de Irina Lucia Mihalca

.

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis,

Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus.

Crezi că, acolo, pe creste, în vârf, Iubirea te-aşteaptă

cu buchete de maci roşii şi albi.

.

Inutile noduri fac oamenii în viaţa lor,

te leagă cu noduri. Multe noduri, de nedesfăcut…

Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus.

Îţi cauţi poteci. Îţi deschizi drumul. În iubire

nu sunt făcute cărări. Singur îţi despici cărările.

 .

Parfum de cireş bătut, – timpul înghite totul –

Mergi mai departe, în urmă, uitarea se-aşterne

pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând,

gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul.

 .

Urci. Chiar dacă florile şi-au împrăştiat demult petalele

în trecerea vântului nebun. Urci. Chiar dacă ştii

că iubirea – înfocata iubire – e doar ceaţă, abur şi fum.

 .

Pe pământ sufletul este un nou născut,

Cel ce poate să găsească urmele unui alt timp

îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor.

Păşim pe urmele lor,

sufletul păstrează memoria tuturor clipelor!

 .

Închide ochii, o lacrimă te vede, păstreaz-o,

aproape de inimă s-o pui la lanţul de la gât!

E ca un bob de rouă pe petala unui mac

ce dulce se joacă cu gravitaţia şi-o înşeală!

 .

Prizoniere inimii, – dureri rostogolite prin dorul gândurilor –

Prin timp, mereu navighezi spre infinit

în căutarea iubirii visate. Urci chiar dacă în vârf,

în locul macilor, găseşti doar spini.

.

Urci şi mulţumeşti, nu florilor, nu spinilor,

mulţumeşti doar Cerului – Puterea Divină –

prin care-ai putut urca şi simţi tot ce-ai simţit.

 .

O să faci undeva o deltă să-ţi laşi durerea,

focul îl arde doar pe cel ce se-apropie de el,

de departe, privindu-l, poeţii cad în melancolie şi scriu!

– A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?