultima reflexie este spre zeu (cum a fost în illo tempore), spre Oglindă nu spre oglindiri. Astfel el capătă puterea de a ști ce este a fi, drept hiero-silaba OM, cea ne-năruitoare. Intrând în Horă/Anamneză, el nu se se mai leagă de cercuire, ci trece spovedire naturii lăuntrice a axului, a statorniciei….

În continuare, peste istorisirea pelerinului, spre a o împiedica să se prăbușească, povestea abatelui, în valență cu Ouroboros, vine și o înconjoară, cu un alt cerc, cu taina/esența iarăși în Pomul de lumină/ Moartea pură, cel al resorbției ciclice, eternă întoarcere, ca aprindere a stingerii în viață, adică moartea ce purcede din viață și viața ce intră din moarte. Și astfel, lumea se asigură de echilibru: „coincidentia oppositorum”! (reunirea coagulării cu dizolvarea), dându-i dreptate lui Heraclit că „Drumul în sus și drumul în jos sunt același lucru” (Ipolit), întrucât potrivnicele țin de iluzie numai.

Ca prin ceață din cârnosirile celui în agonie un fum arzător-veninos se prelungea spre chipul abațial drept trup geamăn al bătrânului peregrin, „iscându-se, astfel, în ființa lui un balaur cu două capete, unul de lebădă și unul de șarpe”, acest al doilea corp al umbrei era o femeie a pojarului luxuriei. „Limbi de foc turbate, roșii și albe – îngânări ciudate, tot mai ascuțit-șuierătoare, începură să se înalțe, începură să-i lingă fața abatelui, cu tumorile și leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit și întru totul înrobitoare, prin fascinație…

Sacerdoțiul, cu disperare, fuge din/și spre ucigașa beznă…. În urma-i hohotul morții, iar pe veșmântul său negru „crescură aripi de aur”/straiele agatârșilor…. El se rostogolește (primește deci rostul golului) din coasta dealului într-un fus (iarăși, grindei!) dincolo de zări/ de a privi, în lumea îngerilor văzduhului (unde se vede duhul!), ajungând în „iarba înaltă”/ în ascensional, la răscruce de drumuri (deci în Cale!) și este, la rându-i, aflat când prin pâcla dumbrăvilor se topea un fantastic unicorn cu smarald în frunte, iar un viitor pelerin dintr-o nouă poveste și mai tulburoasă începe, din iertăciunea gurii, a vorbi sibilinic, sub aripa inspirației poetice. Era discuția, ne dumerim, iar de licorna bunăvestirii, de salvatorul Arcei lui Noe, de raza spirituală pogorâtoare a divinității în creatură și, peste acestea, de drumul spre aurul filosofiei.

Adrian BotezAdrian Botez știe cum, sub arcanele flăcării inimii înnodate de tăciunele minții, nu-i timp să dăruim mult trupului/fumului, întrucât prin aceasta, invers,în adânc, scăpătăm sufletul/lumina, pierdem cristosul și,astfel, încearcă a ne inspira că alături de inorogul (De-Ne-Nimeritul, De-Ne-Țintitul) ce-și sărută moartea, drept Fecioara (Ne-cunoașterea), noi trebuie să ne re-întoarcem în Pădurea Verde (Raiul veșnicului Răsărit!), unde sunt sacrele rădăcini ale Pomului Vieții, îmbrățișate de cele ale Pomului Cunoașterii Binelui și Răului, încotro iubirea țese înțelepciunea, deci pânza lui Lethe (sfârșitul unui ciclu cosmic) spre dragostea sapientă a Aletheei (nirvana), fiind el Al Treilea Ochi. La „Po”-Veste!… Unde, respectând alchimia lăuntrului, unicornul neutralizează substanțele, înțelegând neliniștea/ toxicitatea apelor terane (valurile narcisiste), dar și reflexiile/ orbirile Oglinzii ca pricină a Căderii Dintâi. Acesta e Calea înturnării atroposeice (Atropos cea Neîndurătoare!), sfoară între lumi a Androginului „hic et nunc!”, căci pecizează psalmistul (91:10): „…Se va înălța puterea mea, ca a inorogului și bătrânețile mele unse din belșug”.

Cu fiecare poveste din poveste, Adrian Botez ne prenumește că: INOROGUL ESTE ÎN NOI! Și că el, unicornul, prin noi poartă smaraldul fidelității față de divinitate în aspirația noastră către Absolut.

Numirea Facerii ( iată poesia „in nuce”!) s-a iscat, se cunoaște, chiar cu „Numele Inorogului”, iar lumina sa verde, smaraldină reprezentând Logosul divin, descoperă arta inițierii, frumusețea sacrului și inspiră pe cel ales la cunoaștere directă, căutarea centripetă.

Adică cel ce trece/transcende „Po”-ul (podul lumilor)/povestea, înțelegerea/ învierea în Șapte zile de ardere kogaionică spre Hanul (Noul Ierusalim) cu îndemnul: „Visita Interiora Terre Rectificando Inveniens Occulum Lapidem” (Vizitează interiorul pământului și, rectificând/distilând, afla-vei Piatra Ascunsă, Filosofală)….Cunoaște-te pe tine!….în duh aerial, foc spiritual, în osialitate, unde legile locului și timpului nu-s în clintire. Asemeni abatelui, ale cărui haine obișnuite, noviceale, ale treptei smereniei de jos (nigredo), ale izgonirii primordiale, altfel zis, dobândesc prin trezirea centripetă subțirimea duhovnicească, a spiței de sus (rubedo), tot așa, sub înrâurirea Marelui Tăcut, cel inițiat, sub straiele cunoașterii și soteriei, se apropie de chipul de lumină al flăcării morții, închizând ușile simțirii („nemuritor și rece”, previne Eminescu). În ascultare!….

