“PARALELISMUL SINGURĂTĂŢII”

de Tatiana Scurtu-Munteanu

Recenzie de Virgil Șerbu Cisteianu

La prima vedere, titlul acestui volum, îl poate duce pe cititor cu gândul la cunoscuta teoremă a lui Thales referitoare la cele două linii paralele. Lucrurile, însă, nu stau aşa. Prin folosirea acestui titlu, cititorul va sesiza că de fapt autoarea constată, compară, apropie lucrurile şi fiinţele, subliniindu-le asemănarea şi deosebirea. “Cerul e surd/ Şi apa e mută/,/ […] Soarele-i gri/ Şi iarba e udă/ Şi plumbul îmi e ideal“. (Paralelismul singurătăţii p. 55)

Pentru Tatiana Scurtu Munteanu cunoaşterea înseamnă bucuria frumuseţii. Folosind termenul lui Eduard Spranger, o putem defini pe poetă, ca o iubitoare de estetic care reprezintă valoarea majoră; vorbind poate, mai exact, am putea spune că esenţialul absoarbe pentru ea valorile etice şi teoretice. Se defineşte prin nevoia irezistibilă de consonanţă sufletească şi comunicare cu cei din jur. Simte pentru aceste fiinţe o loială vocaţie. Pentru poetă, singurătatea nu înseamnă izolare de restul lumii, dimpotrivă, crede în caracterul acestei comuniuni: “A înflorit un măr în noi/ Un măr din cel cu mere coapte/ Întins-am braţele amândoi/ sau: […] Pe masa veche din ungher,/ Iar tu îmi prinzi tăcut în păr/ Răvaşe încolţite-n noapte”. ( A înflortit un măr în noi, p.33) Noţiunea dăruirii lasă pentru poetă o semnificaţie esenţială. Dăruirea pentru ea înseamnă propriul eu. Această contopire trebuie neaparat să aibă loc atunci când se deschid porţile-n cer şi marea se preface în pustiu, pentru ca această contopire să intre în sufletul ei, prin care îşi desface inima şi o aduce jertfă dacă ar fi sub acelaş destin.

Am aflat, prin lecturarea volumului şi o teamă oarecare de cuvânt. Cuvântul pentru ea pare să fie un rezonator al universului pe care îl roagă zi de zi, să nu-i ardă lumânarea: “Rog cuvântul zi de zi/ Să un-mi ardă lumânarea,.” pentru că vrea: “Să rodească ochi în rouă,/ Bulgăr de cuvânt în lume.”(Rugăciune p.48)

În poezia Tatianei Scurtu Munteanu întâlnim sensuri multiple, deopotrivă etice, artistice şi am zice ontologice. Este semnificativă în scrisul ei, revenirea frecventă la cer, flori, ploi, dor, etc. Şi asta pentru că, semnificaţia artistică îi apare poetei ca un corolar al înţelegerii sale cosmologice, dar şi a stilului interior al personalităţii sale. Şi-a elaborat astfel un alfabet poetic, prin care urmăreşte prorpiul itinerar din care izvorăsc versurile sale construite pe elan emotiv, cu accent adesea imnic, şi nu în ultimul rând accent baladesc. Poezia ei ajunge uneori la o expresie spontană, dar îşi lucrează versul pentru ilustrarea unei poetici aflată în directă prelungire a concepţiei generale asupra lumii.

Liniştea în sufletul său este dată de intrarea în ciclul elementar, iar conştiinţa nemuririi sale este dată de conştiinţa nemuririi substanţei care o cuprinde din nou în sânul ei: “Dacă luni aş dispărea,/ Cine m-ar mai căuta?” (Săptămâna patimilor p,32). Numai anumite înfăţişări ale naturii sunt schimbătoare, dar dincolo de această natură veşnic schimbătoare se află cea identică cu sine. În această lumină şi rostul vieţii apare schimbat, fiindică […] “Naştem bobul de furtună/…de-Înviere dimineaţă.” (ibidem)

O atenţie aparte se cuvine acordată poeziilor în care “fierbe” dragostea de pământul natal şi de limba română a poetei. Timbrul liric al poeziei:  “Râuri, voi, ce despărţiţi” (p. 67) este asemenea celui din balada  “Mioriţa”, din “Doina” lui Eminescu şi din “Doina” lui Coşbuc, din cântecele de revoltă ale lui Octavian Goga. Poezia este alcătuită din două note care se îmbină şi-şi împrumută una alteia rezonanţa proprie.Tristeţea şi jalea pentru suferinţele pe care populaţia românească cuprinsă între malurile Nistrului şi Prutului, în provincia românească Basarabia, această ultimă poartă a latinităţii în Orient, vremelnic aflată sub cizma rusească şi apoi bolşevică, cu intermitenţe, două secole, asupritorul urmărind prin cele mai inumane metode dezmoştenirea românilor de propria lor limbă. Poeta descrie aceste evenimente istorice, în poezia amintită într-un spirit fidel adevărului: “Am aripi de vânt uscate/Şi priviri înlăcrimate,/ Am tăcerea înlemnită/ Şi suflarea amorţită/ […] Nistrule, de ce eşti frate/ Cu Prutul care desparte/Doi copii, de-acelaşi neam,/ Două frunze de pe-un ram?[…] Nistrule, e vina ta/Că ne-nghite secera,/ Iar ciocanul ne tot bate/ Şi din faţă şi din spate./ […] Râuri de v-aţi revărsa/ Ca să ştergeţi lacrima/ Copilaşilor ce vor/ Să înveţe limba lor.” Sesizăm în această ultimă strofă reprodusă, îndemnul, adresat celor două râuri să ne răzbune, ca şi în poezia “Oltul” a lui Octavian Goga  “Tu, Oltule să ne răzbuni”. În poezia care încheie volumul şi intitulată sugestiv “Doină’’ poeta cheamă la luptă pentru apărarea pământului şi valorilor strămoşeşti :  “Hai copii cu voinicie/ Să scăpăm biata moşie/ De păgâni şi de robie.” (p.70).

Desigur, despre poezia Tatianei Scurtu Munteanu, se pot spune multe lucruri, se pot face diverse interpretări, este însă important faptul că cititorul descoperă o veritabilă poetă care “mântuieşte cuvântul” cum spune Lucian Blaga.

 VIRGIL ŞERBU CISTEIANU