El se dezbracă de trup, îmbrăcându-se în odăjdiile splendorii pentru a traversa vămile văzduhului prin auzirea tăcerii, în meditație și contemplație spre o realitate mai înaltă. Ieșirea din trup stă, așadar, în cerul intrării în Sine. Prin moarte sufletul se „taie„ de corp; prin înviere amândouă se unesc și îndreaptă astfel păcatul neascultării…. pieritorul ne-pierindu-se.

A ieși intrând, „a învăța muri” (cum spune Confucius), este a umbla pe Calea împărătească a timpului mistic, nu pe cea a abaterii horei/mișcării vremurilor. Căci cel de a odrăslit în sine foc și căldură nepieritoare, sugerează Adrian Botez, nu se teme de flacăra morții; lepădând legăturile pregetării, primește dezlegul seninătății inorogului, al nemișcării grindeale. Flacăra morții este o scară teurgică spre Sfânta Sfintelor, între profan și sacru, pe care urcă numai cel ce se desmintește, în revelația dreptei cugetări, vindecându-se de pomenirea vieții, aceasta pentru dobândirea celor suprafirești. A învăța muri este a te iniția că „ești OM”, că în tine sălășuiește Dumnezeu, iar visul eternei morțieste chiar „jumătatea” ce omul o caută stăruitor spre re-androginizare, re-urcare la ceruri. De la discursivitate la intuiția inimii….citind în „semne”, lectio, înțelegând „urzeala semnificațiilor”, meditatio, și cunoscând „centrul”, contemplatio, sinea roții, vizitiul(mintea) trebuie să asculte isihastic Spectatorul din car (sufletul).

Dezlegarea horei, de data aceasta serafimică, ce este încă mundană, legată așadar, nu se poate face decât prin îmbrățișarea/sărutarea axei, numai învățând a muri în ieșirea din paralizia iluzivului și participarea la transcendental. Însă, volens-nolens, fără a muri nu se poate a învăța muri, iar centrul nu-i de lămurit decât prin atributele cercului/dansului, astfel tot apologul sapient, ca o esență nearătată, este de binefacere în această sedimentație a povestei repovestite/înpovestite cu atâta distincție și har de autorul de față. Ontologia lumii este prin urmare recuperată, re-întemeiată prin această curiozitate vrednică față de sacru sub amprentele nostalgiei începutului, când timpul cristic este Clipa prezentă, a eternității.

Așadar tanatofania, ca indiciu imaginar-criptic de alegere insolită a morții spre a revela sacrul prin simboluri adresându-se împărtășaniei dintre cadențele omului și cele cosmice!….

Acest ritual imaginar-emblematic, ținând în desenația sa apriorică de conștiința ultimă, la care invită eseul-poveste a lui Adrian Botez, paradoxal, este o realitate simultană personajelor tripletei: peregrin, abate, povestitor. Căci, în fond, ce-i leagă de această cruce?…. Pe firul perfecțiunii lăuntrice a inițierii lor în moarte, a învățării morții, cei trei, ca într-un dans cherubimic, schimbă mereu poziția pe scara/ arborele Clipei, însăși căutarea mântuirii spirituale în experiențele din illo tempore ca fiind „acum și aici”. Prin dansul îngerilor se recuperează o „stare” (de nu întâmplător centrul este osia, ba chiar la vechii chinezi el se numea Jilin, Yin-Yang, adică unicornul!), unde contrariile intră în coincidență și, astfel, se capătă fericirea de după moarte/cerc în nemoartea sufletului/punctului. Deci, de la o trăire extatică la alinierea cu temelia, de la realitatea tranzitorie a dănțuirii la Izvor, la tămăduire eliberatorie. Mântuirea ființei de iluzie/Maya, detașarea de povara ignoranței, poartă pe poteca aducerii aminte a adevăratei identități a omului: lumina, nu reflecția!Lethe este îmbrățișată de Alethe(ia)…. Prin coerența povestei, cei trei identifică arta alchimică a aurului ce scânteiază eliberat de coaja plumburie și astfel apare flacăra incombustă, aura sfințeniei, cunoașterea în cuminecare. Mintea se stinge, iar inima luminează spre cele Șase Răsărișuri, văzând în curgere izvorul necurgerii…. Prin moarte, dezlegați de toate îndoielile (nodurile mentale), ne smerim la o naștere înaltă, la ființa luminii, imuabilă șinepieritoare. Nimic indestructibil, moartea învăluie însuși Nimicul așa cum beția cristalului din Pahar Vinul Latenței. Ea poartă însușirile Peregrinului ce, căutate și cunoscute în om, vor fi Calea spre fericire, căci, trebuie să aflăm, ne îmbie Adrian Botez, că energia veșnică e în vidul grindeiului roții/în centrul Horei….pe când în talpa obezilor numai risipire.

Petru Solonaru

Note

*Distingeri la glifo – smaraldica ,,ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA” de ADRIAN BOTEZ

Sursa foto: http://oradeapress.ro/tag/theodor-rapan/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.